Un cimitir evreiesc în Germania (Yehuda Amichai, Israel, 1924-2000)


Un mic cimitir, între ogoare fertile, cocoțat pe colină,
un cimitir evreiesc zăvorât în spatele unei porți ruginite
abandonat și uitat la umbra arbuștilor, lipsit de lumină.
Nu auzi rugăciuni, nu auzi suspin, nici cuvinte rostite
cu regret în astfel de locuri. Viii nu mai vin sau ei nu există,
pe Domnul nimeni nu îl mai laudă, nu-și mai ascunde nimeni jalea în batistă.
Doar vocile pruncilor noștri răsună astăzi afară
Pruncii cercetează mormintele cu voioșie prea puțin funerară
Pruncii se veseleasc de fiecare dată când află un mormânt curios
ca și cum ar găsi ciuperci sau fragi în pădure, iar voioșia lor alungă orice gând serios.
Totuși, un alt mormânt mai departe!
Săpat pe piatra de mormânt numele bunicii mele moarte
un nume din ultimul veac. Săpate în piatră numele atâtor bunici…
Şterg mușchiul de pe nume aici și aici…
Iată! O mână sculptată pe piatra de mormânt a unui rabin
cu degetele încremenite a binecuvântare în ceasul divin
al rugăciunii. Şi aici un mormânt invadat de hățișul fructelor de pădure
Bine ar fi să înlătur de pe mormânt arbuștii, iarba și frunza de tei
ca și cum aș da la o parte părul de pe chipul celei mai frumoase femei.

(trad. George M.)

Rădăcini (Hadaa Sendoo, Mongolia)


Viețuiesc și prin urmare văd
Izvoarele apelor, rădăcinile ierbii
Originile cerului, temelia pietrelor
Izvorul poeziei.

Când voi păși dincolo voi visa
Poezia izvoarelor, rocile temeliei
Cerul genezei, iarba facerii
Râurile nașterii.

(trad. George M.)

Noapte de primăvara (Kim So-Wol, 1902-1934)


ksw

În cosițele sumbre ale străvechilor ramuri din salcia plângătoare,
în albastrul intens al bluzei de pe umerii rândunicii
și dincolo de ferestrele cârciumii, doar privește. Nu primăvara
locuiește acolo?

Vânturi mute bat, se tânguiesc și oftează
în vreme ce fără nici un motiv melancolică și plină de nostalgie
această sumbră noapte de primăvară
se lasă ca o ceață și pe nesimțite invadează pământul.

(trad. George M.)

O viață mică – Michel Houellebecq


Bătrân m-am simțit puțin după nașterea mea;
Alții se luptau, doreau, suspinau. Eu, biet,
N-am simțit în mine decât un inform regret.
Eu n-am avut copilărie, nici o firimitură din ea.

De fapt, pe covoare de mușchi, în păduri absente
Trunchiurile arborilor scârbiți supraviețuiesc frunzelor.
O atmosferă de doliu se desfășoară în jurul lor.
Coaja lor e murdară și neagră, ciupercile prezente.

Eu n-am servit la nimic, nimănui n-am servit;
Regretabil. Trăiești rău când trăiești numai pentru tine.
Cel mai neînsemnat eveniment o problemă devine,
Te simți, în egală măsură, mediocru și nefericit.

Te miști aparent ca un biet animal;
Esti aproape nimic și totuși cât suferi! Decis
Să duci cu tine o specie de abis
Transportabil, meschin, vag ridicol, fatal.

Nu crezi ca moartea să fie fatală. Faci gestul
Să râzi, să uiți, să râzi, iar și iar
Adopți disprețul, dar îl adopți în zadar
Apoi accepți totul și moartea face restul.

(trad. George M.)

Noapte – Nima Yushij (1895-1960, Iran)


download

E noapte. Troienește bezna pe pământ
Pe ramura bătrânului smochin un cuvânt
Orăcăit de o broască prorocește schimbări
și furtuni, nefericiri, un potop…
Şi mii de spaime întrezăresc ivindu-se dinspre alte zări.
E noapte. Şi-n noapte
Lumea își odihnește trupul în mormânt
Înfricoșat, pronunț șoapte:
„Ce dacă ploile vor îneca pământul, iar lumea se va stinge?
Ce dacă lumea se va scufunda
ca barca fisurată în apă undeva?”
În noaptea asta până în zori ploi vor cădea și cu întuneric va ninge.
„Şi-atunci, oare mâine cum ne vom trezi?
Vom supraviețui oare până-n zori de zi?
Va izbuti lumina dimineții o dată pentru totdeauna
să șteargă de pe fața pământului urmele nopții? Va birui furtuna?…”

(trad. George M.)

Lotuși înfloriți (Ouyang Xiu, 1007-1072)


2007

Nu-i lac la asfințit, ci mare de vin invadată de lotuși.
Vino, deci, și toarnă-mi vinul bun…
Curând mă voi duce pe lac. Cum să spun,
Acolo nu vezi steaguri și fanioane de luptă și totuși
Pretutindeni baldachine te pândesc, te urmează,
Căci flori și valuri pe lac, în roșu și verde, veghează.
Barca mă va duce până în inima hățișului de lotuși pe-nserat.
Va ploua. Cețurile își vor închide ușile, discret, în urma mea
Miresme vor pluti pe valuri și eu din cupele de aur le voi bea
Cântând din fluier, de vin și fericire mă voi întoarce beat.

(trad. G. Mocanu)

 

 

Simbolism


Mă aștern încet, încet peste frunzele moarte
Laolaltă cu fulgii de zăpadă, pun umărul și eu, iată
La zidirea Siberiei. Cocorii își iau zborul, frate, mamă, tată
Spre izvoarele marilor fluvii și chiar mai departe

Aisbergul vine ca furul din marele nord
Pe nesimțite ca să scufunde Titanicul în mine
Presimte spiritul fuioare de ger, invazie de lavine
În spitalul de gheață pacienții suferă intervenții pe cord

Şi mort e orașul. Nu auzi nici un sunet, de clopot sau de ceartă
Tramvaiele huruie în alte metropole, căile ferate s-au surpat
Sub greutatea zăpezii. Un corb, pe o creangă, privește supărat
Spre bucătăriile bine încălzite ale lumii. O operă de artă

E tăcerea aceasta sculptată în stalactite medievale
Pe străzi nu mai circulă pietoni, nici sănii, nici mașini
Ne invadează din toate zările turme de foci, urși polari, pinguini
Locuitorii s-au refugiat pesemne în peșteri și canale

Bărbații nu se mai adună la tânăra Irina cu clavir în salon
S-au mutat definitiv cu toții în cimitire. De ciocănești în sicrie
Auzi morții cerșind să le mai cânte frumoasa răpusă de ftizie
Un ultim concert la clavir ca să rabde mai bine singurătatea morții de beton.

Somonul


În temnița cărnii nu se simțise niciodată așa de bine duhul lui Enoh ca în acele clipe, față în față cu Stăpânul zilelor și cu Fiul Omului și în mijlocul miriadelor de cete de îngeri. Punând mâna pe brațul aceluiași serafim cu șase aripi și cu șase voințe și cu șase puteri cu glas mare și cu lacrimi de fericire în ochi și-a exprimat dorința de a rămâne în eternitate în mijlocul sfinților. Dar serafimul, zâmbind cu blândețe, a zis: „Încă nu ți-a venit timpul pentru a petrece laolaltă cu sfinții. Trebuie să te întorci pe pământ ca să zămislești un fiu și să transmiți, astfel, prin el, binecuvântarea strămoșilor mai departe. Întoarce-te, deci, pe pământ, îmbracă-te iarăși în carne și zămislește un fiu! Şi după aceea vom veni după tine ca să-ți împlinim dorința!” Şi în clipa aceea, universul a devenit un nemărginit ocean și duhul călătorului în stele s-a odihnit într-un somon. Şi în jurul somonului Enoh erau miliarde și miliarde de somoni și cu toții străbăteau oceanul într-un banc uriaș pe care oceanul însuși abia, abia putea să-l încapă. Se îndreptau către origini mânați de instinct. Nici o stelă nu arăta, în mijlocul oceanului, cărarea adevărată spre șuvoaiele de baștină și totuși nu exista somon care să nu știe încotro s-o apuce, chiar dacă ar fi străpuns bezna din adâncuri cu ochii stinși ca orbii. Fiecare somon era mânat de o forță necunoscută, de un fel de brânci al unei conștiințe universale. Imperiul acvatic părea străpuns de un fluviu de carne aflat într-o cutezătoare căutare a izvorului vieții. Şi dintr-o dată, după o călătorie de un sezon sau după o mie de ani bancul de somoni a ajuns în ape străvezii și fiecare călător a avut, în sfârșit, posibilitatea să își privească cu luare aminte tovarășii de drum. Somonul Enoh a văzut, atunci, cu uimire cum alături de el călătoreau vietăți fără număr, nu doar somoni, ci mii și mii de creaturi în cele mai bizare forme, așa cum pe pământ fiind nici nu puteai să-ți închipui chiar dacă ai fi trăit o mie de ani și ai fi călătorit în toate zările. Străpungea apele mânat de dorința din ce în ce mai mistuitoare de a depune mai degrabă icrele ca să sădească odrasle pe lume și apoi să se pregătească pentru întâlnirea cu moartea. Simțurile lui îi descriau deja minunățiile apelor natale, splendorile apelor în care te-ai născut și în care nu-i doar o frumusețe, ci mai ales o datorie să-ți dai sufletul pentru ca trupul tău părăsit de duh să hrănească viețuitoarele și peisajele patriei. Adulmeca, deci, încă din inima oceanului mirosul de cetini de pe înălțimile fiordului, adulmeca urșii care, flămânzi și prăpădiți de nefericire, așteptau deja la cascade, adulmeca cercurile desenate în văzduh de vulturi, adulmeca vânturile ce pogorau spre valuri din munții înzăpeziți, adulmeca netezimea pietrelor din pâraie, adulmeca incredibila puritate pierdută a copilăriei. Şi în mijlocul milioanelor de frați Enoh se simțea fericit. Balenele ucigașe, în zare, descriau semicercuri peste valuri, dar masivitatea și ferocitatea lor nu erau argumente serioase pentru a face cale întoarsă. Somonii, deci, înfruntau pericol după pericol, evitau cu grație fiecare capcană întinsă de mulți sub insiprația răutății și înaintau către înspumatele și repezile șuvoaie de baștină. Şi după o călătorie situată incert între efemeritate și eternitate peștii au ajuns acasă. Enoh însuși și-a recunoscut cu ușurință patria, cu siguranță cea mai nostimă bucată de pământ de pe fața planetei și nu o dată, ci de mai multe ori s-a întrebat cu cea mai mare gravitate cum a fost posibil să rătăcească în oceane o viață întreagă departe de neprețuita casă a părinților. Îl fascinau brazii de pe stânci: cât orgoliu, ce splendoare, eternitate mirosind a rășină! Ar fi dat orice numai ca să se cațere pentru o clipă între cetini, dar condiția de pește îl împiedica să facă saltul visat peste stânci. Ce bine ar fi fost dacă peștii n-ar fi beneficiat, ironic, de dorințe! Munții, văzuți de sub valuri, păreau zugrăviți de îngeri cum se profilau așa de măreți pe ceruri. Vânturi năpustindu-se dinspre zăpezile veșnice cu miros de continente înghețate. Veverițe țopăind din creangă în creangă pe maluri. Pâraie prăvălindu-se proaspete și reci de pe stânci. Nori curgând pe oceanul albastru din înălțimi. Urși nepricepuți în teribilă goană după prada atât de alunecoasă. Sălbăticie neviolată de trecerea omului. Exista pe lume o făptură care, în apele prunciei, procura, totuși, bucurii mai mari: numele ei era Edna. Ființă după care Enoh mergea de ani și ani, de la celălalt capăt al oceanului, și căreia, în mijlocul atâtor milioane de ispite, îi fusese extrem de credincios. Ființă care îi procura pururi iubire senină, mulțumire sufletească și certitudini. Ființă de care nu l-ar fi despărțit decât moartea, dar și ea numai pentru o clipă. O iubea. O visa. O dorea. Edna purta în pântece rodul dragostei lor și era pregătită să elibereze icrele în apele liniștite de acasă. Nu mai era multă cale până acasă. Dar iată că la pragurile strămoșilor, ultimul obstacol în calea fericirii, așteptau cu dușmanie cei mai fioroși urși de pe fața pământului. Asemenea sutelor de cutezători, Edna sări peste praguri și se înfipse definitiv în șuvoiul de acasă. Enoh, însă, ezită. Oare de ce?! Oare de ce i s-a tulburat sufletul dintr-o dată, de ce i s-a făcut teamă?! A privit în ochii ursului din calea lui și n-a văzut în ei altceva decât perfidie și cruzime și s-a temut. Trebuia, totuși, să ajungă acasă și să o ajute pe Edna la zidirea căminului. În timpul saltului și-ar fi dorit să își acopere ochișorii cu pleoape ca să nu mai vadă, dar nu se putea bucura de o asemenea fericire. Fatalitate sau nu, se pomeni în colții ursului și, iată, ursul acela era moartea. Invadat de regrete, așa se simțea. De unde atâta tristețe după o nesfârșită serie de extaze?! Pentru ce să vină moartea atât de devreme când nici nu dăduse brânci neamului său spre viitor, când nu încredințase cheile împărăției unui fiu după rânduială?! Şi apoi, Edna… Cum și când se transformase fericirea în oroare, ordinea în haos, certitudinea în incertitudine nu putea înțelege Enoh. Sentimentul sfârșitului nu mai era un simplu presentiment, ci zugrăvea realitatea însăși. Sub labele ursului șuvoiaiele se colorau în roșu. Strivit de colții fiarei, corpul somonului se ușura de sânge. Întuneric și putoare, asta îl aștepta pe bietul Enoh dincolo de colții feroce. Straniu că încă nu simțea nici o durere. Limba ursului îi acoperi ochii și pentru o clipă nu mai văzu nimic. Se făcu liniște pe fața pământului. Şuvoaiele au tăcut într-o clipă. Frumusețile pământului natal s-au refugiat fulgerător la capătul lumii. Şi în mijlocul tăcerii iată că în întuneric explodă o lumină orbitoare și glasul bunului Fanuel pronunță cuvinte uimitoare: „Iată, Enoh, am sosit la rugămintea mamei tale! Şuvoaiele astea coboară nu din munți, ci de pe obrajii Barakăi. Dacă nu te întorci degrabă lumea va fi înecată de plânsul măicuței tale. Deci grăbește-te! Încă nu ți-a sosit vremea să te desprinzi de trup, încă nu ți-ai încheiat socotelile pe pământ. Dar când îți vei pune ordine în viață, când vei lăsa moștenire pământului un fiu și stăpân, când vei fi arde ca flacăra și numai răcoarea cerurilor te va putea stinge, când se va răci dorul de lume din tine și numai ororile Şeolului vor fi în măsură să îți topească inima, când îți va fi foame de spațiu și îți va fi sete de timp, când nu vei mai respira aer, ci dragoste, când vei aspira nu către limita omenescului, ci către infinit, când vei fi credință pură, când    atunci voi veni să te iau. Asta va fi curând. Voi veni să te iau. Tu să te pregătești. Să te cureți. Să te purifici. Să-ți închei socotelile. Să-ți plătești datoriile. Să te smulgi din pânzele care te leagă de materie. Să pregătești pergamentele, condeiul și apa de funingine. Să îți iei adio de la neamuri. Să spui la revedere părinților, soției și pruncilor. Să îți iei rămas bun. Eu, Fanuel, voi veni curând, așa să știi…” Tăcerea se lăsă din nou peste cel mai nedumerit suflet din univers. Se simți smuls din fălcile ursului de mâini puternice și aruncat la celălalt capăt al pământului. Vuia văzduhul în jur, vânturile se fereau cu grație din calea călătorului. Se făcea ca un fel de culoar în fascinante culori pe care Enoh îl străbătea cu viteza luminii către o destinație necunoscută și totuși, așa presimțea, extrem de familiară. Şi deodată, la orizont se ivi ca din neant Hermonul, un diamant colosal, măreț ca întotdeauna. Zăpezile veșnice îi dădeau un aer de venerabil patriarh și Domn în fața căruia nu puteai decât să îngenunchezi cu evalvie recunoscându-i, astfel, splendorile fără egal pe suprafața pământului. Şi iată, acolo, întins pe zăpadă și păzit de un corb alb, zăcea trupul inert, pulberi de zăpadă aduse de vânt îl acopereau cu pături subțiri. I se făcu subit un dor mistuitor de sărmanul lui trup. Bun, rău, neputincios, nevrednic, păcătos, îngreunat de murdării și de prea mult omenesc, era trupul lui în care a locuit o viață, trupul datorită căruia a cunoscut dragostea, frumusețea, adevărul, ordinea, dreptatea, trupul care i-a slujit pentru a înmulți binele pe lume. În clipa aceea universul a devenit un nețărmurit văzduh, un munte îmbrăcat în zăpezi eterne și un trup acoperit de omăt și duhul călătorului în stele s-a odihnit în trup… Când inima a început să bubuie, când în timpane s-au năpustit vuiete, când pleoapele înghețate s-au dezlipit și lumina i-a înțepat dureros ochii Enoh s-a ridicat din nămeți și mânat de entuziasmul întoarcerii acasă a urcat pâna la altar, a adus ofrandă pentru odihna celui ucis și a plâns.

Răsfoind paginile colosale ale haosului


Nicăieri pe pământ nu se simțea atât de bine ca în coliba bunicilor. Era convins că nici măcar în nordul atât de mult dorit, atât de mult visat nu s-ar fi simțit la fel de plăcut ca în preajma unchiașului și a bătrânei care căutau cu tot dinadinsul să creeze, adesea peste puterile lor, pentru nepoțel (ei, bine, da, la aproape patruzeci de ani Enoh trecea tot drept nepoțel și copilaș în ochii bunicilor) cea mai bună lume posibilă sau, cel puțin, un simulacru al ei. Poate din pricina vârstei înaintate și a vederii tot mai slăbite de la o zi la alta sau pur și simplu orbiți de iubire, bunicii nu sesizau diferența dintre pruncul Enoh pe care îl legănau odinioară (dar oare când să fi trecut atâta amar de vreme într-o uluitoare eră a lentorii?!) în brațe și Enoh, bărbatul în floarea vârstei, nițel mai fraged decât stânca, cu chipul umbrit de barbă și copt de-a binelea pentru însurătoare și pentru muncile pământului. Dar nici Enoh nu vroia să discearnă între diferențe, nu dorea pentru nimic în lume ca firul insesizabil țesut de un păianjen al inocenței între el și copilărie să fie fisurat de cineva. Nu cunoștea plăcere mai mare decât să revină seară de seară, după cincisprezece ceasuri de muncă dârză pe ogor ca plugar, în casa bunicilor unde îl așteptau, după cum îi dezvăluiau încă de departe nările, turte de mei, miere, brânză cu sare și ceapă și lapte de capră fiert sau, în vremuri de lipsă, niscai curmale. Nu cina era, însă, bucuria cea mare pe care o aștepta Enoh de la bunici, ci însăși prezența lor, însăși vederea lor. Revăzându-i seară după seară, își retrăia copilăria într-un fel aparte, aproape mistic, inspirat pururi de bunătatea lor nemărginită. De altminteri, în unele seri bătrâna Dina, recunoscându-se înfrântă după o adevărată bătălie de o zi cu sărăcia, nici nu avea ce să pună pe masă, așa că perspectiva unei nopți traversate de toți cu burta goală nu era ceva nefiresc în căsuța de trestii lipite cu argilă. Şi totuși, nepotul, deși hămesit, nu venea să se înfrupte din sărăcia bătrânilor, ci din duioșia lor. Aici, sub acoperișul de papură, găsea întotdeauna liniște, înțelegere, compasiune, căldură și povești. Acasă era prea multă gălăgie, prea multă pălăvrăgeală, prea multă vitalitate, prea puțină armonie, așa că în ultimii ani prefera să își petreacă nopțile în oaza de pace a bătrânilor. Deși frânt de muncă și de griji, pentru câteva ceasuri își recăpăta prospețimea ascultând povești și înfruptându-se cu plăcere din bunătățile pregătite de Dina. Unchiașul, la vremea cinei, găsea cu cale să spună cele mai frumoase povești din lume de care, oricât de des le-ai fi ascultat și oricât de bine le-ai fi cunoscut, nu te-ai fi săturat niciodată, pentru că povestaș așa de hâtru și de priceput ca Maleleil se naște pe pământ o dată la două mii de ani. Oare cine ar mai fi fost în stare pe fața pământului să povestească așa de fascinant despre zilele și nopțile creației, despre mările izolate la capătul pământului, despre lupta dintre hipopotam și crocodil, despre Leviathan, despre nevinovatul Abel, despre rătăcirea părinților dincoace de porțile Edenului, despre numirea tuturor ființelor și lucrurilor de pe fața pământului, despre virtuțile și vicleniile șarpelui, despre vrednicia părintelui Set, despre mama Eva, despre Hermon, despre cetatea Enoh și întâiul Enoh, despre îngeri și așa mai departe… Dar într-o după-amiază, cu puțin timp înainte de marea călătorie pe pământ, nepotul se întoarse pe neașteptate de pe ogor. Arăta foarte schimbat, în orice caz extrem de obosit și îi ceru bunicii să-i aștearnă într-un colț un braț de paie ca să se culce, apoi, întinzându-se degrabă, parcă înfrigurat, în așternut adormi îndată. Maleleil era dus încă de dimineață peste colină în vizită la fiica lui, Ada. Şi, fiind singură în bătătură, bătrâna nu contenea să se mire. Hrănind porumbeii cu grăunțe de mei se întreba ce i s-o fi întâmplat, oare, nepotului și, întrebându-se de zor astfel, cerceta involuntar ochișorii păsărilor de parcă cheia misterului ar fi zăcut în abisurile lor.
În vremea asta nepotul, care simțise încă din zori un fel de sfârșeală și o permanentă neliniște, călătorea pe o potecă în inima unui ținut necunoscut. Se sprijinea într-un toiag de tamarisc și era însoțit de un leopard credincios. Niciodată nu văzuse Enoh un ținut atât de îmbelșugat în splendori. Cât vedeai cu ochii se întindea o câmpie cu iarbă scurtă pe care pășteau turme din toate vietățile terestre. Abia la orizont, de jur împrejur, pământul se avânta spre ceruri luând chip de munți. Se părea că ținutul era, în întregime, fundul unui vulcan stins invadat de viață. Călătorul bănuia, însă, și nu fără temei, că ținutul străbătut era, în fond, o rezervație în care se refugiase raiul din calea omului în urmă cu o mie de ani. Ierbivorele, adunate în turme, pășteau iarba fragedă și prădătorii le priveau din proximitate cu ochi blânzi nu ca să le ucidă, ci, simplu spus, ca să le apere de cine știe ce intruziune a răutății în armonia lor. Dar oare nordul după care tânjea cu așa mare ardoare suflețelul călătorului de o viață nu arăta chiar așa în visele lui cele tainice?! Era fericit Enoh văzând pantere, șacali, lei, leoparzi, lupi, vulpi păzind aidoma îngerilor turmele de gazele, antilope, zebre, cai sălbatici, măgari, oi, capre, cămile, dragoni zguduitori și bivoli. Văzduhul tot era bântuit de vietăți înaripate care zburau doar pentru a-și desăvârși frumusețile cele multe și neasemuite și nu pentru a se prăbuși instantaneu ca meteorii peste pradă. Atât de multă armonie însuflețea ținutul, încât numai râul și bălțile, valurile și apele, erau singurele surse de zgomot datorită neastâmpărului hipopotamilor și a peștilor. Crocodilii, pe maluri, se prăjeau la soare și era limpede că ei nu se sinchiseau de trecerea călătorului pe alături, dar nici ei nu procurau teamă nimănui. Şi călătorul se oprea pentru câteva clipe pe mal ca să admire fascinat cum nu doar păsările, ci până și gazelele soseau degrabă ca să adune resturile de alge dintre dinții crocodililor atât de pașnici. Cu câtă duioșie privea călătorul acele mititele gazele care își scuturau cozile nu ca să alunge muștele și țânțarii, ci pentru a vesti pace turmelor de bivoli și zebre din vecinătate. Dincoace de munții de la apus elefanții se zbenguiau în mlaștini alături de mistreți și parcă toată bucuria de pe fața pământului își făcuse cuib în ochișorii lor. Leopardul îl călăuzea pe călător spre lacul cel mare de la miazăzi unde se bălăcea, inofensiv și tare alintat, îndoindu-și spinarea în salturile sale peste valuri, leviatanul. Niciodată nu văzuse Enoh o frumusețe mai autentică decât aceea, niciodată fericirea nu i se păruse atât de simplu de pipăit. Şi apoi pâlcuri de copaci și fâșii de pământ până la poalele munților pe care creșteau toate florile din lume și călătorul și însăși călăuza erau puși în reală dificultate, căci efectiv nu puteau să aleagă ce să admire mai mult: crinul sălbatic, macul, trandafirul, nufărul, orhideea, păpădia, gladiola, lăcrămioara, zambila, begonia sau bujorul ori nu știu ce floare anonimă de fâneață. Nu era cu putință să formulezi o opinie categorică, pentru că nici nu începeai bine să cântărești frumusețile pe talgerele balanței propriei judecăți că îndată te pierdeai de-a binelea ca într-un labirint printre parfumuri. Uluitoare erau până și disprețuitele ori ignoratele buruieni. Irezistibile fiind în simplitatea lor, Enoh se apleca la fiecare douăzeci, treizeci de pași ca să pipăie firele de iarbă, prilej de a descoperi parcă pentru prima dată și de fiecare altfel fascinantul univers al ființelor mici: furnici, buburuze, miriapode, gândaci necunoscuți în toate culorile pământului, căpușe, păianjeni, râme, călugărițe, musculițe abia perceptibile cu ochiul liber, fluturi, albine, viespi și așa mai departe. Viața era, într-adevăr, incredibil de vastă. Nu exista, după toate aparențele, o limită dincolo de care să înceapă neființa. Chiar și lumea minerală i se părea călătorului deosebit de minunată. Considera că, aplecându-se la pământ ca să pipăie firele de iarbă și să cunoască ființele mici la ele acasă, efortul său e zadarnic dacă el se rezuma doar la teritoriul vieții. Pentru a desăvârși demersul cunoașterii lua pietre și bulgări de țărână în palme și o bucurie imensă dogorea în sufletul lui pentru că, în fond, prin atingerea pietrelor și prin frământarea țărânii nu făcea altceva decât să arunce o privire înapoi, că doar și pe acolo trecuse timpul și pașii lui zăceau imprimați în inima mineralului. Dacă sentimentul pur și fierbinte trăit de Enoh în clipele acelea nu se numea extaz, atunci cum putea fi numit?! Ceea ce nu se pricepea Enoh să facă, deși dorul lui cel mare din acele momente așa îl îndemna, era o tăvăleală bună în iarbă laolaltă cu mânjii zebrelor și ai cailor și aidoma fluturilor. Şi pentru că extazul pesemne e uneori contagios și doboară mai lesne ființele mai fragede decât omul, leopardul însuși se tăvălea în buruieni, printre maci, și nu existau atunci pe lume cuvinte care să-i poată descrie fericirea din ochii adânci și nici muzică nu exista pe pământ care să imite armonia din inima lui și dintre lucrurile de pe pământ fericirea animalului semăna cel mai bine, poate, cu parfumul florii de cireș și dintre lucrurile de dincoace de carne fericirea lui semăna cel mai bine, poate, cu muzica sferelor. Fericirea, ca orice himeră, nu poate ține o eternitate. Şi inima călătorului presimți cea dintâi o bulversare a lucrurilor, o sinistră aruncare în aer a armoniei cosmice, o nimicire a paradisului. Leopardul însuși simți ceva nelămurit și neliniștea și-o exprimă printr-o subită venire în fire, ciulind urechile, privind cu luare-aminte înspre pliul răsăritean al orizontului de unde pururi vin splendoarea și urgia, mârâind zăpăcit către o prezență nevăzută, și mai cu seamă printr-un un formidabil cutremur al blănii. Să tot fi fost pe la amiază când turmele simt nevoia adăpării. Mai întâi din decorul verde al câmpiei s-au pus în mișcare turmele de bivoli. Salba de lacuri, de-a lungul râului, deveni pe neașteptate cea mai mare dorință a viețuitoarelor. După bivoli, ca la un semnal, s-au năpustit către apă antilopele, în salturi magnifice peste ierburi, și zebrele, smuncind din cap și alungând muștele cu cozile. Apoi caii, măgarii și caprele s-au îndreptat spre bălți parcă desprinzându-se cu dificultate, fie și temporar, din mijlocul celor mai bune buruieni de pe fața pământului. Şi când au hotărât elefanții că nu se mai putea supraviețui fără apă, toate viețuitoarele au făcut larg culoar în calea lor. Liniștea lacurilor s-a făcut țăndări când giganții s-au prăvălit cu bucurie în valuri. Hipipotamii s-au năpustit în cealaltă parte a lacului vizibil nemulțumiți de invazia nepoftiților. Crocodilii s-au mulțumit să se refugieze în apă de pe maluri fără să se îndepărteze, însă, în ape adânci. De unde, oare, sentimentul că armonia cosmică se făcuse țăndări odată cu tulburarea apelor? Şi în vreme ce giganții adăposteau cu sârg oceane în pântecele lor, Enoh studia nelămurit fâșia de orizont pe care de clipe bune leopardul n-o mai scăpa din priviri. O liniște surdă se întindea peste bălți. Zgomotele lumii se refugiau într-un fel de neant, tăcerea invada câmpia, mugetele viețuitoarelor se topeau de parcă, dislocat din articulațiile planetei de mâini nefirești, văzduhul în care ele răsunau atât de firesc se îndepărta, se îndepărta, se îndepărta, printr-un labirint sau printr-un puț al timpului, spre marginile universului. Sau cineva neștiut suspenda liniștea. Sau cineva nevăzut culegea mugetele, gemetele, țipetele viețuitoarelor și toate zgomotele lumii pentru a pregăti un spectacol mai mare. Sau cineva adăpostit dincolo de cortina vizibilului își însușise în mod fraudulos harul auzului primit de călător de la părinții din părinți care îi permitea, de multe ori, să afle cel dintâi, și să vestească pretutindeni, apropierea furtunii de nisip, sosirea ploii, vecinătatea durerii sau pânda morții. „Ce vezi?” Întreba, firește, leopardul, dar bietul animal, crispat și încordat ca în fața prăzii sau a dușmanului, nu auzea nici el nimic și parcă, privind, se străduia să înțeleagă și nu putea, iar neputința asta îi procura o profundă suferință. Gemea leopardul, gemea ca și cum un ghimpe i-ar fi străpuns laba, ca și cum l-ar fi otrăvit veninul cobrei. La orizont era ceva imposibil de zărit de ochii omenești ai călătorului, căci singurul lui avantaj era auzul. Numai privirea leopardului bătea ca o săgeată până la marginile lumii, dar dacă vedea ceva, și vedea, îi era imposibil să traducă pre limba omului măruntele gesturi dintre cer și pământ de acolo pentru că el însuși nu le înțelegea. Efortul leopardului părea de prisos, căci realmente doi ochi, fie și de felină, nu erau suficienți pentru a surprinde întreaga activitate de la orizont. Se lucra, iată, nu doar la răsărit, ci în toate zările. Rămași în mijlocul câmpiei, dragonii zguduitori, intimidați poate de turmele ce ridicau praf pe urmele lor pe calea către apă sau mari degustători de liniște fragedă, dintr-o dată își adunară din iarbă, ca la o chemare, lungile gâturi și înălțară capete mici spre ceruri ca să observe, de jur împrejur, în toate zările, niște viețuitoare care înfăptuiau opera de distrugere a creației. Dacă leopardul ar fi înțeles despre ce era vorba și ar fi putut să se exprime degrabă și-ar fi alarmat stăpânul în speranța că acesta, deținător de uluitoare puteri tainice, ar fi fost în măsură să salveze lumea. Acolo, în zare, lucrau îngeri. Exterminatori pogorâți pe pământ pentru a demola frumusețea, ordinea și armonia. Ce făceau îngerii văzu până la urmă Enoh, destul de nelămurit, în ochișorii înfricoșați ai leopardului, însă cu nici un chip nu putea să găsească un răspuns mulțumitor pentru toate întrebările ce explodau ca lava în vulcanul sufletului lui. Înarmați cu unelte de oțel pe care oamenii mai târziu, când meșterul Gadriel îi va învăța pe nepoții lui Eșban să le folosească, le vor numi ferăstraie, retezau trunchiurile de bazalt pe care, după cum revelau istorisirile copilăriei, Domnul, în noaptea a doua a creației, rânduise să se sprijine cupola cerului pe umerii pământului. Nu o singură dată, ci de mai multe ori văzuse Enoh furnici care retezau fire de iarbă și frunze și le cărau în cămările lor subpământene ca să se hrănească în anotimpul rece. Dar lucrul îngerilor semăna mai degrabă, prin aspectul său clar distructiv, cu războiul dus de castorii de pe râul de argilă cu cedrii din pădurea lui Ozni. Oare făpturile reflectate în ochii leopardului erau îngeri sau castori sau uriașii despre care înțelepții spuneau adesea că se vor ivi în neamul lui Cain?! Viețuitoarele câmpiei continuau să se adape în bălți, bând nu apă, ci liniște, numai dragonii răsuceau capetele în toate părțile vizibil înspăimântați, iar freamătul lor începuse să zguduie până departe câmpia. Leopardul, intimidat de neputința înțelegerii și de stranii presimțiri, se adăposti la picioarele călătorului. Şi în vremea asta pâlcuri de nori alunecau în pace în nemărginitul senin, soarele împărtășea lumină, căldură și bunătate pământului, iar viața plesnea de sănătate. Dinspre munți soseau, totuși, stoluri de cocori în dezordine, semn că ceva chiar se întâmpla. Atunci pe Enoh începu să-l cutremure frica. O imagine străveche îi fulgeră mintea: cum balta cu papirus din bătătură, locul de joacă favorit în copilărie, după cele întâi ceasuri cu adevărat primăvăratice când soarele se apuca să dea de pământ cu frigul, începea să se dezghețe și chiar să crape sub greutatea copilului cu fiecare pas pus înainte spre ostrov. Lucrul se pretrecea aidoma în acele clipe, însă cu cerul și la o scară cu mult mai mare. Într-adevăr, un colos cu patru labe, pe lângă care dragonii zguduitori păreau simpli stropi de noroi, pășea pe cupola cerului fisurându-i seninătatea, alungând degrabă pâlcurile de nori, tulburând profund văzduhul. O uluitoare serie de uragane începu să măture câmpia dinspre toate zările spulberând nu doar armonia lucrurilor, ci și liniștea viețuitoarelor. Turmele se călcau în picioare fugind haotic în toate părțile, iar mirosul sângelui ațâță simțurile prădătorilor care își ieșeau din minți rând pe rând neștiind unde să sfâșie, unde să sugrume mai întâi, pentru că totul era de sfâșiat, totul era de sugrumat, totul trebuia ucis. Leopardul, ațâțat și el la vederea sângelui, ezita, totuși, să-și părăsească stăpânul, căci înainte de a-l fi părăsit ar fi trebuit să-l ucidă, or cerurile i-l încredințaseră în eternitate spre pază și nu spre a-l da morții. Miliarde de firișoare ca niște fulgere albe brăzdau cu iuțime cerul sub pașii colosului. Urlau uraganele și urletele lor vesteau dezastrul universal. În acele clipe Enoh, îngropându-și o mână în blana leopardului, iar cealaltă mână încleștând-o pe toiag, își sonda memoria. Oare, se întreba, cine mi-a povestit despre oceanele de deasupra cerului? Cainan să fi fost?! Oare cine mi-a vorbit despre cele șapte ceruri puse unul peste altul? Învățătorul să fi fost?! Oare atât de puțin merităm noi, oamenii, oare atât de puțin merită viețuitoarele acestea? Oare Domnul va lăsa să-i fie strivită creația de lucrul demonilor?!… Nu mai era timp pentru nici un răspuns. Cerul se prăbuși. Enoh, instinctiv, se ghemui la pământ și se apără cu mâinile cum trebuie să fi făcut Abel în fața pumnilor fratelui său, dar cum el nu făcuse niciodată pentru că nimeni nu îl amenințase, nici nu-l lovise vreodată. Printre degetele rășchirate văzu cum cerul explodă în mii și mii de țăndări de sticlă și se prăbuși peste câmpie ca niște meteoriți măcelărind turmele, devastând viața și ultimul rest de armonie de pe lume. Râul, lacurile și bălțile s-au transformat fulgerător într-un smârc de sânge. Dar din zenit nu cădeau decât fâșii și țăndări de cer și nu se zărea nicăieri nici un colos. De parcă cerul ar fi fost un acoperiș de gheață. Prin frecarea cu aerul fragmentele de gheață luau foc și întregul văzduh deveni un peisaj de coșmar. Uraganele mugeau demente ca un ecou al tragediei necuvântătoarelor, vânturile smulgeau frumusețile pământului și, spulberându-le praf și pulbere, le aruncau parcă în bătaie de joc în neant. Pe Enoh, aflat în paza leopardului, nu-l lovi nici o țandără, dar spaima lui era din ce în ce mai mare. Încremenise la vederea oceanelor ce se prăvăleau din înălțimi peste pământ. Privea năuc. Oceanele cădeau, asemenea unor gigantice cascade, atât de lin, ca și cum voința divină ar fi oferit oamenilor o nouă șansă, timp suficient să se căiască. Dar oamenii oare unde erau în ceasul acela?! În ce caverne se ascunde omul când i se oferă șansa reabilitării, când i se dau cheile împărăției, când are ocazia nesperată să refacă drumul înapoi spre splendorile cele multe ale raiului?… Atunci îi zări! Alergau din toate părțile cu ferăstraiele în brațe și pe umeri, căci exterminatorii ei erau și nu niște îngeri veniți de la celălalt capăt al universului ca să înmulțească durerea pe lume, alergau încoace spre Enoh la adăpostul credinței lui, cerșind îndurare și milă. Cum să-i ajuți? Cum să te mai rogi pentru ei când cu mâinile lor au demolat cerurile spre care de veacuri fumul rugăciunii urca nevăzut și pur ajungând pe scările înțelepciunii până la tronul Domnului? Cum să pui comoara în paza tâlharului când tocmai l-ai prins jefuind o parte din ea? Cum să îți mai fie milă când ești secătuit de milă, când toată mila ai cheltuit-o pe suferințele viețuitoarelor pe care le-ai văzut măcelărite până la una fără nici o vină în câmpie? Totuși, Enoh nu avea în piept piatră, ci inimă, așa că, după revolta inițială, se strădui după puterile lui să ajute. Pentru că până și blestematului criminal Cain merită să-i dai un urcior de apă, dacă îți cere pe cale, pentru că și el este om, carne și sânge din Adam, fiul lui Dumnezeu. Revărsarea mărilor pe pământ îl înfioră și, astfel, simți și el că l-au udat ape fierbinți, deși nici un strop din apa aceea nu se atinse de trupul lui. Şi în vreme ce se prăvăleau mări peste mări pe pământ nu doar câmpia era inundată, ci inundat era și văzduhul, nivelul oceanului crescând în jurul călătorului văzând cu ochii. Şi oricât se străduia să apere păcătoșii alungând apele cu poalele veșmântului său, Enoh trebuia să se recunoască degrabă înfrânt, căci valurile smulgeau exterminatorii unul câte unul înecându-i, smulgându-le sufletele, strivindu-le corpurile de stâncile aduse de uragane din munții de la orizont. Nielul apei creștea în jur ca un zid circular de fântână și leopardul gemea înebunit de spaimă văzând cum fundul fântânii se scufunda tot mai mult și mai mult spre măruntaiele pământului. Oare ce era acel regres, ce sens profund avea el? Nu știa bietul animal cum să se vâre mai iute în trupul stăpânului, după toate aparențele cel mai sigur loc de pe fața pământului, ura clipa în care stăpânul închidea gura după fiecare strigăt nelăsându-i timp suficient pentru a se năpusti dintr-un salt la adăpostul beregatei lui. Nivelul apei crescu atât de mult încât astupă crăpăturile cerului. Nu existau munți pe lume care să se încumete să ridice creștetul deasupra apelor. Întuneric mare s-a făcut peste tot pământul. Şi pe fundul puțului din mijlocul oceanului Enoh nu mai vedea nimic, dar pricepea multe pipăind blana leopardului. Dar nici privirea animalului nu mai răzbătea până la stele, acolo unde ajunsese nivelul apelor, căci puțul, spre înălțimi, se îngusta atât de mult, încât spre vârf părea de cel puțin o sută de ori mai subțire decât firul pânzei de păianjen. Atunci o trâmbiță s-a auzit și oceanul a clocotit ca și cum l-ar fi fiert glasul care l-a certat așa: „Întoarce-te, mare, spre pământ! Ce ai cu stelele?! Pălmuiește pământul! El trebuie să piară pentru păcatele lui, nu stelele!” Nu era nevoie de o nouă poruncă. Valuri de cutremure zgudui atât de teribil pământul, încât Enoh și leopardul, pierzându-și nu doar echilibrul, ci și demnitatea, se izbiră violent cu capetele de zidul fântânii rămânând întinși la pământ ca niște cârpe însângerate. De ar fi fost atunci cineva care să îi stoarcă de sânge, cineva care să-i întindă pe o sârmă ca să se usuce în bătaia vântului de răsărit! Nu era, vai, nimeni! Crăpături mari se iviră în scoarța pământului, coajă de cireș desprinsă de pe tulpină de soare și de vânt, și apele se prăvăliră în neant. Leopardul, gemând lugubru, zăcea în buruieni și sub nici o formă nu mai vroia să deschidă ochii ca să privească nefericirea creației, până și puricii din blana lui crăpau de frică, până și firele de iarbă tremurau de teamă parcă inspirate de jalea lui. Un vuiet mare clocoti în măruntaiele pământului (urla planeta?!) și după câteva clipe Enoh, în mijlocul celei mai oribile spaime, nu mai înțelese absolut nimic. Chema numele Domnului spre mângâiere și îngerii îi chema spre pază. Oare ce se petrecea cu oceanul?! Înălțimile oceanului scădeau! Sau… Nu, nu scădeau! Odată cu venirea încoace a oceanului se lumina și văzduhul și la lumina orbitoare a soarelui Enoh văzu cum pământul, în juru-i, se scufunda sub greutatea mărilor. Totul se scufunda, totul se prăvălea într-un soi de nimic. Fântâna de adineauri deveni în câteva clipe un turn în jurul căruia se prăbușea materia în toate stările posibile și numai lumina îl mai înconjura dinspre zările toate. Se prăbușise câmpia sub greutatea oceanului, dar în depărtare munții fumegau, semn că încă mai trăiau pe lume. Dar în scurt timp chiar și munții s-au prăbușit în abis. Munți înghițiți de umbre, umbre înghițite de întuneric, întuneric înghițit de neant. Ca și cum tu, cerule, ai fi luat un bulgăre de țărână în mână și, sfărâmându-l în palmă cu degetele, l-ai fi împrăștiat în neștire pe jos. Pentru prima dată în viață Enoh vedea cu ochii lui genunea despre care îi povestise bunicul într-o seară de demult. Ar fi dat sute de ani de viață ca totul să nu fi fost decât un miraj, o amăgire a demonilor sau chiar un vis. Să fie totul jocul oglinzii care răstoarnă lucrurile. A pronunțat, deci, scrâșnind din dinți de spaimă și mistuit tristeți fără număr: „Doamne, ia-mi șapte sute de ani din viața care mi-e rânduită prin părinți, dar fă ca totul să nu fie decât un coșmar trecător și ca nefericirea asta să nu fie adevărată!” Cât vedea cu ochii, dincolo de șirurile de munți, se prăbușeau în genune toate pământurile, toate trupurile și toate sufletele, ogoarele împărăției dimpreună cu câmpurile fiilor lui Cain, satele sfinților laolaltă cu taberele blestemaților, cicoarea și iepurașul alături de balegă și cadavru, puritatea împreună cu urâciunea. Colosul, leu cu patru labe și cu șapte capete și cu zece coarne, vestitul demon Humbaba, pedeapsa mineralului, încă nu se născuse viteazul care să-l răpună, frângea cedrii din pădurile sfinte de la poalele semețului Hermon, supremă blasfemie, și nimeni nu venea ca să îl împiedice de la săvârșirea acelei nemaiauzite fărădelegi. Dar cine să mai salveze pădurea albastră de la moarte când cerurile s-au făcut țăndări aidoma oglinzii, câmpia și munții s-au scufundat degrabă în genune, neamurile au pierit rând pe rând, iar viața era pe cale de disprariție?! Atunci, când leopardul, pierzându-și mințile și regresând degrabă înapoi spre vârsta copilăriei, începu să lingă picioarele desculț ale stăpânului, Enoh simți cu adevărat profunzimea dramei ce se petrecea chiar sub ochii lui și împotriva căreia, vai, el nu putea face nimic. A căzut în genunchi, a îmbrățișat leopardul, a plâns și a murmurat cu jale: „Suntem nimiciți, frate mic!”
Îl scuturau friguri, fărâme din uraganele de adineauri. Şi parcă mările prăbușite în abis îl înăbușeau, parcă se făcea ca un fel de vuiet care-l absorbea spre fundul pământului. Simțea o atroce durere în ochi, cineva îi sfărâmase pe pleoape cu pumnii stânci de sare, nu se mai putea privi nimic, nu mai era nimic de văzut în măruntaiele haosului. Şi totuși, firimiturile conștiinței lui recunoștea un glas venit de la celălalt capăt al universului, glasul leopardului poate sau… Glasul bunicului. Într-adevăr, bunicul îl zguduia cine știe de când cu mâini slăbite, dar manevrate de o mare disprerare. „Trezește-te, fiule, trezește-te!” Rugăciunea bunicului izvora dintr-o inimă topită de nefericirile de-o viață. Plângea bătrânul. Enoh, deschizând ochii, văzu cum pomeții lui Maleleil erau stânci de pe care se prăvăleau pâraie într-o cascadă fierbinte. Atunci își simți obrajii uzi leoarcă, semn că jelise și el. Cu coada ochiului o zări o clipă pe bunica; sărmana se strecură afară frângându-și mâinile de tulburare. Maleleil își șterse ochii și obrajii cu palmele. Se sfârșise coșmarul. „Gata, fiule, e vremea să-ți vii în fire! Lasă lumea umbrelor cu umbrele ei…” Enoh se ridică din așternut și se rezemă cu spatele de perete; era limpede că încă mai făcea eforturi supraomenești ca să se dezmeticească din mrejele haosului. Îl chinuiau îndoielile. Oare se istovise coșmarul?! Dar leopardul, ah, leopardul! Regreta pierderea bietului animal, se simțea vinovat pentru că îl abandonase cu lașitate pe teritoriul răutății. „Am avut un vis, părinte!” „Ce ai visat?” „Am văzut cum pământul era nimicit de apele cerurilor, cum toată făptura a pierit din pricina omului, cum semenii noștri au vrut să demoleze însuși cerul!” A oftat bătrânul; așezându-se alături, pe pielea de capră de pe piatră, a privit îndelung în pământ meditând, apoi cu durere în suflet a zis: „Ce ai văzut, fiule, se va întâmpla curând din pricina păcatului care s-a infiltrat în trupuri și în pietre și în plante și în toată făptura ca să le surpe lăuntric și să le piardă. Taina asta ar trebui s-o priceapă singuri toți înțelepții. ” „Ce ne rămâne de făcut?” „Rugăciunea, fiule. Dar să nu uiți niciodată că ești feciorul lui Iared, os și cane și sânge din Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, și că salvarea lumii depinde și de tine. Nu trebuie să lași coșmarul să se împlinească. Nu trebuie să lași demonii să câștige lumea…”
Era la asfințit. Lasându-l pe bătrân îngropat profund în meditație, Enoh a ieșit în prag. Un val de aer răcoros i-a suflat de pe frunte șuvițele de păr descoperind o frunte pustiită de trecerea pe acolo a marilor întrebări ale lumii. Era surprins. Cerul se ținea bine la locul lui, nederanjat de pașii niciunui colos. La orizont nu se vedeau exterminatori. La apus soarele cobora în gura pământului capitulând parcă în fața împărătescului cer de purpură. Dar la răsărit sosea degrabă luna plină, tot un soi de stea, și deocamdată bezna n-avea nici o șansă. Din loc în loc, pe cer, sclipeau cele dintâi stele. Dincoace, jos, pe pământ, lucrurile păreau a fi în ordine. Dar până când?! Iarba din bătătură hrănea același măgar, bunica mulgea aceleași capre, în preajma focului torcea aceeași pisică, potecile duceau către același zări ca în zori, tamariscul făcea aceeași umbră, Hermonul țâșnea spre ceruri cu aceeași semeție. Şi totuși! Îl frământa gândul că dintr-o clipă în alta se va trezi iarăși, a doua oară, în perimetrul aceluiași coșmar și că degrabă turnul-fântână se va frânge, iar el și leopardul, prăvălindu-se laolaltă cu rocile, își vor sfărâma trupurile de bolovanii de pe fundul genunii. Totul însă era în ordine. Dar oare până când?…

Noica


Învățătorul aștepta dincolo de rariștea de brazi, dincoace de civilizația urii
Şi parcă Platon și Pitagora urcau, pas cu pas mai aproape de cer, pe cărările culturii
Licărea bucuria în ochii blânzi și buni ai învățătorului văzându-i răsărind pe apostoli
Din măruntaiele pajistii, din abisurile civilizației. Îi trimisese în lume ca soli
Ai splendorii, ca propovăduitori ai ideilor, ca mesageri ai cunoașterii adevărate
Învățătorul ședea pe banca de lemn. În ochii lui curgeau șiruri de nori pe ceruri curate
În mână ținea o carte cu povești abisale despre ființă și despre virtuțile pomului
Vieții. Dar ochii lui erau răpiți, în clipele acelea, de frumusețile omului
Discipolii, frumosi și tineri și prizonieri ai vârstei inocenței, îi aminteau de copilărie
Şi de anii nebuni pierduți pe drumul vieții. Erau zidiți, pesemne, nu din țărână, ci din bucurie
Pălăvrăgeau, vrăjiți de sensuri, despre Wittgenstein și despre Kierkegaard
Se regăseau, ca niște frați de cruce, și-n armonie și în dezacord
Prigorii, vrăbii, pitulici țeseau în cetini splendori în formă de concerte
Creația toată asculta, ființele dansau; numai zăpezile, pe vârf de munte, mai păreau inerte
În ochii blânzi și buni ai învățătorului se putea citi atunci o poveste frumoasă de Hegel
Despre spiritul lumii. Filele cărții, pe genunchii învățătorului, erau ca niște aripi de arhanghel.

Culegătorule de ierburi,


                

Bucuria îți pătrunde în plămâni și nu aerul înălțimilor
Când pășești, în sfârșit, pe coama muntelui, culegătorule de ierburi
Sub picioarele tale se întind dune de munți și un nețărmurit ocean de pădure
Numai frumusețe în jur până la orizont și chiar mai departe
Ca să identifici ierburile cu virtuți medicinale nu-ți trebuie carte
Ci un strop de viață în care ai învățat ceva profund
Deasupra zării, încununând splendoarea, se rostogolește pe cer soarele rotund
Respiri puritate și dintr-o dată pricepi că ți se strecoară în viață
Miracol după miracol. Nu mai ești cel mai jalnic bărbat de pe fața pământului
Ci un fel de rege al ierburilor. Nu mai tremuri în fața cuvântului
Rostit de cei puternici, căci în singurătate vorbește tăcerea
Nu te mai temi de foame și de sete, nu te mai chinuie durerea
Umilinței. Munții te hrănesc cu roadele lor, pâraiele îți astâmpără setea
Şi miliardele de vietăți ale pădurii îți împărtășesc dragostea
Nici vulturii nu simt mai profund sentimentul libertății ca tine
Culegătorule de ierburi. Apleacă-te, culege! Vei face bine
Bolnavii te așteaptă în lume ca să-i vindeci prin munca ta pură
Medicii toți îți așteaptă sosirea cu sufletul la gură
De tine depind însănătoșirea sărmanilor, fericirea leproșilor
Şi viitorul națiunii. Regele însuși te așteaptă cu dor
Îți umpli traista cu asparagus și cu ginseng și cu sănătate
Şi te împărtășești ca un mag al ierburilor din divinitate.

Fenixul-de-Jad


Prietenii întingeau cu degetele în sufletul lui: întâi eu, întâi eu
Şi mai bun decât mierea aceea nu era pe lume decât Dumnezeu
Copiii îl îmbrățișau cu dor alergându-i în întâmpinare
Şi pretutindeni răspândea lumină zi și noapte ca o lumânare
Sau ca o stea. Doar florile îl întreceau nițel în splendori
Puritatea lui ațipea văzduhul și din fuioarele de fum țesea nori
Era iubit nu doar de copii, ci și de furnici și de iepuri și de căprițe
Şi de veverițe și de câini și de pisici și de ciorchinii cocoțați pe vițe
Nu era inimă ceea ce clocotea la el în piept
Ci un ocean incandescent de sinceritate. Şi era blând și bun. Şi era drept
Creșteau cicori pe gândurile lui. La el în palme creșteau crini
Din ce în ce mai mici, ochii lui erau, ca primăverile, senini
Dar pentru Surâs-de-Primăvară el nu mai exista
Pentru că a îndrăznit să o iubească, pentru că a adorat-o ca pe o zeiță
Pentru că a visat-o de atâtea ori, pentru că a desenat-o în peniță
Pentru că a fost fericit lângă ea, pentru că a dorit-o soție
Pentru că a fost în stare să-și dea viața pentru ea, pentru că a ales-o dintr-o mie
De fete, pentru că a fost sinceritatea întruchipată
Dar Surâs-de-Primăvară nu vrea să-l mai vadă niciodată
Nu vrea să-i mai spună un cuvânt, nu vrea să-i mai vorbească
În ochii ei Fenixul-de-Jad e cel mai rău om de pe fața pământului
Şi de nimic nu se teme mai mult decât de dragostea lui
Pentru ea totul s-a sfârșit, în ochii ei Fenixul-de-Jad a murit
Pentru ea viața merge duios înainte. Pentru el nu mai există cuvinte
Care să-i descrie dorul și pustiirea și deznădejdea și dragostea
De unde să mai ia Fenixul-de-Jad putere ca să trăiască mai departe
Când fiecare clipă departe de ea e sfâșiere și moarte
De unde să mai culeagă Fenixul-de-Jad fericire, când fericirea toată
A fost Surâs-de-Primăvară și altă fericire nu va mai fi, pesemne, niciodată…

Înapoi la șuvoaiele de baștină


Sufletul meu e un somon care înoată pururi printre stele
căci numai oceanul de stele mai poate să-l încapă
Inima lui bate în ritmul dragostei și nu există apă
pe lume care să-i poată stinge incandescența. Cele
mai splendide peisaje acvatice îl tămăduiesc cu frumusețile lor
când se mai întâmplă să fie rănit de rechinii abisurilor
Are nevoie din când în când să se hrănească cu liniște
Bântuie profunzimile universului alergând perpetuu după niște
refugii în care să se odihnească o eternitate întreagă
Are nevoie ca de oxigen de ființe care să-l ajute și să-l înțeleagă
În mijlocul bancului de miliarde de semeni sufletul meu
se simte singur pe pământ. Numai Dumnezeu
se gândește la el și îl visează cu adevărat
Numai stelele îl prețuiesc. Spălat de miliarde de valuri, ce curat
e sufletul meu! Şi după o viață efemeră i se face dor
după pâraiele prunciei, după stâncile străbătute de un larg coridor
de ape dulci până în inima străvechilor păduri canadiene
I se face dor de turmele de bizoni și de rezervațiile indiene
Se îmbolnăvește de dorul cascadelor unde așteaptă urșii
și de pietrele care vor inspira dragostea și vor aduce lacrimi și moarte
Şi lepădându-se de stele și de infinit, iluziile dându-le la o parte
grăbește spre șuvoaiele de baștină cu bucurie și iubire
Şi în fiordurile din Skeena se împărtășește de fericire
sub cerurile largi pe care vulturii desenează cercuri amețitoare
Sufletul meu, luptând cu șuvoiul, devine un vultur mai mare
cu fiecare salt peste valuri, cu fiecare pas mai aproape de stingere.

Adeverirea semnelor celor șapte sfinți


1.Mult timp după aceea, Enoh a rămas cu impresia tulbure că experiența din acea noapte n-a fost altceva decât un vis sau cel mult o vedenie. Femeia, frântă de treburile zilei, fusese prea somnorasă ca să-și mai aducă aminte, în zori, dacă se trezise cu adevărat pe la al doilea cântat al cocoșilor, dacă pășise pe prag, dacă întrebase ceva, dacă auzise cu adevărat glasuri omenești. Neavând multă încredere în propriile simțuri și punându-și la îndoială prospețimea memoriei teribil de încercată de insomnia de două sute șaizeci și șapte de nopți, medita cu gravitate asupra celor văzute și mai ales asupra celor citite, fără îndoială în vis sau în vedenie, în noaptea aceea.

2.Din îndepărtatele pustiuri de la miazănoapte soseau vânturi reci care miroseau a zăpadă. Şi primele care reacționau la știrile despre apropierea iernii erau frunzele copacilor: îngălbenite de spaimă, se desprindeau degrabă de pe crengi și cădeau la pământ, pe pământul făgăduinței, fără să priceapă că, de fapt, pogorau cu entuziasm în mormânt. Privind din prag căderea frunzelor Enoh își amintea de istorisirile tatălui despre prăbușirea îngerilor pe pământ. Se așternea în bătătură un covor în cele mai melancolice culori posibile, îți venea să plângi privindu-le. Ce tristețe să vezi cum plecau păsările, cum cădeau frunzele, cum crengile rămâneau pustii ca niște schelete descărnate, cum câmpiile se îmbolnăveau de putreziciune, cum roua era alungată din vii de brumă, cum razele calde ale soarelui erau prigonite de neguri, cum țârâitul greierilor și trilurile păsărilor făceau loc gemetelor muribunzilor, cum comuniunea prigoriilor era înlocuită de singurătatea huhurezilor, cum focurile se retrăgeau din stele în vetrele colibelor, cum seninătatea devenea crispare universală. Risipirea frunzelor era drama care nu doar că îl întrista pe Enoh, dar îl determina să mediteze profund la destinul lumii. Îngenunchea pe covorul moale și își îngropa mâinile în frunze ca să participe la stingerea lor. Așa se petreceau și oamenii, deși într-o lentoare de neînțeles. Mulți ticăloși trăiau pe lume și încă veacuri în șir, dar frunzele inocente care nu greșeau nimănui cu nimic în nici o clipă a vieții lor se stingeau după abia câteva săptămâni de pâlpâire. De multe ori până și stelele mureau înaintea ticăloșilor. Dar dacă stelele mai greșeau în fața lui Yahveh Elohim, frunzele nu greșeau niciodată. Şi atunci?! Poate că oamenii ispășeau o pedeapsă trăind prea mult. Moartea frunzelor era atât de frumoasă, atât de senină, atât de grațioasă, încât înduioșa și stâncile. Dar moartea oamenilor era de prea puține ori demnă. Drepții care avuseseră parte de adormire în pace abia dacă se puteau număra pe degetele de la o mână. Oamenii ispășeau. Oamenii trăiau sute de ani ca să înțeleagă sensul ispășirii lor, dar prea puțini se străduiau să înțeleagă cu adevărat, prea puțini erau surprinși înțelepțiți în ceasul morții.

3.Şi într-o dimineață, ieșind în pragul colibei, a văzut Hermonul acoperit din piscuri până la poale de zăpadă, semn că zăpezile veșnice din sălașul luminii pogorau spre câmpii. Şi peste câmpie începuse să ningă. Văzduhul, deunăzi uriaș, părea neîncăpător în fața invaziei fulgilor de zăpadă sosiți, după toate aparențele (altminteri, de unde atâta splendoare?!), din stele. Cineva sus, în cer, cernea norii și fulgii de nea se depuneau șovăind pe pământul înghețat și zideau un covor de omăt de o frumusețe nemaivăzută. Enoh visase o viață întreagă să călătorească în nordul înghețat, să pășească în larg pe marea înghețată despre care povestea odinioară Cainan, să admire vulpi albe, lupi albi, urși albi, iepuri albi, lei albi, tigri albi, vulturi albi și leviathani albi, să se bucure de stranietatea nopților albe, să înoate veacuri în șir prin nămeți și să urle voios laolaltă cu vântul. Se bucura Enoh, căci fulgii de nea îi inspirau gândul că pogorau pe pământ îngeri buni, în sfârșit, ca să purifice lumea. Era atâta foc în el, încât numai gerurile din continentele înghețate ale nordului ar fi putut să-l țină în frâu. Şi iată, pentru prima dată după zidirea lumii ningea și la hotarul de la miazăzi al împărăției. Ce frumusețe, ninsoarea! Te făcea să te simți iarăși copil, îți făcea inima țăndări și pe neașteptate îți venea să plângi de emoție, te îndemna, parcă, să iei zăpadă cu pumnii și să frămânți, după pilda lui Yahveh Sabaot, o lume nouă. Dar Hermonul! Hermonul! Niciodată nu fusese mai frumos muntele acela! Acoperit complet de zăpadă și radical schimbat la față peste noapte, Hermonul nu mai strălucea ca hiacintul în zori, ci sclipea orbitor aidoma heruvimilor, ți se părea că cea mai minunată stea din univers a poposit vremelnic pe pământ. Şi pentru că prea mare era dorul lui Enoh de a se scălda în puritatea infinită a zăpezii n-a mai așteptat trezirea Ednei și a fetițelor, ci s-a avântat cu entuziasm spre munte. Pe umeri și în plete și în barbă i se depuneau fulgi mari de nea și bucuria lui devenea tot mai profundă, căci era convins că în fiecare fulg de zăpadă se ascundea, de fapt, un îngeraș. Alerga desculț, dar tălpile picioarelor lui obișnuite cu arșița cărărilor împărăției nu sufereau deloc. Nu un bărbat îndrăgostit de zăpadă alerga prin nămeți, ci focul viu al dragostei.

4.Respira cu dificultate urcând, treptă după treaptă, spre sălașul luminii unde Enos, credincios memoriei unchiului Abel, zidise altar pentru odihna sângelui celui ucis și pentru slava lui Elohim. El, omul câmpiei și îndrăgostitul de infinita libertate a văzduhului, nu era obișnuit cu muntele. Dar, privind din când în când în spate, peste umeri, regreta profund că nu descoperise muntele mai devreme. Căci ceea ce vedea în clipele acelea de adevărată magie a realității nu văzuse decât în cele mai fantastice vise. De la poalele muntelui și până la orizontul obturat de ninsoare se întindeau fâșii de splendoare: ogoare, poteci, pășuni, păduri nesfârșite de cedri, livezi de smochini și curmali și măslini, grădini, așezări umane, tabere, corturi, colibe, turme de oi, fluvii și pâraie, deșerturi, stânci golașe, oaze, înfiripări timide de civilizație, iar la răsărit se zărea o neasfârșită pată cenușie, un fel de baltă, marea sau oceanul.

5.Pentru că era frânt de oboseală și strivit de fericire, Enoh s-a așezat pe un bolovan, după ce a înlăturat cu mâinile turbanul de omăt de deasupra. Era leoarcă de transprație și în întregime numai abur. Își simțea inima bătând molcom, dar parcă mai fierbinte decât de obicei. Şi aburul ieșea din trup adunându-se deasupra capului într-un fuior de lumină și înfruntând fulgii de nea spre înălțimi.

6.Trăgându-și, așadar, sufletul după urcușul pe coasta muntelui dincoace de teritoriul cedrilor și în patria lincșilor isprăvise de admirat câmpiile și simțea iarăși cum dorul arzător îl îndemna să se aventureze spre înălțimi. Dar iată că piscul dispăruse sub un nor, fusese înghițit de un fel de negură. Şi negura, ce straniu, cobora degrabă vrând, parcă, să-l întâmpine și să-l îmbrățișeze pe călător. Şi un vuiet mare răscolea văzduhul. Şi când negura l-a învăluit, Enoh a simțit cu uimire că se lepăda de trup, că prezențe nevăzute îl apucau de brațe smulgându-l din nămeți, că visul de o viață de a zbura devenise realitate…

7.A fost mutat cu duhul la ceruri și după o veșnicie sau după zece ceasuri s-a trezit în mijlocul splendorii. În acea grădină, ale cărei frumuseți nu ar fi putut nici o minte omenească să și le închipuie, era înconjurat nu doar de trandafiri, ci mai ales de cei șapte sfinți, oaspeții lui din acel miez de noapte. Şi printre trandafiri se răsfirau în toate părțile poteci pietruite cu flăcări de foc care nu ardeau, dar mențineau, eternă, puritatea. S-a bucurat Enoh văzându-i pe sfinți. Aceleași chipuri sclipind de inocență, aceleași veșminte de lumină orbitoare, aceleași plete de zăpadă, aceeași bunătate eternă zugrăvită pe întreaga lor ființă. Şi sfinții l-au îndemnat cu blândețe să îi urmeze pe aleea principală care, în fond, era un râu de foc. Nu-și putea sătura inima Enoh cu splendorile de necrezut pe care le vedea pretutindeni. Şi a privit Enoh înaintea sa și, iată, la miliarde de ani-lumină și totuși atât de aproape a zărit picioarele desculț ale lui Yahveh Elohim și El ședea pe tronul de hiacint, de agată, de topaz, de turmalină, de acvamarin, de ametist, de aur și de foc și tronul avea miliarde și miliarde de aripi și răspândea în jur nu doar lumină care nimicea nu doar ochii, ci și duhul și aneantiza însuși văzduhul, ci mai ales infinită armonie. Prea umil, prea uimit, prea strivit de fericire duhul lui Enoh n-a putut să-și ridice ochii spre Dumnezeul Duhurilor și s-a aruncat cu fața la pământ și ochii lui întredeschiși vedeau dedesupt, pe fundul râului de foc, omenirea mișunând nepăsătoare pe lume și scufundându-se în răutate ca și cum s-ar fi bucurat de o libertate nemărginită. Şi Dumnezeul Duhurilor a făcut semn și din ceata sfinților s-a desprins Mihail care a apucat de braț duhul lui Enoh și, șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare, l-a condus spre foișorul din patria parfumului printre petunii, lăcrămioare, crini, lavande, orhidee, crizanteme, zambile, trandafiri, regina nopții, liliac și alte o sută de milioane de flori incredibile. Şi în foișor duhul lui Enoh, îmbătat de parfumuri, a cunoscut toate tainele. N-au mai existat din clipa aceea secrete pentru Enoh. Şi iată, foișorul dintr-o dată s-a mutat în piscul cerului cerurilor și de acolo se puteau vedea, într-o perspectivă nețărmurită, marginile fără de margini ale universului, cuiburile stelelor, abisurile științei, balta de lapte în care viețuia firesc pământul, demonii care, ascunși în tainițele universului, mușcau în zadar din creația infinită a Domnului, chipurile dumnezeiești și toate splendorile plăsmuite de mințile cerești. Vedea Enoh cu bucurie cum stelele, mai înainte de a-și începe muncile cele multe, îngenuncheau cu credincioșie în fața lui Yahveh Elohim și înaintea sfinților. Şi Mihail l-a dus după aceea la celălalt capăt fără de capăt al universului la poalele tronului lui Yahveh Elohim. Din tron izvorau patru fluvii de foc care populau universul cu stele și incendiau toată zarea. Iar tronul era înconjurat de trei ziduri, ca o cetate, dar nu erau ziduri, ci cete de îngeri care păzeau și slujeau și viețuiau frumos și lăudau pe Domnul. Şi pe porțile zidurilor de îngeri ieșeau și intrau pururi heruvimi și serafimi, dar toți cei ce ieșeau și intrau erau opriți și cercetați la porți de ophanimi. Şi, iată, Mihail pronunța numele îngerilor și printre cei ce ieșeau și intrau pe porțile zidurilor erau Rafael și Phanuel și Gabriel și Uriel și Metatron și Jehudiel și Zadkiel și alții mii și mii ale căror nume, pronunțate de buzele arhanghelului, nu puteau fi pricepute cu nici un chip de urechi omenești. Duhul lui Enoh s-a cutremurat și, zguduit de umilință și de evlavie, s-a descărnat, căci încă mai duhnea a pământ și a carne și a sânge și a neascultare, încă mai era bântuit de ecourile lumii. Gândea universul. Dinspre tron băteau vânturi și în oceanul de stele fremătau valuri de lumină. Transfigurat, duhul lui Enoh nu putea viețui dinaintea tronului fără a binecuvânta, fără a preamări, fără a lăuda pe Domnul strigând cu glas mare laolaltă cu îngerii. Atunci a văzut Enoh cum pe tron ședea în slavă Stăpânul zilelor, infinit în măreție, infinit în blândețe, infinit în putere, infinit în știință, infinit în frumusețe, infinit în dreptatea Sa. Şi cu toate că ședea pe tronul slavei, Stăpânul zilelor pășea prin univers călcând desculț pe constelații și împreună cu El călătoreau miriade de cete de îngeri pe care nu le putea număra nimeni. Dar duhul lui Enoh a văzut cum la dreapta Stăpânului zilelor mergea un Bărbat tânăr de pe al cărui chip bunătatea curgea ca mierea de albine transfigurându-i veșmintele de negrăit. Şi chipul Bărbatului tânăr era identic cu chipul Stăpânului zilelor. Şi numai vârsta Îi deosebea pe cei doi. Stăpânul zilelor avea părul capului și barba de lână, ochii de lapislazuli, iar pielea feței și a mâinilor era trandafirie precum petala de trandafir, iar Bărbatul cel tânăr avea părul și barba de culoarea focului și pretutindeni în jur împărtășea viață. Atunci, duhul lui Enoh a atins brațul unui serafim de pe margine și a întrebat: „Cine este Bărbatul acesta?” Iar serafimul cel cu șase aripi și cu șase voințe și cu șase puteri a răspuns: „Bărbatul pe care îl privești este Fiul Omului, izvorul dreptății și chezășia mântuirii noastre…”

Căderea îngerilor


La început au fost îngeri rivalizând în splendori cu însuși Raguel, stele fâlfâitoare pe cer, duhul lor punea în mișcare vânturile ce învârteau cerurile și, dintre toate făpturile, Domnul pe ei îi iubea cel mai mult. Prunci minunați, copii ai adevărului, scântei din dumnezeire, prinți ai paradisului, temelii ale inocenței, stele. Nu exista arhanghel care să îl laude pe Domnul cu mai multă ardoare decât fii cerului, nimeni nu slăvea cu mai multă iubire zidirile Sale. Pe vremea aceea luceafărul și căpetenia cetei lor se numea Semiaza; deși egal în rang cu Gabriel, luceafărul era de mii de ori mai luminos, era cea mai strălucitoare făptură și dacă stelele cerului le puteai privi pe toate față către față pe el, orbitorul, nu aveai cum să-l privești fără să orbești, fără să arzi, fără să-ți pierzi mințile de iubire. Şi cu puțină vreme înainte de zidirea timpului, Uriel a constatat absența lui Semiaza de pe cer; l-a căutat, dar nu l-a găsit; a strigat, dar nu i-a auzit glasul; a întrebat pretutindeni, dar nimeni nu știa pe unde umbla luceafărul. A fost găsit de voievodul Ramiel. Dormea; și pe pajiștea luminătorului, în jur, dormea ceata lui. Niciodată nu se mai pomenise în paradis ca un înger să se lase furat de mrejile somnului. A fost trezit de glasul voievodului. „De ce nu mai răsari? Pentru ce dormi?” „Asta e vrerea duhului meu!” Apoi, sub privirea arzătoare a voievodului, neavând încotro, a răsărit. Pe urmă iarăși l-au găsit dormind. Oare ce se petrecea cu el? Nu se mai supunea ordinelor cerești, nu mai respecta rânduielile sfinte, nu-l mai căuta pe Domnul. Şi Domnul întreba mereu de fiul iubit și de fiecare dată răspunsurile primite îl tulburau. Ca orice stea, mai devreme sau mai târziu, luceafărul trebuia să cadă. Era opțiunea lui. Dar înainte de cădere, ca orice stea, trebuia să-și sporească trufia. Trezindu-se mereu pe pajiște, Semiaza își contempla frumusețea oglindită de chipul cerului și de suprafața clară a lacului. Ceata, îndrăgostită, fascinată de farmecul lui, îi aducea laude și uitase de Domnul. Şi dintr-o dată în inima luceafărului a încolțit sâmburele orgoliului. Şi-a spus, și camarazii au întărit, că desăvârșirea sa absolută avea nevoie de un tron. Şi pentru că în ceruri se afla un singur tron, Semiaza a început să râvnească la acela. Şi în timp ce Domnul zidea lumea și în timp ce tronul rămăsese singur, iată că luceafărul, însoțit de laudele și îndemnurile cetei sale, a urcat treptele și a pășit cu trufie spre Scaune. Şi ca să înlăture orice împotrivire a scos sabia și a tăiat în stânga și în dreapta și a vărsat sânge de heruvimi și de serafimi și în ceruri s-a făcut deodată strigăt mare. Şi iată că, ridicându-și pleoapele pătate de sânge, purtătorul de sabie a văzut tronul și pe tron ședea, în slavă, Domnul. Şi pe obrajii Domnului erau lacrimi. Miliarde de miliarde de îngeri orbitori vegheau pretutindeni și ceata răzvrătiților s-a văzut încercuită de săbii fâlfâitoare. Semiaza a clocotit de mânie. Tronul i se cuvenea, de drept, numai lui. S-a învârtoșat și a ridicat sabia împotriva Părintelui. Dar în aceeași clipă Mihail a făcut semn și o sabie fâlfâitoare i-a prăjit brațul, i-a topit sabia. Şi iată, pe neașteptate luceafărul a început să se stingă. Până atunci făptura lui împărtășise paradisului jumătate din lumină. Paradisul a fost acoperit subit de o umbră. Şi miliardele de răzvrătiți din spatele lui Semiaza și-au pierdut încet, încet splendorile. S-au stins sorii într-o nesfârșită clipă și mare era groaza și deznădejdea lor. Strigăte mari cutremurau paradisul, jalea spinteca frumusețea în două. Dar Semiaza s-a trufit și mai mult: indiferent de strălucire, el rămânea desăvârșitul desăvârșiților, prințul moștenitor și Cel Vechi de Zile, domnise suficient o infinitate de ani, trebuia să abdice în favoarea lui; zidirea din nimic era floare la ureche, dar la cârmuirea lumii nu se pricepea nimeni mai bine decât el, puternicul și priceputul prinț al cerurilor. A tunat glasul lui Mihail: „Căința sau căderea!” Şi răzvrătiții toți au ales căderea. Pentru ei Semiaza, dragostea și sfântul, era împăratul legitim al cerurilor și lui i se cuvenea totul. Şi în clipa aceea s-au despicat pardoselile paradisului și cu toții s-au prăbușit într-un abis fără sfârșit. S-au prăbușit, sodom de îngeri și stele, mii și mii de ani. Şi, frecându-și trupurile de aerul pur care pur și simplu nu-i suporta, luau foc și ardeau ca niște torțe și căderea lor, văzută de pe pământ, părea un potop de comete. Şi în zilele lui Iared s-a întâmplat să pice, ca făina cernută, o seamă de răzvrătiți pe piscul Ardis. Şi în vremea aceea, văzând frumusețea fiicelor oamenilor s-au umplut de răutate și le-au poftit cărnurile și sângele și îmbrățișările. Dar aveau nevoie de trupuri. Observând pe urmă urmările lucrării vicleanului șarpe Gadriel asupra fiilor lui Set s-au hotărât să tragă foloase. I-au pândit pe veghetori și, în clipa potrivită, și-au făcut lăcașuri în ei.

Martorul sabiei


Când i-a pus pruncul în brațe, Edna n-a îndrăznit să-l privească pentru că îi era rușine și se temea, iar modul ei nefiresc de a fi l-a descumpănit. Dar a înțeles totul abia când a privit chipul băiețelului. Fiul său, într-adevăr, avea fruntea albă ca zăpada, dar obrajii, gâtul și urechiușele erau roșii ca petalele trandafirului și ochii negri erau plânși. Bietul tată nu mai înțelegea nimic. Oare ce era cu semnele acelea? Căci, cu certitudine, era vorba de niște semne de sus. Iată niște semne despre care învățătorul Penemuhe nu-l învățase nimic! Atunci pruncul, deschizând gurița, a pronunțat cuvinte de slavă către ceruri și apoi a început să vorbească despre ziua mâniei Domnului pe care o vedea, pretindea el, la celălalt capăt al vieții sale… Şi bărbatul care se întâlnise în viață cu îngeri și demoni și văzuse cele mai imposibile grozăvii și auzise de cele mai stranii întâmplări, fiind fulgerat de o neașteptată slăbiciune, s-a speriat și, lepădând pruncul în brațele mamei, a fugit. Încoace spre cort venea unchiașul Cainan, mai bătrân și mai înțelept și mai măreț decât oricând; se mișca lent aidoma unui melc cărând în spinare o cochilie în care se îngrămădeau deja șase sute de ani de viață. Văzându-și strănepotul așa de agitat s-a oprit în mijlocul drumului sprijinindu-se în cârăjă și a întrebat: „Ce necaz îți mână pașii în praful drumului, fiule?” „S-a născut în casa mea un prunc neobișnuit, părinte! E mai mult fiu de înger, decât odraslă de om! Chipul lui poartă o pecete nepământească. Prorocește despre ziua judecății vorbind asemenea nouă! Mă tem ca nu cumva femeia mea să fi căzut în păcat cu îngerii la fel ca desfrânatele!” „Nu păcătui, cugetând așa, față de femeia pe care ți-a dăruit-o cu dragoste Domnul! E drept ca fiul tău să prorocească, că doar l-a zămislit un profet și nu un pescar. E drept să prorocească îndată după intrarea în lume, căci, la ieșirea lui din această lume, Domnul va cere socoteală necredincioșilor, după cum mi-a descoperit odată tata Adam. Căci s-a înmulțit răutatea pe lume și de multe ori mă și mir cum de mai suportă Domnul ticăloșiile de pe fața pământului. Am cercetat pământul în lung și în lat, am întâlnit frați la toate marginile pământului unde i-a purtat nevoia și lăcomia, am umblat pretutindeni și rară mi-a fost bucuria să întâlnesc oaze de credință și dreptate. În tinerețile mele am împrejmuit împărăția cu zid de foc ca să îi țin departe pe sfinți de răutățile neamurilor, dar în zilele veghei lui Iared au pogorât îngeri răzvrătiți din ceruri și așa puterea răului a sporit. Şi iată, amăgindu-i pe veghetorii împărăției și demolând zidul credinței, răzvrătiții și-au găsit trupuri și apoi, călcând în picioare legea Celor Fără De Trup, s-au împreunat cu femeile cainiților ca să nască demoni și să piardă neamul omenesc. Iată, s-au împlinit profețiile de demult! Vezi cum mișună uriașii, odraslele demonilor, pe pământ, cum urlă pământul din pricina fărădelegilor lor! O vreme oamenii vor cădea pradă spurcăciunii și sămânța lor va fi pusă în primejdie de lăcomia uriașilor. Şi demonii vor zămisli alți demoni și pământul va deveni tronul răului. Dar Domnul n-a zidit pământul pentru demoni, ci pentru oameni și de aceea va trimite un potop care va nimici toată răutatea și toată stricăciunea și va tămădui rănile pământului. Sabie va fi pe pământ, sabie care, în chipul potopului, va învinge vlăstarele și oștirile întunericului. Iar neamul omenesc se va mântui printr-un fiu al nostru, nenăscut încă, ce va avea șansa să restaureze edenitatea. Dar tainele sfinților vorbesc despre puterile întunericului care, ruinând efortul odraslei noastre, vor face tot posibilul pentru a lupta împotriva dreptății și pentru a pune temelie nelegiuirii pe lume până în ziua când va veni Răscumpărătorul… Întoarce-te, deci, în cortul tău, cere-ți iertare de la nevasta ta, căci ți-e credincioasă și te iubește mult, îmbrățișează-ți fiul, pentru că e cu adevărat sânge din sângele tău și carne din carnea ta!” Şi auzind cuvintele unchiașului, Enoh s-a întors cu bucurie în cortul său, la femeia sa și, îngenunchind, a plâns și și-a cerut iertare. Apoi, luându-și pruncul în brațe, l-a dus în fața altarului și, închinându-l Domnului, a zis: „Acest fiu al meu se va numi Matusalem, căci el va fi martorul sabiei ce se va coborâ pe pământ la sfârșitul veacurilor ca să nimicească nelegiuirea și ca să purifice pământul!”

Isprăvile copiilor cărnii


Nici nu apucă să-și încălzească trupul în brațele Ednei, că, pe la al doilea cântat al cocoșilor, se auzi strigat pe nume. Nu era Edna, căci ea dormea. Nu erau nici fetițele, căci și ele dormeau adânc în așternutul lor. Nu era nici glasul învățătorului. Şi nici glasul cunoscut al vreunei rubedenii. Trebuia să fie vreun călător întârziat pe cale. Oftă. Trebuia să părăsească vremelnic culcușul cald, cuptorul fierbinte al trupului Ednei pentru a primi un călător, poate chiar o caravană. Dar fiind un suflet milostiv și foarte ospitalier, după o clipă de ezitare, sări cu bucurie din așternut ca să-și primească oaspetele. Numai în tunică a ieșit în prag și aerul răcoros al nopții l-a înfiorat. Nu era un singur drumeț, erau șapte. Şapte drumeți neobișnuiți. Călătorise Enoh în toate zările și deși nu văzuse toată fața pământului, putea să jure pe orice că pe pământ nu trăiau asemenea oameni. Făceau lumină în jurul lor ca niște opaițe uriașe, în ochii lor licărea cea mai pură apă din univers, obrajii surâdeau de bunătate, buzele răspândeau parfum aidoma crinilor, mantiile erau țesute parcă din fulgi de zăpadă, și cu toate că erau bărbați în toată puterea cuvântului chipurile lor încremeniseră la vârsta eternei copilării. Fiecare ținea în brațe o tablă de piatră. Au vorbit. Vorbea numai unul, dar, ce straniu, ce splendoare, se auzeau glăsuind toți laolaltă! „Tu ești fiul lui Iared veghetorul?” „Da, Doamne, eu sunt Enoh!” „Am umblat pe pământ în sus și în jos și am întrebat în stânga și în dreapta de tine și, iată, acum te-am găsit!” „Cu ce vă pot fi de folos?” „Am aflat că știi să descifrezi tainele cuvintelor cioplite în piatră cu condeiul și am venit la tine într-un suflet! Nu este vreme de pierdut! Citește aici!” Şi la lumina orbitoare a sfinților Enoh s-a apropiat de table și a citit. Dar cu cât citea mai mult, cu atât devenea mai nelămurit sărind din uimire în uimire. Era vorba acolo, în cartea aceea nesfârșită, de faptele tuturor oamenilor care au trăit pe pământ, care trăiau pe pământ și care vor trăi pe pământ până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu era trecut cu vederea, nici cel mai nesemnificativ gest, nici cel mai inofensiv gând. Oamenii trăiau cu convingerea că toate gesturile, toate gândurile, toate faptele erau proprietatea lor exclusivă, că nimeni nu avea habar de ceea ce înfăptuiau în perimetrul intimității lor. Cât de mici, cât de înguști sufletește erau pământenii crezându-se regi în curțile lor, nesupravegheați, nevăzuți de nimeni, necântăriți de nimeni, netrași la răspundere de nimeni pentru micile lor crime, nepedepsiți pentru micile lor ipocrizii! Dar era cineva acolo, sus, în ceruri, sau jos, în inimile noastre, care ne privea, care scormonea în noi, care ne cântărea sufletele ca să ne măsoare sinceritatea. Cu mirare și-a citit Enoh propriile fapte, propriile gânduri și a aflat cu uimire că până și gândul nevinovat dintr-o zi de primăvară a prunciei de a călca pe codiță un șoricel ca să-i audă chițăitul era consemnat pe table alături de ticăloșiile mari și mici pe care le săvârșise până atunci. Dar, în timp ce se scufunda tot mai mult în lectură printre miliarde de grozăvii și splendori, se întreba uluit cine scrisese o asemenea carte… Exista un singur autor pe lume și în afara ei și pretutindeni în stare de o asemenea performanță: Yahveh Elohim. Dar răspunsul năștea o altă întrebare: de ce trebuia ca el, un umil învățat din lumea cea mare care nu deținea toată știința și nici măcar o mică parte a ei, trebuia să citească isprăvile copiilor cărnii și, într-un fel, să le repete, să le săvârșească pe toate și el. Şi când a isprăvit lectura de mii și mii de ani, a exclamat: „Fericit bărbatul care nu-și va vedea numele scris în cartea fărădelegii și care va fi găsit curat ca lacrima pruncului la judecată!” Atunci sfinții au zis: „Să ții minte toate câte ai văzut pe lume în călătorii ca să le povestești odraslelor tale! Ţi s-a dat să citești din cartea isprăvilor copiilor cărnii ca să vezi că nu este nimeni drept pe lume în afară de Yahveh Elohim! Şi de vei păzi toate, mai multe vei afla! Iată! Vei zămisli un fiu și vei rămâne cu el, ca să te desfătezi cu drăgălășenia lui și ca să-l povățuiești întru dreptate și ca să-i încredințezi poruncile tale, un an și o zi, iar după aceea vei fi luat dintre toți ai tăi și vei fi mutat de pe pământ până la sfârșit!” Şi iată, la al treilea cântat al cocoșilor la orizont a început să bâjbâie o rază de soare risipind întunericul cel mare al nopții și atunci, privind în jurul său, Enoh a văzut că era singur.

Izgonirea lui Penemuhe


Era a două sute șaizeci și opta noapte în care nu se lipea somnul de ochii lui. Încă mai existau miriade de taine de aflat, încă mai existau miriade de enigme de dezlegat. Pretutindeni se iveau mii și mii de lucruri necunoscute al căror înțeles trebuia descifrat. Şi pentru că nu se mai îndura să aprindă făclia în colibă, pentru că nu dorea să le mai trezească din somn pe Edna și pe fetițe cu bucuriile sale zgomotoase provocate de pasiunea sudiului, pentru că nu prea mai avea untură și nici foc ca să aprindă opaițul își consacra ultimele nopți cercetării cerului. Şezând culcat pe spate pe pătura așternută în bătătură lângă țarcul caprelor, Enoh, răpit cu totul de pasiunea cunoașterii, privea stelele care pâlpâiau deasupra de parcă acolo, sus, ar fi studiat, la lumina opaițului și în trilioane de locuri din univers, miliarde de studioși aidoma lui tainele infinite ale creației. Pulberi de făină împrăștiate pe boltă de divinitate, îți venea să te apuci de frământat aluatul ca să îți potolești foamea cu pâine de stele. Holdă de astre de o frumusețe incredibilă pe care vânturi cosmice o pieptănau ca pe o zână. Şezând, așadar, întins pe cuvertura de lână, odihnindu-și oasele pe tăria pământului, privea fascinat stelele și, privind, învăța. Îl vedea pe Yahveh Elohim cum, pășind pe cărările cerului, chema fiecare stea pe nume ca pe cățeluși și îi dădea să mănânce lumină, apoi cerceta felul în care și-a făcut datoria cântărindu-i sinceritatea în balanța dreptății. Fiecare stea era stăpână pe o parte a universului și răspundea cu viața pentru sănătatea binelui dintre hotarele sale. Din loc în loc, pe câmpiile cerului, vedea unele stele care, răzvrătindu-se, pentru că nu-și făcuseră datoria și trebuia să-și primească pedeapsa cu moartea, săreau de pe talgerele balanței dreptății și, prăvălindu-se în abisuri, deveneau fulgere și demoni. Se roteau constelațiile și, privind cu atenție vârtejul lor, Enoh se simțea atras spre profunzimile universului ca să se înece, pesemne, în ele. Pământul pe care își odihnea oasele părea un bulgăre de argilă într-o cursă dementă printre astre, nu pricepea cu nici un chip cine azvârlise pământul spre marginile universului. Dar marginile universului erau pretutindeni și nicăieri, căci universul era infinit pentru că fusese zidit din dragoste nesfârșită de Yahveh Elohim. În univers erau milioane de firide scobite în beznă și acelea erau sălașurile vânturilor care, la porunca lui Yahveh Elohim, suflau asupra pământului ca să aducă ploaie la bună vreme, zăpezi, polenizare, nori care să alunge arșița, primăveri și toamne, păsări, speranță, recolte îmbelșugate, dragoste. Norii erau țesuți de îngeri din lacrimile oamenilor, apoi erau călăuziți de vânturi spre ținuturile căzute pradă pulberii și cenușii. Dincoace de steaua dimineții era lăcașul picăturilor de rouă și ele nu ieșeau niciodată de sub ascultarea lui Raguel. Şi la unsprezece stele distanță erau odăile de foc ale grindinei și ale negurii și ale brumei și mai era, alături, o odaie de cremene unde se odihnea aburul care a umezit toată fața pământului înainte de a cădea ploaie pe pământ. Şi pe cer erau două drumuri străjuite de flăcări la porunca lui Yahveh Elohim, drumul soarelui și drumul lunii, și ele nu se întâlneau niciodată, deși se căutau pururi ca să își împărtășească adevăruri. Soarele își străbătea cărarea printre astre fidel poruncii primite la începuturi de la Şaddai și, mergând pe cale, făcând pârtie bărbătește prin întuneric, împrăștia pretutindeni nu doar jerbe de lumină și dragoste fierbinte, ci și rugăciuni de laudă, de mulțumire și de cerere și nu cunoștea în vecii vecilor odihna. Luna venea pe urmă și totuși mergea înaintea soarelui, împlinind cu smerenie și recunoștință porunca divină. Soarele era binecuvântare pentru cei drepți și blestem pentru cei blestemați, iar luna era dragoste pentru cei credincioși și chin pentru cei păcătoși. Pe toate le vedea Enoh de pe cuvertura de lână și fiecare colț al universului, fiecare fâșie a cerului era pentru el o lecție extraordinar de profundă care, simțea el, îl înțelepțea. Ce păcat, totuși, că pământenii, deveniți robii pământului, își înălțau din ce în ce mai rar ochii către stele! Şi doar ochii pentru asta ni-i dăduse Yahveh Elohim: pentru a privi cu ei splendorile și pentru a ne bucura, astfel, inimile cu priveliștile raiului. La început raiul a fost aici, printre noi, dar din pricina neascultării părinților, el s-a luat de la noi și apoi, cu fiecare păcat al nostru, s-a înălțat tot mai mult, tot mai mult spre ceruri și, fiind extrem de vulnerabil, după ciocnirea cu tăria cerească s-a făcuț țăndări și s-a risipit în trilioane de stele. Se întrebau pământenii: „Unde e raiul?” Dar în loc să caute răspunsul pe bolta spuzită de stele, scormoneau în jăratic sau priveau în ape tulburi sau adormeau cu întrebarea pe buze și rar, rar de tot își ridicau ochii spre înălțimi.

„Păi, toate acestea trebuie scrise ca să fie ținute minte!” Glasul straniu și totuși foarte familiar l-a înfiorat scoțându-l din firescul lui. „A, tu erai!” Da, el era. Învățătorul Penemuhe. Nu-l mai văzuse de mult, de treizeci de ani, poate, dar nu i se părea schimbat absolut deloc, parcă îl văzuse deunăzi ultima dată. Dar în loc să fie bucuros că își revede învățătorul, Enoh se pomeni încruntându-se. Normal. Învățătorul iar îl ispitea să scrie cu apă de funingine pe papirus. Încă mai considera greșeala vieții lui că se lăsase ademenit spre arta citirii și a scrierii. Era singurul om de pe fața pământului, primul și, după toate aparențele, ultimul om care știa să scrie, să citescă și să socotească semnele pe care le inventase, cu un meșteșug demonic, Penemuhe. Sigur, în adolescență, fiind răpit de fascinația jocului și a cunoașterii, se amuzase numărând toate stelele de pe cer, apoi, după ce le botezase pe toate, le scrisese numele de-a lungul albiei fluviului secat și, în sfârșit, numele stelelor le citise Ednei ca să-i cucerească, astfel, inima cu știința lui. Dar, pe măsură ce se acumulau experiențele și anii, devenea tot mai conștient de primejdiile cunoașterii sale. Era simplu pentru un tiran să subjuge, cu ajutorul artei scrisului și cititului, să subjuge și să nenorocească neamuri. Prin scris și citit se puteau strivi suflete. Numerele erau o adevărată amenințare pentru nume care rezuma, în fond, personalitatea și viața omului. Dar cea mai primejdioasă era perspectiva ca vrăjitorii și sacerdoții să afle secretele scrisului și cititului, căci atunci Yahveh Elohim va fi alungat din sufletele oamenilor prin manipularea conștiințelor și locul Lui va fi luat de chipuri cioplite și de plăsmuiri ale răului. „În clipa în care vei scrie splendorile pe care le-ai văzut va fi multă bucurie pe pământ!” Cuvintele lui Penemuhe l-au îndârjit și mai mult. „Nu! În clipa în care voi descrie splendorile pe care le-am văzut, atunci voi scoate cepul la butoiul cu nenorociri și ele se vor împrăștia ca fumul pe toată fața pământului!” „Oare cuvântul n-a fost zidit de Şaddai? Pentru ce te temi? Ia, deci, și scrie!” „Despre îngeri nu sunt în măsură să vorbesc, dar despre oameni, eu însumi fiind om, mă încumet să spun câte ceva. N-am fost zidiți de Yahveh Elohim ca să ne vădim credința prin papirusuri mânjite cu apă de funingine, ci prin viu grai. Nu ne putem proba sinceritatea decât vorbind prin viu grai cu Yahveh Elohim, nu avem nevoie de intermediari, nu facem negoț cu credința noastră. Lui Yahveh Elohim îi place să vorbească cu oamenii, nu cu cenușa. Ce fel de bărbat aș fi dacă, în loc să vorbesc cu Yahveh Elohim ca de la slugă la Stăpân, aș fugi de la fața Lui și m-aș zăvorâ în peșteri ca să-I povestesc cu condeiul despre credința mea prin epistole?! Oare Yahveh Elohim nu locuiește în inima mea? Ce nevoie aș avea să-I trimit epistole la capătul universului?! Nu vreau să mă irosesc cu arta ta vrăjitorească! Nu mă ademeni în brațele răului. Tu mă ispitești ca pe Eva cu cunoașterea. Am dobândit deja câtă cunoaștere mi-a trebuit, alta nu îmi este de folos. Nu vreau ca semenii mei să ajungă să cunoască, la fel ca mine, amărăciunea și singurătatea. Cunoașterea aduce după sine moartea. Yahveh Elohim ne-a zidit și pe noi, oamenii, ca să fim drepți și să trăim în puritate, dar voi ne-ați ispitit cu cunoașterea care ne-a adus, iată, moartea și moartea ne sfâșie! Tu vrei să robești, prin scrisul meu, lumea întreagă. Pentru că vrei să mă pierzi, nu-mi mai ești învățător! Treizeci și șase de ani am trăit bine, am învățăt multe fără tine! Nu vreau să te mai văd! Pleacă!” „Ce faci, mă izgonești?!” „Piei din fața mea!” Şi Penemuhe, luându-și mănunchiul de papirus și condeiele și blidul cu apă de funingine, a dispărut în noapte. „Cine era omul acela?” Edna, cu ochii vineți de somn, se înființase în prag. „Învățătorul Penemuhe”, a zis Enoh urmând-o pe femeie în colibă. „Ce vroia de la tine?” „Nimic. A venit să-și ia rămas bun. N-o să-l mai văd niciodată…”

Simplitate


A lăsat pixul din mână, a ieșit în curte, a apucat grebla
și a început să-și nimicească angoasa adunând frunze sub nuc
Miliarde de păsări țeseau în văzduh un covor nevăzut
dar tânărul bărbat nu era lămurit dacă ele vin sau dacă se duc
Ce bine se simțea, așa, greblând în oaza eternității
după ce țâșnise cu dificultate din modernitate
Modernii se trufeau cu gândul că inventau pururi lumi noi
dar ei, ticăloși fiind și vrednici de plâns și săraci și orbi și goi
nu făceau altceva decât să frământe aluatul
pe care l-au moștenit anticii de la Dumnezeu
Şi totuși, modernii, orbi fiind, cădeau în păcatul trufiei mereu
Era după-amiază de toamnă. Dintre nori mohorâți
s-a ivit soarele. Şi, în lumină, copacii n-au mai fost urâți
așa îmbolnăviți de vânt. Ţâșnea splendoarea din pământ
S-a făcut lumină în sufletul lui. Își dorea
să devină grădinar și să trăiască fericit alături de ea
Pogora în el pacea. Respira aer rece, dar pur și puțintică iubire
și, meditând la ea, își simțea inima dansând de fericire
Grebla. Se bucura de vederea ierbii încă verzi
Calci pe iarbă azi și mâine și mereu și nici nu știi ce bucurie pierzi
A îngenuncheat în fața ierbii nu o dată, ci de zece ori
căci simplitatea desăvârșită a ierbii îi dădea fiori
În preajma simplității înțelegea cât de mult irosea
complicându-și viața cu nimicuri. Şi, iată, nucul însuși îl iubea
căci din când în când își scutura frunzele îngălbenite pe umerii lui
ca să îl mângâie ca pe un copil. Să te întorci, zicea, spre simplitate
ca să te integrezi, dobândind fericirea, în eternitate…

Neliniștitul Zaavan


Neliniștitul Zaavan, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, avea parte de cele mai agitate nopți din viață. Îl chinuia lipsa somnului. Bătrânii lui ochi ședeau toată noaptea deschiși și, prin crăpătura din tavanul cortului, privea toată noaptea stelele. Deși la ultimul înțărcat al iezilor împlinise șapte sute patruzeci și șapte de ani, după cum dezvăluia socoteala de pe răboj, încă mai avea privirea ageră și, din acest punct de vedere, nu s-ar fi dat înapoi de la o întrecere cu vulturii. Dar de aproape două jubilee unchiașul trăia singur, căci minunata surioară Iemina, mama fiilor săi și mama fiicelor sale, se sălășluise în peștera drepților. Şi, în mod limpede, unchiașul se săturase până în gât de singurătate. În nopțile reci, singur în cort, oasele, și așa reci, îi înghețau bocnă, iar în zori fii lui erau nevoiți să i le dezghețe cu apă fierbinte. Îl dureau șalele, îl dureau încheieturile mâinilor, îl durea genunchiul piciorului stâng, îl durea inima, îl dureau dinții, îl dureau toate. Aparent, unchiașul nu mai era bun de nimic. Şi totuși, el, care fusese o viață păstor, încă mai mulgea caprele în târla fiilor săi în pofida durerilor de la încheieturile degetelor. Ultima iarnă fusese mai friguroasă ca niciodată. Iar primăvara, cu soarele ei dătător de viață și de speranță, îi inspirase moșului o imensă poftă de viață. Nu mai avea stare. Ar fi ieșit pe câmp, ar fi mânat turmele pe colinele chiparoșilor, ar fi alergat cu pruncii, ar fi zburdat împreună cu iezii, ar fi dat cincizeci de ani de viață numai ca să zboare o clipă în văzduh asemenea ciocârliilor. Într-o dimineață n-a mai putut suporta singurătatea cortului. Îi era dor ca niciodată de anii tinereții pe care îi petrecuse în întregime în superba libertate a câmpiei. Îi era dor mai cu seamă de priveliștea minunată a holdelor. L-a rugat, deci, pe bălaiul prunc Naaman să-l însoțească. Şi, sprijinindu-se cu o mână în cârjă și cu cealaltă mână pe umărul stră-stră-…-strănepotului, a ieșit în șesul împărăției printre holde. Sorbea cu lăcomie aerul pur, aproape că îi venea să plângă de emoție văzând cum vântul mătura lanurile de orz. Pe potecă, în țarina strănepotului Şimron, unchiașul s-a oprit în loc zguduit de un fel de amețeală. Oare el, rivalul vulturilor, nu mai vedea bine? Se apropiau pe potecă, țopăind, niște iezi, niște porumbițe sau niște fecioare? Se apropiau, venind dinspre turnul veghetorului, fiicele lui Rasujal, trei țopăind ca niște fetițe, iar cea din mijloc, pășind desculț, gânditoare, cu coșul gol pe cap, cu capul acoperit de o eșarfă albă, cu obrazul cernit de tristețe, cu brațe dezgolite și frumoase, desigur cea mai frumoasă fată din lume. Neliniștea unchiașului Zaavan a crescut vertiginos până când s-a transformat într-un cutremur lăuntric. Încă de departe l-a învăluit, adus de adierea vântului, parfumul Basematei, dar nările lui au vibrat la mirosul de fecioară curată al gânditoarei. Întâlnindu-l pe cale fetele s-au aplecat cu umilință în fața lui și i-au sărutat mâinile, iar în timpul plecăciunii sub veșmântul gânditoarei au vibrat sâni de piatră. Unchiașul a luat foc. A întins mâna după fecioară ca și cum ar fi vrut să o prindă în pumn ca pe un fluture, dar ea se îndepărtase deja împreună cu surioarele cele zvăpăiate. „Naaman, fiule”, a șoptit unchiașul gâtuit de emoție, „până la noapte să afli cine este tatăl fecioarei cu coșul!” Nu era nevoie de cercetări inutile, căci pruncul deja o cunoștea pe Betenos că doar ea îi dăruia mereu turte de orz cu miere de albine sălbatice. „E fata moșului Rasujal!” „Rasujal?!” Era de așteptat. Rasujal, fenomenul Rasujal, de sute de ani zămislise un singur fiu, și, în rest, făcuse numai fete, din patru sute de fiice aveai de unde alege, dar Zaavan era în stare să pună rămășag pe orice că Betenos era cea mai desăvârșită creație a făcătorului de corturi. Pentru că ardea de dorință și de iubire, ca în tinerețe, Zaavan socotea că nu mai era vreme de pierdut. Până în seară s-a înțeles cu Rasujal. Nu mai era nevoie decât de bunăvoința fecioarei. Când Ada i-a adus vestea cea mare, Betenos, speriată ca o vrăbiuță, a început să plângă și noaptea întreagă a jelit fără s-o poată liniști nimeni. A doua zi, venindu-și în fire, spălându-și fața, a gătit cu mâinile ei cele mai bune bucate din lume și la amiază s-a înființat în foișorul veghetorului. Prea tristă, prea dărâmată de veștile cele grozave, n-a fost în stare să pronunțe nici un cuvânt; dar când, în urma aluziilor Adei despre logodnă, Iared a rămas tot tăcut, tot indiferent, s-a lămurit definitiv. Iared nu o iubea, nu avea nici cea mai mică dorință să îi devină vreodată bărbat și veghetor, așa că n-a mai avut de ales. Seara a intrat, însoțită de jalea surioarelor ca și cum ar fi murit și de binecuvântările patriarhilor, în cortul lui Zaavan și acolo a rămas pentru totdeauna. La vremea cuvenită, Betenos a născut un prunc pe care, în cinstea zilei Domnului, l-a numit Iemuel. Şi după câțiva ani, pentru prima dată după multă vreme, în foișor și-a făcut apariția un băiețel. Şi ochii băiețelului erau ochii lui Betenos. În clipa aceea Iared a înțeles și, dărâmat de adevăr, l-a îmbrățișăt cu efuziune pe copil și a plâns pe umărul lui. Iemuel, speriat de jalea bărbatului, a început să plângă și el. Şi așa i-a găsit binemirositoarea Basemata ivindu-se în prag; ținea pe cap coșul de merinde pe care Iared nu-l mai văzuse în cei trei ani de post.

Oceanul memoriei


Jubileele erau singurele ocazii în care omenirea își mai amintea de existența lui Set. Retras de două sute de ani în peștera părinților săi în așteptarea eliberării sufletului din temnița-i de țărână, patriarhul își trăia singurătățile în rugăciune necontenită pentru sănătatea și mântuirea creației. Zi și noapte, la lumina opaițului, aducea ofrande lui Dumnezeu Savaot, iar îngerii, aidoma unor albine, se înființau pururi ca să-i culeagă rugile de pe buze ca și cum rugăciunile sale fierbinți ar fi fost cel mai bun nectar de pe fața pământului. Tânjea de o viață, tânjea după o lume mai bună. Tânjea, în fond, patriarhul după raiul ratat de părinți și după Edenul scufundat, la marginea pustiului, sub dune de nisip și sub straturi imense de uitare. Când obosea rugându-se, Set își odihnea trupul și sufletul șezând pe piatră la gura peșterii și contemplând lumea. De sub piciorul muntelui se întindea lumea fâșie după fâșie până la orizont și chiar mai departe. An de an în pădurea de cedri apăreau tot mai multe luminișuri, insule de foc și fum, insule de singurătate, pâlpâiri timide de civilizație, semne ale edificării egoismului universal. Fiecare pământean avea orgoliul de a pune copaci la pământ, de a aprinde focul, de a-și ține dușmanii la distanță, de a-și croi destinul meschin, de a-și clădi propriul neam. Cu cât entuziasm se îndepărta lumea de ceruri! Set, în ciuda faptului că era cel mai bătrân om, în viață, pe fața pământului, ultimul supraviețuitor din glorioasa vreme a edenității, și în ciuda trupului său ruinat de boli și de ani, încă mai vedea destul de binișor și, în acest fel, era în măsură să vadă cum, în timp ce omenirea se scufunda tot mai atroce în abisurile egolatriei, raiul se îndepărta de pământ și îndepărtarea aceea părea ireversibilă. Îl mâhnea riftul care se deschidea tot mai abrupt și tot mai larg între odraslele lui și Domnul. Prea puțini erau aceia care, intrând în cămările lor de rugăciune, își mai aminteau de Domnul. Şi doar nu exista colibă, nu exista cort în împărăție care să nu fie prevăzut, la sfatul lui străvechi, cu o cămară de rugăciune. Dar sfinții, întorcându-și fața de la ceruri și fiind robiți din ce în ce mai profund de farmecele pământului, își transformaseră cămările de rugăciune în hambare și în crame. Din cei patru mii de locuitori ai împărăției, fluviu uman izvorât din coapsele patriarhului, rugătorii dreptmăritori ajunseseră o specie pe cale de dispariție. Set era dezamăgit, dar, în același timp, se simțea vinovat de necredința neamului pe care îl zămislise. Pentru că nu îl mai serveau prea mult puterile ca odinioară, pentru că îl ruinau slăbiciunile de tot felul nu mai avea cum să pogoare între odraslele sale pentru a le mustra și pentru a le întoarce cu fața spre ceruri. De propovăduirea credinței și a căinței se ocupau, în orice caz, fiul și nepotul patriarhului, înțelepții și vrednicii de cinstire Enos și Cainan, dar lucrarea lor era până la urmă o luptă zadarnică cu neantul. Sfinții nu vroiau să mai învețe înțelepciunea. Pentru ce atâta înțelepciune pe lume, când desfătarea oferea bucurii de mii de ori mai profunde?! Fuga veghetorilor din împărăție și prăbușirea zidului de foc au arătat sfinților plăcerile de care se bucurau zi și noapte fiii lui Cain. Nu trebuia să-ți închini viața unei singure divinități când pe lume existau divinități cu miile, după cum revelau credințele cainiților. Nu trebuia să postești, ci să te bucuri fără saț de belșugul pământului. Nu trebuia să meditezi la ispășire și la răscumpărare, ci să joci, să faci dragoste, să pipăi fericirea în perimetrul extazului, să asculți muzică, să bați cu sălbăticie în tobe, să fii violent ca să eliberezi demonii din tine, să bei sânge, să îți jupoi dușmanii, să urăști până la moarte, să produci cât mai mult zgomot pentru ca lumea nu doar să afle, dar să se și înspăimânte de existența ta, să te îndopi și să bei că doar o viață ai, să jertfești miilor de idoli pentru a-ți asigura un loc căldicel în lumea posibilă de dincolo, să-l iei de piept pe Dumnezeu când nu-ți face pe plac, să azvârli cu pietre în ceruri și să blestemi pământul, să fii tu însuți propriul dumnezeu. Zi și noapte ședea, deci, patriarhul la gura peșterii, cultiva liniștea lăuntrică și povestea cu osemintele părintelui său. Aveau ce să-și spună. Osemintele vorbeau despre eternitate și zădărnicie, despre cel mai priceput lustruitor de pe fața pământului pe nume timp, despre cum trupul lui Adam îngrășase viermii pământului, despre iluzoriul spectacol al morții, despre tânguirile drepților și păcătoșilor în Şeol, despre adevărata fericire a păcii, despre neascultătorii fii ai dreptății, despre cum oamenii mâniau pururi cerurile și stelele. Set, când îi venea rândul, povestea despre dorul lui nețărmurit după eternitate, despre cum dorea el să se lepede de veșmântul de carne și să se arunce în oceanul veșniciei ca să înoate în fericire laolaltă cu îngerii, despre sfinții incorigibili, despre eșecul lui de a-i aduce pe sfinți pe potecile dreptății, despre amărăciunile pe care i le procurau ruinele Edenului ce se zăreau încă la răsărit de pustiul Dudael, despre dragostea nemărginită pe care o avea față de întreaga creație, despre cât de mult iubea păsările și insectele, despre cât de mult adora să pipăie iarba, despre admirația fără limite pe care o avea față de splendoarea brazilor, despre cât de mult se străduise o viață întreagă să imite tăria în credință a pietrelor și neclintirea lor, despre cât de dor îi era de blânda Awan care, la primele pâlpâiri ale bătrâneții pe chipul ei, a ales singurătatea pădurii de cedri pentru ca nu cumva, îmbătrânind, să piardă iubirea lui Set, ci ca bărbatul să o păstreze în inima lui pururi tânără și frumoasă, despre nostalgia care îi rodea puțin câte puțin din inimă ceas de ceas după glorioșii ani ai tinereții, despre melancolia care îl cuprindea când, la mijlocul toamnei, pădurea începea să-și cearnă frunzele și de la miazănoapte vânturile aduceau primele ninsori vestind, astfel, fie și vremelnic, moartea pământului, despre dorința de a o revedea pe Ada, fiica lui Rakeel, care, deși trecuse de multă vreme pragul celor patru sute de ani de viață, în ochii lui rămăsese tot cea mai scumpă și mai drăgălașă și mai alintată nepoțică din lume prevăzută, desigur, cu două codițe și cu ochi albaștri. Deasupra altarului, într-o firidă, pâlpâia luminița opaițului. Nu se stinsese făclia din ziua nașterii patriarhului. Untdelemnul turnat în opaiț de însuși Adam, ca mulțumire adusă Domnului pentru că îi dăruise un nou Abel mai norocos decât cel dintâi, era, prin urmare, leat cu Set. Dar de când șoimul Aia, trimis de Maleleil, adusese în gura peșterii vestea de necrezut a morții lui Cain, untdelemnul dădea semne de isprăvire, iar luminița opaițului pentru prima dată pâlpâia șovăitor ca și cum o prezență nevăzută ar fi vrut, suflând în ea, să o stingă. Înțelegea patriarhul că vremea desprinderii se apropia degrabă. Şi dacă se apropia ceasul zborului sufletului din temnița cărnii, Set vroia să îl întâmpine total eliberat, absolut despătimit, cu totul și cu totul liber. Începuse, de vreo câteva zile și nopți, să-și ia rămas bun de la ființe și lucruri. În timp ce își lua rămas bun simțea cum trupul îi atârna din ce în ce mai greu fiind ademenit cu ispite irezistibile de pământ, iar sufletul, în colivia lăuntrică, nu mai avea astâmpăr și se zbătea neostoit ca să scape mai repede. Își lua rămas bun, dar parcă nu simțea în inimă bucuria pe care o așteptase de veacuri. Ce-i drept, bucuria desprinderii îi era umbrită de veștile despre Cain. Dintr-o dată l-au invadat toate amintirile din trecutul cel mai îndepărtat, amintirile de la începutul timpului îngropate parcă de uitare pe fundul oceanului memoriei. Îi revedea vii și minunați pe tată și pe mamă și pe frați și pe surioare. Revedea, plutind ca niște corăbii pe oceanul amintirilor, peisajele de altădată ale copilăriei. Revedea pajiștea pe care se juca cu frățiorii Hori și Dișan și cu surioara Temna. Revedea splendidele ceruri de odinioară. Revedea apele curgătoare ce se prăvăleau în spume de pe stânci și formau lacuri în care el se scălda laolaltă cu bivolii. Revedea cățelușa Şua. Revedea stolurile de păsări care, pe atunci, erau mai numeroase și parcă nițel mai fericite decât în zilele de pe urmă. Revedea ogoarele pe care muncea din greu cot la cot cu tatăl. Revedea obrajii plânși ai mamei. Revedea îngerii care încă mai umblau pe pământ pentru a lustrui creația pe care omul, săvârșind păcatul cel mare al neascultării, o umpluse de praful fărădelegii. Îl revedea pe Remiel; în zori, pe cărarea din fața colibei îngerul trecea, încurcându-se în aripi și amuzându-l, astfel, pe copilașul din prag, trecea în grabă spre răsărit ca să poruncească soarelui să răsară; Remiel, însă, nu se supăra niciodată pe copilașul care râdea de stângăciile lui, ci, dimpotrivă, îl chema pururi la el ca să-l mângâie pe căpușor și să-i dăruiască cireșe și căpșune din grădina Edenului. Revedea iezii și mieii care se nășteau primăvara și puii de găină pe care el însuși îi ocrotea ca un tătic mai mititel. Revedea fânețele în care zburda împreună cu fluturii și cu albinele și pe care, începând din epoca adolescenței, la vremea coasei le punea la pământ împreună cu Adam pentru a asigura hrană animalelor pe timpul iernii. Retrăia încă o dată povestea de dragoste; cei dintâi fiori ai dragostei i s-au înfiripat în inimă în ziua aceea de primăvară când, la întoarcerea din lunga călătorie făcută împreună cu tatăl până la marea de la miazăzi, a revăzut-o pe surioara Awan; dar surioara nu mai era o fetiță, ci o fecioară splendidă care, pentru că înflorise miraculos, răspândea un parfum de șase, șapte ori mai frumos decât miresmele crinilor. Revedea flăcările din obrăjorii fecioarei după ce el, cu inima în clocot, i-a mărturisit cât de mult o iubea. Revedea nunta solemnă pe care au făcut-o în mijlocul holdelor de grâu după dorința lui Adam pentru ca noua familie să se bucure de belșug, de prosperitate și de binefacerile dragostei. Revedea zilele și nopțile de dragoste, revedea pântecele lui Awan rotunjindu-se, revedea cu emoție nașterea lui Enos. Revedea coliba fericirii pe care singur o zidise. Revedea bătătura plină de băieței și fetițe. Revedea viața toată cu bune și cu rele. Revedea omenirea crescând și înmulțindu-se pe pământ din coapsele lui. Revedea veacurile de fericire. Revedea, în sfârșit, veacurile de claustrare în peștera părinților după pierderea lui Awan. Despre Cain, bărbatul blestemat de pământ și pedepsit de Dumnezeu din pricina crimei lui, nu a aflat decât foarte târziu, de la mămica Eva: i se făcuse dor mamei, într-o după-amiază, de întâiul ei născut, o năpădise jalea chiar pe ogor și numai pronunțarea numelui lui Cain de către îndureratul Adam i-a mai ostoit durerea. După ce a aflat cumplita poveste, Set și-a întâlnit fratele numai din dorința de a ști dacă acela era cu adevărat rău, dacă își omorâse frățiorul din răutate sau pur și simplu într-un moment de nebunie, dar, văzându-l pe Cain, bărbat de o frumusețe sumbră și la fel de straniu ca un demon, devenise și mai confuz, căci fratele cel mare era pe atunci un amestec de violență și blândețe, cruzime și uluitoare bunătate, o creatură duplicată pe care nu o puteai interpreta în nici un fel. Şi totuși, cu duioșie își amintea Set că fratele cel atât de urât nu doar de omenire, ci și de stele l-a îmbrățișat cu dragoste și i-a plâns pe umeri și l-a primit cu atâta bucurie în corturile sale de parcă ar fi fost îngerul care i-ar fi adus în dar mântuirea și, la plecare, i-a dat cele mai înțelepte îndemnuri și l-a binecuvântat nu ca pe un frățior mai mic, ci ca pe copilașul lui cel mai drag.

Dar într-un ceas târziu de toamnă un vânt se strecură în peșteră și Set simți cei dintâi fiori ai desprinderii. Făclia din opaiț pâlpâia din ce în ce mai slab, iar întunericul invada degrabă locurile lăsate libere de risipirea luminii. Oceanul amintirilor s-a dizolvat pe nesimțite, apele cele multe s-au retras lăsând în urmă un uriaș pustiu gol în care nu mai bântuiau nici măcar umbrele vremurilor de demult. Şi deodată pleoapele atât de obosite ale patriarhului s-au prăbușit, ochii n-au mai fost în stare să cerceteze împrejurimile, în timpane n-au mai ajuns trilurile păsărilor din pădurea din vale, ci s-a făcut ca un fel de vuiet. Atunci, cu ultimele puteri, Set și-a despicat inima în două pentru ca lumea întreagă să vadă splendorile care răsăriseră acolo din pricina ei. Şi îndată din gura patriarhului a țâșnit spre văzduh un porumbel de o splendoare nemaivăzută care, după ce a cercetat cu luare-aminte toate zările, a început să se înalțe degrabă la cer.

Enoh, sprijinindu-se în toiag, ajunse, în sfârșit, după șase zile și cinci nopți de rătăcire pe cărările pădurii de cedru, la gura peșterii. Călătoria cea mare, pentru a fi o bucurie a cunoașterii și nu un calvar, avea nevoie de un început bun, de binecuvântarea lui Set. Dar la gura peșterii descoperi uimit un trup de piatră, de o măreție imemorială, care contempla o lume lăuntrică scufundată parcă în abisurile fără fund ale eternității. Şi din opaițul străvechi urca spre tavanul peșterii un fuior șovăitor de fum.

Moartea lui Cain


Despre Lameh cel orb, fiul lui Methusael, fiul lui Mehujael, fiul lui Irad, fiul lui Enoh, fiul lui Cain, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, se spunea că își dobândise beteșugul în urma unui duel cu îngerii Domnului după ce, ajungând la poarta Edenului, dorise să vadă ceea ce îi era interzis. Ochii i-ar fi fost arși de focul fâlfâitor sub formă de sabie care, la porunca lui Mihail, interzicea accesul muritorilor în preajma pomului vieții. Dar pentru că era la fel de trufaș precum tatăl său, semețul Methusael, se apucase încă din tinerețe de meșteșugul vânătorii tocmai pentru a demonstra lumii întregi că absența vederii nu constituia nici pe departe o piedică în calea unei existențe la fel de normale ca oricare alta. Prin grija deosebită a lui Methusael, orbul era pretutindeni și pururi însoțit de un păstor de capre care nu doar că cunoștea perfect ținuturile de vânătoare, dar era și un neîntrecut vânător. Căci, în fond, cu praștia sa de jucărie și cu orgoliul său nemăsurat orbul nu putea vâna decât vântul, în timp ce păstorul, vânător discret, vâna leul și gazela și mistrețul cu săgețile sale. Cu toate astea, păstorul, care învățase cu sârg viclenia de la însuși Methusael, cu măiestrie întreținea iluzia orbului că vânător mai priceput ca acela nu se găsea pe toată fața pământului.

În dimineața aceea, mergeau braț la braț pe potecă în ținutul pietros urmărind de câteva ceasuri un pâlc de capre de stâncă. De o parte și de alta a potecii, după șovăitoare salturi încremenite în văzduh, stâncile se năpusteau cu furie spre ceruri. Un pământ atât de arid, atât de lipsit de vegetație încât era de mirare cum supraviețuiau caprele acelea cocoțate pe pereții abrupți, la două mii de metri deasupra turbanelor celor doi vânători. Lameh, firește, nu vedea nimic, dar, călăuzit de ademenirile păstorului, nici nu mai simțea necesitatea vederii. Vânturi fierbinți umflau poalele mantiilor, prăjeau buzele, stârneau fuioare de praf roșu, plăsmuiau ecouri stranii printre stânci. Încă de la intrarea în canion la urechile vânătorilor a ajuns, însă, un altfel de ecou, ca un fel de tânguire, ca un fel de plângere, ca un fel de sfâșiere lăuntrică a pământului. Plângea, poate, chiar vântul. Dar cu fiecare pas făcut de vânători spre inima ținutului de piatră ecoul devenea tot mai limpede un geamăt omenesc. Şi geamătul venea, după toate aparențele, dinspre balta amară de sub stâncile vulturilor. Acolo, ascuns de hățișurile mărăcinișurilor, gemea cel mai nefericit bărbat de pe fața pământului. Dar vânătorii, răpiți cu totul de silueta fantomatică a pradei și amăgiți de strigătele pustiului, la început au ingnorat cu desăvârșire geamătul. Timpanele lor erau obișnuite de multă, multă vreme cu mugetele pustiului, așa că un muget în plus nu le mai trezea curiozitatea, nu-i mai nedumerea.

Şi totuși, geamătul izvora din abisurile celei mai nefericite făpturi de pe fața pământului. Unchiașul Cain, verificându-și încă o dată vârsta pe răboj, în zori, descoperise cu groază că ajunsese la nouă sute treizeci și cinci de ani și, ce nefericire, moartea tot nu se îndura să îl secere și pe el de pe lume. Şi-ar fi dat bucuros mileniul de viață pentru un ceas de viață minerală. Ar fi fost cea mai fericită creatură din univers dacă s-ar fi metamorfozat într-o piatră sau într-un copac, căci, fiind piatră sau copac, n-ar mai fi simțit vremelnic suferința și, mai devreme sau mai târziu, tot l-ar fi luat moartea. Dar, fiind om, și încă om pedepsit crunt de Dumnezeu, până și moartea fugea de el. Nu exista bărbat pe fața pământului care să cunoască o asemenea dramă. Timpul îl ignora cu desăvârșire, pământul nu îi suporta pașii, țărâna nu-i oferea posibilitatea odihnei. Nouă veacuri căra pe umeri, dar trupul său, ocolit cu groază de timp, nu îmbătrânise deloc, ci rămăsese încremenit în adolescență. Şi de fiecare dată când își privea chipul în bălți își amintea de geamănul pe care l-a ucis, ca un smintit, din gelozie. Rămânând pururi tânăr, păstra, deci, icoana lui Abel zugrăvită de Domnul pe propriul chip, iar acesta era cu adevărat cel mai mare chin. Ce nefericire să îl vezi viu pe Abel pretutindeni și oricând și totuși, amintindu-ți că oasele lui zac de aproape o eternitate într-o groapă, să știi că tu l-ai ucis! Fiind cel mai necăjit bărbat de pe pământ până și demonii îl ignorau, căci ei asediau suflete inocente care tindeau spre înălțimi, iar pentru un suflet definitiv condamnat și, prin urmare, de la început câștigat, nu aveau nici un chef să declanșeze războaie fără rost. Şi după aproape o mie de ani de zbucium și de bântuit lumea în căutarea eliberării găsise adăpost vremelnic în ținutul de piatră. Numai pietrele îi ofereau o minimă alinare, pentru că, absolut insensibile, ele nu îi respingeau prezența, nu îi întorceau spatele, nu îl alungau din mijlocul lor. Nu se născuse încă bărbat pe lume care să iubească pământul mai mult decât Cain. În copilărie modelase păsări din lut. În adolescență cultivase pământul, iar ogoarele lui rivalizau în splendoare cu Edenul însuși. Dar după ce destinul bun i s-a făcut țăndări în clipa aceea de nebunie pământul și-a întors fața de la el, nu i-a mai dat roade, nu s-a mai lăsat arat, semănat și plivit de mâinile lui, căci nu vroia pământul să mai bea vreodată sânge nevinovat în loc de apă din mâinile vinovate ale întâiului născut al lui Adam. Şi iată că, după o viață petrecută în iluzii și jale necontenită în pământul Nod descoperise un ultim refugiu în ținutul de piatră. Se închidea cercul, se împlinea parcă blestemul. Își găsise ultimul strop de pace în pustiul în care odinioară Abel își păștea caprele. În tinerețile lui ținutul era acoperit de cele mai pitorești pajiști de pe fața pământului, iar caprele lui Abel găseau aici cele mai grase buruieni. Moartea lui Abel întristase, însă, atât de profund ținutul încât, hotărât să țină doliu pentru o mie de ani, se transformase peste noapte într-un pustiu. Cu toate acestea, neamul caprelor lui Abel dăinuise în cele mai vitrege condiții. Nu aveau nevoie de iarbă caprele când ele se hrăneau îndeosebi cu amintirea celui mai blând păstor din lume. Dar pe Cain îl zguduia geamătul lăuntric pentru că, pe fundul bălții amare, vedea iarăși, după nouă veacuri, osemintele fratelui său și pentru prima dată în viață găsise suficiente resurse în sine însuși ca să cerșească cu sinceritate iertare.

Lameh, călăuzit de păstorul Fares, își târa pașii șovăitor către baltă. Şi în timp ce înainta către baltă asculta cu luare-aminte trăncăneala călăuzei. Vorbea Fares, așa, despre un țap de o îndrăzneală aproape nerușinată care, la ceas de seară, cobora de pe stânci și ataca drumeții singuratici și după ce îi sugruma pe nefericiți, din pură plăcere de a ucide, își potolea setea bând apă amară din baltă. Dacă Lameh era lipsit de vedere, Fares, în mod cât se poate de limpede, era lipsit de simțul măsurii și, luat de valul ficțiunii, se cam învățase cu minciuna. Dar orbul, deși cunoștea năravul păstorului, se lăsa cu plăcere în mrejile poveștilor spuse de acela, ce-i drept, cu foarte mult farmec. Deodată, însă, orbul își încleștă mâna de brațul călăuzei încremenind pe cărare. „Ce se întâmplă?!” I se părea că, undeva prin preajmă, zbiera țapul. „Vine, fiule, țapul?” Fares nu vedea nimic, dar, pentru a nu i se risipi ca fumul în văzduh măreața poveste și pentru a fi cât mai credibil cu putință, confirmă: „Așa este, se apropie țapul…” De fapt, chiar dacă nu vedea nici un țap apropiindu-se, Fares tot vedea ceva care începea să îl neliniștească. Mărăcinișurile din jurul bălții erau bântuite de o prezență nelămurită. „Trebuie să fie un leu!” Dar nu era nicidecum un leu. Era o creatură umană de o monstruozitate nemaivăzută. Un adolescent îmbrăcat literalmente în părul neretezat niciodată, cu fruntea roasă de un fel de cancer al pielii sau zgâriată cu ghearele de păsările singurătății, cu ochii înroșiți de plânsul de o mie de ani, cu mâinile pătate de sânge, cu dorul morții zugrăvit pe chip. Răsărind din mărăcinișuri, Cain, mânat de dor, venea încoace spre vânători ca să-i îmbrățișeze pe strănepoții nepotului său. Neamul pe care îl zămislise nu îl iubea și făcuse tot posibilul ca să uite de el. El își consacrase veacurile de viață căinței și plânsului; neamul se dedicase desfătării și nu suporta gândul că în mijlocul său se afla cineva care să-i amintească de blestem și de tristețe și de pedeapsă. Neamul îl evacuase cu desăvârșire din mijlocul desfătărilor lui.

Fares, la vederea părintelui Cain, rămase fără glas, dar, pentru că era zguduit de o frică mare, îl strânse de braț pe orb. Dar strângerea brațului orbului era îndeobște semnalul pentru atac dat în tăcere de călăuză la ivirea pradei. Atunci Lameh își potrivi praștia și azvârli piatra care nu ierta pe nimeni niciodată. Piatra îl izbi cu violență pe unchiașul adolescent drept în frunte. Şi într-o clipă semnul lui Cain deveni un șuvoi de sânge. Geamătul de nefericire se transformă într-un incredibil strigăt de izbăvire. Deschizând ochii mari, Cain văzu printre firele de păr cum, pe ceruri, fratele Abel, tot numai strălucire, bucurie și lacrimi, venea ca să-l îmbrățișeze și ca să-i dăruiască iertarea. Trupul se prăvăli în genunchi cu un sunet surd sub greutatea veacurilor de nefericire. Așa se isprăvi Cain. Şi deodată ținutul de piatră se metamorfoză în pajiștea de altădată, locul pietrelor ascuțite fu luat de iarbă și flori, iar caprele începură să coboare în grabă de pe stânci. Şi cerurile toate clocoteau de tunete și se părea că Şaddai Însuși întreba ce s-a făcut, oare, cu Cain… „Ce este?! Ce este”, murmura nelămurit Lameh cel orb, dar, privind totul încremenit de spaimă, Fares, flecăreala întruchipată, nu putea să mai pronunțe un cuvânt.

Peisaj sculptat în memorie


Niciodată n-am înțeles frumusețea cocorilor decât după ce
orizontul i-a vârât cu lăcomie în propriul pântece
Niciodată, până astăzi, n-am înțeles ale toamnei splendori
și doar le-am contemplat, în viață, de douăzeci și șapte de ori
Până astăzi, în zori, n-am priceput cât de frumos este frigul
Mi-am amintit, subit, de iernile polare în care se scufundă Fetigul

Timp de șapte ani și mai bine
copilăria mi-am petrecut-o inocent printre stupi de albine
la umbra Răchitașului, ocrotit de bunici
Singurii mei prieteni (dar cei mai buni) erau un cățel, un arici
și o veveriță care pururi venea la mine făcând salt după salt pe poiană
Mă scufundam în păduri cu cărți de poezie persană
și în timp ce îi citeam pe Firdousi, pe Saadi, pe Hafez
mă jucam pe covorul de frunze chinuind pururi un nefericit titirez
Ascultam trilurile păsărilor; muzica am învațat-o atunci în pădure
Ca să mă apăr de urși aveam pururi la brâu un briceag și-o secure
iar în inimă aveam o vitejie de neînțeles. Râșii chiar
mă pândeau de pe crengi, dar mă pândeau în zadar
căci nu îndrăzneau să mă atace, sărmanii
Eram ca un îngeraș. Păcatele au venit mai târziu, laolaltă cu anii
Cel mai frumos era primăvara și toamna. Ploi
se prăvăleau din ceruri și râpele toate se topeau șuvoi
pâraiele deveneau peste noapte cele mai uriașe fluvii din lume
oceane adevărate se prăbușeau făcându-se spume
la cascadele care mie îmi plăceau foarte tare
Eram vărsător și iubeam pătimaș izvor și apă curgătoare
intram în extaz de fiecare dată când vedeam o cascadă dementă
pârâul se dezintegra într-un nor de ceață și pâcla toată miroasea a mentă
Vara era, limpede, sezon de drumeție
de unul singur bântuiam munții mânat de curiozitate și de copilărie
nu-mi păsa de nici o primejdie, nu auzisem de frică până atunci
Chiuiam înebunit de fericire în piscuri împădurite, prin lunci
iar în fânețe zburdam ca un ied răsfățat
Mâncam pâine cu brânză din traistă, beam apă din pârâul curat
Cutreieram pas cu pas armonia, îmi însușeam binele
mă hrăneam cu frumusețe, culegeam nectarul lumii braț la braț cu albinele
Dar într-o noapte, când anul se făcea unchiaș
începea să ningă; în zori ne trezeam prizonieri într-un troian uriaș
Peste dealul Fetigului se prăbușeau dealuri de zăpadă și neguri și ger
Stăteam la gura sobei și ascultam povești. Un înger
mi se părea Chiașu-unchiașu’ când începea bătălia pe viață și pe moarte cu troianul
Capitula, rănit de lopată și de râvna unchiașului, sărmanul
troian. Şi prin labirintul cel alb mergeam la fântână
sau la căpița de fân și pretutindeni bunicul mă ținea de mână
Vorbeam numai în șoaptă; lupi flămânzi
săpau în nămeți deasupra noastră. Cu ochi blânzi
mă privea unchiașul și mă învăța pururi în șoapte
cum să gonesc Antartica din inima mea și din lume, în vise, în fiecare noapte…

Simfonia botanică


(În amintirea celor mai frumoase după-amiezi din viața mea petrecute, în anii studenției, în Grădina Botanică din București)

Pentru că vin, ca orice strop de existență, din dumnezeire
Din când în când mi-e tare dor, de tine, infinit
Dar pe pământul acesta mărginit
Nu te pot găsi decât în muzică, în frumusețe, gingășie și iubire
Noaptea te faci țăndări în trilioane de stele
Sau te prefaci în dragoste în visele mele
În zori răsar și eu îndată după soare; din balcon
Vreau să admir, dar cum să admiri oceanul de beton
Au aruncat orizontul în aer și pretutindeni orașul naște fum
Nu vezi oameni într-o mare de oameni, nici păsări, nici o mașină pe drum
Îmi astup timpanele cu căști și mă îndop cu muzică universală
Pentru a supraviețui orașului. Sănatatea intelectuală
Mi-o protejez răsfoind cărți de poezie persană
Mă feresc de mizeria străzilor lipind geană cu geană
Nici nu știu cum ajung la amiază după o veșnicie de înot prin infern
În brațele Edenului, în proximitatea Părintelui etern
Frate drag, infinit, te împărtășești nouă sub formă de vegetație
Ești în întregime pâlc de puritate în civilizație
Dar pentru mine ești în primul rând medicament
Căci în brațele tale, infinit, mă vindec de zgură, de ciment
Pășesc, așadar, pe potecile tale printre trandafiri și cicori
Îmi umplu plămânii cu sănătate și ochii mi-i îmbib cu splendori
Arțarii, din Carpați, mă salută făcându-mi cu mâna
Pâraie se prăbușesc în cascade. Brazii, la apus, împiedică luna
Să apună, sărmana. Mă opresc pe podeț
Peștii, în lac, așteaptă cuvinte și pâine de la fiecare drumeț
Îmi cercetez cu luare-aminte buzunarele toate
Şi, ce fericire, găsesc un covrig cu susan și cu lapte
Pe care îl arunc, făcându-l firimituri, în apă; îndată
Crapii (care n-au mâncat nimic niciodată)
Reeditează parcă războiul pe viață și pe moarte al Troii
Pentru Elena sub formă de covrig se nimicesc, în baltă, eroii
Timpanele îmi sunt bombardate de Stratovarius
A Million Light Years Away mă înfioară. Quercus
Cerris împunge pântecele cerului trufaș ca un zeu al splendorii
Iar Pinus sylvestris face armată cu norii
Nepermițându-le să-și ducă ploile unde le-a poruncit dumnezeul
Mă scufund în fâneață unde s-a prăbușit curcubeul
Pipăi iarba și parcă aș mângâia-o pe căpușor pe Maria
Printre miliarde de flori îmi retrăiesc, pierdut, copilăria
Fascinat de parfumuri simt că adulmec puritate de înger
O veveriță hoață cu obrajii umflați coboară din sânger
Şi după un salt prin iarbă se cocoață pe pin
Iar prada ei stârnește invidie în gorunul vecin
Păsări se ceartă, dar cearta lor e o simfonie, în fond
Ca să ascult trilurile las deoparte cartea îngerului blond
Al poeziei române, Nichita. Dau muzica încet
N-aș da în eternitate trilurile astea incredibile pe nici un sonet
De William Shakespeare și, în orice caz, pe nici o avere
Poți cumpăra cu miliarde de dolari insule, guverne sau mere
De aur, dar nu poți achiziționa infinitul, nici puritatea, nici splendoarea
Poți cumpara țărm după țărm, dar cum să cumperi marea…
Se prăvălesc, printre cetini, pâraie în Munții Carpați
Molizii, pur și simplu miraculoși, mi se par niște îngeri înalți
Îmi petrec, astfel, amiezile scufundat în împărăția culorilor
Înconjurat de curățenie, privind în lac nuferii și trecerea norilor
Cei însetați de puritate coborară pe scări pășind pe lângă mine
Interpretez vuietul metropolei ca pe un zumzet de albine
Şi în felul acesta nu îl mai urăsc. Armonia dansează
Pe lac sub formă de lebede. Simt că cineva fericit și bun, în cer, mă visează

Voi ajunge cândva într-o pădure de conifere, adică în rai
Şi în mijlocul pădurii voi găsi o fâneață, un plai
Şi o prisacă, plus zumzet de albine, plus poteci
Pe un tron de fân, înconjurat de zeci
De îngeri, Domnul Însuși o să mă binecuvânteze
În zori. Îl voi lăsa, pe urmă, să creeze
Frumusețe pe lume. Şi în timp ce mă voi plimba pe cărările raiului meu
Mă voi împărtăși pururi din ceea ce va zidi din nimic Dumnezeu
Şi într-o zi Îl voi ruga, căzând în genunchi și plângând
Să nu mai lase nisipul infinitului să curgă în clepsidră până când
Nu mă voi transforma eu însumi în vegetație
Luând din mine, atunci, El va putea înfăptui o nouă creație
Va face, atunci, bărbați din stejari, din iederă va face femei
Va face munți din trandafiri, va face mări din parfumul de tei
Va fi un singur continent atunci pe lume și el va fi zidit dintr-un lan de grâu
Domnul din rășină de brad va face izvor și fluviu și pârâu
Pomelnicul celor create din nou va fi lung
Ca să-l citesc în întregime opt milioane de vieți nu-mi ajung
Numai pe îngeri îi va face din rouă
Dar ei vor fi puri ca lacrimile și în existența cea nouă
Trufia și răul nu vor putea să se înfiripe deloc
Şi ca să nu mai pierim vreodată pe pământ n-o să mai fie foc
Nici ispite, nici patimi, nici dureri, nici abis
Vom participa pururi la dumnezeire. Va fi frumos, atunci, ca într-un vis

Te iubesc, Grădină Botanică; vocea ta mă cheamă cu dor
Din mijlocul inimii, din preajma amintirii sau din viitor.

Veacul de la capătul străzii


Dincoace de civilizație să pășești, la capătul străzii, în cimitirul Eternitatea
să calci pe covorul de frunze îngălbenite, braț la braț cu roua
și să-ți amintești, privind în stânga și în dreapta, de a doua
viață de care te apropii, după cum argumenta însăși moartea
în scrisoarea de aseară, și să te liniștești, pentru că nu ai de ales
Ce dacă mai ai nițel de zidit, ce dacă mai ai nițel de cules
va trebui să pleci dintr-o clipă în alta. Totuși, primești un mic răgaz
Câteva zile și tot atâtea nopți de reculegere și de extaz
pentru a-ți pune în ordine viața și patimile
pentru a-ți seca fântâna aceea unde-ți ascunzi lacrimile
Cu fiecare pas pe care îl pui înainte pe dalele de ciment
printre cavouri și morminte, printre cruci, pe lângă monument
te scufunzi tot mai mult într-un timp adânc, te scufunzi într-un veac
și toate amintirile te invadează. O nostalgie fără leac
îți moaie genunchii și pe neașteptate te prăbușești peste frunze îngălbenite
aducându-ți aminte de mamă, de tată, de frați, de iubite
aducându-ți aminte de mii de lucruri pe care le-ai iubit
amintindu-ți de fapte nedemne pe care, iată, le-ai tăinuit
amintindu-ți de jocurile copilăriei și de prietenii din trecutul îndepărtat
amintindu-ți de anii de școală și de facultate și de amicii care te-au uitat
Să te ridici apoi și să-ți continui marșul spre propriul mormânt
cu mâinile în buzunarele paltonului și cu obrajii biciuiți de vânt
Să ajungi, așa, pe marginea gropii, să te familiarizezi
cu locuința în care o veșnicie și jumătate poate vei aștepta să înviezi
Să te împrietenești, astfel, cu viermii, cu pământul
să nu îți fie teamă pe urmă când îți va veni cu siguranță rândul
să te desparți în două devenind o parte țărână și o parte un duh
Să te obișnuiești cu gândul că te vei ridica în văzduh
punând între tine și trup miliarde de ani-lumină
că te vei prăvăli curând în Şeol sau te vei contopi cu armonia divină
Dincoace de civilizație, la capătul străzii, să debutezi, deci, în viața a doua
călcând pe covorul de frunze, pulverizat de vânturile toamnei, mână de mână cu roua.

Sonata lunii


I se spunea Abisalul, dar, în fond, era un pian oarecare
și totuși, prin intermediul lui a pipăit o clipă fericirea
Se afla pentru prima oară la mare
Adolescent fiind, căuta pretutindeni iubirea
dar ea, ca o vicleană, se lăsa așteptată
și lui, uneori, i se părea că n-o va întâlni niciodată
Şi totuși, într-o dimineață a întâlnit-o. I se spunea Beatrice
parfumul ei L’Oréal îi amintea de Paris
în ochii căprui vedea că inima fetei nu aparținea nimănui
Pe terasa hotelului pianul își aștepta pianistul, în zori
El s-a așezat în fotoliu și a atins clapele. În loc de partitură, numai flori
vedea adolescentul pianist; privirea ei îi ardea umerii, ceafa și părul
Cânta și trăia pentru ea, acesta era adevărul
O întâlnise pe culoar cu două zile înainte
și de fiecare dată au schimbat priviri, n-au pronunțat cuvinte
Era un adolescent pur ca o picatură de apă; durea
foarte tare că preafrumoasa nu-i vorbea
Atingea, deci, clapele și cânta după o partitură din crini
Un fior l-a străbătut din creștet până în tălpi. Două mâini
i-au atins umerii și mâinile fermecate erau mânuțele ei
Ce parfum! Cânta ca o privighetoare într-o pădure de tei
Cânta, îndrăgostit și fericit, Chopin
Iar Beatrice, albină minunată, culeagea polen
din crinii pe care doar îndrăgostitul îi vedea
„Cânta-mi Moonlight Sonata„, zise ea
El îl iubea pe Beethoven ca pe un frate mult mai mare
Cuvintele ei au declanșat un fel de explozii solare
în sufletul îndrăgostitului. Era cu adevărat pianist
Totuși, i se părea sonata un cântec foarte trist
și s-a mirat o clipă, apoi a atins clapele
și ca să exprime sentimentul fierbinte a coborât pleoapele
Cânta atât de trist pentru cea mai frumoasa fată
De unde să știe, bietul, că n-o va mai vedea niciodată
când, după patru minute, cu ochii deschiși în jur va privi?!
Spera, în timp ce atingea clapele, că nu se va mai isprăvi
fericirea aceea. Dar ea s-a dizolvat atât de repede ca orice fericire
Şi după isprăvirea sonatei pianistul a plâns. Fusese, vai, himeră, nu iubire.

Sinceritățile


La ce bun poezia pe lume, s-a întrebat Hölderlin
Își punea și el aceeași întrebare. Un pahar de vin
era de mii de ori mai prețuit decât o poezie adevărată
Izvorau miliarde de versuri din inima-i curată
și, într-o lume normală, ar fi mâncat pâine din versurile lui
dar în țara aceea sinceritatea și frumusețea nu foloseau nimănui
Firesc ar fi fost s-o lase baltă. Dar nu putea
Mustea de poezie și ca un gheizer fierbinte țâșnea
din el splendoarea. Şi, ce ironie, lumea îl numea rebel
Pururi pășea prin modernitate ca prin al optsprezecelea veac
era contemporan cu Novalis și tot atât de sărac
ca Eminescu. Nu se simțea bine în marile orașe
Vedea pretutindeni în jur numai spectacole lașe
Nu mai exista în țară parfumul de zambilă
de-ai fi căutat o mie de ani nu întâlneai nici un strop de milă
Copiii nu mai vedeau la televizoare desene animate
ci târfe, violență, droguri și obscenitate
și astfel deprindeau și ei răutatea. Societatea civilă murise
Ţara era dirijată pe poteci interzise
nu de politicieni de rasă, ci de tâlhari la drumul mare
De scriai poezie într-o astfel de țară sigur erai batjocorit de fiare
Nu trebuia să scrii versuri, ci să furi
nu trebuia să înmulțești puritatea pe lume, ci să înjuri
nu trebuia să fii sincer, ci să minți
trebuia să intri în popor înarmat până în dinți
și să înjunghii în stânga și în dreapta, să iei ce nu era al tău, așa era drept
trebuia să fii isteț, să te descurci, să fii băiat deștept
La ce bun poezia când ea nu ține de foame și nu te încălzește?
Dar poetul nu se hrănea numai cu pâine, ci și cu liniște
și liniștea izvora din poezie doar. Poezia îi procura fericire
când fericit nu era; se simțea ocrotit de iubire
când dragoste din altă parte nu avea
Şi mai scria poezie când se gândea cu dor, în singurătate, la Ea.

Păsările


Culcat pe spate pe acoperișul saivanului privea cerul senin
Își odihnea, astfel, coloana vertebrală la doi metri deasupra caprelor
Nu mai putea să bată un cui, nu putea să mai repare nimic
deși tatăl îl îndemna mereu. Era răpit de un spectacol divin
La patru kilometri sub nori, înfruntând vânturile toamnei
păsări în stoluri metamorfotice fugeau din calea Doamnei
Ierni ce se prăvălea, cu geruri și zăpezi, de pe dealuri
I se părea că păsările nu erau păsări, ci, în fond, idealuri
și, în orice caz, mărturie vie a realității că odinioară
în văzduh, în loc de avioane, zburau arhangheli și serafimi bunăoară
Smintite parcă de spaima frigului păsările, în stol, făceau valuri
și cerul tot devenise un soi de ocean fără maluri
Norii alunecau prin senin desenând umbre pe deal și prin vii
peste Milcov, peste acoperișurile din sat, cernând tristeți și bucurii
în sufletul celui ce îi privea înfiorat de parcă ar fi contemplat un păcat
Era convins că norii negri erau, de fapt, un semn al mâniei divine
căci nicăieri pe lume nu vedeai cămările pline
și frumusețe și belșug și toate cele ca la el în sat
și totuși oamenii nu priveau niciodată cu dor către cer cu gândul curat
Şi iată, ca semn al pedepsei, frunzele de viță-de-vie deveneau argintii
ploile nu mai conteneau, sufletele toate deveneau pustii
iarba își pierdea gloriosul verde devenind galbenă și tristă
soarele nu prea se mai învrednicea să treacă în revistă
splendorile creației Domnului, bătrânii se prăpădeau de boli
zarvă nu mai auzeai în cuiburi pe la streșini, ci numai pe la școli
Îndrăgostiții, zgribuliți prin parcuri și hăituiți de frig
nu-și mai cumpărau acadele și flori, ci câte un covrig
și până la urmă nu se mai vedeau, ce mare disperare
ținuți în case de vremea mohorâtă. Pe fiece cărare
nu mai vedeai nici greieri, nici furnici, iar în văzduh
nu mai vedeai nici viespii, nici albine. Iar din nuc
cădeau, sub biciuirile vântului, frunzele și nucile coapte
Ningea, în sufletul celui ce privea, cu fulgi de nostalgie. Dar la noapte
cu siguranță fulgii vor fi de zăpadă adevărată, nu de jucărie
și mâine Polul Nord va fi localizat de specialiști aici, în campie
Va fi, atunci, invazia graurilor care nu vor mai găsi de mâncare
pe câmp și se vor abate încoace spre sat. Un stol foarte mare
de grauri va nimici liniștea oamenilor; o săptămână întreagă
fiecare boabă de strugure se vor năpusti sarmanii s-o culeagă
și, înfometați, vor asedia silozuri și cămări
și după aceea vor privi cu dor și vor zbura către alte zări
Vor pleca păsările și pe el îl vor lăsa pustiit
poate că, la primăvară, vor afla că cel ce le privea a murit
În oazele de la miazăzi nu-și vor mai aminti de el niciodată
Nu mai putea privi nimic fără să-l invadeze tristețea
Culcat pe spate pe acoperișul saivanului privea, deci, cerul senin
și păsările. Îi era tare dor să zboare și el; încă din
copilărie visa să zboare măcar o dată. Își amintea în taină adevăruri
Mai înainte de a cădea în pântecele mamei, a locuit în ceruri
Pe vremea aceea, era și el o pasăre: înainte de startul timpului
era îngeraș de o schioapă și viețuia inocent într-o picătură de apă…

Mă voi împărtăși din curcubeu


Mă voi împărtăși, atunci, o, Dumnezeule, din curcubeu
când, descătușând porțile anilor, mi-o vei dărui
Voi fi adamul ei. Ea, evă frumoasă și pură, va fi destinul meu
Şi până la sfârșitul timpului voi stărui
într-o dragoste mare și dragostea mea va fi o rugăciune curată
Vicleșugurile morții nu ne vor despărți niciodată
O voi păzi. O voi iubi. O voi adora. O voi strânge la piept
Îmi va călăuzi pururi pașii; îi voi arăta drumul drept
Seara voi adormi cu ea în brațe și noaptea o voi visa
În zori, trezind-o cu un sărut, îi voi povesti ce frumos dansa
la nunta din vis. Îi voi spune mereu că o iubesc
pentru că așa va fi. Îi voi spune că pentru ea trăiesc
Mă voi împărtăși din frumusețea ei zece vieți
ca dintr-o fântână cu apă vie. Doi băieți
vom avea și două fetițe și, pe lângă căsuță, un cățel
Îi voi dărui pururi flori și, o dată pe an, un inel
ce va fi o mărturie vie a dragostei mele
Îi voi dărui fericire, înțelegere, dragoste și stele
Voi fi un vulcan pătimaș și din când în când o voi necăji
cu mistuirea mea pentru deșertăciuni și nimicuri
dar ea, făptură înțeleaptă și senină, mă va ierta
de șaptezeci de ori câte șapte și mă va înțelege
Va fi regina gândurilor mele. Voi fi rege
în inima ei. Căminul nostru va fi un colț de rai
Când va fi bolnăvioară o voi îngriji ca un înger păzitor
și voi suferi pentru fiecare suferință a ei. Îi voi face ceai
Deja i-am oferit pe tipsie inima mea; îi voi dărui
ficatul, mâinile, splina, sângele, rinichii de-i vor trebui
Când eu însumi voi fi invadat de anxietate
va fi pentru mine o divinitate
protectoare. Voi plânge la pieptul ei, dar ea îmi va șterge obrajii
și îmi va reda speranța. O voi ajuta la gătit
la spălat, la călcatul rufelor, la schimbarea scutecelor, la plivit
în grădină, la cumpărături, la probarea rochiilor
Voi fi fericit când, în pacea căminului
Îmi va vorbi despre toate cele
Voi sorbi de pe buzele ei fiecare cuvânt
și când îmi va fi tare dor mă voi ridica din fotoliu și o voi îmbrățișa
Ceasuri în șir o voi ține lipită de mine așa
Îmi va fi dragă. Nu voi avea ochi pentru alte femei
Voi fi mândru când, ieșind în oraș, o voi ține de mână
Căci voi păși alături de o dragoste sub formă de zână
Voi călători pe toată fața pământului
și pretutindeni o voi lua și pe ea
căci nu voi suporta să fie departe de mine o secundă
Vom lua avionul din Tokyo și vom înconjura planeta de două ori
căci i-am făgăduit această călătorie de ziua ei
și vreau să mă țin de promisiune
Ieșind din avion o clipă, deasupra Argentinei, vom păși braț la braț printre nori
și argentinienii ne vor privi uimiți ca pe niște zei

Așa vor trece anii. Vom fi părinți
Într-o zi ne vom trezi cu zăpezile bătrâneții pe umeri
Copiii noștri vor pleca la casele lor
și în căsuță ne vom trezi cu prichindei, adică cu nepoți
și astfel vom cunoaște că ne-am transformat în bunici
Vom purta ochelari atunci ca să putem citi povești nepoțeilor
Dar și nepoțeii, pe urmă, vor pleca
și noi vom rămâne din nou singuri și totuși vom fi fericiți
Vom fi eu, unchiaș, ea, băbuță, atunci, și ca în tinerețe tot ne vom iubi
Iar într-o noapte vom pune capul pe pernă
și împreună vom porni mână de mână într-o călătorie eternă.

Izvorul scrisului


La început a fost un chip de om. Pe chip au apărut ochi, numai doi
și nu mai mulți ca nu cumva, la vremea plângerii, lacrimile să curgă șiroi
și să inunde toată fața pământului reeditând catastrofal potopul
Şi după ochi au apărut pe lume priveliști, adevărate povești
pentru ca ochii să le privească și să le admire splendoarea
și, astfel, să hrănească cu extaz sufletul din spatele lor
Niciodată, pe urmă, nu s-au mai văzut pe lume peisaje
la fel de pure, expresie desăvârșită a inocenței
I se spunea copilărie priveliștii
iar chipului i se spunea pui de om sau prunc, dacă vreți
Părea hărăzit pruncul să trăiască cel puțin șapte vieți
și ochii lui vedeau, ca pe niște ferestre generoase
numai manifestările binelui și frumusețe nemărginită

Dar au trecut anii și împreună cu ei s-a dizolvat inocența
Şi deodată ochii, și prin ei, omul au căzut în ispită
Nu a putut pământul sub formă de trup
să lupte cu poftele sufletului
Şi când și-a dat seama că, iată, a greșit
sufletul însuși, turnându-și cenușă în cap
și rupându-și veșmântul, cu amar s-a căit
Nu se mai putea repara nimic
Şi atunci în abisul trupului a început să clocotească lavă fierbinte
o rugăciune, în fond. O rugăciune fără cuvinte
Nu se pricepea omul să cheme numele Domnului
căci, izgonit din Eden în mare grabă, uitase să ceară povățuire

Rezemat de tulpina arțarului, șezând pe rădăcinile lui
în mijlocul câmpiilor și în bătaia vânturilor de la răsărit
omul își odihnea trupul și își mustra sufletul
comparând splendoarea și puritatea creației
cu dezastrul său lăuntric
În ochi a simțit ceva umed. I s-a făcut teamă
Era ca un fel de apă, nu lavă
Şi totuși, omul văzuse de mii și mii de ori ape multe
el însuși băuse cu siguranță un fluviu
împiedicând, astfel, nașterea unui diluviu
după topirea zăpezilor. Dar apa aceea era deosebită
Apele toate pe care le știa aveau nisip în ele
dar picăturile de apă de pe obraji aveau puțină sare și multă puritate de stele
Erau, firește, lacrimi, dar ele nu aveau încă un nume
pentru că țâșneau întâia oară ca niște gheizere pe lume
Şi din ochi lacrimile se prelingeau pârâiașe fierbinți pe obraji
apoi picurau rând pe rând în țărână
Şi era ca și cum obrajii și ochii ar fi fost o mână
de divinitate, căci ea picura în țărână semne
semn după semn, fără tibișir și fără cui de lemn
Omul își curăța păcatul plângând
și în vremea asta lacrimile scriau pe pământ
o rugăciune în versuri, un poem rând cu rând
Așa s-a plâns, deci, la început: cu lacrimi fierbinți
Așa au scris la început părinții din părinți
Așa a apărut scrisul pe lume. Şi de atunci izvorul nu a secat
Cât timp vor fi ochi și lacrimi pe lume scrisul va dăinui
căci fiecare lacrimă e un poem adevărat.

Gândul


                                                                     Fratelui C. din U.K.

Dragi pleoape, iau pixul în mână și vă scriu, iată, ultimul gând
Nu vreau să mai privesc infamia universală până când
nu voi evacua ticăloșia din mine însumi. Să fug, deci, să tac
să mă liniștesc. Coborâți, așadar, ca niște lebede pe lac
și acoperiți-mi ochii care au văzut grozăvii și splendori
și la sfârșitul timpului au obosit să mai privească pe viu
peisajele modernității lipsite de armonie. Nu știu
unde voi ajunge, așa, dacă voi privi mai departe
răul; sigur aș deveni, astfel, apologetul răului până la moarte
Zăvorâți-vă, puneți-vă lacăte de calitate superioară
căci vreau să fac curățenie în sufletul meu. Bunăoară
voi stârpi întunericul, voi pune câinii să devoreze ispita
voi alunga demonii, voi căuta pururi în noapte potrivita
cale a binelui, voi zugrăvi sufletul și din el voi face Eden
îmi voi transforma gândurile în cel mai pur gen
muzical și sufletul tot va răsuna zi și noapte de muzică
Şi după aceea, când curățenia și înnoirea se vor isprăvi
voi chema preotul ca să facă slujba de sfințire
Poate că, după sfințire, voi deveni și eu pe jumătate înger
bun și nu voi mai fi izvor al răului și nici unealtă a lui
ci pururi apostol al binelui, sălaș al frumuseții și servitorul Domnului.

Bartimeu


După cum rechinul vede pretutindeni în noapte mâncare
Bartimeu, orb fiind, vedea pretutindeni o dragoste mare
Se agăța aidoma iederei până și de fuioarele de vânt
Ce măturau pustiul Ierihonului alergând pe pământ
Ca niște duhuri ale stricăciunii și apoi se risipeau în noapte
Se îndrăgostea până și de căldura soarelui, de șoapte
De frunzele în cădere, de vița-de-vie, de mugetul vitelor
De răpăitul ploii pe acoperiș, de ropotul copitelor
Şi de tot ceea ce pipăia cu mâinile, de tot ceea ce auzea cu timpanul
Şi dacă rechinul sfâșie totul – epava, poezia și dușmanul
Ivit din neant, Bartimeu se lăsa sfâșiat de o lume întreagă
Nu era făptură pe pământ care să-l ajute și să-l înțeleagă
Se trezise pe lume singur, singurel
Chiar și câinii nimănui erau mai puțin singuri decât el
Avea două dorințe: să vadă și să fie iubit
Dar de patruzeci de ani nu a văzut, n-a fost o clipă iubit
Noaptea, în somn (dar parcă ce era ziua pentru el, dacă nu o nesfârșită noapte)
Se apropiau îngeri de ochii lui; deși erau șapte
Arhangheli cu putere multă și cu credință nestrămutată
Ochii lui născuți orbi și goi nu se deschideau niciodată
Şi astfel nu putea să vadă și el măcar o dată în viață
Splendoarea cerului senin, un crin, o vale invadată de ceață
Sau un chip de femeie, un stol de cocori sau fulgere sau stele
Nu putea, bietul, niciodată să se ferească de rele
Cu ochii lui și în felul acesta, la trezire, cădea în fântână
Își zdrobea piciorul de pietre sau se lovea la mână
Din creștet până în tălpile picioarelor era numai o rană
Şi nimeni nu era alături de el care să-i întindă o cană
De apă sau un pahar de vin. Şi viața toată era chin

Spre Ierihon venea un profet nemaivăzut, așa s-a zvonit
Spuneau cerșetorii din piață că din Galileea s-a ivit
Acel profet preaminunat care împărțea în stânga și în dreapta fapte bune
Bartimeu parcă de mii de ani tot aștepta să se facă și cu el o minune
Nici n-a știut cum a ieșit Învățătorului în cale
Târându-se pe uliți și prăvălindu-se din când în când prin colb la vale
„Iisuse, fie-Ţi milă de acest păcătos care vrea să privească
o clipă doar un trandafir și împărăția cea cerească!”
Mulțimile în jur strigau la el să tacă
Dar Fiul lui David făcu un semn din mână: loc să-I facă
Şi apropiindu-se de Bartimeu cel orb și mic
(firește, orbul nu vedea nimic)
„Spune-Mi, ce vroiești să-ți fac”, Domnul Iisus cu glas duios a grăit
„Doamne, să văd!” Şi a văzut. Credința lui l-a mântuit

Şi iată, din toate zările l-au fulgerat îndată miliarde de splendori
pe care le visase, dar nu așa de minunate, de atâtea ori
bietul Bartimeu. Şi atunci a căzut în genunchi și, mulțumind
a sărutat picioarele Învățătorului și a plâns așa cum n-o făcuse niciodată
Şi minune! Împreună cu vederea a căpătat îndată și iubire
Îl iubea pe Învățătorul ca pe un frate scump, ca pe un tată
Prin revelație știa deja că la sfârșitul timpului va împărtăși cu El aceeași răstignire.

Shakespeare din Ninive


Ummanegaș cel prea înțelept mânca din rodul muncii mâinilor lui
În zori se trezea cu zece secunde înaintea zeului Şamaș
care, pregătindu-și urcarea pe tronul cerului, incendia universul
și cu un ceas mai devreme decât semețul rege Assurbanipal
Când s-a născut înțeleptul dansau toate apele de fericire
căci divina Aruru bunăoară nu l-a zidit doar din clisă, ci mai ales din iubire
și de aceea cu recunoștință îngenunchea cu evalvie și dor spre Babilon
și înainte de a chema numele atotputernicului Marduk, fiul lui Ea
lăuda cu recunoștință frumusețea intelectuală a zeiței-mamă
Şi după rugăciunea din zori alerga într-un suflet la palat ca să aducă omagii
lui Assurbanipal, cel deopotrivă cu zeii și despre care magii
pronunțau pururi cele mai adevărate cuvinte: cum că nu va deveni
doar stăpânul întregului pământ, ci și cuceritorul stelelor
că doar chiar asta dezvăluiau stelele toate în fiecare noapte
Dar în drum spre palat înțeleptul se oprea un minut la mormântul părinților
ca să se împărtășească cu puțin mister din odihna tainică a lor
După reculegerea pe marginea eternității Ummanegaș
parcă prindea aripi, parcă zbura împreună cu duhurile vântului
și într-o clipă ajungea la palatul situat la capătul pământului
și totodată în centrul lui. La porți străjerii aidoma unor Anunnakii
îl cam înspăimântau cu chipurile lor de piatră
Din toate zările curgeau valuri, valuri miniștri și sfetnici
curteni, servitori și daruri de mare preț pentru cei puternici și veșnici
În fluviul uman ce se revărsa în sus pe scările palatului
Ummanegaș era atât de mititel, atât de neînsemnat, atât de inutil
deși semețul rege tocmai pentru el întreținea un sentiment fertil
de prietenie. Pururi fluviul se despica în două
Semețul rege, de pe tron, privea cu teamă spre tavan; da, se părea că plouă
cu înțelepciune când înaintea lui îngenunchea Ummanegaș
Dar înțeleptul, cu adevărat un zeu printre toți înțeleptii din oraș
nu pronunța nici un cuvânt, căci încă din pruncie era mut
Dar ce bărbat frumos era! Soarele însuși părea, pe lângă el, nițel cam slut
Regina Aja chiar, ca să nu i se topească sufletul de dragoste
își acoperea pururi ochii cu pleoapele și chipul cu evantaiul din pene de păun
Ummanegaș impresiona, deci, cerurile toate prin chipul lui frumos și bun
Semețul rege îl binecuvânta, apoi dădea poruncă sfetnicului Ura
să îl conducă, pe culoare infinite, către odaia prinților
Astfel, călăuzit de sfetnic prin labirintul cel pe jumătate veșnic
Ummanegaș mergea cu pași mărunți. Ofta din toți rărunchii
la fiecare pas. Îi tremurau genunchii
Prinții nu-i vor urmări lecțiile pe care el le va scrie în piatră
și, în loc să învețe cu luare-aminte înțelepciunea
se vor bate cu perne și vor țipa și-i vor ocărâ neputința și bunătatea
și îl vor goni din raiul lor și, dacă se va împotrivi cumva, îl vor lovi
cu pietre și-l vor amenința cu biciuirea și-l vor ucide chiar
după cum i-au promis într-o zi când le preda ecuații pătratice
Ar fi fugit tocmai în țara Paturis, de ar fi fost după el
numai ca să scape de umilințe, dar acasa avea de hrănit un papagal și un cățel
și, prin urmare, avea nevoie de hrană. Din fericire, prinții lipseau
aproape totdeauna de la lecții. Fugeau în pădurea de cedri. Vânau
lei și tigri și gazele și purcei atunci când nu se desfătau în beciuri cu vin și cu femei
A plâns la început Ummanegaș când i-a văzut așa de desfrânați
s-a străduit un an întreg ca să-i îndrepte. Nu a avut pe cine
Apoi, privind semețele palate din Ninive, l-au zguduit suspine
viitorul recent, cu asemenea prinți, va admira nu o cetate mândră, ci ruine
Isprăvirea lecțiilor însemna nu doar o mare istovire
de a scrie în cărămizi semne pe care nu le parcurgea nici o privire
Simțea că i se luau de pe umeri stânci
că era pescuit de zei milostivi din oceane adânci
Trecea apoi pe la cămări ca să primească porția de pâine
salariul lui pentru o zi și toată hrana până mâine
Ajungea acasă istovit, dar mulțumit. Nicăieri pe fața pământului
nici în palate chiar, nu se simțea atât de liniștit ca în coliba lui de lut
Ce fericit era când la picioare i se gudura cățelul Mardukbalațu
nevinovatul animal îl privea cu cei mai gingași ochi din lume
Deodată pe umăr i se așeza, venind de nicăieri, un papagal lipsit de nume
dar nu de grai și nici de pene în culori pe care nu le-ai fi găsit în rai
Nevinovații erau flămânzi și înțeleptul pâinea o împărțea pe toată lor
Apoi papagalul recita un poem, iar cățelul îl lingea pe stăpân pe picior
Şi atunci, ațâțat de dragostea inocenților, înțeleptul vibra
Îi chiorăiau mațele de foame și iată poezia în el se trezea
Ummanegaș numai cu dragostea celor ce-l iubeau se hrănea
Sub privirea blândă a lui Mardukbalațu se apuca să frământe argilă
și în timp ce papagalul recita un poem despre milă
făcea tăblițe de lut. Scria cu ușurință versuri cu un cui
la un poem de care nu vorbise încă nimănui
Fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare semn
îi procurau o fericire imensă de parcă s-ar fi împărtășit
din vinul nemuritorilor din ceruri, de parcă l-ar fi îmbrățișat cu dor
cea mai frumoasă femeie din lume
de parcă ar fi zidit el, ca un zeu de mii de ori mai înțelept decât cei dintâi
cosmosul întreg și omul și splendoarea
de parcă versurile lui ar fi fost flăcări care purificau pământul și marea
Scria cu dragoste, nu mai simțea nici chinul istovirii
nici dureri de mână sau de spate, nici încețoșarea privirii
Așa scria, zi de zi, de o viață
Scria ceas de ceas până la miezii nopții
când, deodată, îl înfiorau bezna și, în beznă, scânteietorii ochi ai morții
care-l pândeau de multă vreme. Adormea, acolo, printre cărămizi
cu trupul mistuit de fiori, cu ochii plânși, cu obrajii uzi

Într-o dimineață nu s-a mai trezit
Lui Assurbanipal i s-a raportat că învățătorul, printre cărămizi, a murit
A plâns semețul rege ca un copil pierderea învățătorului
dar plânsul mult nu l-a ucis
Mardukbalațu murise de dorul stăpânului, în vis

S-au luat din coliba învățătorului papagalul și tăblitele
Bibliotecarii regali au depus cărămizile, s-a spus, în biblioteca regală
și la porunca prinților le-au uitat acolo o eternitate

*

Săpau acolo de un mileniu și jumătate…
Într-o după-amiază aparent oarecare s-a întâmplat subit o uluitoare splendoare
La patru metri sub zigurat arheologii englezi au descoperit un fel de închisoare
și în beciul acela, legate cu funii și lanțuri, ca niște condamnați la moarte
zăceau tăblițe de argilă. Era, după toate aparențele, o carte

Patru ani Occidentul a studiat tăblițele, și-a ruinat creierii, a ținut conferințe
Academiile lumii s-au întrunit în ședințe
La universități de renume s-au făcut doctorate, s-au mâncat bani
și savanții n-au fost în stare să descifreze nimic

*

S-a întâmplat, pe urmă, să învieze William Shakespeare
cu două zile înaintea sfârșitului universal
hotărât de data asta de ceruri și nu de băieții deștepți din Biroul Oval

I s-a făcut dor poetului de căsuța din Stratfort
Şi iată, în curtea căsuței de pe Avon a găsit un cort
În vitrine strălucitoare erau cărămizi de argilă cu semne bizare
N-a fost nevoie decât de simpla privire a poetului
ca să descopere ceea ce scribul din vechime n-a revelat, din modestie, nimănui
Cu adevărat era vorba de cel mai măreț poem ce se scrisese vreodată
și parcă nu un om, ci un zeu din Ninive scobise în piatră
semnele acelea misterioase. Citind, lui Shakespeare i se părea că miroase flori
că privește un roi de curcubee, că mănâncă miere, că devine nori
și cu toate că o jumătate de mileniu contemplase, în rai, priveliști divine
avea convingerea absolută atunci că niciodată nu văzuse ceva mai frumos
decât versurile unchiașului Ummanegaș
Şi atunci, de emoție l-au potopit râsul și plânsul
și, în extaz, l-a rugat pe Sfântul Francisc să-l învieze dânsul
pe fratele lui de patimi din vechime
„Aș vrea în sonete, iată, să se măsoare cu mine…”
Dar Sfântul Francisc i-a șoptit în timpane așa:
„Tu ți-ai sădit în versuri o parte din suflet și inima toată
dar Ummanegaș suflet și inimă nu a avut niciodată
pentru că el însuși n-a existat decât în mintea unui alt poet
și, prin urmare, nu pot învia o fantasmă. Profet
nu sunt. Tăbilițele acestea au fost zidite, deci, de mintea poetului
și tot ea a dat viață poemului. Caută-l, așadar, pe autorul-tată
căci el trăiește anonim dincoace de zenit, la celălalt capăt al curcubeului
și harul lui nu e, în fond, decât o dragoste adevărată…”

Cel ce își împlinește visele


Fetig, sat drag prunciei mele, cu nume de înger și pâraie solitare
mă refugiez în miturile tale când gândurile mele sprințare și hoinare
se împotmolesc în deznădejde. Mi se face dor, atunci, de tine, paradis
și de copilăria pe care am pierdut-o, cândva, pe cărările tale de vis
Asemenea lui Adam am trăit pe viu o izgonire din rai
când m-au smuls veacul și omul din dulcele tău plai
și m-au târât cu cruzime către o lume vicleană și rea
îndepărtându-mă de tezaurul tău de inocență și de dragostea ta
Îmi aminteam mereu, când diavolii săpau cu târnăcopul în inima mea
de tine, Eden cocoțat în piscul vulturilor și mă refugiam, atunci, la tine în brațe
precum copilașul de odinioară care alerga pe imaș după gâște și rațe
Şi după ce îmi vindecam rănile dobândite în civilizație
respiram iarăși aerul rămas pur pe meleagurile tale chiar de la creație
Şi iarăși o luam la goană desculț pe imaș și pogoram în păduri
și iarăși pipăiam arbori milenari care nu văzuseră niciodată în viață securi
și iarăși chiuiam în extaz că obținusem, iată, libertatea deplină
și iarăși plângeam de fericire că gustam din armonia divină
și iarăși îmi împlineam visele de pace cu harul tău, unchiașule-sat
și iarăși mâncam miere de albine împărtășindu-mă, în fond, cu aur curat
și iarăși lăcrimam la mormintele bunicilor presărând pe ele iubire și flori
și iarăși mă jucam pe imaș cu iezii cum m-am jucat, la începutul timpului, de atâtea ori
și iarăși, unchiașule-sat, contemplam, de pe culmea cireșilor amari
semeții munți din Ţara Vrancei; pierduți în cețuri, erau atât de rari
încât îi prețuiam ca pe o specie pe cale de dispariție
dar nici unul nu-mi era mai drag decât Zboina Frumoasă
căci despre muntele acela Chiașu-unchiașu, inspirându-se din tradiție
povestea o pătimașă istorie despre un păstor și o zână geloasă
care, după ce s-au iubit zece nopți, s-au aruncat într-un izvor și s-au înecat
pentru ca dragostea lor minunată să nu fie considerată de nimeni păcat
Mă scufundam în fâneața din vale și mă îmbătam de parfumul miliardelor de flori
Aduceam apă de la fântână cu cobilița. Întins pe iarbă mă uitam la nori
Mă minunam de semeția Răchitașului. Ascultam vuietul surd al cascadei
Participam plenar la viața cosmică. Mă sugrumau de emoție versurile baladei
Miorița pe care le citeam în zori laolaltă cu rugăciunile către ceruri
Iubeam vietățile. Jucam șah cu mine însumi. Noaptea, țârâit de greieri
Mă hârjoneam cu Botezuț al II-lea. Adăugam versuri proaspete poemului
scriind în caietul albastru, cu pix roșu rezemat fiind de tulpina pinului
Mă întâmpinai, unchiașule-sat, deci, de fiecare dată cu dragoste
Ştii, unchiașule-sat, pe mine m-au iubit pururi copiii, bătrânii și necuvântătoarele
și, fiind așa de bătrân, tu m-ai iubit și încă mă iubești
deși încă stai încremenit în creierul munților, iar eu îmbătrânesc în Odobești
Astăzi mă întâmpini cu aceeași eternă și splendidă încremenire în seninătate
Vin iarăși la tine ca să mă vindec în singurătatea ta de singurătate
Tămăduiește-mi rănile sufletului, mângâie-mi capul devastat de gânduri
și spune-mi iarăși cu glas blând, unchiașule-sat: Fugi, taci, liniștește-te, pune punct!

Hristos Iisus al păpădiei


                                                                          Mamei mele

De parcă numai omul avea nevoie de ajutorul lui Iisus
fariseii Îl chemau pururi în casele lor, dar numai ca să-L ispitească
și-L întrebau de toate câte sunt, de toate câte nu-s
pe fața pământului și în împărăția cea cerească
Mulțimile veneau din toate zările ca să-l asculte pe Învățător
Corăbii mii opreau la mal să-I pescuiască vorbele din zbor
Se îmbulzeau bărbați, femei, bătrâni și prunci deopotrivă
și deoparte, la Iordan, cămilele cu mărfuri stivă
își rumegau tainul în așteptarea stăpânilor
ce-L ascultau pe Fiul Omului. În vremea asta, un picior
de saducheu deloc flămând de învățătură
lovi o păpădie ce-l asculta pe Învățător cu dragoste, cu sufletul la gură
Ei, bine, da, și păpădia avea un suflet mititel
Dar nu avea păcate mai multe decât avea un șoricel
Dar, fiind numai frumusețe și credință, ea Îl iubea
pe Cel venit din Nazaret. Ce dacă pentru ei era profet?!
Pentru micuța păpădie Învățătorul era adevăratul Dumnezeu
Îl vedea urcând pe stâncă pentru a învăța poporul. De iubire El lăcrima mereu
Şi atunci, când lacrimile curgeau pe obrajii lustruiți de puritate ca cerurile toate
păpădiei îi venea să se smulgă din rădăcini și să-I sărute ochii planși
dar nu putea. Şi într-o zi Învățătorul nu a mai venit. Poate
poate S-a dus la miazăzi, poate că umblă prin Egipt, ca să învețe neamuri
că și acolo e popor sărman și sunt cetăți cu flamuri
iar în cetăți păcatul seceră nemilostiv ca moartea, zicea micuța păpădie
Atunci din miazănoapte a sosit un vânt
Păsări jeleau în crengi sfâșietor. Şi un cutremur de pământ
a nimicit ultimul rest de pace de pe lume. Frică mare
o a cuprins pe mititica păpădie când vântul a azvarlit-o către zare
spulberând-o deodată în mii și mii de îngeri
Toți îngerii s-au îndreptat, pe aripile vântului
către Ierusalim. Şi pe un deal, trei cruci la căpătul pământului
Pe crucea cea dintâi un muribund își blestema moartea și soarta
Pe crucea de pe urmă un muribund privea, spre rai, deschizându-i-se poarta
Pe crucea din mijloc Hristos Iisus al păpădiei! În mâinile Tatălui își dăduse duhul
Prin jertfa Sa însângerată sfințea pământul, omul și văzduhul
Şi îngerii născuți din păpădie au plâns atunci fierbinte
Şi pentru iertarea neamurilor au murmurat cu dragoste o rugăminte

Doamne, dragostea nu-i de ieri, de alaltăieri pe pământ
ci de când nu erau pe lume toate câte sunt
Iartă-i, Hristoase Iisuse, că sunt orbiți de dragoste
Şi când iubești îți pierzi mințile uneori. Dragostea rănește, Hristoase…

Paragina


Inima lui a ars incandescent și pur pentru o lume întreagă
dar pentru că nu era eternă și nici centrală nucleară într-o bună zi s-a oprit
Îngerii Sarakiel și Uriel au sosit cu câteva minute înaintea viermilor
și cu un ceas mai târziu după ce vulturii ghiftuiți și-au luat zborul
Nu s-au mai găsit în locul acela decât oase. Piele, nu; sânge, nu; carne, nu
Ba da, după ce-au cercetat cu atenție scheletul îngerii au găsit inima
Deci și-au făcut curaj îngerii și, deschizând ușa, au pătruns ca într-un labirint
și după puțină vreme s-au pomenit într-o grădină sălbatică
Nu mai putea fi vorba de o inimă, ci de o paragină
invadată nu doar de o floră bolnavă, ci și de buruieni agresive
S-au mirat îngerii. Nu se așteptau ca într-o inimă iubitoare
să nu mai găsească dragoste și nici o rază de soare
Şi totuși, o bucurie au găsit! Dintr-un tufiș au țâșnit iepuri speriindu-l pe Uriel
Zburdau, sărmanii, căci le fusese dor de stăpân
și se bucurau văzând că El, minunatul, devenise, peste noapte, doi
Nici nu se mai cunoșteau pardoselele însângerate
Ţărâna tristeții acoperise totul și din ea țâșniseră spre ceruri buruieni
Şi în buruieni țopăiau nevinovații iepuri. Îți venea să plângi
de dragul lor, mai ales când îi vedeai pe micuți
cum lingeau bulgări de splendoare din palmele îngerilor
deși nevinovații urechiați nu erau flămânzi. Când n-a mai fost mâncare pe pământ
stăpânul și-a smuls sufletul din trup și l-a dat lor ca hrană
Şi cel puțin o clipă, până la consumarea ultimului rest de viață al stăpânului
mititeii au fost fericiți și sătui și multumiți
Şi pentru că au mâncat sufletul stăpânului îngerii i-au luat cu drag în cerul lor
În ochișorii urechiaților licăreau scântei din sufletul stăpânului nemuritor.

În mijlocul Asiei


Între mine și cel mai apropiat avanpost al civilizației
vor fi două mii de kilometri de liniște
Nu voi fi tulburat în coliba mea decât de vânt
și de șoaptele lui, dar, ce fericire, nu voi auzi nici un cuvânt
omenesc. Ceresc și pământesc
se vor uni, acolo, în mijlocul pădurii nesfârșite, în inima mea
Voi răsfoi zilnic The Holy Bible și voi citi în engleză despre creație
numai ca să-l slăvesc pe Domnul în gând și ca să îmi amintesc limbajul
Inima mea se va vindeca de toate rănile și, înzdrăvenindu-se, ca un vultur
va zbura pe deasupra coniferelor laolaltă cu vântul
Departe, ivindu-se din pliul orizontului, va sclipi un acoperiș de templu budist
iar în infinita pădure voi vedea ca o salbă de mări, dar nu vor fi mări
ci fluvii șerpuind etern spre miazănoapte
Va fi bine. Îmi voi curăți mintea de tot ceea ce am văzut și am învățat în viața de aici
Îmi voi spăla creierul cu zăpadă pentru ca el să redevină pur
Îmi voi curăți inima de cărbuni. Îmi voi lăsa părul să-mi curgă cascadă pe umeri
Voi fi bun. Voi ajuta veverițele să strângă hrană pentru sezonul rece
Voi călăuzi turmele de cerbi spre cele mai hrănitoare pășuni
Voi contempla curgerea norilor pe cer și căderea pâraielor pe stânci
Voi scrie poezie în creierii munților stând de vorbă cu norii
Voi ține predici în munți la păsările ce vor veni să mă asculte
Voi aștepta întâlnirea cu Dumnezeu și voi lupta cu diavolul

Dar ce voi face cu dorul? Îmi va fi dor de mormintele părinților și ale bunicilor
și de frații mei. Îmi va fi dor, de asemenea, de cărțile din biblioteca mea
și de casa noastră săracă îmi va fi dor și de Cătălin și de părintele Sergiu
și de alte ființe pe care le-am iubit. Voi fi un călugăr torturat de dor
Va trebui să găsesc un antidot împotriva dorului
Poate că liniștea, rugăciunea și vizitele pe care mi le vor face îngerii
mă vor ajuta să supraviețuiesc dorului
Voi plânge, așa cum plâng acum, când îmi voi aminti de Ea
și când plânsul mult îmi va ucide inima
va veni îngerul Phanuel și sufletul acesta chinuit mi-l va lua.

El


Dacă aș merge la război, spunea, m-aș arunca în fața glonțului
și iarăși plângea ca un prost. Mai lasă-l pe Dumnezeu să-ți hotărască soarta
îi spunea mama, atunci când îl găsea pe marginea fântânii
și-l ruga, disperată, să nu se arunce în abis. Se ștergea la ochi cu pumnii goi
și iarăși scria versuri, căci ele țâșneau din inima lui foarte grea
Era atât de slab, atât de copil, deși împlinise de curând șapte sute de ani
și încă mai avea nevoie de sprijinul lor. Depresia îi mânca ficații
și el nu mai putea să care pe umeri adevărul. Era pe jumătate înger
și niciodată nu făcuse rău nimănui
Se îndrăgostea atât de repede chiar și de un fulg de zăpadă
și, când acela se topea, plângea o vară întreagă
Era în stare să umple un ocean cu lacrimile lui
pentru o fecioară pe care o vedea trecând pe stradă
Îi rupea inima mamei cu deznădejdea lui
dar nu mai suporta singurătatea. Numai iepurii îl mai alinau sufletul
Şi când nu mai putea să lupte împotriva tristeții scria versuri
căci numai ele îi mai țineau mințile în țâțâni
Pretutindeni vedea numai întuneric și diavoli, atât
Numai poezia și muzica și mama și iepurii îi mai țineau de urât
Fratele, ca să-l mai întărească cumva, îi vorbea de Eminescu
pe care el îl iubea ca pe un frate mai mare
și pentru o clipă, două în sufletul lui trist se făcea sărbătoare
Îl potopea plânsul din nou. Se revărsa dragostea neîmpărtășită din inima lui
Ar fi făcut fericită o constelație, nu doar o femeie
Te îndrăgostești prea repede și suferi ca prostul
crizantema deocamdată nu vrea decât să fii grădinarul, nu îngerul ei
Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea
Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea
Plângea. Îi era dor. Îl durea inima. Îi era dor de ea. Să treacă anii! O iubea.

Somnul liniștit al braconierului


(În timp ce priveam la TV un interviu cu matematicianul Solomon Marcus mi-au venit în minte câteva versuri din acest poem; pentru că venerabilul academician, prin discursul dânsului, mi-a stimulat – prin asociație de idei, cred, sau printr-un alt proces tainic – fantezia mă simt dator să-i mulțumesc și n-o pot face altfel decât dedicându-i acest modest, dar sincer poem:) 

Rezervațiile erau ferecate înaintea lui, toate porțile se zăvorau cu lacăte
pentru ca niciodată să nu mai poată pătrunde pe teritoriul gazelelor
I se spunea braconier, deși el nu dorea să împuște, ci să admire
de departe și de aproape splendoarea ființelor cu patru copite
Şi atunci, de disperare a vrut să-și zdrobească țeasta de o piatră
dar cu uimire a descoperit că, iată, piatra servea mai bine ca pernă

Somnul l-a surprins acolo, în mijlocul ierbii
și peste fruntea lui atât de ostenită săltau cerbii
și mai săltau curcubee și primăveri și brontozauri zguduitori
pe care braconierul dorise să-i vadă, în viață, de atâtea ori
Descoperea pentru prima dată plăcerea odihnei eterne
și sub capul lui greu de viață creșteau pietre și perne
Iată, se ruga Domnului ca niciodată să nu-l mai trezească din somn
sau, dacă se va trezi, să nu mai fie braconier, ci os de voievod și domn
Ba nu, mai bine să nu se mai trezească niciodată
În vis era, așa cum nu fusese în viață, pentru prima dată tată
Avea în visul cel etern cea mai frumoasă soție din lume și prunci
Şi un palat avea și sub palat era un labirint cum nu erau pe lume multe pe atunci
Avea și aripi, deși nu era decât pe jumătate înger, și datorită lor
călătorea în stele și Calea Lactee o cerceta în zbor
Ciugulea stelele coapte ca o pasăre, deși nu avea cioc
Şi acolo, rătăcindu-se cu drag în constelații
aducea ofrande Domnului pentru acel noroc
de a putea străbate universul și de a fi împăratul splendorilor lui
Era atât de frumos în univers! Împărtășea cu drag oricui
ar fi vrut stele și frumusețe din ele. Acasă îl așteptau copiii, preafrumoasa
și câinele Botezuț care, într-un somn anterior
pierise sub șenilele de tanc, dar care, iată, se gudura și-n viitor
cu multă iubire în jurul picioarelor stăpânului
Alunecau pe cerul senin nu doar nori dolofani ca niște obraji de bebeluși
ci și ani, ani și ani, veacuri, milenii și la capătul labirintului vieții se deschideau pururi uși
și viața, fiind eternă, continua, iar fericirea, ca o adevărată fericire, nu se mai sfârșea

Ce liniștit era, deci, somnul braconierului. Veneau din rezervații
vânător și pradă ca să admire adormitul care trăia o viață autentică în constelații
și nu mai avea habar de viața ticăloasă de aici
Nici frunzele nu mai cădeau sub brumă în somnul adormitului, nici
păsările nu mai plecau în țări cu oaze și deșert
căci ierni și frig, în somnul lui cel liniștit, nu existau. Așa, inert
și fără apărare, adormitul impresiona prin liniște și pace hienă, tigru, leu
și toate fiarele, deși prigonite de foame, veneau să se închine lui ca unui zeu

Tu, braconier atât de fericit, ai dat realitatea din mână pe ficțiunea de pe gard
Te invidiază lumea. Te invidiez și eu; în loc să dorm ca tine, ard
Ești, adormitule, un zeu
Şi totuși! Cu bucurie văd prin revelație că somnul tău, nemuritorule, e somnul meu.

Soarele negru al melancoliei


Salvarea lui era muzica. Numai ea îl ajuta să urce pe trepte spre ceruri
și frumusețea ei îi lustruia sufletul uneori prăfuit
Beethoven îi întindea o mână de fiecare dată cu dragoste și dor din infinit
și atunci în pădurile din sufletul prizonierului melancoliei
se auzea ca un cor de îngeri freamătul splendorii. Din pliul melodiei
țâșneau printre copaci mii și mii de sunete, dar nu erau sunete, ci leacuri
împotriva tristeții, acest erzaț al morții și ciumă printre veacuri
Mozart, apoi, prunc inocent al frumuseții, îi ieșea înainte
pe scara către cer și îl mângâia pe timpane cu extaz. Cuvinte
nu existau pe drumul către dumnezeire, ci numai muzică pură
Se dădea o luptă în sufletul melancolicului între bunătate și ură
între tristețe și voioșie, între neîncredere și credință, între indiferență și dor
Brahms, după aceea, cu al său Intermezzo opus 117/1 în Mi bemol major
îl îmbrățișa cu bunătate ca pe un fiu iubit, deși nu-i era tată
și în eternitatea sa nu îl zărise, probabil, niciodată
Venea și Bach, înger bătrân cu chipul blând și bun ca mierea de albine
și îi vestea în Re major că poarta raiului nu-i zăvorâtă bine
și că, dormind în pace Sfântul Petru, se putea intra pe lângă trandafiri
în splendoarea împărăției. Pășea pe altă treaptă. Şi doi miri
sau îngeri sau doar vise minunate dansau un vals. Atunci
Strauss-fiul îngenunchea în fața melancolicului așteptând porunci
de parcă ar fi fost un prinț. Chiar era prinț și încă prinț al muzicii divine
Încet, încet se transforma în muzică el însuși, deci într-un strop de bine
Soarele negru pierea din el și imediat era înlocuit de perle și safire
Pășea pe pragul raiului și se pierdea în splendoarea aceea în formă de oștire
dumnezeiască. Muzica îl salva de smârcurile iadului și-l transforma în înger.

Moartea lui Li Tai-pe, zis și Li Bai, văzută în vis de prietenul Du Fu


LiBaiDu-Fu-WC-9280427-1-402

Cu ochii împăienjeniți de duhul vinului număra, sărmanul prieten, picăturile de ploaie
dar ploaia nesfârșită și atât de tristă cădea atunci, potop adevărat și pur, în inima lui
Jelea de șase zile o durere pe care nu vroia s-o spuna nimănui
nici mie, chiar, căci nu putea. Îl chinuia de șase nopți și zile dragostea
Şedea în barca de pe lac și pururi sorbea din cupă vin de crizanteme
și iată, bietul, cu un deget de la piciorul drept scria pe apă sute de poeme
Slăvea în versuri dragostea și vinul, femeia, luna plină și plăcerea
puterea, libertatea, drumeția, frumusețea și tot în versuri blestema durerea
De șapte săptămâni nu mai știa ce-i somnul, nici odihna. Numai vinul
îi era prieten de nădejde și pernă chiar și umăr pe care să-și jelească chinul
de a iubi fără speranță o preafrumoasă de pe lac pe care o vedea în fiecare noapte
Dar ea, în loc să soarbă vin din cupă (pe care el, îndrăgostitul i-o-ntindea) și să-i mângâie inima cu șoapte
mai mult sau mai puțin amăgitoare, doar își făcea, cu evantaiul, vânt
și îl privea ceas după ceas, în șir, pe-ndrăgostitul fără să pronunțe, vai, nici un cuvânt
și-n ochii ei de peruzea nu fâlfâia speranța, ci se vedeau doar mii și mii de patimi
și nici un strop de dor. Şi totuși, pe obrajii preafrumoasei cădeau lacrimi
ca niște pârâiașe prăvălindu-se pe stânci. Şi amețea poetul privind în ochii ei, asemenea fântânilor, adânci
În noaptea cea din urmă lăutele cântau pe malul apei. Şi preafrumoasa de pe lac plângea
pășind, așa, pe valuri, plimbându-se etern în jurul bărcii și parcă ar fi spus ceva, dar nu putea
Sub clar de lună evantaiul în mâna ei mai pură ca zăpada părea un splendid titlu de poem
poemul însuși fiind Ea. Şi frumusețea ei, în noaptea aceea, splendoarea lunii însăși o întrecea
Poetul, stând în barcă, bea din cupă și cu piciorul scria pe apă versuri multe
și le citea, împleticindu-și limba, preafrumoasei, dar Ea, fiind un duh, cum să-l asculte?
Nu-l auzea frumoasa, iar jalea ei, din depărtare parcă, cu dor fierbinte îl chema
Şi, iată, poetul Li Tai-pe, îndrăgostit și orb, spre barcă o ademenea
pe preafrumoasa zână de pe lac. Şi, vai, Ea, duh de mii de ori neînțelept și crud, tot nu-l înțelegea
Şi-atunci, răpit de dragoste și mistuit de dorul de a o îmbrățișa pe preafrumoasa zână
poetul s-a aplecat spre luna din adânc, căci Ea era. Dar chipul lunii țăndări s-a făcut sub mână
și preafrumoasa nu s-a mai văzut. Iar Li Tai-pe, nesocotit îndrăgostit
s-a scufundat în valuri ca o piatră și abia pe fundul apei s-a oprit
În zori a fost găsit de un pescar ce-i cunoștea năravul de a sorbi din vin de crizanteme
și de a scrie versuri în singurătatea de pe lac. Iar preafrumoasa, noaptea, s-a ivit din nou
dar nu mai era nici un poet bețiv și îndrăgostit care s-o cheme și să o cânte aprig în poeme.

Tânărul învățător


Îl vedeau de departe copiii și îndată alergau înaintea lui ca să-l îmbrățișeze cu drag
de parcă nu ar fi fost un învățător tânăr, ci un înger care împărtășea pe lume splendori
sau o înghețată sau o pădure răsunând de mii și mii de triluri ori fluture ori
un strop de infinit. Îndeplinea dorințele micuților și le spunea povești și era bun. Fag
de-ar fi fost și tot ar fi fost smuls din rădăcini de exuberanța acelor pitici
când îl îmbrățișau cu atât de multă iubire. Şi doar nu era nici tăticul lor, nici
fratele lor, ci un simplu învățător. Venea tocmai de la orizont ca să îi învețe frumusețea
și pururi îi ajuta să urce pas cu pas pe treptele înțelepciunii. Cu toate că tristețea
aproape niciodată nu dispărea de pe chipul lui tânăr și bun și duios
Avea douăzeci și șapte de ani și, deja, o mie de fire albe în părul frumos
În pauze, închis în cancelarie, mușca dintr-un măr și plângea
Era trist. În casa de pe colina migdalului singurătatea era grea
Era desenator și poet. Scria de ani și ani la un poem pesemne infinit
și ca să se odihnească, uneori, desena iepurași și clovni și tigri și păsările paradisului
și copilașii, în extaz, îl rugau să le deseneze și lor splendorile visului
plus alte o mie de minuni. Nu se lăsa rugat. Desena fericit
pentru fiecare copil și cu o viteză uluitoare. Copiii, uimiți, Leonardo da Vinci îl numeau
Nimic nu îl hrănea mai profund decât bucuria micuților. Ei se lăudau
acasă, apoi, cu învățătorul lor ca și cum ar fi fost vorba de un zeu
Şi după ore învățătorul cel tânăr ieșea în stație la microbuz. Şi mereu
îl însoțeau copiii și foarte greu se despărțeau de el. Nu vroiau să plece
îngerul cel bun dintre ei. Îl strângeau în brațe, îl țineau de mâini la unu fără zece
când sosea microbuzul în stație și dacă ar fi fost după ei
l-ar fi ținut captiv cu mânuțele lor până după prânz. Şi nici la ora trei
nu i-ar fi dat drumul și poate niciodată, căci încă mai avea
să le predea înțelepciune și frumusețe și candoare fără sfârșit
Într-o dimineață învățătorul cel tânăr n-a mai răsărit ca soarele în pragul ușii de lemn. S-a zvonit
că îngerul suferea de o boală grea, de boala singurătății, de nostalgie, de dor
că până în miezul iernii va rămâne internat în spital. Inimile mici au fost fulgerate subit de un fior
când s-a împrăștiat pe urmă știrea că tânărul învățător, în loc să sfârșească poemul, se sfârșise el însuși
A fost ca un sfârșit de lume pentru pitici. Suferința era fără margini și ei erau atât de mici
Şi deodată s-au auzit zurgălăi. Prin nămeți, într-o sanie, venea un fel de unchiaș
Nu era Moș Crăciun, ci însuși tânărul învățător, albit cumplit de munca la poemul cel uriaș
Dintr-o dată apocalipsa s-a transformat într-o sărbătoare a creației, extaz a devenit mâhnirea
și în uralele de fericire ale copilașilor părea că Domnul Însuși în rai și-a îndemnat oștirea
de îngeri să cânte. Pentru prima dată în viață îngerul radia de fericire. Se isprăvise poemul
și împreună cu el, iată, se isprăvise singurătatea
Învățătorul cel tânăr găsise prin nămeți, venind încoace, dragostea.

Duminica la Biserică


Este sâmbătă de dimineaţă. Eu abia aştept să treacă ziua de azi ca mâine să mă duc la Biserică. A trecut ziua. E duminică. Am plecat la Biserică. Pe drum mam întâlnit cu Florin şi cu mama lui şi iam zis sărumâna lu’ mama lui când se duceau la magazin. El a zis că să trec pe la el sămi arate dinozaurul.

-Nu pot să vin azi că mă duc la Biserică!

-Lasă atunci ţil aduc luni la şcoală săl vezi!

-Bine!

Când am ajuns la Biserică eu am intrat în Biserică. Când ajung mă pun în scaun şi îl aştept pe Tata Părinte. Când a ajuns el a început să vorbească. Când a început să zică Tatăl nostru eu am stat şi am ascultat. O femee ma întrebat al cui sunt şi de ceam venit la Biserică.

-Eu am venit la Biserică să ascult slujba şi să aprind o lumânare!

-Când se termină slujba pleacă acasă cu Tina că eu mă duc până la ţaţa Vasilica la priveghi!

-Bine!

Este multă lume în Biserică. Toţi ascultă slujba. Deodată eu mă pun să casc. O babă zice:

-Nui frumos să caşti în Biserică băete!

Eu îmi pun mâna la gură.

-Da’ nam căscat!

-Ba da şi tea văzut Doamnedoamne!

-Bine!

Atunci o văd pe Panseluţa intrând în Biserică. De cum a intrat ea anceput săşi facă cruce. Mie îmi bate inima în piept şi tremur. Aceeaşi babă zice:

-Ţie frig copilaş?

-Nu! Nu mie frig!

-Treci colea lângă sobă să nu răceşti!

-Bine!

Eu mă duc lângă sobă. Acolo e mult mai bine căi cald şi bine. Tata Părinte vorbeşte din nou despre dumnezeu. La strană dascălu’ cântă pe nas. Tareaş vrea şi eu să cânt ca să mă vadă Pans ce frumos cânt eu da nu pe nas! Panseluţa se închină la icoane. După ce senchină la icoane ea se aşează pe scaun. Ce frumos sa îmbrăcat azi! Ea se uită la mine şi măntreabă încet încet ce fac.

-Bine!

După aceea, ea sentoarce cu spatele la mine şil ascultă pe Tata Părinte. Eu numi mai pot lua ochii de la ea. Dar iată că baba sentoarce spre mine şi zice:

-Fii atent la liturghie nu te uita după fetiţe!

-Bine!

Ce nesuferită a fost baba aceeea! După ce sa terminat slujba eu am plecat acasă. Eu plec singur fără so iau de mână pe Tina pentru că mar vedea Pans şi miar fi ruşine de ea! Când am ajuns acasă eu mam schimbat fericit că am fost la Biserică. Mam apucat de desenat. După aia mama zice:

-Vino la masă!

-Nu pot să vin acum pentru co desenez pe Pans!

-Grăbeştete cu desenul că se răceşte mămăliga!

-Bine!

După ceam desenato pe Panseluţa am mâncat. Eu am mâncat peşte cu mămăligă. Am băut şio cană de lapte. Mia plăcut. Eu am băut şi două căni de apă pentru cămi era sete de la peşte. Apoi eu am ieşit afară şi mam jucat. Ce zi frumoasă a fost azi!

Atât am avut eu de spus despre duminica la Biserică!

Un Rêve


Nous parcourons un Temps inconnu
Qui veut nous porter au-delà de nous
Ainsi nous restons seuls, tristes et nus
Un Temps, ainsi, nous ne serons par Nous
Le Monde s’égoutte par des bouches blanches
Par rochers rouges du Paradis parfumé
Comme un pétale de fleur argentée, d’Ange
Il s’égoutte invisible, comme une fumée
Au-delà de la pleine éternelle du monde
Des souvenirs perdus s’éveillent en nous
Le Monde a fondu un éternel silence
Et nous restons en liberté, toux les deux
Nous parcourons un Temps inconnu
Qui veut nous porter au-delà de nous
On vit dans un rêve, dans un espace sans bornes, nu
Un Rêve. La vie est un Rêve pour tous.

Zen Soul


Cândva, un drumeț nițel cam prostuț și cu capul în nori s-a împiedicat de o piatră și a căzut. Când s-a ridicat în picioare și a vrut să-și continue drumul s-a împiedicat iar și a căzut a doua oară atât de violent, încât era să-și spargă capul. Şi el, în loc să cugete la sensul repetatei sale căderi, s-a resemnat, prostuțul, și a rămas pentru totdeauna întins lat la pământ de frica unei noi căderi la fel de mici. Şi, stând așa, întins la pământ, abia după o sută de ani de resemnare drumețul a observat prăpastia ce i se căsca, grozavă, în față. Căderile mici l-au salvat, deci, pe drumeț de o cădere mai mare. Dar, ce folos! Viața lui se irosise zadarnic, pentru că nu fusese destul de lucid, la vremea cuvenită, ca să înțeleagă. Şi atunci, pentru că nici după o sută de ani nu învățase nimic, s-a mai ridicat o dată în picioare, dar iar s-a împiedicat și a căzut în abis.

Adiere de vânt (Fu Xuan)


Adire de vânt peregrinând răcoroasă și pură prin noaptea senină
Dincoace de cer, pe turnul înalt, răsare luna divină
O șoaptă aud și strigăte multe. Cineva cerșește ajutor și iubire poate în noapte
Răspund cu un strigăt, dar, iată, nu-i nimeni. E doar o părere, nu-s șoapte
Cârciumarul îmi aduce pomană un bol cu linte fierbinte. Mănânc și plâng. Sunt flămând
Aș bea și niște vin de orez. Dar un obol nu mai am în buzunare de când
M-am legat frate de cruce cu sărăcia și am dat cu tifla la belșug, la onoare
Căci în trufia mea din anii tinereții mi s-a părut că numai din îmbuibare se moare
Şi astfel m-am crezut, liber fiind, nemuritor; dar iată voi muri curând de-atâta libertate
Bijuterii și podoabe de preț de aș avea le-aș arunca cu pumnii goi spre stele
Nu-mi trebuie azi nici funcții, nici tronuri, nici sceptre, nici inele
Mai vreau încă un bol de linte și un pahar de vin ca să ciocnesc cu ’Coana Moarte.

(trad. G. Mocanu)

Povestea lui Dănuț


SAM_4237

Mă numesc, dacă vă interesează, Dănuț. Abia am împlinit nouă ani și dacă am împlinit nouă ani înseamnă că, deja, sunt și eu om mare. De aceea, îndrăznesc să iau pixul în mână și să mă pun cu burta pe scris. A mai rămas o săptămână de vacanță și, în vremea asta, sper că voi avea timp suficient să relatez aici întâmplarea grozavă de la mare. Scriu cu ușurință, nu suprim nimic din ceea ce scriu, căci eu cred, așa, că a tăia cuvintele e ca și cum le-ai ucide. Pentru mine, normal, cuvintele sunt și ele ființe cu drept la viață și nu trebuie să le faci nici un rău. Dar, deși scriu cu ușurință, nu prea cred că voi termina la timp povestea. Sunt singur acasă și nu prea am timp de scris. Casa a rămas în grija mea. Mămica și tăticu’ sunt duși cu frățiorul meu cel mic în America pentru operație, iar pe bunica au dus-o în primăvara trecută la cimitir și au lăsat-o acolo, într-o groapă. Bunicul, firește, e pe aici cu mine, dar în loc să aibă grijă el de mine, pentru că, na, el e mai mare și-i bunic, trebuie să-l îngrijesc tot eu. E țintuit în pat de multă vreme.  De ziua mea, făceam cinci ani, s-a cocoțat în zori pe casă. De ce, crezi, oare? Ca să jumulească cucuveaua ce ne cânta în fiecare noapte. Mie-mi plăcea cum cânta cucuveaua, deși, din când în când, parcă vroiam să mai tacă din gură o dată ca să aud și eu țârâitul greierilor în noapte. Păi, îmi ziceam, dacă nu ascult acum, când sunt așa de mic, greierii cum cântă, atunci când oare o să-i mai ascult? Dar, fie și așa, mie mi-era dragă cucuveaua și o numeam pasărea mea. Însă bunicul, parcă înebunise, nu’ș’ ce-avea, începea să tremure și să se înspăimânte când o auzea. Amenința mereu că o să-i sucească gâtul. Dar pasărea s-a răzbunat pe gândul lui. Şi doar i-am zis de-atâtea ori să lase biata pasăre în pace. E vina lui!

Dar uite că am uitat, of, of, să încep povestea cea grozavă de la mare. Şi doar mămica mi-a arătat de-atâtea ori cum să încep compunerea, cum s-o tratez, cum s-o sfârșesc. Mi-e teamă, poate, că greșesc. Dar nu-i nimic. Dacă greșesc cumva o să încep alta și apoi alta și tot așa. Am un caiet destul de gros în față și în el încap nu doar vreo două miliarde de compuneri, dar cred că, dacă mă fac ghem ca ariciul, cu puțin efort încap și eu.

Era-ntr-o joi.

Mama, trăgând de mine, mi-a zis să mă trezesc o dată, pentru ce dorm atâta. Eu, somnoros, uitasem și de mare și de toate. Păi, na, eram îngrozitor de ostenit. Mă luasem, seara, cu Dănuț. Da’ nu cu mine, ci cu cel’lalt Dănuț de la etajul 2 pe care noi îl poreclim Chiloți-de-tablă pentru că… nu mai știu de ce, cred c-am uitat, da’ o să-mi aduc aminte. Şi mă mai luasem, în aceeași seară, cu ăl’lalt Dănuț, da’ nu cu mine și nici cu Dănuț de la etajul 2, ci cu Dănuț de la etajul 5 pe care noi îl poreclim Moacă-de-spart-borduri pentru că are o față de te sperii. Şi noi, eu, cel’lalt Dănuț și ăl’lalt Dănuț ne-am dus să stropim fetițele cu apă. Numai că îi seara aia ne-a văzut tăticu’ lu’ Adelina cu pungi de apă în mâini când noi pândeam la colțul blocului Dianei și-o așteptam pe Sabina să ne cadă în capcană și s-o udăm până la oase, așa că a aruncat cu pâinea după noi și ne-a înjurat. Nu’ș’cin’ l-a împins atunci pe Moacă-de-spart-borduri să înjure și el. Eu nu înjur, pentru că mama mi-a zis că înjurătura e argumentul prostului, iar eu știu că nu-s prost, așa că eu n-am înjurat. Şi nici cel’lalt Dănuț n-a înjurat, pentru că el pur și simplu e mut. Da’ lu’ tăticu’ lu’ Adelina i s-a părut că toți l-am înjurat. Da’, în realitate, n-a fost decât ecoul dintre blocuri. Şi el, furios ca un taur în coridă, s-a luat după noi. Şi atunci am rupt-o la fugă și, văleleu, văleleu, ce-am mai fugit! Ne-a alergat tăticu’ ăla cât o viață întreagă. Şi deși știam că e atlet, nu mă așteptasem să alerge atâta după noi! Noroc că, la un moment dat, ăl’lalt Dănuț a strigat să ne despărțim. Şi ne-am despărțit în trei. Şi-atunci, ce să vezi?! Un alt noroc! Tăticu’ lu’ Adelina s-a luat după cel’lalt Dănuț și când l-a prins, chiar pe trotuar, i-a rupt urechile și a urlat la el cum că de ce înjură și că ai cui suntem. Numai’ că Dănuț, fiind mut, n-a putut spune nimic și bravo lui! Doar așa am scăpat! Îi sunt dator cu o gumă Turbo.

Deci, era-ntr-o joi.

Etc.

Evenimentele


Istoria recentă a familiei Cana începe în anii ’80, în anii de glorie ai stalinismului dâmboviţean. Epoca era cum nu se poate mai proastă pentru întemeierea unei familii. Erau ani de foamete, frustrare generală, ani de frică. Românii se lămuriseră deplin. Nu mai putea fi vorba despre un viitor luminos. Pe ce să se zidească un viitor luminos? Pe fundaţia prezentului putred?! Peste tot vedeai cozi. Bani erau, nu mulţi, dar erau, însă nu aveai ce face cu ei. Vroiai carne, dar carne nicăieri. Vroiai conserve de peşte, dar conservele nicăieri. Vroiai brânză, dar brânză nicăieri. Vroiai ouă, dar ouă nicăieri. Alimentele luau calea străinătăţii în vederea strângerii de lichidităţi pentru eradicarea datoriei externe. Vărsător autentic, Ceauşescu îşi dorea o libertate economică totală, fără lanţurile datoriilor istorice care nu lăsau ţărişoara să prindă aripi şi să se avânte pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării multilaterale. E adevărat că ţara traversează o eră binecuvântată de natură (aşa se zicea pe atunci. Dumnezeu, după cum se ştie, murise):

România păşeşte, deci, defilând în etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Marele Cârmaci dispune creşterea producţiei industriale şi agricole a patriei cu 20, respectiv 35 de procente (e de la sine înţeles că factorii de producţie pricep că e vorba, în fond, de 40, respectiv 55 de procente). Căci, nu-i aşa, patria dispune de un potenţial economic formidabil. La fiecare cinci ani, Partidul trage linie şi calculează pierderile şi câştigurile. Despre pierderi, nici un cuvânt, căci ori ele nu există sau, dacă există, sunt puse pe seama sabotorilor, duşmanii poporului şi ai orânduirii socialiste. Rezultatele nu-s niciodată satisfăcătoare cu adevărat, deşi sunt prezentate cu mare pompă. La fiecare cinci ani, Marele Cârmaci vine în faţa Marii Adunări Naţionale şi, într-o furtună de aplauze şi ovaţii, prezintă situaţia retrospectiv şi prospectiv: „Astfel”, zice Tovarăşul de la tribună, „analizând rezultatele cincinalului putem afirma fără urmă de tăgadă următoarele: în ultimii ani RSR a întrecut Republica Populară Mongolia la producţia de antracit şi huilă (aplauze frenetice în sala arhiplină), a depăşit cu 17 % RSS Letonă la producţia de castraveţi (delir în sală), a egalat Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă la producţia de becuri (sala se cutremură de entuziasm, ropote de aplauze), a înfrânt zdrobitor Republica Democratică Populară a Yemenului la producţia de perne (se lasă cu leşinuri în primele rânduri), a inaugurat o fabrică la Buftea care produce cu o treime mai mult săpun de seu de câine decât Republica Populară Bulgaria (băieţii cu ochelari fumurii intervin pentru a calma entuziasmul clocotitor) şi, mai cu seamă, cel mai important rezultat e cel înregistrat de industria auto (noi leşinuri pe rândurile din spate, criză de aplauze nesfârşite), căci cine-ar fi crezut acum 5 ani că RSR va ajunge atât de rapid lider absolut la producţia de Dacii?!…”  În partea a doua a cuvântării sale, inimosul Cârmaci descrie ţintele definitorii ale noului plan cincinal: „Dragi tovarăşi şi pretini! La capătul acestor 5 ani ce urmează RSR va trebui să ocupe locul 1 în lume la producţia de grâu, locul 2 la ceapă şi usturoi, locul 3 la bostani, locul 6 la petrol şi rapiţă, locul 5 la şuruburi, locul 4 la fasole. În plus, trebuie să facem pe dracu’ în patru, tovarăşi şi petrini, pentru ca RSR, după cinci ani, să întreacă Republica Populară Germană la producţia de tărâţă şi Republica Populară Chineză la numărul de măgari!…” Şi, ca prin minune, fiecare plan cincinal e împlinit cu asupra de măsură. A zis Tovarăşul ca RSR să devină a şaptea putere mondială la napi, noi, oamenii muncii, ne vom da viaţa pentru ca, la capătul celor 5 ani, ţărişoara să ocupe locul 1 în lume!… Totul în patrie merge ca uns. Românii termină construcţia de autostrăzi şi drumuri modernizate dintr-o simplă trăsătură de creion pe hartă. În cinci minute ţărişoara se umple de autostrăzi, canale, poduri, şosele judeţene, căi ferate, nici nu mai ai pune un deget din pricina lor. Orice proiect e terminat cu opt, nouă luni înainte de termen. La IAS-urile de pretutindeni se înregistrează noi şi noi recorduri: caprele fată câte cinci iezi cam o dată la trei, patru luni; vacile produc până la o sută de litri de lapte pe zi şi, când vine vremea, fată câte patru viţei; găinile se întrec între ele la producţia de ouă, pur şi simplu ţi se pare că păduchii de pe ele se transformă în ouă; caii aleargă cu 60% mai repede şi cu 70% mai mult decât media europeană; porcii depăşesc jumătatea de tonă în trei, patru luni şi nu pot fi sacrificaţi decât cu lovitura de tun; viermii de mătase nu ţes pânză, ci imense covoare trimise îndată la export; peştii se înmulţesc ca păduchii şi sar în năvoadele Patriei din proprie iniţiativă; fiecare oaie produce câte un chintal de lână de aur pe an; sălbătăciunile din Munţii Vrancei vin singure în bătaia puştii Marelui Cârmaci ca să-şi lase capetele trofee. Nu mai puţin, în Patrie se petrec tot mai des fapte miraculoase. Se păşeşte decisiv în zodia socialismului realist-magic, păcat că scriitorimea română e prea oarbă ca să vadă (şi, pe Lenin!, ce Marquez, ce Scorza, ce Borges s-ar naşte pe plaiul mioritic!). Astfel, nu există copac din ţara asta care să nu alerge singur spre fabricile de mobilă din marile oraşe spre a face loc terenurilor agricole; vezi lanuri de cereale cum se cocoaţă rapid şi sigur pe crestele Carpaţilor; Dunărea devine mai îngustă, dar mai adâncă tocmai pentru a asigura creşterea suprafeţelor agricole; satele, initile Matiore, aleargă singure către oraşe îngrămădindu-se în superfuncţionale cutii de beton; bisericile, elemente de instabilitate şi cuiburi de superstiţii şi prostie magică, încep să umble aiurea de colo, colo prin oraşe şi sate punând la cale o răzvrătire iminentă împotriva orânduirii socialiste, noroc că Partidul, vigilent, le cuminţeşte la bună veme buldozerele. Se întregistrează numeroase fenomene interesante: la IAS-ul din Fundulea peste ştiutele lanuri de grâu cresc alte două lanuri de porumb şi unul de floarea-soarelui, noi lanuri crescând în următorii ani până când se ajunge la un superlan de optsprezece etaje; la IAS-ul din Măicăneşti o vacă, îngrijorată pesemne de risipa din zona furajelor, fată o viţică cu un cap şi optzeci de corpuri care consumă zilnic fân şi tărâţe cât o singură vacă, dar hrăneşte optzeci de vaci, deci, o fermă întreagă; pe păşunile din Mărginimea Sibiului creşte o iarbă atât de grasă şi-atât de hrănitoare, încât oile, muşcând o dată din iarba aia, nu mai au nevoie de hrană până toamna târziu, în vremea asta doar rumegând iarba cu pricina fără să mai dorească altceva şi dând, în schimb, la fiecare mulsoare cantităţi record de lapte şi chiar urdă; la IAS-ul din Işalniţa firele de iarbă de pe malul Jiului cresc vertiginos până când devin pomi fructiferi şi dau imensă roadă luând, practic, Patria pe nepregătite; muncitorii de pe şantierul naval din Mangalia se pomenesc cu o invazie de balene care vin să zidească socialismul cu cărnurile şi grăsimile lor; la IAS-ul din Însurăţei, pe şapte pogoane, creşte o varietate de porumb înalt până la 9 metri ce dă mai mulţi ştiuleţi decât dă, îndeobşte, prunul prune; nucii din Breaza fac nişte nuci mari cât mingile, iar o parte din aceste fructe sunt dăruite de Valentin Ceauşescu diviziei naţionale de fotbal, astfel că Steaua, de pildă, beneficiază din plin în ’86 de avantajele dinamice ale unor asemenea mingi care o ajută să câştige nu doar campionatul, ci şi Cupa Campionilor; în Ţinutul Secuiesc pietrele de pe câteva pâraie se transformă în cartofi, aşa încât Partidul, după ce trimite câteva sute de vagoane la export, zideşte din ele o fortăreaţă secretă pentru duşmanii poporului (delegaţiile străine află, cu surpindere, că nu-i vorba de o temniţă, ci de un depozit de cartofi). În marile podgorii butucii de viţă-de-vie, adevăraţi arbori seculari, produc literalmente râuri de vin, iar strugurii nu se mai culeg cu mâna, ca odinioară, ci e nevoie de intervenţia pompierilor cu furtunuri speciale ca la viitură, căci mustul ameninţă de fiecare dată să inunde oraşele şi satele din jur ca la viitură; de multe ori, pompierii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă şi au nevoie de întăriri; de aceea, când pătrund în zonele viticole râurile Milcov, Râmna, Putna, Şuşiţa, Bahluiul, Cricovul Sărat, Teleajenul şi Pesceana îşi dublează debitul, căci apelor li se adaugă vinul ce coboară vijelios de pe versanţii însoritelor podgorii. Marele Cârmaci seamănă cel mai mult cu ploaia, căci pe unde trece dânsul răsar ca ciupercile: blocuri, uzine, fabrici, şantiere navale, aeroporturi, lanuri, munţi de minereuri, stive de furaje, oraşe, femei însărcinate cu câte şase copii, cisterne de lapte, festivaluri naţionale şi epoci cu totul şi cu totul de aur. Un entuziasm general domină întreaga societate românească. Românul nu s-a născut poet, aşa cum a zis veselul Alecsandri care nu ştia adevărul decât pe jumătate, ci s-a născut zâmbind, aplaudând şi ovaţionând frenetic. Românul e singurul om de pe faţa pământului care ştie cu adevărat ce să facă cu mâinile sale: să apleude, să muncească şi iar să aplaude. Şi chiar are de ce să aplaude. Peste tot în jurul lui românul vede numai şi numai înfăptuiri cu totul şi cu totul de aur. Nu există naţiune pe faţa pământului care să muncească mai mult decât naţiunea română: 28 de ore din 24. Cu toate astea, zi şi noapte Partidul e luat cu asalt de cereri pătimaşe ca numărul de ore de muncă să se dubleze sau măcar să înmulţească cu o treime zilele săptămânii, tocmai pentru a da posibilitatea poporului de a înfăptui mult mai mult în slujba socialismului. Românii, dacă urăsc ceva, urăsc să plece acasă seara, la sfârşitul programului de lucru pentru… a se odihni (ce erezie! De parcă munca în slujba socialismului te-ar obosi!!!). Dar cei mai mulţi detestă cel mai mult ziua primirii salariului; le e ruşine să întindă mâna şi să ia sutele sau miile de lei pe care, oneşti, recunosc că nu le merită. Dacă ar fi după capul lor, bărbaţii români nici nu s-ar mai duce acasă până când n-ar termina de construit milionul de tractoare, cartierul de zgârie-nori, platformele petroliere, porturile cele noi, canalele de irigaţii, imensele furnale, casele poporului, oraşe industriale, centrale nucleare, hidrocentrale, mii de avioane, elicoptere, maşini-unelte şi aşa mai departe. Se gândesc, totuşi, că acasă îi aşteaptă soţiile lor cu care trebuie să conlucreze pentru a înfăptui marele ţel al Patriei: întrecerea, până în anul 2000, a Republicii Arabe Egipt la numărul de locuitori. Nici româncele nu se lasă mai prejos: devin, de la an la an, tot mai frumoase. În anii ’60 româncele le întrec la graţie pe sârboaice, în anii ’70 le înving la puncte pe nemţoiacele democrate în privinţa drăgălăşeniei, iar în anii ’80, după aprige lupte, le lasă în urmă pe rusoaice la frumuseţe. Sentimentele bărbaţilor români pentru femeile lor cresc proporţional cu progresele înregistrate de frumuseţea acestora. Dacă la începutul anilor ’50 dragostea românilor pentru româncele lor se situa sub media europeană, treptat lucrurile se schimbă în mod remarcabil. Deja pe la mijlocul anilor ’60 se înregistrează o explozie a producţiei în domeniu. Pe aceleaşi coordonate se situează, mai ales în anii ’70-’80, şi producţia de copii. The Baby Boom: conceptul defineşte perfect starea de lucruri din aceşti ani. Mai ales după decretul prin care Ceauşescu ordonă ca românii să-şi iubească femeile cu 80% mai mult în următorul cincinal decât în precedentul se înregistrează o explozie demografică, astfel încât poziţia de lider absolut a Republicii Populare Chineze în domeniu se vede serios ameninţată… Dar poate cel mai remarcabil fenomen din aceşti ani e entuziasmul cu care decreţeii îşi exprimă, încă în pântecele mamelor lor fiind, dorinţa de a intra cât mai iute în câmpul muncii…

Peste tot vedeai şantiere gigantice. Combinatele sidelurgice erau marea dragoste a Iubitului Cârmaci şi nu vapoarele, aşa cum te-ai fi aşteptat de la el. Într-o ţară care era lipsită de mari rezerve de minereuri feroase creşteau ca ciupercile după ploaie imense combinate sidelurgice. Şi pentru ca acel minunat concept, prietenia dintre popoare, să prindă viaţă România importa mari cantităţi de minereuri din Australia, India şi Brazilia, ţări imperialiste care nu erau în stare să producă un oţel de calitate superioară aşa cum se producea în lagărul socialist. Şi nu conta că minereurile importate erau de cinci ori mai scumpe decât oţelăria produsă în marile combinate ale Republicii ce mergea, în totalitate aproape, la export. România cumpăra zece pere şi vindea două mere şi îşi freca mâinile de satisfacţie considerând că a făcut un negoţ strălucit. Oraşele ţării se schimbau la faţă ca Iisus pe Muntele Tabor. Numai că, spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, oraşele nu deveneau orbitoare ca soarele, ci căpătau un aspect cenuşiu, de plumb. Nicicând poezia lui Bacovia nu fusese mai actuală. Românii se mutaseră din orăşelele şi târgurile melancolice, dar pitoreşti de altădată în cetăţi de beton ca nişte cavouri gri. Românii înşişi se transformaseră. Pierzând contactul nu doar cu populaţiile de dincolo de frontierele terestre, ci şi cu populaţiile din ceruri românii tindeau să devină „oameni noi”. În primul rând, munceau; în al doilea rând, slăveau binefacerile orânduirii socialiste; în al treilea rând, duceau mai departe cu înflăcărare lupta pentru menţinerea (căci bătălia cea mare, de răsturnare a orânduirii burghezo-moşierimii, fusese câştigată) valorilor epocii de aur preluând ştafeta de la eroii de la Griviţa şi de la martirii din 23 august. Idealul era ca omul nou să muncească şi nici în gând să nu mai gândească. De gândit, slavă lui Lenin, avea cine! Iubitul Cârmaci nu doar că era cel mai înţelept conducător, ci şi un ilustru gânditor cu nimic mai prejos decât Marx. Deocamdată revolta clocotea lăuntric în inimile oamenilor. Românii nu prea ştiau cum să păcălească Securitatea şi să se revolte o dată pentru totdeauna. Poporul îşi făcea depozite de ură şi mânie pentru mai târziu. În aşteptarea cutremurului apocaliptic activitatea seismică se reducea deocamdată la născocirea şi răspândirea de bancuri cu Ceauşeştii şi cu lagărul comunist. Descoperind cu dragoste şi uimire că şi Ceauşescu fusese copil, românii, ghiftuiţi de legendara copilărie umilită şi obidită de om muncitor, îi croiseră un bildungsroman veritabil în mai multe versiuni şi, pentru că Ceauşescu-copil trebuia să poarte un nume, îl botezaseră Bulă. Ei, bine, Bulă era un puşti al dracului de isteţ, aşa cum îi stă bine unui viitor lider socialist, care ieşea cu brio din toate probele şi îi punea în încurcătură pe cei mari cu observaţii foarte inteligente, fapt ce îl anticipa deja pe viitorul mare orator şi strateg neîntrecut. Spre a evidenţia calitatea de mare seducător de mai târziu a dictatorului biografii săi nu uitau să amintească cu însufleţire despre marele succes la femei a lui Bulă şi despre întâlnirea epocală, plină de consecinţe a lui Bulă cu Alinuţa, nume de cod al viitoarea Tovarăşă Elena, fetiţă la fel de isteaţă şi la fel de neastâmpărată ca el. Mulţi erau aruncaţi în temniţe pentru răspândirea de episoade apocrife din viaţa Mult-Iubitului Conducător. Pe Ceauşescu trebuia să-l iubeşti necondiţionat aşa cum misticii îl iubeau pe dumnezeu cu d mic şi nu să îţi baţi joc de el pe la colţul blocului. De aceea, pe pâmânt românesc dictatorul era, în mod oficial, cel mai iubit dintre pământeni, deşi românii cu adevărat mai mult îşi iubeau nevestele, pe Dobrin (faptul că pe superadoratul fotbalist îl chema Nicolae submina cumva monopolul de dragoste al Tovarăşului Nicolae) sau pe Nichita. Cu toate astea, folclorul vorbea la superlativ despre Iubitul Cârmaci. Corabia rumânească era pe mâini bune. Practic, Ceauşescu nu pierduse nimic din isteţimea şi din inteligenţa de pe vremea când era Bulă. De aceea, el era pururi mai isteţ decât Brejnev, marele rival din est, şi de cinci, şase ori (uneori, chiar şi mai mult) decât Nixon, marele amic de peste ocean. Cică într-o zi Brejnev, Nixon şi Ceauşescu au nufragiat pe o insulă pustie şi pentru că li s-a făcut foame au plecat să caute mâncare. Ceauşescu, negăsit nimic, s-a întors la locul de întâlnire cu mâinile goale. Pe plajă l-a văzut pe Nixon prăjind o bucată mare de carne. Flămând şi dorind să mănânce şi el, Ceauşescu şi-a zis că n-ar fi rău să se pună bine cu Nixon şi, aporpindu-se, a zis: „Ah, tare nu-mi place mie Brejnev ăsta!…” Atunci Nixon se întoarce spre el indiferent şi zice: „Dacă nu-ţi place, nu mânca!” Dar nu despre Ceauşescu vreau să vorbesc aici, ci despre o epocă şi despre o familie. Deşi până şi epoca, vrând, nevrând se numeşte Ceauşescu şi dacă vreau să vorbesc despre anii ăia e musai să vorbesc despre ilustrissimul Tovarăş. De multe ori, ca să descrii o epocă ai nevoie de câteva figuri reprezentative. Dacă ai omul, ai şi epoca. Dar gata cu epoca!

În două puncte de pe harta Republicii locuiau doi tineri. Un tânăr şi o adolescentă. Amândoi români din clasa de jos. Muncitori şi ţărani. El trăia în Râşnov şi avea sânge unguresc în vine. Ea trăia într-un sat de pe valea Zăbalei, Vulcani, în Ţara Vrancei, şi avea sânge calmîc în vine. Stră-străbunicul lui, feciorul unei ţărănci văduve, sărac, dar muncitor ca nimeni altul, se însurase cu fiica unor ţărani unguri din Ţinutul Secuilor, vestiţi ciobani, şi devenise el însuşi mocan. Feciorul văduvei trecuse apoi de nenumărate ori zidul de piatră al Munţilor Vrancei coborând din Transilvania către Bărăgan şi Balta Brăilei. În numeroasele lui treceri dinspre Ardeal şi Dobrogea şi înapoi se îndrăgostise iremediabil de sălbăticia edenică a Ţării Vrancei. La un moment dat, nu se ştie sigur când anume, legenda familiei amintind vag de anul revoluţionar 1848, feciorul văduvei îşi luase nevasta, copiii şi turmele şi se stabilise definitiv în Năruja. Cu acest prilej îşi schimbase numele, nu se ştie din ce motiv, din Vasile Frăţilă devenind Vasile Cana. Urmaşii lui se împrăştiaseră în toată ţara, iar un nepot se stabilise în Cleveland pe vremea primului război balcanic. Stră-străbunicul ei, un personaj aproape legendar, sosise din stepele Manâci-Kuma fugind de poliţia ţaristă după ce săvârşise nu s-a ştiut niciodată ce fărădelege. Legenda familiei spune că Galdan (după alte versiuni: Hâldan) ar fi ucis un ofiţer care ar fi necinstit-o pe fata pe care o iubea el încă din copilărie şi cu care vroia să se însoare; pentru a scăpa de ştreang s-ar fi alăturat Armatei Dunărene ca să-şi piardă definitiv urma; legenda mai vorbeşte despre un anume Dolstoi (Lev Tolstoi?!), prieten drag, care l-ar fi sfătuit să se stabilească şi să-şi refacă viaţa în Principate; nu a ajuns să participe la luptele cu turcii, căci, în timpul traversării Siretului, la o trecere în revistă a treupelor, a fost identificat şi pus în lanţuri pentru a fi trimis pe viaţă într-o închisoare din Siberia; nu se ştie în ce condiţii a reuşit să evadeze şi să-şi piardă urmele pe valea Prutului; după câteva luni de rătăcire a poposit la o stână de pe Muntele Cheia; fiica cea mică a baciului s-a amorezat iute de străin, deşi se pare că Galdan era deja trecut de prima tinereţe şi nu te puteai înţelege cu el decât prin semne; băgând de seamă că străinul e harnic şi serios, baciul i-a dat fata de soţie; Galdan, pe care oamenii l-au numit mai simplu „Calmuc” a lăsat în urma lui o casă frumoasă împodobită cu ornamente şi semne luate parcă dintr-o altă lume, şase băieţi şi patru fete; oamenii care l-au cunoscut pe străin l-au îndrăgit pe dată şi i-au păstrat cu duioşie amintirea, căci se pare că avea un chip foarte blând, ochi mici şi un aer melancolic prin care muia până şi inimile pietrelor; doar popa din sat l-a duşmănit şi veşnic l-a ponegrit pentru că toată viaţa Calmuc s-a închinat la vânt, la pietre, la florile din fâneţe şi la un dumnezeu pe nume Buddha şi-a refuzat cu încăpăţânare să îmbrăţişeze credinţa în Hristos. După câţiva ani o furtună a provocat o alunecare de teren, iar mormântul lui Calmuc s-a deschis şi mulţi oameni au putut să vadă cu uimire moaştele bine mirositoare ale unui om cu faţa senină, cu ochi mici şi cu mâini foarte fine. Moaştele au fost duse la un schit de pe pârâul Coza şi au dispărut în timpul războiului civil european din 1916. Mulţi ani după aceea ţăranii l-au cinstit pe Calmuc ca pe un sfânt. Meşteşugari neîntrecuţi, urmaşii lui Galdan au rămas pe loc, nu s-au împrăştiat pe toată faţa pământului aşa cum ar fi fost firesc din partea fiilor şi nepoţilor unui nomad.

Andrei şi Ioana s-au cunoscut la o defilare de 23 august. Se sărbătoreau 35 de ani de la Eliberare. Pe stadionul 23 august veniseră delegaţii din toate colţurile ţării, ba chiar şi de peste hotare ca să felicite poporul român că a decapitat fiara hitleristă şi a pus capăt războiului universal. Cu toate că poporul român făcuse pe dracu’n patru şi gonise armatele lui Hitler nu se ştie din ce motiv toată lumea îl ridica în slăvi pe Nicolae Ceauşescu. Neînţelegerea dura doar câteva minuţele, adică până când neînţelegătorul se lămurea pe deplin că Ceauşescu şi poporul sunt concepte filozofice identice. Prin urmare, era de la sine înţeles că Iubitul Cârmaci merita cu prisosinţă toate laudele. Nimeni nu ştia cu precizie ce făcuse Cârmaciul în timpul războiului (unii şopteau cu înfiorare cum că ar fi făcut puşcărie, da’ nu se ştia de ce. Unele voci lăsau să se înţeleagă că Preaiubitul a fost un tâlhar la drumul mare sau, pe Lenin!, un criminal nenorocit), însă toată lumea era de acord că numai personalitatea covârşitoare şi imensa dragoste de pace a lui Ceauşescu pusese capăt conflagraţiei mondiale ce era să înjumătăţească nu doar populaţia planetei, ci şi vremea până la sfârşitul lumii. De aceea, mulţi români erau consternaţi că acel vrednic Comitet Nobel de la Oslo evită sistematic să deceneze Nobelul pentru Pace Iubitului Preşedinte. E deprisos să adaug că Ceauşescu ar fi meritat cu prisosinţă premiul. Din acest motiv, mulţi savanţi şi mulţi oameni de cultură făceau lobby în Occident pentru nobelizarea ilustrissimului. Şi îndată după Primăvara de la Praga Ceauşescu a ratat de puţin distincţia. Nenorocirea a fost că Occidentul s-a apucat să răsfoiască terfeloagele cu minciuni ale lui Soljeniţân, Bellow, Goma sau Vassili Grosmann şi a devenit foarte circumspect în legătură cu propaganda lagărului comunist. Se vorbea acolo de lagăre, de milioane de oameni omorâţi ca puii de gâină, de destine frânte, de atrocităţi cum nici Hitler & comp…., de conştiinţe sfărâmate, de limbaj dublu, de reeducare, de Securitate, de deportări, de foamete, de sistematizări, de biserici rase de pe faţa pământului, de gropi comune, de minciună instituţionalizată, de oameni nefericiţi până la Dumnezeu şi înapoi. Dintr-o dată, basmul lui Orwell devenea un reportaj ultrarealist; nu mai era vorba, deci, de zâne, ci de târfe. Cu toate astea, în ţară, sub tirania Securităţii, oamenii erau obligaţi să iasă la defilare şi la mitinguri gigantice. Locotenenţii puterii scriau cu corpuri umane numele Ceauşeştilor, plus numeroase lozinci, aşa cum odinioară flăcăii lui Hitler făceau lămpi cu abajur şi jucării pentru copii din craniile fiilor lui Israel. Erau aduşi tineri din toată ţara, mai ales elevi, studenţi, profesori şi muncitori. S-a nimerit ca cei doi tineri, el şi ea, să se nimerească unul lângă celălalt formând, alături de un grup de patruzeci şi ceva de studenţi şi muncitori, virgula de sub ş-ul numelui Ceauşescu. Erau amândoi îmbrăcaţi în cămăşi roşii. Ca să scrie, în ritmul cântecelor patriotice ale şoimilor patriei, prima literă din lozinca PARTIDUL-CEAUŞESCU-ROMÂNIA E TOT CE-AVEM MAI SFÂNT PE-ACEST PĂMÂNT!, a trebuit să se ia de mână şi să înţepenească faţă către faţă minute bune, astfel încât au avut prilejul să se studieze îndeaproape. Ea era învăţătoare în satul ei, el era muncitor pe şantierul metroului bucureştean. Ea era o adolescentă încântătoare, el era un bărbat în toată puterea cuvântului. S-au plăcut din prima. El a invitat-o la un Cico, ea a acceptat îmbujorându-se în obraji. Ea era fecioară, el avea numeroase experienţe amoroase la activ. După două rânduri de Cico, s-au dus la un film, apoi el nu a mai lăsat-o să plece. Dimineaţa ea s-a trezit în braţele bărbatului, deja femeie, ruşinată, neliniştită, dar mulţumită foarte. După două săptămâni el a cerut-o în căsătorie.

*

Părinţii mei, după ce s-au căsătorit, au locuit în Bucureşti timp de câţiva ani. Noi am fost cinci fraţi la părinţi. Sora cea mare, Maria, nu a supravieţuit, a murit la naştere, nici măcar nu a fost timp pentru formula botezului că îndată şi-a dat sufletul, iar acum ne priveşte din rai, uite cum ne face cu mâna… Pentru că viaţa în Bucureşti era foarte grea îndeosebi pentru noi, pruncii, părinţii au hotărât să cumpere o căsuţă la ţară într-un colţ fericit din toate punctele de vedere al acestui pământ. Un coleg de serviciu i-a vorbit lui tata despre căsuţa din cartierul Ceramica al orăşelului Odobeşti. Tata şi mama au vizitat casa şi pentru că au fost mulţumiţi şi de amplasament şi de confort, dar mai ales de preţ, bizar de mic chiar şi pentru acele vremuri, au hotărât s-o cumpere.

Tata a rămas să muncească pe şantierul metroului bucureştean şi venea acasă o dată la trei, patru săptămâni. Mama a rămas singură cu noi, pruncii; s-a dedicat în întregime creşterii şi educaţiei noastre renunţând la învăţământul ei drag, fapt regretat profund mai târziu. Nu le-a fost uşor să se despartă…

La puţin timp după prima despărţire s-a răspândit zvonul despre catastrofa de la Cernobâl. Tata s-a întors grabnic acasă şi a pus-o la curent pe mama cu toate cele. Norul radioactiv ajunsese deja deasupra Rpmâniei şi ameninţa să distrugă destine. Autorităţile minimalizau evenimentul pe considerentul că în URSS se întâmplă pururi lucruri bune şi e absurd să crezi că se pot întâmpla lucruri rele. Nimeni nu ştia cum să se protejeze. Se vorbea doar, însă pe şoptite şi cu spaimă, despre unele măsuri de urgenţă: oamenii să rămână adăpostiţi în locuinţe, să se înlocuiască perdelele de la ferestre cu pături groase sau cu cearşafuri albe, copiii să nu mai fie lăsaţi afară la joacă, să nu se mai consume legume şi fructe proaspete, să nu se consume lapte şi aşa mai departe. Oamenii vorbeau alarmaţi despre tot felul de scenarii apocaliptice: n-ar fi explodat doar centrala de la Cernobâl, ci toate centralele din URSS, ar fi vorba despre un devastator atac american menit să pună capăt pentru totdeauna Războiului Rece, în câteva zile întreaga lume va fi cuprinsă de război, sovieticii îşi scot bombele nucleare de la naftalină şi fac ultimele pregătiri pentru raderea de pe faţa pământului a Americii, un miliard de chinezi se pregătesc să invadeze Japonia (plus părerea că, sub greutatea miliardului chinez arhipelagul nipon s-ar scufunda definitiv în Pacific), RDG-ul ar intenţiona să continue neîntârziat proiectul nazist etc. etc. În aceste condiţii, la fel ca în ’68, poporul român priveşte cu nelinişte şi speranţă spre CC al PCR. Mulţi zic, înfioraţi, cu subînţeles: „Să vezi acum ce mutare tare o să facă Tovarăşul!” Din fericire, primăvara şi vara se scurg cu bine fără consecinţe asupra păcii mondiale. Dar după câţiva ani oamenirea va descoperi cu oroare ravagiile pe care norul atomic le va face pe toată faţa pământului: milioane de oameni, foarte mulţi copii, răpuşi de cancer.

Schimbarea mediului de viaţă ne-a prins foarte bine. Nu mai eram înconjuraţi din toate părţile de betoane, asfalt, suspensii şi smoală, ci de copaci, iarbă, flori, animale, nori şi ceruri albastre, munţi, câmpuri şi nesfârşita podgorie a Odobeştiului. Respiram pentru prima dată aer curat. E adevărat că prin spatele casei era o cale ferată pe care trenul mărfar trecea de câteva ori pe zi, însă pe noi nu ne deranja prea tare, ci, dimpotrivă, ne pasiona trecerea lui. Descoperirea lumii era pentru fiecare dintre noi o bucurie perpetuă. Cel mai curios eram eu. În privinţa curiozităţii nu mă întrecea nici o pisică. Oriunde mă duceam ca să văd totul, cotrobăiam oriunde şi orice, eram veşnic cu câte o întrebare bună pe buze. Aproape orice mă minuna şi una, două mă auzeai exclamând, profund zguduit lăuntric: „OOOaaaauuuu!” Totul mă uimea: verdele ierbii, albastrul cerului, curgerea dolofană a norilor, apa de la cişmea, păsările, avioanele (mai ales cele cu reacţie), râul Milcov, strugurii, fluturii, Xerxes, vişinii, autobuzele de pe strada mare, trenurile, furnicile, albinele, pietrele, bălţile, zăpada, totul. Şi aşa cum felinele îşi însemnează feritoriul cu urină, eu îmi însemnam teritoriul atingând şi pipăind obiectele. Muream de necaz dacă vedeam un copac şi, din varii motive, ratam prilejul să-i pipăi scoarţa în acele clipe unice, căci eram încredinţat că peste puţină vreme copacul acela va fi altfel, va fi altul. Mi-era ciudă şi boceam ceasuri întregi dacă nu atingeam un fluture ca să fie al meu! şi pe urmă vedeam că bietul fluture nu mai putea să zboare. Un singur lucru n-am putut atinge niciodată, deşi mi-am dorit cu ardoare să-l fac să devină al meu: bastonul mătuşii. Şi acum parcă simt un sentiment de frustrare că n-am atins niciodată acel minunat baston aurit ce părea un fel de sceptru regal.

Mătuşa Dumitra era o bătrână coborâtă parcă din gravurile medievale din timpul marilor procese ale vrăjitoarelor din Transilvania, îndeplinea toate atributele unei vrăjitoare autentice, de la răutate până la hidoşenie şi de la viclenie până la duplicitate, însă, în mod cu totul şi cu totul straniu, în ochii lumii trecea drept cea mai înţeleaptă bătrână din cartier, iar mulţi nu ezitau s-o considere „o sfântă printre noi”. De fiecare dată când mă jucam în nisipul din faţa porţii şi o vedeam venind încoace mă treceau fiorii şi, abandonându-mi cu regret castelul de nisip, o rupeam la fugă spre mama mâncând pământul. De fiecare dată mama mă certa că fug „nebuneşte” de o bătrânică atât de venerabilă şi că nu respect pe cei mai în vârstă… Amuţit de spaimă, niciodată nu reuşeam să mă justific în faţa mamei, căci de fiecare dată simţeam ca un fel de fierbinţeală la ceafă care parcă îmi lua graiul, iar când mă întorceam spre poartă o vedeam întrând în curte pe Cotoroanţă. Bătrâna se aşeza mereu pe scări şi începea să se vaiete de vremurile grele, de pensia mică şi de lipsa nepoţilor care s-o ajute la treburi şi aşa mai departe. Invariabil, mă fixa cu ochii ei tulburi (ba chiar însângeraţi, dacă nu mă înşel) şi nu mă mai slăbea până când nu mă duceam la ea (la îndemnul mamei, fireşte, că, altfel, aş fi preferat să pun între ea şi mine un zid de mărimea Munţilor Himalaya) ca să mă mângâie pe creştet şi să mă binecuvânteze. Motivul invocat pururi al vizitelor sale aproape zilnice era dorul. Ei, bine, dorul, dorul de casă. Căci căsuţa noastră îi aparţinuse ei şi fiului ei decedat în condiţii misterioase, călcat de tren, ucis de câini vagabonzi sau sinucis în urma unei deziluzii amoroase, nu s-a ştiut niciodată exact. Gurile rele şopteau cum că baba însăşi şi-ar fi otrăvit fiul, dar cum să afirmi aşa despre o cuvioasă atât de sinceră şi-atât de respectabilă ca mătuşa Dumitra?!… Existau veritabile legende despre Dumitra. Şi-ar fi vândut sufletul diavolului    Se mai spunea despre ea că ar fi campioană la avorturi. Că ar fi fost o prostituată de lux în tinereţe şi că de fiecare dată când rămânea însărcinată îşi provoca avorturi cu ceaiuri speciale, apoi îşi îngropa avortonii în vie. Alţii mergeau şi mai departe şi insinuau că baba şi-ar fi mâncat, de fapt, cei şaptesprezece prunci pe care i-ar fi avut. Se mai şoptea despre secta păgână a cărei preoteasă fusese (sau era încă?) şi că, în anii ’60 pusese la cale, împreună cu un mag austriac, un plan de păgânizare a ţării. Însă nimeni nu mai dădea cu adevărat crezare acestor poveşti de adormit copiii într-o epocă luminată cu adevărat de raţiune şi progres.  Şi-apoi, când te uitai la bătrână ţi se făcea milă de ea: părea o bătrână cumsecade, cu nimic mai rea sau mai bună la suflet decât altele. Sigur, avea o pricepere de a se vârâ pe gâtul tău şi avea atât de multă influienţă asupra ta, încât era irezistibilă. Puţini erau cei ce aveau tupeul s-o înfrunte faţă către faţă. Puţini, până la mine…

Până în vara lui ’89 totul e în regulă. E adevărat ca de multe ori mama se trezea în toiul nopţii urlând pur şi simplu, devastată de coşmaruri înfiorătoare. Mereu ne vedea decapitaţi de un soldat breton în armură şi mereu încerca s-o saveze pe Lăcrămioara, pe atunci în pântecele ei, de la decapitare… Soldatul, însă, de fiecare dată se arăta cumplit de neîndurător.

E adevărat că oricâtă curăţenie ar fi făcut mama, pânzele de păianjen de pe tavane păreau eterne. Acum le distrugea cu mătura, acum apăreau la loc. Lupta ei cu păianjenii părea o cauză pierdută, fapt ce o umplea de uimire. În fiecare noapte cântau cucuvelele în pomii din curtea noastră. Mama, deşi fiinţă nesuperstiţioasă la început, începu să se teamă pentru viaţa noastră sau pentru viaţa ei, căci, susţinea ea, cucuveaua anunţă moartea în familie. Degeaba vecinele o îmbărbătau susţinând că, dimpotrivă, cântecul cam strident, e adevărat, al cucuvelei anunţă naşterea unui prunc…

*

Dar într-o dimineaţă au început să se petreacă lucruri foarte stranii. Primul care s-a trezit a fost Marius. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre oliţă ca să facă pişu, dar îndată şi-a amintit, în semiîntuneric, că n-a aprins lumina, aşa încât s-a întors spre priză şi nici n-a apucat să facă doi paşi că îndată a încremenit. Cu mâinile vrăjind prin aer a îngăimat fără glas: „Mami, mami!” Nu se ştie cât a durat această chemare, poate zeci de secunde, poate zeci de minute, copilul nu şi-a mai amintit pe urmă. Mama s-a trezit după puţină (după multă?) vreme şi s-a holbat la băieţelul ce nu se putea desprinde din mijlocul camerei şi dădea, mut, din mâini. „Ce s-a întâmplat, băieţel”, a zis biata mămică subit înspăimântată. Şi când a privit spre priză, după cum îi arăta băieţelul, a ţipat scurt şi ne-a trezit pe toţi. Atunci am văzut şi eu, ridicându-mă în coate, cum perdelele de la ferestre erau jos. Pe atunci n-aveam pisică, nici papagal, ca să zici că a tras pisica sau pasărea de ele şi nici unul dintre noi nu era somnambul, ca să zici că, fără să ştie ce face în somn, vreunul dintre noi a tras de perdele. În plus, uşile şi ferestrele erau bine încuiate ca de fiecare dată. Eu, cel dintâi, am prins glas şi-am întrebat-o pe mama, aproape în şoaptă: „Da’ nu le-ai pus aseală?” Aveam trei anişori şi câteva luni, dar vorbeam destul de binişor şi, având memorie bună, ţineam minte perfect aproape tot ce vedeam şi aproape tot ce auzeam. De aceea, lucrul m-a mirat nespus de mult. „Ba da, aseară le-am pus…” Mama gâfâia de emoţie sau de spaimă, nu ştiu. În orice caz, nu reuşea să înţeleagă ce s-a întâmplat. Mai întâi, după ce şi-a mai revenit din uimire s-a ridicat din pat şi a început să caute pe dub pat şi-n spatele şifonierului dacă nu cumva se ascunde vreo pisică. „Doar nu şi-o fi făcut culcuş în şifonierul meu mâţa lu’ Bunduc!” Dar n-a găsit nimic. Şi când a deschis uşa iarăşi a fost zguduită de şiruri, şiruri de fiori, căci pe verandă perdelele, de asemnea, erau jos. În celelalte camere, la fel. „Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat în casa asta”, se întreba mama frângându-şi mânile şi închinându-se. În timpul nopţii dormisem cu toţii adânc şi nimeni nu auzise nici un zgomot, nimic.

Nu exista nici o explicaţie logică pentru acea întâmplare ieşită cu totul din comun. În cursul dimineţii mama a tot căutat un răspuns umblând de colo, colo ca o stafie în căutarea unui indiciu care să ducă la rezolvarea enigmei. Fiinţă raţională, încă necaptivată de misticismul ortodoxist şi de religie în general, mama refuza cu obstinaţie să accepte că în casa ei „se întâmplă ceva necurat”. Cu toate că de la o vreme încoace era, cel puţin o dată pe săptămână, devastată de vizitatorul acela nocturn care-i măcelărea pruncii cu o cruzime nemaipomenită mama nu se lăsa aşa de uşor pradă gândurilor negre. Coşmarurile treceau o dată cu noaptea şi cu asta basta, nu era ea firea aceea care să se sinucidă de frica morţii aflând că suferă de cancer. Totuşi, parcă în dimineaţa aceea echilibrul ei organic s-ar fi dus pe apa sâmbetei.

Pe la 12 s-a dus la chioşcul de peste calea ferată nu atât ca să cumpere pâine, căci încă mai aveam trei pâini întregi rămase de la prânzul de ieri, ci mai ales pentru a-şi revărsa necazul ce clocotea în ea şi sta să dea pe dinafară. Tanti Florica a întâmpinat-o, ca de obicei, cu un şuier exclamativ, căci de orice şi de oricine se mira pururi tanti, făptură cam naivă, chiar dacă ar fi văzut totul şi pe toată lumea de o mie de ori pe zi, mereu i se părea că obiectul cutare sau persoana cutare devine mult, mult mai frumos, mult, mult mai frumoasă. De data asta, însă, şuieratul admirativ a lui tanti parcă n-a mai cunoscut aceeaşi binecunoscută intensitate îndrăgostită. Căci, într-adevăr, mama era albă ca varul la faţă. În primele clipe, tanti chiar a fost pe punctul s-o întrebe pe mama: „Te-ai apucat de văruit?” Dar a renunţat la întrebare băgând de seamă că, în rest, nu se mai găseşte nici o pată de var pe corpul şi pe hainele femeii. Fără nici o introducere mama a început să povestească faptul ieşit din comun. La început tanti n-a priceput nimic şi a rugat-o pe mama să reia firul povestirii de colo, de dincolo cerând noi şi noi amănunte. „Ei, ce zici de asta”, a încheiat mama efectiv stoarsă de puteri. Tanti n-a ştiut ce să zică, doar a şuierat a mirare şi parcă puţin a teamă. Deodată în pragul uşii s-a auzit bătaia de baston binecunoscută a mătuşii Dumitra. Bătrâna se pare că sosise de ceva vreme şi ascultase la uşă, deşi bătăile monotone de baston nu s-au auzit decât adineauri pe cărarea de ciment, altfel nu se poate explica perfecta cunoaştere a întâmplării de care a dat dovadă îndată… Bătrâna ştia totul. Încă o dată mama a avut prilejul să admire extraordinara înţelepciune a mătuşei şi atotştiinţa ei, capitol la care nu cred că greşesc prea mult dacă susţin că îl concura pe însuşi Dumnezeu.

Cu toate astea, mama a fost surprinsă să constate că mătuşa nu credea o iotă din relatarea ei. Mai mult, bătrâna susţinea sus şi tare că, pe la ora trei, l-ar fi văzut pe Marius cum trăgea de perdele. „Băieţelul tău cel mare e somnambul! Ai grijă, fato! Într-o zi o să-l scoţi din foc…” Prin pieptul mamei au trecut fiorii ca un curent electric. „Ce tot spui acolo, mătuşă?!” „E somnambul, fato”, a repetat bătrâna rânjind, cu bunătate, după felul ei, „ar trebui să nu-l mai scapi din ochi!”

Sărmana mama s-a întors acasă cu pâinile în plasă şi cu spaima în suflet. Păi, dacă e aşa, e îngrijorătoare situaţia. Va trebui să nu-l mai scape din ochi pe băieţel. Dacă, într-adevăr, într-o zi o să pice în groapa de var, dacă o să iasă în stradă şi-l vor izbi maşinile sau, Doamne fereşte, dacă îl voi scoate într-o zi din foc, aşa cum a zis bătrânica!… Iar undeva în abisul sufletului ei era neliniştită şi enervată cumva de râsul de la urmă al bătrânei despre care nu ştia ce să creadă.

Totuşi, pe de altă parte se bucura într-un fel că nu e vorba, deci, de fleacuri paranormale…

În restul zilei, mama l-a examinat cu o atenţie sporită pe Marius, însă n-a descoperit nimic în neregulă. Fratele meu, spre deosebire de mine şi de Serj, obişnuia să doarmă după-amiaza. Pe la două l-a apucat moţăiala, s-a pus pe pat şi în scurt timp a adormit. Mama aproape că nu l-a scăpat din ochi cât timp a durat somnul. Însă n-a observat nimic neobişnuit. Fratele meu, ca de obicei, a dormit buştean, atât de profund încât ai fi putut tăia lemne pe el că tot nu s-ar fi trezit. Când s-a trezit, mama l-a luat în braţe, l-a sărutat cu efuziune şi i-a dat să mănânce negresa cea mai delicioasă. Era fericită, într-adevăr. Deci, baba nu avusese dreptate. Sau, dacă a avut, a fost un incident bizar, e adevărat, dar fără nici o semnificaţie ocultă. Apoi l-a luat deoparte şi l-a supus unui scurt interogatoriu: „Azi-noapte, Mariusică, te-ai trezit cumva după ce ne-am culcat? Sigur nu ai avut nevoie la oliţă? Chiar nu-ţi aminteşti nimic, nimic? Spune-mi, Mariusică, ai simţit ceva deosebit azi-noapte? Ai visat ceva? Sigur, nu?” La toate întrebările Mariusică răspundea invariabil: „Nu, nu…” Şi deodată, mama a exclamat: „Vorbeşte prostii baba aia!” Apoi, amintindu-şi de amănuntul semnificativ că somnambulii nu îşi amintesc nimic din experienţele lor nocturne, a căzut iarăşi pe gânduri. Toată seara s-a frământat în timp ce a aranjat perdelele la locul lor. Tare ar fi dorit să se destăinuie cuiva drag, cuiva de încredere, cuiva puternic, dar tata era la două sute de kilometri distanţă, iar părinţii şi socrii ei erau la vreo cincizeci de kilometri de Odobeşti. Pe atunci încă nu existau telefoane în cartier, civilizaţia ajungea pe meleagurile acestea cu lentoarea melcului; în plus, Ceauşescu tăiase cât putuse din fondurile pentru dezvoltarea orăşelelor fără industrie grea şi investea masiv în Casa Poporului şi în coloşi industriali meniţi să îngenuncheze nu doar giganţii industiali din Occident, ci şi economia propriei ţări. Părinţii mei comunicau între ei şi cu restul lumii prin scrisori ca la mijlocul veacului al nouăsprezecelea. Înainte de culcare mama l-a legat pe Xerxes în faţa uşii de la vestibul, apoi a verificat de câte două, trei ori uşile şi ferestrele dacă-s încuiate, dacă-s zăvorâte bine.

Xerxes (fost Lapteş) era un ciobănesc carpatin foarte frumos, dar bătrân, pe jumătate orb. Apogeul trecuse de mult şi rare mai erau momentele când câinele amintea de viteazul de altădată. Tata îl cumpărase cu bani grei de la o stână din Mărginimea Sibiului captivat fiind de faima dulăului ce tocmai omorâse un lup criminal. Pentru că mânca din ce în ce mai puţin i se vedeau costele şi slăbea galopant. Numai capul mare şi glasul gros mai aminteau de fiara de odinioară. Într-adevăr, când lătra o dată Xerxes aveai impresia că nu latră un câine, ci că, pe undeva prin apropiere, se trage cu tunul, iar când lătra furios minute în şir aveai senzaţia extrem de precisă că nu latră un câine, ci că americanii bombardează Focşaniul şi Odobeştiul cu bombe atomice. În ultimele zile observasem cu toţii starea de extremă nervozitate a bătrânului dulău şi cu toţii ne întrebasem de ce oare o fi gemând aşa de jalnic bietul de el… Mama a pus starea lui neobişnuită pe seama bătrâneţii. Când a tras uşa vestibulului după ea, mamei i s-a părut că Xerxes vrea să intre în casă, la adăpost… Când l-a împins în jos pe scări – spunându-i cu reproş: „Unchiaşule, îmi umpli casa de purici!” – câinele a început să tremure, deşi afară era cald. Şi toată noaptea a gemut.

Dar în timpul nopţii nu s-a petrecut nimic deosebit. Dimineaţa perdelele erau la locul lor.

Cu toţii am răsuflat uşuraţi. Evenimentul nu s-a mai repetat după aceea şi chiar uitasem de el. Când a sosit tata acasă mama a pomenit de perdele în glumă. Marea spaimă se transformase pentru noi într-un fapt divers.

Cu toate astea, mătuşa Dumitra ne neliniştea tot mai mult. Una, două o vedeam pândindu-ne din curtea ei, de după coteţul găinilor sau de după tufa de alun sălbatic. „Ce tot vrea, Cotoroanţa”, se întreba mama din ce în ce mai deranjată de pânda bătrânei şi de apucăturile ei sinistre. De multe ori mama, privind din casă, o surprindea pe bătrână făcând nişte semne ciudate ca şi cum ar fi comunicat cu cineva nevăzut din camera „de la drum”, după cum îi spuneam noi sufrageriei. Mama se ducea în control (cu inima bubuindu-i în piept de nelinişte şi îndoială), dar nu găsea nimic, nimic, fapt ce o contraria din cale afară. Dar de la o vreme, mama, sătulă de toată această tevatură, s-a lăsat păgubaşă zicându-şi: „Baba e senilă, sărmana…”

*

Vara era pe sfârşite. Stăteam în jurul mesei şi mâncam. Mama, veselă ca niciodată, ne cânta nişte cântece comice pentru copii. Normal, ştiam de ce e aşa de veselă. Urma să nască în curând pe Lăcrămioara, iar sarcina nu-i crea probleme deosebite. În plus, peste o săptămână şi jumătate trebuia să se întoarcă tata din Irak de pe şantierul autostrăzii Bagdad-Basra cu câţiva bănuţi adunaţi cu trudă şi sudoare sub soarele Mesopotamiei, dar suficienţi pentru a ne asigura o bunăstare decentă, ca să zic aşa, pentru cel puţin doi, trei ani.

Deodată, la uşa din faţă a început să râcâie cineva. Nu era Xerxes, căci el fusese dus de tata la locul lui, în spate, ca să păzească coţeţul găinilor. Căci, fiind la marginea cartierului şi chiar lângă vii, vulpile nu ezitau să întreprindă raiduri sângeroase printre găinile noastre şi ale vecinilor, de multe ori chiar în plină zi, numai trecerea trenului ţinându-le cât de cât la distanţă. Cu toţii ne-am înfiorat, chiar şi mama, deşi, după ce e ascultat cu mare atenţie, ea a murmurat: „Trebuie să fie o pisică…” Apoi a stins lumina în cameră şi a aprins-o afară, dar, privind pe fereastră, n-a văzut nimic la uşă. „Ei, a fost o pisică…” Şi ne-am continuat serbarea.

Pe la miezul nopţii, însă, ne-a trezit un urlet cumplit. Am sărit cu toţii din somn şi, la lumina lunii, am privit-o îngroziţi pe mama cum urla cu ochii rătăciţi privind ceva pe tavan. Mariusică a sărit din pat şi a aprins lumina. Şi abia la lumina becului mama s-a dezmeticit. Avusese cel mai cumplit coşmar din viaţa ei: un balaur, un fel de caracatiţă gigantică cu cap şi mâini şi bust de bărbat cu patru coarne şi barbă mare, Antihrist, a pătruns în casă pe sub uşa de la vestibul şi s-a strecurat în camera noastră; ne-a sugrumat pe toţi, apoi a batjocorit-o pe ea, iar pe Lăcrămioara a supt-o din pântecele ei aşa cum şarpele soarbe oul de găină şi suge lapte de la ugerul vacii… Eu şi Mariusică plângeam, Serj, prea mic şi prea somnoros, nu înţelegea ce se întâmplă. Ne-am liniştit târziu, spre zori. Am adormit cu toţii, strânşi pe lângă mămica transpirată până la oase. Întinzând mâna spre burta ei înainte să adorm am simţit-o pe Lăcră tresărind şi m-am bucurat; am adormit cu surâsul pe buze.

Dimineaţa toate perdelele erau pe jos şi nu doar risipite, ci aruncate cu furie prin casă… Xerxes, parcă aducându-şi aminte de tinereţile sale, rupsese lanţul şi rătăcea prin curte; dar prea repede uitase cine fusese sau pur şi simplu tocmai văzuse ceva de-a dreptul înfricoşător, căci făcuse pe el şi nu-şi mai putea reveni din tremurat, nici nu mai îndrăznea să geamă.

*

Căderea perdelelor s-a repetat, după aceea, în fiecare noapte. Zguduiţi, înfricoşaţi nu mai îndrăzneam să dormim noaptea. Doar Serj, care nu pricepea nimic, dormea nevinovat şi liniştit ca un îngeraş. Frânţi de oboseală, ne culcam pe la cinci, iar la miezul nopţii pur şi simplu săream din somn ca la comandă. Începeam să veghem cu lumina aprinsă în toată casa. Ne străduiam să facem cât mai mult zgomot şi să ne prefacem că nu ne pasă. Şi deodată, niciodată la aceeaşi oră, în orice caz după miezul nopţii şi până pe la cântatul cocoşilor din zori, ni se făcea părul măciucă. Ochii noştri nu vedeau nimic, numai porii pielii noastre vedeau.

Forţe nevăzute şi tăcute începeau deodată să tragă de perdele şi să le arunce alandala prin camere. În celelalte camere prezenţele nevăzute nu lăsau perdelele în pace până când nu executau nişte dansuri de-a dreptul macabre. Când se lăsau în jos perdelele puteam vedea cum ele acoperă trupuri, forme umane… Ne uitam îngroziţi şi nu eram în stare de nici o reacţie.

Într-o noapte, Serj, deschizând pleoapele, a văzut perdelele dansând în mijlocul camerei, iar dansul acela, care pe mine, pe Mariusică şi pe mama ne înfiora, l-a amuzat foarte tare şi l-a făcut să râdă. Un moment perdeaua n-a mai mişcat în aer, apoi s-a depus lent pe covor. Şi deodată Serj a început să plângă sfâşietor, aproape isteric, până dimineaţă. Vânăt la faţă de-atâta plâns şi în imposibilitate să explice de ce a plâns, Serj a leşinat de două ori până dimineaţa când mama, cu ajutorul vecinului Bunduc, l-a dus la spital. Medicii n-au găsit nimic şi nici n-au avut vreo explicaţie pentru starea băieţelului…

Sosind acasă chiar în după-amiaza aceea, tata a fost pus la curent cu toată povestea care, într-adevăr, luase o turnură înfricoşătoare. Tata, la miezul nopţii, a văzut cu ochii lui dansul perdelelor parcă mai furios ca niciodată. Când s-a năpustit cu un par în perdelele dansatoare tata s-a pomenit lovind în gol… Destabilizat sufleteşte, complet năucit tata a decis chiar atunci să dărâme casa şi să construiască alta, fără duhuri, în loc. Se temea să facă publice evenimentele din casa lui, căci, susţinea, ele sunt incompatibile cu ideologia de stat, iar un asemenea subiect i-ar putea crea probleme în carieră.

*

Reclădirea casei trebuia făcută pe ascuns. Nu era voie să dărâmi casa, iar dacă o dărâmai era musai s-o construieşti cu etaj. Cei ce nu respectau hotărârea consiliului local riscau puşcăria. Autorităţile locale se gândeau la transformarea orăşelului şi a împrejurimilor, zonă prin excelenţă rurală, într-o vastă arie urbană care, în urma unirii cu Focşaniul, urma să alcătuiască o metropolă a oamenilor muncii de tip nord-coreean. Mama s-a gândit la o soluţie de compromis. Casa urma să fie rezidită zid cu zid, cărămidă cu cărămidă. Însă operaţiunea ar fi necesitat mult timp, multă trudă şi ar fi pus în pericol structura de rezistenţă a clădirii.

În aceste condiţii, tata a hotărât să rişte.

S-au apucat de demolat chiar a doua zi. Înştiinţaţi, au sosit şi bunicii ca să le dea o mână de ajutor. Cu toate că nimeni nu înţelegea ce i-o fi apucat să dărâme casa, aşa, ca nebunii în condiţiile în care mama era cu burta la gură, iar tata trebuia să se întoarcă pe şantier îndată după concediul nu foarte lung. Dar cel mai tare s-a împotrivit demolării mătuşa Dumitra; ba chiar, după ce s-a rugat de tinerii Cana să nu dărâme bunătate de casă pe care o zidiseră ea şi moşu’ Apostolie şi după ce a întâmpinat o crasă încăpăţânare din partea „acestor draci” s-a bosumflat şi n-a mai vorbit cu nimeni săptămâni întregi. Mătuşa suferea vizibil văzând cum se prăbuşesc rând pe rând acoperişul, pereţii, ferestrele, bârnele, cărămizile, chiar şi temelia, totul. În afară de nesfârşite galerii de şobolani în pereţi demolatorii n-au găsit absolut nimic straniu. Aşa că bunicii şi-au reluat reproşurile cu şi mai mare intensitate şi în gura mare, iar mătuşa Dumitra, auzind discuţiile din ascunziş, rânjea satisfăcută, iar ochii ei parcă promiteau răzbunare… La sfârşit, chiar şi tata a început să regrete dărâmarea casei şi a început să-i reproşeze mamei că l-a împins să facă o prostie atât de mare, să cheltuie banii şi aşa mai departe, deşi iniţiativa demolării fusese, cronologic vorbind, a lui.

Totul s-a făcut pe ascuns, fără autorizaţie.

Dacă demolarea n-a durat decât o săptămână, construcţia casei celei noi s-a întins pe aproape o lună. Mama, în luna a opta, şi noi ne-am mutat la o rudă din cartier. Pe şantierul casei au rămas tata, vecinul Bunduc, om săritor şi de nădejde, şi încă doi prieteni de-ai lui tata. Casa cea nouă a fost construită exact după planul celei vechi. Singura diferenţă între cele nouă case era că cea nouă era foarte nouă şi cea veche era foarte veche. În plus, casa scăpase de aerul mohorât, sumbru de până atunci şi devenise o locuinţă luminoasă, sănătoasă în care, în sfârşit, puteai afirma cu convingere că trăiesc oameni şi nu antichităţi sau amintiri. O dată cu terminarea lucrărilor au încetat şi neînţelegerile dintre părinţi. De data asta, tata, mândru de casa lui, se felicita că-şi construise casă nouă cu mâinile şi sudoarea lui. Iar când a venit preotul ca să sfinţească casa, într-o seară, pe ascuns, căci aşa erau vremurile, mamei i-a venit sorocul să nască. Lăcră, ca prin minune, veni pe lume chiar la miezul nopţii, între 13 şi 14 septembrie. I-au spus Lăcrămioara din pricina multor lacrimi vărsate de mama în timpul sarcinii mereu înfricoşată de gândul că o va pierde şi pe această fetiţă…

*

Construcţia casei ne ruinase. Toţi banii strânşi într-o jumătate de an în Mesopotamia se evaporaseră, aşa că atunci când guvernele de la Bucureşti şi Bagdad au semnat un nou contract în vederea continuării lucrărilor la autostrăzile irakiene, tata s-a înscris degrabă pe listă, iar după nici două săptămâni a plecat în Orient într-o echipă de douăzeci de specialişti în infrastructură. Noi am rămas iarăşi singuri, alături de mama şi de Xerxes. În casa cea nouă ne simţeam în siguranţă, nu ne mai temeam de nimic. La întărirea sentimentului de siguranţă contribuise şi slujba aghezmei pe care o făcuse părintele Ioan, alături de moliftele Sfântului Vasile cel Mare care, se pare, aveau o mare putere asupra forţelor întunericului şi asupra făpturilor neliniştite din alte lumi. Era linişte în casă. Peste tot era multă lumină, iar păianjenii nu-şi mai ţeseau pânzele pe tavan. Ca şi înainte, totul sclipea de curăţenie. Mama era o adeptă aproape fundamentalistă a curăţeniei şi pentru nimic în lume n-ar fi suportat să vadă un cearşaf boţit, o pată de noroi pe o rufă sau un fir de păr în mâncare; suferea fizic când mă vedea plin de gem pe la gură sau cu mâinile pline de noroi, căci eu, fiind cel mai aventuros dintre toţi, exploram cu profundă curiozitate atât puritatea florilor, cât şi misterele băltoacelor şi non-stop mă murdăream, în fiecare ceas mă prezentam glorios în faţa mamei exact ca un purceluş.

Xerxes se prăvălea vizibil spre valea morţii. Pentru că îi era milă de el mama l-a eliberat din lanţ şi l-a lăsat liber, dar el, parcă părăsit pe nesimţite de inteligenţă şi de simţuri, crezând că încă mai e legat lângă coteţul găinilor n-a descoperit că e liber decât după vreo săptămână, fapt ce pe noi, pruncii, ne-a amuzat teribil, da’ pe mama a făcut-o să plângă de emoţie sau de milă, nu ştiu. Bietul câine orbise complet. Doar simţurile celelalte – mirosul, pipăitul şi auzul, încă extrem de ascuţite – îl mai ajutau să se descurce. De mâncare uita să se atingă cu zilele şi doar atunci când simţea că păsările hrăpăreţe îi fură colţul de pâine sau îi ciugulesc carnea de pe os se năpustea orbeşte spre tâlhari şi-i alunga cu profundă indignare, apoi se punea să mănânce. În schimb, toată ziua lipăia apă cu limba lui cea mare şi de un roz fermecător şi îţi făcea impresia că, de una ce-i place atât de tare apa, într-o viaţă viitoare va fi peşte. Dar pentru a-i face bătrâneţile mai suportabile, mama i-a adus, nu ştiu de unde, un frăţior, pe Miki. Căţelul însă, mai mult îl necăjea, căci zi, noapte îl ademenea la tot felul de jocuri, lovindu-l uşor cu lăbuţele pe cap, care pe el îl plictiseau. Dulăul, necăjit şi plictisit sau de-a dreptul enervat, îl lovea pe căţel cu o lovitură de labă osoasă aruncându-l cât colo. Miki, schelălăind, se retrăgea o clipă punând între el şi dulău o distanţă strategică, însă nu era el firea aia care să renunţe prea uşor. Şi-apoi, Miki avea tendinţe clare spre cruzime. Era un maidanez tare afurisit, dar foarte frumos, în el ţi se părea că stau mănunchi un diavol şi un înger. Încă din prima zi s-a pus la pândă şi până seara, a reuşit să vâneze un lăstun. În zilele următoare Miki a demonstrat că poate suplini de minune absenţa unei pisici, căci a început să vâneze şoareci şi a prins chiar şi un şobolan. Apoi, dacă se supăra, Miki putea fi foarte rău şi de-a dreptul agresiv. Pe noi, pruncii şi pe mama, ne-a îndrăgit din prima clipă pricepând îndată cine-s stăpânii şi ce beneficii poţi avea de pe urmele lor, însă ferească Sfântul să prindă vreun picior străin în bătătură, căci îndată se năpustea înebunit de furie spre intrus şi dacă nu reuşea să-l izgonească atunci se mulţumea ori să-l muşte de picior ori pur şi simplu să-l sperie groaznic. E drept că la noi nu prea veneau mulţi musafiri, iar asta ne crea o stare amestecată de confort şi nelinişte. Veneau câteva vecine, prietene recente de-ale mamei, Veronica, vreun vecin ca să împrumute vreo unealtă sau, mult mai rar, bunicii şi bunicuţele. Mai venea uneori câte cineva de la primărie ca să ne scoată şi pe noi la defilare în onoarea Tovarăşului Nicolae Ceauşescu ce urma să sosească în Odobeşti sau ca să ne invite la diferite manifestaţii publice sau ca să ne aducă factura la curent. Dar cel mai greu pătimea din partea afurisitului de Miki însăşi mătuşa Dumitra. Bătrâna suferea cumplit că nu mai putea pune piciorul în bătătura noastră şi-n casa noastră şi, cea mai îngrozitoare suferinţă, nu mai avea posibilitatea să ne pândească din curtea ei. Căci într-o zi, Miki, uluit să constate că poarta se deschide fără acordul lui şi că în curte pătrund nu doar două picioare străine şi ci un baston străin s-a năpustit mai furios ca niciodată spre babă şi n-a lăsat-o până când n-a jumilit-o bine rupându-i nu doar fusta, ci şi un deget de la mâna dreaptă şi, ca bonus, zgâriind-o violent pe picioare. Din nefericire pentru biata Cotoroanţă mama era plecată la chioşcul de pâine şi până la sosirea alarmată a lui Emil Bunduc n-a avut cine s-o scape din ghearele şi colţii micului monstru. Recunosc acum, cu oarecare vinovăţie, că eu şi Mariusică, în casă fiind, ne uitam pe fereastră şi ne hlizeam la tărăboiul de afară tare mândri de Miki. Şi apoi, Miki n-a uitat-o pe intrusa care nu doar că a dat dovadă de nesimţire călcându-i teritoriul fără acordul lui prealabil, dar şi-a dezvăluit şi latura violentă prin loviturile repetate de baston pe care i le-a aplicat cu cruzime, aşa că n-a mai scăpat-o din ochi pe babă zi şi noapte. De multe ori, după aceea mama a surprins-o pe mătuşă punând, pe ascuns, tot felul de otrăvuri la gard sau aruncându-le în curtea noastră: bucăţi de săpun cu sodă caustică înlăuntru, colţuri de pâine cu piatră vânătă în ele, farfurioare de lapte amestecat cu otravă pentru şobolani şi aşa mai departe. În plus, de la o vreme mama a început să găsească prin curte tot felul de obiecte bizare ce aminteau de practici magice: farmece, într-adevăr. Baba făcea farmece, nu mai era nici o îndoială. Simţeam cu toţii că ne urăşte şi că ne vrea răul. Când treceam pe lângă ea pe uliţă ne privea chiorâş ori, dacă eram singuri, ne ademenea cu delicatese, prăjituri, bomboane, ciocolată, rahat sau fructe exotice extrem de rare pe vremea aceea pe care numai naiba ştie de unde le lua. Mama, temându-se foarte tare pentru vieţile noastre, ne spunea mereu să ne ferim de Dumitra şi de ispitele ei. Eu şi Serj o ascultam. Serj era cel mai cuminte copil de pe faţa pământului; dacă îi spunea mama să stea cuminte în pat un an întreg, el o asculta şi un an întreg ar fi rămas în pat jucându-se în legea lui. Eu, însă, nu aveam stare. O fracţiune de secundă n-aş fi stat smirnă în loc. tot timpul m-aş fi plimbat, tot timpul aş fi explorat încăperile casei şi curtea, ba chiar de multe ori ieşeam şi pe uliţă, iar uneori mă aventuram din ce în ce mai curios până la strada mare unde descopeream o lume uluitoare, pur şi simplu grandioasă din toate punctele de vedere: maşini mici şi mari, oameni foarte diverşi, un accident cumplit soldat cu morţi şi răniţi, procesiuni funebre, defilări comuniste, coşurile imense ale fabricii de apă grea şi nesfârşitele hale ale fabricii de cărămizi din zona industrială de pe Milcov, apoi giganticii plopi înalţi până la nori ce mărgineau calea ferată şi drumul spre fabrici, trenurile, munţii din depărtare şi aşa mai departe. Mama mă dojenea mereu că n-o ascult şi mie îmi părea rău de fiecare dată că o necăjesc mereu, da’ efectiv nu puteam rezista tentaţiei de a întreprinde noi şi noi expediţii de cucerire şi descoperire a lumii. În plus, foarte natural intram în vorbă destul de iute cu necunoscuţi şi le puneam tot felul de întrebări pentru a mai uşura, prin răspunsurile lor, puţin câte puţin setul de milioane de fapte nelămurite din mintea mea. Dar cu toate astea eram foarte vigilent. Când vedeam vreun străin ce mi se părea suspect (fugeam de oamenii cu mustaţă ca de naiba, nu ştiu de ce), ori vreo bătrână cu privire sticloasă, rea ori vreun ţigan ori vreun preot în veşminte stranii pentru mine fugeam mâncând pământul şi nici nu mai cutezam să privesc în urmă, căci nu mai ştiu de unde aflasem că toţi oamenii cu semnalmentele amintite mănâncă copii. Dar dintre toţi mătuşa Dumitra îmi inspira cea mai puţină încredere. Însă mătuşii cutezam să-i răspund şi chiar cu obrăznicie, de multe ori, ceea ce o scotea din minţi. Astfel, probabil că nimeni nu îndrăznise vreodată să-i spună în faţă, până la mine: „Nu vreau să mănânc prăjituri de la matale, mătuşă, că am auzit că eşti vrăjitoare şi otrăveşti băieţii!” Totuşi, într-o zi nu ştiu cum m-a ademenit cu un măr, literalmente m-a convins să iau mărul, mi l-a pus în mână îndemnându-mă cu o privire şăgalnică să-l mănânc, acolo, în faţa ei. Dar când am simţit că a luat mâna de pe mine am luat-o la fugă şi m-am oprit în faţa porţii noastre. M-am uitat la măr şi mi s-a făcut scârbă dintr-o dată, mi s-a părut că verdele fructului nu-i natural. Tocmai venea trenul dinspre fabrica de cărămizi şi, profitând de neatenţia conductorului, am aruncat mărul în primul vagon de după locomotivă strigând Mărul vrăjitoarei este/ Plăcinta otrăvită din poveste spre stupefacţia babei care a rămas literalmente cu gura căscată în mijlocul uliţei, complet redusă la tăcere de această insultă. Timp de câteva zile baba a fiert, când mă zărea de departe începea să mă blesteme în gura mare. Totuşi, într-o duminică dimineaţa, când mama plecase la biserică, m-a întrebat peste gard cu blândeţe: „Cine ţi-a spus că eu sunt vrăjitoare, copilaş? Mămică-ta?…” Eu, nu ştiu de ce m-am fâstâcit dintr-o dată, şi am bâiguit un ambiguu: „Hmm… Îhâ…” Mătuşa, auzind, a dat din cap cu înţeles.

În schimb, cu Mariusică se petrecea ceva ciudat, ceva în orice caz îngrojorător. Deodată dispărea şi nu-l mai găseai nicăieri în toată casa, deşi mama îl implora pururi să nu mai plece de lângă ea şi să fie cuminte. Efectiv îi scotea peri albi, căci mereu îl găsea la mătuşa Dumitra jucându-se cu pisicile sau stând la masă. Băieţelul plângea mereu când mama îl lua de la „bunicuţa” şi de multe ori ni se părea că o priveşte pe mama cu ură. Grav era faptul că Mariusică îşi sporise descinderile în curtea de alături de când mătuşa nu mai vorbea cu mama.

A doua zi a sosit la noi Chiaşu-unchiaşu.

Adusese nişte meri din soiul Ionatan. A fost o bucurie pentru noi, căci tare ne mai plăceau merele, dar meri nu aveam.

Pe la amiază s-a apucat să sape gropi în faţa casei şi în spate. Participam şi eu cu bucurie la plantarea pomilor şi ascultam cu plăcere minciunile bunicului. Dânsul susţinea sus şi tare că merii aceia vor face nişte fructe mari cât bostanii, ba, dacă plouă suficient, de două, trei ori mai mari. Sau mai istorisea cu lux de amănunte cum, când era dânsul de vârsta mea, s-a dus într-un târg de pe valea Putnei unde a văzut un măr cât o damigeană de mare şi că, după ce i l-a cumpărat tatăl lui, l-a scobit cu briceagul şi se ascundea în el când făcea vreo boacănă ca să nu-l mai găsească maică-sa care vroia să-l bată cu nuiaua. Mai rămăsese un pom, al cincilea. Mama a fost de părere că ar fi bine să-l planteze pe locul fostei cuşti a lui Xerxes. În acel loc pământul era plin de păr de câine şi mirosea încă a câine, dar în mod ciudat nu crescuse iarbă acolo, deşi cuşca fusese mutată de mai multe săptămâni şi nici foarte bătătorit nu era pământul. Aşadar, tataia s-a apucat de săpat. Şi-a scuipat în palme, după obiceiul lui, apoi a înfipt hârleţul în pământ şi a scos o bucată zdravănă de ţărână neagră, puţin umedă. Apoi şi-a continuat săpatura. Eu şi mama stăteam lângă el şi-i ascultam pălăvrăgeala: greuţăţi cu baba, nu-l mai ascultă deloc, toată ziua îi scoate ochii şi-i face de tot râsul, toată ziua se leagă de el degeaba, deşi om mai muncitor decât el mai rar şi… Deodată, bunicul a amuţit. Şi-a şters sudoarea de pe frunte cu manşeta cămăşii, apoi a bâiguit un uluit: „Ce dracu’!” A înfipt din nou hârleţul în pământ şi era foarte limpede că unealta s-a oprit în ceva moale. „Ai îngropat vreo rufă aici, măi, fată”, a întrebat-o pe mama. „Nu”, a zis mama, „da’ ce-i acolo?” Bunicul nu ştia. A îngenuncheat lângă groapă şi-a scos cu mâinile câţiva bulgări de pământ. Ne-am apropiat şi noi şi am văzut că, subit, ceva a mişcat pe fundul gropii. Bunicul, înfiorat, şi-a retras iute mâna şi-a cerut calistirea. I-am adus-o degrabă. El s-a apucat să scoată bulgări de pământ, dar cu grijă. Mama a şoptit că poate-i o cârtiţă, să aibă grijă, să nu cumva s-o rănească. Şi când a scos animăluţul nu ne-a venit să credem. Eu m-am frecat la ochi cu pumnii, iar mama şi-a făcut cruce. Era o broască enormă, cât un arici matur. „E o salamandră”, a zis bunicul uluit, iar numele animalului, mai mult chiar decât mărimea lui, m-a înspăimântat. M-am ascuns în spatele mamei. Broasca avea corpul umed, lipicios, ca şi cum ar fi fost uns cu clei, şi aproape complet acoperită de cruste umede de ţărână. Bunicul a luat-o de jos, ridicând-o pe palmele, dar la vederea sângelui s-a speriat, pesemne, şi a scăpat-o jos. Căci, într-adevăr, broasca fusese grav rănită, o lovitură de hârleţ îi amputase piciorul. Izbindu-se de o piatră, broasca parcă s-a trezit din letargie şi a început să se zbată. Pentru o clipă a deschis ochii, iar ei erau foarte mari (în mintea mea i-am asemănat iute cu ochii boilor) şi galbeni cu o privire plină de răutate, deşi mai degrabă sfâşiată de suferinţă. Ceea ce a urmat s-a petrecut rapid şi totodată lent ca într-un vis. Ne-am pomenit printre picioare cu Miki care fusese legat în lanţ ca să nu-l jumulească pe bunicul şi se pare, îşi rupsese zgarda. Miki, cu ochi injectaţi de mânie sau de nebunie, nu s-a ştiut niciodată cu precizie, s-a năpustit spre salamandră, şi-a înfipt colţii în capul ei şi-a răpit-o de lângă noi. Ne-am dus cu toţii după el, l-am strigat, dar nu l-am găsit timp de un sfert de oră, parcă intrase în pământ. A apărut abia după ce, deznădăjduiţi şi resemnaţi, ne luasem gândul de la el: cocoţat pe stiva de lemne, dădea din coadă şi se lingea pe bot mulţumit. Tataia l-a făcut, în glumă, potaie hoţomană, iar el a dat din coadă iarăşi tare mândru, deşi în alte condiţii n-ar fi suportat ca cineva să-l facă potaie sau javră, fie şi în glumă, şi l-ar fi sfâşiat fără doar şi poate. Apoi bunicul s-a întors la mărul lui, mama s-a dus să pregătească prânzul, iar eu m-am dus să văd trenuleţul (aşa numeam eu locomotivele ce treceau încoace şi încolo singure, fără vagoane) care, nu ştiu de ce, îmi întărea convingerea că trenurile şi maşinile sunt o specie de reptile extrem de evoluată, pe atunci încă nu puteam face diferenţa între o maşină şi un animal. După vreo oră de învârteală şi de colecţionat pietre de pe terasamentul căii ferate m-am întors acasă. De departe miroasea a mămâligă fierbinte, a lapte fiert şi a peşte.

Am ieşit în prag cu oasele şi i-am aruncat câteva lui Xerxes care, ridicându-se greoi din cuşcă, doar le-a lins considerând, probabil, că le poate păstra pentru mai târziu. Ca niciodată, Xerxes mi s-a părut cel mai trist câine de pe faţa pământului. L-am strigat apoi pe Miki, însă căţelul nu s-a arătat. Bunicul mi-a strigat din bucătărie: „Lasă-l pe Miki, doar potaia e sătulă!” Mama a ieşit în prag zicând: „Miki e în stare să mănânce un berbec întreg, tată, şi tot nu se satură, aşa de lacom e… De obicei vine la oase, chiar dacă nu mai încape nici un bob de piper în el…” Apoi către mine: „Du-te în spate, Cosmin, şi vezi pe unde se ascunde… Poate a prins iarăşi vreo pasăre…” M-am dus. L-am strigat, dar nu s-a ivit de nicăieri. L-am căutat şi în tufele de trandafiri şi în spatele coteţului găinilor şi în spatele stivei de lemne şi tot nimic. „Da’ a intrat în pământ?!” M-am dus în casă şi am dat raportul: nu l-am găsit… Mama, dar şi bunicul au devenit neliniştiţi. Bunicul, deşi nu-şi terminase peştele de mâncat, căci mânca molcom pentru că era complet ştirb (consecinţă a torturilor suferite în temniţele comuniste de acest etern ţărănist), s-a ridicat de la masă şi-a început să caute şi el căţelul. Nu cred că mi s-a părut când, aruncându-mi o clipă privirea spre fereastra casei de alături, am zărit-o pe mătuşa Dumitra rânjind satisfăcută… Deodată, bunicul a strigat alarmat: „Iată-l aici!” Ne-am repezit cu toţii spre colţul dintre gardul de la drum şi gardul mătuşii. Cu toţii am scos un strigăt de uimire descoperindu-l pe sărmanul căţel plin de bale la gură şi trăgând să moară. Căţelul nu se mai putea ridica de jos, picioarele lui parcă nu mai aveau oase în ele, ci lapte, nu mai reuşea să latre şi nici măcar să geamă, burta îi era îngrozitor de umflată, ochii însângeraţi, limba în întregime vânătă. Mama a început să plângă când l-a auzit pe bunicul dând cumplitul verdict: „E otravă. Nu mai are nici o şansă…” Eu, fiindu-mi imposibil să îndur cumplita privelişte a morţii, am fugit în casă şi m-am aruncat între perne zguduit de plâns. Serj m-a atins pe umăr şi m-a întrebat: „Te ţe pânzi”, dar eu n-am fost în stare să pronunţ decât cuvântul Miki… Până seara, am aflat mai târziu, bunicul a desfăcut leşul căţelului şi a constatat cu stupoare că stomacul şi maţele erau pline de un lichid auriu şi, lucru şocant, n-a găsit nici urmă de broască; era ca şi cum căţelul nu mâncase o salamandră vie, ci înghiţise o pungă zdravănă de otravă de culoarea grâului. Apoi bunicul, crucindu-se şi nereuşind să-şi lămurească misterul, a plecat invocând argumentul glumeţ cum că „îi e dor babei de el”. Nici azi nu sunt sigur dacă nu cumva bunicul, deşi departe de a fi laş din fire, a plecat din pricina spaimei…

În dimineaţa următoare perdelele de la ferestrele casei erau toate pe jos.

*

Activitatea nefirească s-a înteţit. Perdelele au început să fie smulse în plină zi sub ochii fascinaţi ai Lăcrămioarei. Se pare că doar ea vedea creaturile pe care nimeni altcineva nu reuşea să le vadă, dara căror activitate ne speria şi ne aducea în pragul nebuniei. Într-o zi, mamei i-a venit ideea să nu mai pună perdelele la ferestre. Astfel, camerele au devenit mult mai luminoase în timpul zilei, dar noaptea ochii aceştia mari şi goi pe care pătrundeau nu doar lumina nepământeană a lunii, ci şi privirile indiscrete de afară ne cam înfiorau. Timp de patru nopţi nu s-a mai întâmplat nimic. Între timp mama a primit o scrisoare de la tata (era pe un şantier din Kirkūk, câştiga bine şi nădăjduia că suntem cu toţii sănătoşi) şi i-a trimis un răspuns în care relata, înfiorată, moartea căţeluşului şi revenirea fenomentelor ciudate, dar şi, bucuroasă, găsirea unei soluţii mântuitoare. Însă în timpul nopţii n-am putut dormi din pricina foşnetelor ciudate de la ferestre, părea că cineva pipăie geamurile şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Ne-am înghesuit, înspăimântaţi, în jurul mamei care ne ocrotea cu mâinile şi ne acoperea cu pătura ca o cloşcă sub ameninţarea uliului, deşi ne era limpede că şi ei îi era groază de una ce tremura în halul ăla şi de una ce era atât de transpirată. Pentru a ne mai întări cumva, mama a aprins lumina şi a vrut să dea drumul la radio, însă nu pe toate frecvenţele se auzeau numai bâzâituri, chiar şi pe Vocea Americii şi Europa Liberă, posturi pe care le asculta tata, pe ascuns, când venea pe acasă. Văzând că nu rezolvă nimic cu radio-ul mama a avut iniţiativa să ne cânte un cântecel religios. Mariusică a fost de părere că n-ar fi rău să cântăm cu toţii chiar şi cu riscul de a o trezi pe Lăcră. Mama a dat tonul şi apoi am început să cântăm şi noi legănându-ne cu evalavie în ritmul muzicii ca baptiştii. Foşnetele de la geam au încetat subit, fapt ce ne-a încurajat. Am ridicat tonul. Dar imediat pe verandă s-au auzit sunete ciudate, ca şi cum cineva ar fi călcat în străchini pe bune. Mama a crăpat uşor uşa şi parcă în odaie a intrat o adiere de vânt, părul despletit al mamei s-a ridicat uşor pe umerii ei. Şi deodată am văzut cu înfricoşare cum sertarele şifonierei se deschid şi se trântesc la loc, cum hainele noastre, lenjeria de pat, păturile, costumele şi cravatele lui tata, furourile mamei, scutecele lui Lăcră, toate aranjate într-o rânduială desăvârşită sunt aruncate în devălmăşeală şi cu furie prin toată casa. Ni s-a ridicat părul în cap văzând cum cineva nevăzut trage zăvorul cu magnet de la uşile cele mari ale şifonierului şi cum scoate perdelele puse teanc pe raftul de sus şi cum dansul de care ne crezusem mântuiţi reîncepe cu şi mai mare ardoare. Mai târziu Emil Bunduc, vecinul de peste drum, a mărturisit că, smulgându-se din somn la auzul ţipetelor mamei şi ale noastre, a ieşit în pragul casei şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor văzând dansul perdelelor. Într-adevăr, mama a luat-o din leagăn pe Lăcră şi apoi s-a năpustit afară în noapte urlând, iar noi am urmat-o ţipând ca nişte demenţi cu părul vâlvoi şi zguduiţi de plâns. Bunduc, căsătorit cu verişoara mamei, Veronica, ne-a deschis repede poarta şi ne-a întrebat în mod repetat: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece în casa voastră?!” Dar nici noi, copiii, nici mama nu eram în stare să-i dăm nici o explicaţie. Veronica, somnoroasă, ne-a chemat în casă şi a văzut şi ea dansul perdelelor, căci mama lăsase lumina aprinsă în dormitor, în sufragerie şi pe verandă. Ne-am revenit cu greu din şoc. Şi pentru prima dată, după multe luni, am adormit profund liniştiţi. Dimineaţa Emil s-a dus în casa noastră, a cules toate perdelele şi le-a dat foc în curte, deşi Veronica era de părere că perdelele sunt în regulă. Noaptea următoare am rămas tot la Bunduci, însă eu şi mama am rămas treji mult după miezul nopţii alături de Emil şi în vremea asta am privit cu oroare spectacolul din casa noastră, în care toate becurile erau aprinse. Negăsind perdelele creaturile nevăzute au devenit furioase şi-au început să arunce cu cratiţele şi cu toate obiectele de metal prin toată casa. În zori am găsit în casă un dezastru de nedescris, plus patru geamuri sparte de ibricurile şi cratiţele zburătoare.

*

Neneia Emil a adus un călugăr din Bucovina, considerat de mulţi un sfânt în viaţă, care s-a rugat mult şi a făcut slujbe după slujbe. Călugărul a mărturisit-o pe mama şi ne-a împărtăşit pe toţi, apoi ne-a ţinut o predică din care eu n-am înţeles absolut nimic, dar care pe mama, nu ştiu de ce, a cutremurat-o. Şi după plecarea părintelui liniştea s-a reîntors cu adevărat în curtea noastră.

*

Pentru că Mariusică se îmbolnăvea foarte des, răcea adesea, mama, neavând încotro, îşi călca pe inimă şi împrumuta de la mătuşa Dumitra setul de ventuze, căci ventuzele mătuşii nu erau doar singurele din cartier, ci ele erau şi făcătoare de minuni, cu ele mergeai la sigur. Într-o zi (cu puţin înaintea descinderii în curtea noastră a lui Miki) mătuşa i-a pregătit mamei o surpriză. În timp ce spăla rufele afară, la cişmea, mama şi-a ridicat ochii din balie şi a văzut-o intrând pe bătrână cu o cutie la subsuară. Un pachet cu vestita sticlărie. În fond, o enigmatică dublură. Când bătrâna a desfăcut pachetul, mama şi-a dat seama dintr-o simplă privire că nu-i sticlăria făcătoare de minuni, ci o copie oarecare. Ventuzele nu mai aveau acea patină a timpului, nu mai erau pătate de fum şi arse de flacără, nu mai puteau trece drept nişte triumfătoare supravieţuitoare ale trecerii timpului şi nici nu mai purtau pecetea atâtor sute şi mii de vindecări miraculoase. Erau ventuze nu neapărat noi, în orice caz nefolosite. În plus, unele aveau câte un fir roşu cu noduri prins în interiorul sticlei ca o insectă în chihlimbar. Baba a rânjit misterios, după obiceiul ei hidos, zicând că dă de pomană acele ventuze care n-au vindecat decât un singur trup: trupul fiului ei, Dumnezeu să-l ierte! Cu toate astea, mama şi-a exprimat recunoştinţa profundă pentru preţiosul dar, iar după plecarea mătuşii a reflectat foarte serios la relaţia deloc cordială pe care o avea cu bătrâna propunându-şi cu seriozitate să-şi revizuiască poziţia faţă de capricioasa mătuşă, capricioasă, într-adevăr, dar, iată, cu un suflet foarte mare. Era sigură biata mamă că toate problemele noastre de sănătate s-au rezolvat în ceasul acela. Căci, deşi în sever de puţinul ei timp liber studia medicina şi farmacologia şi era la curent cu medicaţia şi practicile medicale cele mai înaintate ale vremii, mama nu avea bani suficienţi pentru medicamente şi nici nu se ducea bucuroasă la dispensar sau la spital pentru că niciodată nu avea destui bani pentru a potoli lăcomia medicilor şi asistenţilor cărora dacă nu le vârai nimic în buzunar te lăsau să mori cu zile pe holuri şi-n sălile de aşteptare, ca nişte stânci nici nu se uitau la tine şi întocmai ca nişte bestii explodau de satisfacţie exploatându-ţi neputinţa şi suferinţa („Drace, până la urmă tot pe mâinile mele ajungi. Buzunarul e-aci. Scoate banul!”). De aceea, mama recurgea bucuroasă la medicaţia tradiţională pe bază de plante medicinale sau, neavând încotro, la leacuri băbeşti. În ochii mamei, ventuzele, foarte dispreţuite de medici, aveau prestigiul antichităţii şi niciodată nu uita să amintească faptul că înşuşi Hipocrate le folosea cu succes la tratarea bolilor specifice sezonului rece, precum şi a epilepsiei. Mie îmi plăcea foarte tare să mi se pună ventuze şi făceam tot posibilul să le simt cât mai des pe spate. Însă orice aş fi făcut tot nu l-aş fi putut întrece pe frate-meu cel mare. Mariusică era de ajuns să iasă o clipă afară în tricou ca să răcească; la fel, răcea dacă suflai puţin în urechile lui sau dacă stătea în faţa curentului provocat de fâlfâitul unei aripi de presură; răcea dacă pomenea cineva cuvântul „gripă” sau dacă visa că iese desculţ şi dezbrăcat la săniuş. Eu, în schimb, trebuia să trag foarte tare ca să răcesc. Iarna, scăpând o clipă de supravegherea mamei, mă năpusteam afară, în jos, pe scări şi, desculţ, făceam câteva ture prin zăpada ce-mi ajungea până la genunchi alături de Xerxes sau, mai târziu, împreună cu bezmeticul de Miki şi deşi picioarele îmi crăpau de îngheţate ce erau nu răceam. Sau toată ziua sugeam sloiuri de gheaţă pe care le rupeam de la streşinile casei şi tot nu păţeam nimic. Pe gerurile cele mai zdravene mă bălăceam în apă rece dorind, chipurile, să-mi splăl maşinuţele, deşi apa e la limita îngheţului. Culmea e că nu prea îmi făceam vaccinurile, din varii motive, sau nu mi le-am făcut la timp: asistenta ce se ocupa de noi la dispensar s-a sinucis la puţin timp după catastrofa de la Cernobâl aruncându-se de la etaj pe motiv de gelozie; eu uram mirosul de spirt, pachetele de vată şi seringile; mama nu-şi mai vedea capul de atâtea treburi şi nu avea timp întotdeauna să mă ducă la dispensarul ce se afla destul de departe şi oricum nu prea avea cu cine să-i lase pe frăţiori şi aşa mai departe. Dar această nebunie nu va ţine prea mult. Şubrezită destul de repede, tăria organismului meu începu de la o vreme să se clatine. Aşa că după trei ierni şi jumătate m-am văzut pus în situaţia total neprevăzută de a răci crunt în plină vară, obicei pe care l-am păstrat cu sfinţenie până de curând. Şi atunci în toiul verii, pe caniculă, la 40 de grade Celsius, mama îmi punea ventuze. Nu-mi surâdea ideea de a fi obligat să stau închis în casă când pe uliţă copii, căţei şi iarăşi copii zburdau… Totuşi, mă simţeam mândru că mi se vor pune ventuze, vedeam limpede cu ce ochi plini de zavistie mă priveau frăţiorii, mureau de ciudă că nu li se pun şi lor ventuze. Mă întindeam în pat pe burtă între perne. Mama îmi scotea tricoul şi mă săruta, după obiceiul ei, pe şira spinării ca să mă încurajeze. Apoi Mariusică scotea ventuzele din cutie (zgomot de sticle ciocnindu-se unele de altele, ciobindu-se uşor poate), iar Serj aducea chibritul. Eu îmi scufundam faţa în pernă şi mă străbăteau şiruri de fiori când auzeam băţul de chibrit aprinzându-se şi apoi sfârâitul bucăţii de vată muiate în spirt înfăşurate în jurul capătului de sârmă. Şi când simţeam ventuzele cu flăcări în ele muşcând din carnea mea mi se părea că lupii mănânâncă din mine, dar treaba asta nu mă înspăimânta, ci mă umplea de trufie. Frăţiorii mă întrebau dacă nu mă doare, dar eu, deşi mă durea, fireşte, îmi încleştam pumnii şi şopteam ipocrit: „Nu!” Atunci unele ventuze se desprindeau şi cădeau alături cu zgomot, iar mama îndată mă îndemna să nu mă mai încordez, fapt ce mă cam jena pentru că simţeam că mama ştie că mă doare şi că am fost mincinos. Se întâmpla un eveniment straniu cu carnea mea: simţeam că năpârlesc ca şerpii, mă fulgera uneori gândul că devin (mai mult: că sunt!) un şarpe. Şi-apoi, simţeam foarte clar cum mă vindec. Răceala ieşea din mine precum o reptilă şi, din acest motiv, mă aflam în dilemă: eu sunt reptila sau reptila e răceala din mine?… La sfârşit, după vreo zece minute care, uneori, în funcţie de profunzimea răcelii, mi se păreau veacuri sau milenii mama îmi scotea ventuzele una câte una frecându-mă iute în loc cu un prosop curat. Serj aducea oglinda, iar eu, răsucindu-mi gâtul, priveam vulcanii de pe spate şi mă minunam de întunecimea unora. „Uite, aici, la plămâni, a fost răceala”, zicea mama. Operaţia nu se oprea aici. Urma o fricţionare cu spirt, îmbrăcarea unui tricou şi o înfăşare iute în pături. Adormeam îndată la căldură, ca un pui de rândunică în cuib vegheat de mama şi frăţiorii lui… Era, deci, mulţumită mama de darul primit. Însă, pentru că în momentul acela, răceala lui Mariusică trecu ca prin farmec până seara, după o beţie cruntă cu ceai de muşeţel, mama a considerat că nu mai era necesară aplicarea ventuzelor aşa că a pus pachetul cu grijă în scrin.

La vreo săptămână după aceea, s-a îmbolnăvit neneia Emil. Răcise pe şantier. Lucra ca macaragiu pe şantierul celui mai înalt turn din Focşani şi, acolo, la nouăzeci de metri înălţime curenţii erau puternici şi vătămători. Răcise groaznic, nu-şi mai putea folosi vocea decât ca să geamă şi ca să implore milă. Medicamentele Veronicăi s-au dovedit inutile, iar medicii, după ce şi-au măsurat forţele cu răceala, s-au declarat învinşi. Aşa că Veronica a cerul ajutorul mătuşii Dumitra, însă ventuzele făcătoare de minuni tocmai fuseseră împrumutate deunăzi unui bărbat din Boloteşti pentru ca, sărmanul, să-şi vindece concubina de un guturai nenorocit. Veronica, toată plânsă, a venit la mama ca să-şi spună necazul. Mama, auzind de răceala lui neneia Emil, şi-a amintit de darul mătuşii aproape uitat pe fundul unui sertar al scrinului. Când a deschis sertarul a fost surprinsă să constate cât de mulţi păianjeni îşi ţesuseră pânzele în jurul cutiei. „Ce-o mai fi şi cu asta”, şi-a zis îngândurată… Veronica a mulţumit pentru ventuze şi a alergat bucuroasă cu ele acasă… Mâncam orez cu lapte, iar mama ne vorbea despre cum să ne adresăm oamenilor mari: neneia, nene, domnu’, părinte, niciodată tovarăşe, „cel mai urât cuvânt de pe faţa cuvântului, când zici cuiva tovarăşe parcă îţi baţi joc de el…” Atunci am auzit-o ţipând. Ne-am năpustit cu toţii afară. Numai Serj, nepricepând ce se întâmplă, a rămas să se lupte cu pilaful. Am văzut-o pe Veronica ieşind în uliţă şi strigând după ajutor: „Săriţi, oameni buni! Ajutor!!!” Mama s-a înfăţişat prima la apel. Apoi au sosit iute şi alţi vecini. Veronica, albă ca zăpada la faţă de spaimă, îşi smulgea buclele blonde şi bolborosea o poveste ininteligibilă. Până la urmă mama a înţeles grozăvia şi a alergat în casa Bunducilor unde l-a găsit pe Emil cu spatele ars zvârcolindu-se în cearşafuri şi mugind ca un taur împuns. Veronica n-a avut putere s-o urmeze; a căzut leşinată pe scări nu înainte de a rosti cu înfricoşare cuvintele: „Doamne, l-am omorât pe Emi! Vai, o să mă mănânce puşcăria!…” Cinci femei şi un bătrân au intrat în casă. Femeile au început să urle, să-şi frângă mâinile şi au cerut cu glas mare să fie chemate ambulanţa şi poliţia. Dar bătrânul le-a închis gura făcându-le nebune: „Vreţi ca vecina să putrezească în temniţă?! Staţi să vedem mai întâi în ce stare e vecinu’ şi-apoi să luăm măsuri!” Stând în pragul uşii, tremurând de toate cele, dar având încredere în priceperea mamei, am văzut-o pe mama cum evaluează rapid situaţia, cum acordă primul ajutor pacientului. Practic, Veronica, înainte de a aplica ventuzele îl fricţionase pe bărbat cu spirt, apoi aprinsese firul de chibrit fapt ce a declanşat un incendiu. Spatele lui Emil arăta destul de rău. Însă Emil se putea considera norocos pentru că, îndată ce se trezise cu flăcările călare pe el, avusese prezenţă de spirit şi se răsucise fulgerător în cearşafuri focul nu avusese timp să ardă în profunzime. Cu toate astea, priveliştea era îngrijorătoare. Deja spatele era brăzdat de beşici lungi şi de la o clipă la alta tot mai mari, iar durerile victimei erau cumplite. Emil îşi băgase capătul prosopului în dinţi ca să-şi înăbuşe durerea, dar pentru că nu reuşea din când în când parcă îşi aduna toate puterile pe care le mai avea şi, dând drumul la prosop, începea să ragă ca un tigru pe rug. Răgetele parcă nu ieşeau dintr-un om, durerea lui părea nepământeană. N-am putut să mai îndur priveliştea, mi se părea că mă ustură şi pe mine spatele, mi se părea că am ars şi eu. Veronica îşi revenise din leşin, dar nu se putea opri din plâns: povestea şi răspovestea printre sughiţuri cum era să-l omoare pe iubitul ei soţ şi primea încurajări din toate părţile. Se simţea vinovată; cu toate astea mărturisea că nu ştie ce duh străin îi furase minţile de îl fricţionase pe Emil mai întâi şi apoi aprinsese focul, în această ordine. Parcă diavolul o împinsese să-i facă rău lui Emil pe care numai cerurile ştiu câte de mult îl iubeşte şi niciodată n-ar îndrăzni să… Deodată în curte şi-a făcut apariţia baba Dumitra, iar Mariusică m-a strâns de mână semnificativ. Baba era extrem de întunecată la faţă. Încă de la poartă a început să facă semne ciudate prin aer cu bastonul şi să blesteme. Iniţial cu toţii am crezut că baba o blestemă pe biata Veronica şi cu toţii ne-am uitat cu milă la nefericită. Însă imediat am înţeles cu toţii că Dumitra nu o blestemă pe Veronica, ci o insultă pe mama. „Stricata asta! I-am dat ventuzele ca să omoare oamenii, vă puteţi închipui!…” Şi bolborosind, însă destul de inteligibil: „Nu Ermil trebuia să ardă!…” Şi spunând asta s-a uitat cu patimă la Mariusică, iar frate-meu, zguduit de privirea otrăvită a Cotoroanţei, s-a înghesuit între mine şi zidul casei. Nu mai erau relaţiile dintre ei cordiale ca înainte. Între ei se întâmplase ceva foarte grav. Mariusică, am aflat mai târziu, se mâniase pe ea (Marius se mânie foarte uşor, însă cumplit) şi-o făcuse de toată batjocura, îi spusese vrăjitoare şi, nemaiauzit de obraznic, îi scuipase în cratiţa de supă, iar baba îl urâse pe viaţă şi pe moarte blestemându-l să ardă în flăcările iadului. Or, pentru Dumitra iadul se situa pe pământ. Ea nu credea în viaţa de apoi; diavolii şi îngerii trăiau, din punctul ei de vedere, aici, la doi paşi de noi, nu trebuia decât să deschizi bine ochii ca să-i vezi, nu trebuia decât să-ţi destupi urechile ca să-i auzi, nu trebuia decât să le pui întrebări sau să le răspunzi ca să intri în dialog cu ei.

Din fericire mama avea în casă o mică farmacie. Cu puţinii bani pe care îi avea în plus, în afara cheltuielilor curente şi în afară de satisfacerea micuţelor noastre capricii, ea cumpăra medicamente pe care le rânduia frumos pe rafturile scrinului, pe cele inofensive, sau bine încuiate în sertare, pe cele periculoase pentru noi. Avea nişte alifii, morfină, pastile nu ştiu de care (calmante?…), medicamente din plante medicinale şi alte miracole care l-au ajutat pe Emil să treacă cu bine peste marile dureri şi să-şi regăsească calmul. Veronica plângea în continuare. Baba Dumitra continua să facă gălăgie afară tunând şi fulgerând. La un moment dat, s-a ivit în curte viceprimarul cu câţiva miliţeni şi un medic. Cine îi anunţase nu s-a ştiut niciodată. Când i-a văzut pe oamenii legii Veronica a leşinat iarăşi. Miliţienii s-au apucat îndată să facă cercetări. Era un caz penal. Până la urmă, totuşi, vicele care era un om de onoare, lucru rar, făcându-i-se milă de nefericita femeie a promis că va muşamaliza cumva cazul. Era limpede, Veronica era cea mai iubită femeie de pe faţa pământului, iar Emil era cel mai iubit dintre pământeni, iar chestiile astea se puteau vedea cu ochiul liber de pe orbită. Emil însuşi s-a rugat cu lacrimi în ochi pentru Veronica şi-a luat toată responsabilitatea pe umerii lui: ei, bine, da, el s-a stropit din greşeală cu spirt, iar apoi a vrut să-şi aprindă o ţigară declanşând, astfel, dezastrul; Nicuţa nici nu se afla în odaie, ci în bucătărie, făcea nişte sarmale… „Dacă nu mă credeţi şi o nenorociţi pe iubita mea soţie vă jur că torn sticla de spirt pe mine şi-mi dau foc!” Poate că acest argument a cântărit cel mai mult în închiderea cazului, cine ştie… Uşor, uşor s-a retras toată lumea. Lângă pacient şi Veronica a rămas numai mama. Totuşi, Emil avea nevoie de tratament adevărat. Aşa că timp de trei săptămâni mama s-a perindat pe la toate farmaciile din Odobeşti şi Focşani cheltuind o groază de bani, cei mai mulţi fiind din economiile ei, pe medicamente, pansamente şi toate cele uimindu-i pe farmacişti şi obligându-i s-o chestioneze de fiecare dată: „Da’ ce faci dumneata cu medicamentele astea?…” De fiecare dată mama invoca pregătirile ei pentru admiterea la medicină (are nevoie de pregătire practică etc.), însă argumentul era prea puţin credibil şi nu potolea curiozitatea farmaciştilor, ba chiar o sporea, căci cine a mai pomenit ca cineva să se pregătească pentru un examen ruinându-şi economiile… Numai prin sacrificiul mamei şi prin rugăciunile şi permanenta jertfire de sine a Veronicăi s-a vindecat Emil. Neneia, neprezentându-se la serviciu, fusese ameninţat, printr-o telegramă, cu concedierea. Când, după o lună s-a întors pe şantier, el şi-a reluat slujba de macaragiu fără a i se mai cere explicaţii pentru că macaragii nu prea se găseau, iar termenul de  finalizare a lucrărilor (scurtat cu şase luni, la ordinul primului-ministru) se apropia cu repeziciune.

Însă după aceea mătuşa a declanşat prigoana cea mare împotriva căsuţei noastre. În dimineaţa următoare mama a găsit în pragul casei nişte ghemotoace ciudate din fire de păr, bucăţi de săpun, panglici roşii şi ace. În dimineţile următoare, la fel. Mătuşa ne bombarda cu farmece. La început mama n-a luat în serios bombardamentul magic. Dar când a băgat de seamă că noi ne îmbolnăvim unul câte unul şi-a revizuit poziţia. Într-adevăr, noi cădeam la pat ca nişte cărţi la jocul de domino. Era un fel de gripă ce se manifesta prin stări de ameţeală, febră, vomă şi atroce dureri de cap. În plus, strănutam foarte des şi în timpul crizelor de strănut ieşea din nările noastre un fel de puroi. Mama îşi frângea mâinile, nu ştia ce să ne mai facă pentru a ne readuce pe linia de plutire. Ajunsesem să bolim toţi trei băieţii, iar Lăcră, în pântecele mamei, dădea semne că e pe cale să se îmbolnăvească şi ea. Era vorba de un fel de boală fermecată. Mama se temea să ne scoată afară, în aerul răcoros. Era spre sfârşitul verii şi ploua într-una, Milcovul se umflase şi făcea ravagii, se pare, prin Goleşti şi Răstoaca. Chiar şi cea mai mică adiere de vânt ne făcea rău. Cel mai vătămător pentru trupurile noastre şubrezite era curentul produs de deschiderea uşilor. Aşa că nici nu putea fi vorba de o călătorie aventuroasă spre dispensarul aflat la câţiva kilometri distanţă; numai până în staţie ar fi trebuit să parcurgem aproape jumătate de kilometru prin vânt şi ploaie. Veronica, la rugămintea mamei, a plecat la dispensar ca să solicite sprijin, însă nici un asistent, nici un medic nu erau disponibili, toate cadrele erau suprasolicitate în urma unei masive toxiinfecţii alimentare de la un IAS din zonă. Disperată, mama ne-a lăsat în paza îngerilor şi-a Veronicăi, apoi a plecat grabnic la Focşani cu autobuzul de 12.00. Veronica ne-a dat ceai fierbinte cu linguriţa şi a plâns mult văzându-ne atât de prăpădiţi. Căci într-adevăr, eram cu toţii vârăţi în plapumă în toiul verii, căci dârdâiam de frig, şi stăteam răstigniţi cu faţa spre tavan. Mă durea cumplit capul, chiar şi cea mai mică mişcare o percepeam ca pe o decapitare. Frăţiorii mei simţeau la fel. Cel mai grav părea să se simtă Serj care deja începuse să delireze. Simplu spus, Serj vedea nişte omuleţi, nişte pitici – el îi numea, în mod bizar, „dolari” – care dansau pe vitrină printre bibelouri. Din când în când, Serj ridica încetişor mânuţa aproape golită de viaţă şi cu degetul arătător încerca să-i atingă, deşi între el şi vitrină era un spaţiu destul de mare, şi murmura stins: „Vol spalze pipeloul… Se supălă mami…” Marius încă nu ajunsese să delireze, însă deja nu mai recunoştea pe nimeni. Iar eu ameţeam atât de tare încât îndată ce închideam pleoapele simţeam cum se învârte patul cu mine şi îndată îmi venea să vărs. Şi vărsam tot ceaiul, toate pastilele şi toată mâncărica pe care mama se chinuise, sărmana, s-o vâre în mine. După un ceas şi jumătate, mama s-a întors cu plasele pline de medicamente şi mâncare ca odinioară căpriţa din poveste. Era îngrijorată, obraji aprinşi, ochi plânşi, răsufla greu. Totuşi, era nu mai optimistă, ci în orice caz mai lămurită. Discutase despre simtomele bolii noastre cu o farmacistă care îi vorbise despre encefalită şi, fiinţă milostivă, promisese că o va trimite pe fiica ei, asistentă la Spitalul Mare, în vizită la noi după ce va veni de la serviciu. Mama ne administră îndată nişte pastile, ne fricţionă din nou cu spirt, ne schimbă rufele transpirate şi ne făcu iarăşi ceai fierbinte. Serj continua să bâiguie despre dolarii dansatori, iar mama îi ţinea hangul: „Unde, aici?… Aha! Chiar aşa!… Ce dans adorabil!” Vorbea numai în şoaptă, căci noi nu suportam sub nici o formă sunetele înalte. Cea mai înfiorătoare experienţă era pentru noi trecerea trenului prin spatele casei; încă de departe, din viile satului Păţeşti, îşi anunţa sosirea cu sunete înalte şi largi ce făceau să se zguduie frontierele cerului, iar trecerea lui cutremura pământul şi bineînţeles căsuţa noastră cu tot ceea ce însemna ea: ferestre, geamuri, ziduri, tavan, acoperiş, sobe, veselă, bibelouri, vitrine, pânze de păianjen, pivniţă şi aşa mai departe. De fiecare dată, deci, trecerea trenului demonstra clar că frumoasa noastră căsuţă nu e o clădire din căramizi şi ciment, ci e o masă de gelatină dispusă să vibreze după cum bate vântul. Spre seară, mama a ajuns în pragul deznădejdii văzându-ne cum ne prăbuşim cu toţii în braţele halucinaţiilor. Nu ştiu ce vedeau ceilalţi, dar eu vedeam un fel de copaci enormi, ca nişte baobabi, care creşteau din firele de iarbă de pe tavan (?!) în jos, încoace spre mine şi mă înghesuiau fără milă, crengile lor dese mă striveau, iar frunzişul lor cam ţepos mă sufoca; camera devenise un fel de junglă, numai crengi, trunchiuri gigantice şi frunziş, şi de peste tot ţâşneau spre mine maimuţe agresive ce vroiau să mă zgârie şi să-mi facă rău. Când disperarea ajunse la limită sosi mântuitoarea Domnişoară Iuliana care, după ce ne consultă, ne făcu nişte injecţii (noi n-am simţit nimic) şi prescrise nişte medicamente. Apoi am adormit cu toţii şi ne-am trezit după vreo două zile complet vindecaţi, dar storşi de vlagă. Am mai rămas prizonierii patului încă trei zile, iar în vremea asta ne-am uitat la străvechiul televizor Sirius la eternele emisiuni despre agicultură, la ştirile cu Ceauşeştii şi măreţele înfăptuiri ale poporului socialist şi mai ales la nişte desene animate şi câteva filme de pe un post bulgar devastat de purici din care nu înţelegeam absolut nimic. Mama gravita ca o stea în jurul patului nostru şi nu ştia ce să mai facă de bucurie văzându-ne vindecaţi ca printr-un miracol. Îi creştea pântecele şi începea să aibă dureri, însă asta n-o împiedica să ne îndeplinească toate mofturile. Vroiam plăcintă cu brânză? Ne făcea plăcintă cu brânză chit că brânză nu prea se găsea… Vroiam mere? Ne cumpăra mere. Vroiam ciocolată? Ne cumpăra Martinel şi Rom. Vroiam bomboane? Ne cumpăra Olimpice, CIP şi Mentosane. Vroiam pufarine? Ne cumpăra pufarine. Şi cu ultimii bănuţi ne cumpăra eugenii, sărăţele şi gume Turbo. E adevărat, nu întotdeauna avea bănuţi şi, mai ales, nu întotdeauna găsea ceea ce doream noi, dar mama se dădea peste cap, făcea ce făcea, şi ne îndeplinea dorinţele. În plus, ne trata sufletele cu poezii, poveşti, cântece şi jocuri. O iubeam profund pe mami; pentru noi ea nu era doar mami, ci era şi îngerul nostru păzitor. Iar după o săptămână, când am ieşit în pragul casei, ca să ne încălzim la soarele orbitor, mătuşa ne-a văzut din curtea ei şi a încremenit, căci în loc să ne vadă întinşi în sicrie, ea ne vedea teferi şi mai potficioşi de viaţă ca niciodată.

Şi ne-am reluat vieţile în pace. Dar într-o pace ameninţată tot timpul de războaie obscure şi înconjurată de un zid de linişte aparentă.

*

Serile ne adunam pe lângă mama, în pat, ca să ne citească poezii şi poveşti. Nevoia noastră de poveşti şi de frumuseţe era foarte mare, eram pururi nesătui de ficţiune. Sorbeam cu evalavie fiecare cuvânt de pe buzele mamei, nu lăsam să ne scape nimic şi abia la sfârşitul lecturii puneam întrebările. Niciodată, după aceea, n-am întâlnit în viaţă o cititoare mai talentată decât mama. Şi-apoi, nu doar că o ascultam fascinaţi, ci o şi contemplam fermecaţi. Căci nu doar că era o femeie foarte deşteaptă, dar era şi foarte frumoasă. Şi-atunci când ne citea de zâne, de crăiase, de fiice de împărat, de Ileana Cosânzeana şi de prinţese şi de toate celelalte preafrumoase cu toţii ne gândeam la ea. În pofida vremurilor dificile şi a vieţii aspre mama rămăsese aceeaşi adolecentă de odinioară. N-avea decât douăzeci şi trei de ani, dar părea cu cel puţin opt ani mai tânără, iar când ieşea în lume cu noi sau cu tata lumea credea ori că e sora noastră mai mare, ori că e fiica lui tata care avea treizeci şi patru de ani, dar părea cu vreo zece ani mai în vârstă. Fusese învăţătoare, dar renunţase la cariera didactică pentru a se dedica în întregime familiei. Era o luptătoare autentică. Creştea patru prunci mai mult singură, căci tata era mai tot timpul departe, iar bunicii, având şi ei greutăţi şi suferinţe, nu prea ne vizitau. Muncitoare ca nimeni alta, nu-şi mai vedea capul de treburi. Gătit, spălatul rufelor, schimbatul scutecelor, injecţii, ceaiuri, curăţenie generală în toată casa, ştersul prafului, spălatul covoarelor, zugrăvit, curăţenie în curte, dusul gunoiului, cumpărăturile, plătit facturile şi aşa mai departe, pe toate le făcea singură. În plus, era foarte isteaţă, învăţa totul din prima, nu trebuia să-i explici prea mult. Îi spuneai o dată cum se face prăjitura cu miez de nucă şi praf de ciocolată, iar după câteva minute te ruga să guşti, cu condiţia să fi avut ingredientele cu pricina… Când reuşea să obţină câteva momente de răgaz în loc să se odihnească răsfoia cu pasiune nişte cărţi groase şi învăţa nume de medicamente, formule chimice de neînţeles, memora pagini întregi după o simplă lectură; visul ei era ca, într-o zi, să devină farmacistă, căci universul medicamentelor şi medicina, în general, o pasionaseră dintrotdeauna. Dar cel mai mult îi plăcea să ne dădăcească, să se joace cu noi, să ne cânte şi să ne citească. Citea cu intonaţie, reproducea practic vocea fiecărui personaj şi gesticula foarte caraghios, talentul ei dramatic era mai mult decât evident. Cel mai tare ne plăcea când ne citea poveştile şi amintirile lui Creangă adoptând accentul dulce moldovenesc. De asemenea, ne citea cu pasiune din Coşbuc, poetul pe care ea îl iubea cel mai mult. Poeziile lui Coşbuc aveau virtutea muzicalităţii, aşa că mama de cele mai multe ori ne cânta poeziile: La oglindă (după melodia binecunoscută), El-Zorab (tonalitate melancolică-sfâşietoare ce ne smulgea lacrimi), Nunta Zamfirei, Mama, O scrisoare de la Muselim-Selo, Rugămintea din urmă, Crăiasa zânelor (eram convinşi că acolo era vorba de povestea mamei, de fapt),  Dragoste învrăjbită şi toate celelalte. Apoi ne citea din poemele caraghioase ale lui Anton Pann, neocolind diamantele lui de înţelepciune pe care ni le explica foarte bine. Eminescu, în decalogul preferinţelor noastre se situa abia pe locul patru. Poeziile geniului naţional ni se păreau insuportabil de frumoase, dar mesajele celor mai multe rămâneau străine sau îndepărtate de noi şi eu, în minte, le asociam cu avioanele ce treceau pe cer lăsând urme difuze în urmă: la fel de îndepărtate şi măreţe. Ne mai citea pastelurile şi poemele istorice ale lui Alecsandri (dragostea pentru Extremul-Orient de mai târziu mi se trage din audiţia de atunci a aşa-ziselor „pasteluri chineze” ale bardului din Mirceşti), poveştile lui Ispirescu, poveşti populare, legende istorice, snoave şi dintr-o carte despre animale pe care Emil i-o dăruise lui Mariusică. Îmi amintesc cu nostalgie mai ales de cartea cu animale: cartea – nu-mi amintesc dacă era vorba de un manual sau de un tratat de zoologie – avea şi superbe ilustraţii în alb şi negru, fotografii (ţin minte perfect o gorilă şi un cap de tigru) pe care, din păcate, după puţin timp eu însumi, rămas singurel acasă pentru câteva ceasuri, am nenorocit-o pur şi simplu tăind-o cu foarfeca în mii de bucăţi cu intenţia precisă de a elibera animalele sălbatice din captivitate…

Aşadar, într-o seară târzie, pe la 11, ne aflam în pat, în jurul mamei. Ascultam fascinaţi istoria lui Greuceanu. […] Urmăream cu atenţie cum mama, prin jocul mâinilor, sublinia fiecare cuvânt, fiecare idee mai importantă. Ţinea cartea lui Ispirescu pe pernă, iar cu mâinile făcea nişte semne care ne ajutau să înţelegem mult mai bine, totul. Vocea ei minunată mă ungea pe suflet. În plus, mi se părea că niciodată mami nu fusese mai frumoasă decât în seara aceea. Era, în fond, o copilă plină de viaţă pe care necazurile cele mari n-o doborau niciodată definitiv, ci, dimpotrivă, o întăreau şi, în mod straniu, o înfrumuseţau. Nu ştiu dacă era într-adevăr cea mai frumoasă femeie din lume, dar pentru mine, pe atunci, nu exista adevăr mai pur decât acesta; eram convins că mama era, dacă nu fiică, în mod limpede cel puţin nepoată a Fiicei Împăratului.

Deodată, ne-a stat inima în loc. Xerxes a început să latre la uşă foarte puternic şi parcă mai fioros ca niciodată. Ne-am înfiorat, probabil, cu toţii. Mariusică, mi-amintesc, m-a strâns cu mâinile de braţ. Mama s-a oprit din citit şi, la fel ca noi, a încremenit. Xerxes continua să detoneze bombe nucleare la uşa casei: „Haaammm-Haaammmm! Haam-Hamm!” Poate ca să ne încurajeze sau doar pentru a ne încuraja cât de cât, mama ne-a şoptit: „Poate că trece cineva pe uliţă…” Pentru că îi era urât – fricii instinctive de hoţi, i se adăuga teama de un beţivan din cartier, Marin Soare, ce o urmărea cu obstinaţie de ceva vreme şi care, ori de câte ori se întâlnea faţă către faţă cu ea, îi făcea propuneri indecente şi o trata ca pe o târfă cum, de altfel, trata toate femeile – în fiecare seară mama încuia uşile şi cu chile şi cu zăvoarele şi apoi verifica de câte două, trei ori dacă le-a închis bine. În seara aceea – pentru că de dimineaţă se întâlnise cu Soare care îi dăduse un ultimatum: „Dacă nu faci cum zic eu, târfă, îţi omor copilaşii!” – mama verificase de cel puţin cinci ori dacă a închis, dacă a zăvorât bine uşile şi ferestrele. La operaţiunea asta am fost martor eu însumi, aşa că eram mai mult decât sigur că nici măcar o furnică n-ar mai putea pătrunde nimeni în căsuţa noastră fără acordul mamei. Xerxes îşi înteţi lătratul, pur şi simplu aveai impresia că ţine piept unei armate întregi de diavoli. Subit, uşa de la intrare ce fusese bine încuiată s-a deschis şi s-a trântit cu zgomot la loc. În faţa noastră era o uşă cu geamuri, aşa că am fost consternaţi să-l vedem pe tata în carne şi oase… Ştiam că tata muncea în Irak şi că trebuia să revină în ţară abia pe la sfârşitul lui septembrie… „Tata”, după ce a trântit uşa de la intrare, a luat-o la fugă spre debara. Când a trecut „tata” spre debara pardoseala (dedesupt se afla pivniţa) s-a auzit huruind ca şi cum ar fi fost străbătută în goană de picioroange. „Tata” a intrat în debara trântind uşa cu zgomot în urmă lui. Văzându-l pe „tata”, deci, am fost cu toţii uimiţi. Mama, cea dintâi, s-a ridicat din pat şi a început să strige: „Andrei! Măi, Andrei!” Glasul mamei a răsunat în noapte ca un strigăt în pustie. Auzind-o pe mama, Xerxes s-a mai potolit, dar a început să geamă pe scări, la uşă. Mama a aprins lumina pe hol, apoi l-a luat pe Mariusică de mână şi s-a dus să-l caute pe „tata”. Îl striga în contin uare: „Andrei! Te-ai întors, măi, Andrei?! Ce cauţi în cămară?… Pentru numele lui Dumnezeu, de ce te ascunzi şi…” Nici un răspuns. A luat apoi lanterna şi a căutat mai bine de un ceas în debara şi în toată casa, în pivniţă, ba chiar şi în pod. Debaraua nu mai avea alte uşi, nici ferestre, ci numai o aerisire ca o sită subţire, atât. A răsturnat toate conservele, toţi sacii cu făină şi cu mălai, a căutat în toate cratiţele, în toate borcanele, în sticlele de vin, în sacul de nuci, în capaca de brânză şi n-a găsit absolut nimic. „Tata”, nicăieri. Verificând uşa de la intrare, mama a avut surpriza să constate că era, bineînţeles, bine încuiată. Şi-atunci ne-a apucat pe toţi spaima. Creatura înfricoşătoare rămăsese, deci, printre noi. Căsuţa nu mai era un loc de locuit. Pur şi simplu, locuiam într-o casă blestemată. Nu mai era chip să ne chinuim, să fim chinuiţi zi şi noapte. Vroiam cu toţii să obţinem o vieţişoară normală. N-a mai dormit nimeni până dimineaţa. În zori mama i-a scris o lungă scrisoare lui tata în care îi descria cuvânt cu cuvânt eveneimentele şi-i cerea în mod imperativ să revină acasă ca să ne salveze. După două săptămâni scrisoarea a sosit înapoi, deschisă, însă fără să fi găsit destinatarul… Tata fusese dat dispărut. E de la sine înţeles cât de tare ne-a înspăimântat această veste. Mai cu seamă mama a fost la un pas să-şi piardă minţile. Numai Veronica şi bunicuţa, mama ei, au reuşit s-o readucă pe linia de plutire. Dar mama, doar pe jumătate resemnată, din când în când se prăbuşea într-o criză de disperare şi striga printre lacrimi: „Copilaşii mei! Ce mă fac eu cu copilaşii mei?!…” Însă tristeţea n-a durat foarte mult, căci după nici nouă zile de la fatidica ştire tata a sosit acasă. Împreună cu doi ingineri, adusese în ţară un coleg ce fusese rănit pe o platformă petrolieră din Golf. Nici vorbă, deci, de dispariţia tatei. Mama, văzându-l intrând pe poartă, i-a alergat în întâmpinare şi i-a sărit în braţe. Nici nu l-a lăsat să-şi tragă sufletul că îndată l-a întrebat: „Ori ai fost acasă în noaptea de 7 spre 8, pe la ora 11?…” Tata s-a uitat la ea întrebător, apoi a clătinat din cap a mirare: „Da’ ce ţi-a venit de mă întrebi asta?” „Spune-mi”, a insistat mama, „ai fost acasă, atunci?” Tata s-a enervat, cumva: „Da’ ce dracu’, măi, Ioană, ori sunt nălucă?! Ce să caut acasă? Aseară am sosit în ţară…” Pentru că mama încă mai avea îndoieli, tata i-a arătat nişte hârtii doveditoare. Şi-atunci, deplin lămurită, mama i-a povestit totul.

Tata, oricât de tare ar fi fost el, şi-a dat seama că nu mai era chip să locuim în acea căsuţă. Aşa că a hotărât să o vândă. A dat de ştire peste tot că vrea să vândă casa, însă nimeni nu se arăta interesat de cumpărarea ei. Se dusese vestea în lume că e o casă bântuită şi mulţi oameni, mulţi gură-cască veneau s-o vadă din uliţă fără a îndrăzni vreunul să se apropie prea mult sau, Doamne fereşte, să intre în curte. Poate că Soare ar fi dat buzna de multă vreme peste noi şi peste mama, ca să ne căsăpească pe noi, ca s-o batjocorească pe ea, însă chiar şi el, care se lăuda în gura mare pe toate străzile că lui nu-i e teamă nici de dracu’, era intimidat de faima funestă a casei.

În vremea asta, cu Xerxes se petrecea ceva foarte ciudat. Nu doar că îşi pierduse complet vederea. După noaptea marii spaime câinele se îmbolnăvise de o boală nervoasă. Niciodată nu s-a ştiut ce boală a fost aceea. Sintomele erau următoarele: din senin începea să tremure, ca şi cum ar fi văzut ceva foarte înfricoşător, pur şi simplu tremura carnea pe el, nu doar pielea; uneori nu reuşea să se mai ridice de jos de parcă n-ar fi avut oase de oase, ci oase de lapte; pe limbă îi apăreau nişte inflamaţii purulente ce îl chinuiau foarte tare şi-l împiedicau să mănânce; dintr-o dată se smulgea de la pământ ca şi cum pământul i-ar fi ars labele; în timpul nopţii gemea; din gură îi curgea un fel de lapte şi aşa mai departe. Muştele deveniseră unica hrană pe care o consuma cu plăcere. Văzându-l aşa, tot mai descompus, tata era de părere că în curând câinele o să turbeze. Aşa că a hotărât să scape de el. Tata, la sfatul mătuşii Dumitra, avusese de gând să-l vâre într-un sac şi să-l lege de linia ferată ca să-l calce trenul, dar mama, prinzând de veste în faţa unei asemenea grozăvii a făcut o scenă de toată frumuseţea ameninţând cu divorţul şi cu sinuciderea şi aşa mai departe. Într-o zi tata s-a întâlnit în piaţă nas în nas cu un fost coleg de armată ce devenise responsabilul unui teren de vânătoare de pe Dealurile Fălciului, el însuşi vânător profesionist. Vânătorul l-a însoţit acasă pe tata şi la capătul unei zile întregi de poveşti tata l-a rugat să ia cu el şi câinele. I-a vorbit, în puţine cuvinte, despre boala nervoasă a animalului. Vânătorul a zis: „Ştii, măi, Andrei, tatăl meu are o stână pe Valea Elanului. Eu zic să nu împuşc dulăul acum. Îl mai las până la sfârşitul toamnei să păzească oile, poate se mai ia cu cielalţi câini şi-i trece de urât. Poate că n-o să turbeze. Cine ştie…” Noi ne-am bucurat auzind că nu-l va împuşca, însă am plâns toată noaptea după ce a plecat. Sub nici o formă n-a vrut să plece. S-a împotrivit cât a putut. S-a târât pe jos, a gemut, a încercat să rupă lanţul şi ne-a implorat cu ochii lui goi să nu-l lăsăm în mâinile străinului. Ne-a rupt inimile. În zilele şi nopţile următoare ni s-a părut că unul dintre noi a murit. Pe neaşteptate, văzând cuşca goală izbucneam în lacrimi fierbinţi şi-l imploram pe tata să-l aducă pe Xerxes înapoi. Dar tata ne lua în zeflemea.

O sută de kilometri ne despărţea de Xerxes, după cum ne arăta mama pe harta României. Mama încerca să ne mintă frumos. Ne păcălea că i-a trimis Xerxes o scrisoare în care relata cât de bine o duce la stâna de pe Valea Elanului; ne citea acea scrisoare scrisă bineînţeles de ea şi în felul ăsta parcă ne mai mângâia sufletele. Xerxes ne îndemna să fim cuminţi, ne asigura că se simte excelent, că în primăvară trage nădejde să ne facă o vizită şi în plus ne informa în legătură cu pregătirile lui de nuntă. Chipurile, Xerxes se pregătea de însurătoare, căci găsise o căţea preafrumoasă de care se îndrăgostise şi lângă care îşi dorea să trăiască fericit toată viaţa. La rugămintea noastră, mama a scris şi a expediat (?!) o scrisoare în care noi îi uram sănătate, fericire şi numai bucurii; în plus, îl imploram ca, din când în când, să ne mai viziteze, pentru că, adăugam într-un Post-Scriptum, ne e taaare dor de el… Spre bucuria noastră, Xerxes, într-o telegramă de a doua zi, promitea să ne viziteze curând!…

Dar după două săptămâni am avut parte de cea mai tristă privelişte din lume. Dimineaţa tata l-a găsit pe Xerxes înecat în groapa de stins varul. Plouase toată noaptea şi se adunase apă pe fundul gropii. Timp de două săptămâni bietul câine îşi rosese zgarda cu ghearele şi apoi parcursese drumul înapoi spre casă conducându-se exclusiv după miros ca să moară. Văzându-l pe tata cum scoate câinele cu furca de pe fundul gropii ni s-a părut că se prăbuşeşte un munte peste noi. Ne-am simţit striviţi de tristeţe şi de remuşcări. Regretam profund că îl implorasem atâta în scrisori să se întoarcă asasă ca să ne viziteze! Am plâns atunci cum n-am plâns mai târziu nici la moartea bunicilor… Niciodată n-am mai iubit un animal la fel de mult ca pe Xerxes.

…Am fost cinci fraţi la părinţi; sora cea mare, Maria, se află în ceruri. Nu-i adevărat. Am fost, de fapt, şase fraţi: doi dintre ei, Maria şi Xerxes, ne veghează acum din braţele îngerilor…

Niciodată, după aceea, părinţii mei n-au mai ţinut vreun câine. Amintirea lui Xerxes este, pentru noi toţi, sacră. Li s-a părut întotdeauna că a adopta un alt câine ar constitui un act de trădare faţă de Xerxes. Eu nu sunt sigur că ar fi chiar aşa, dar, în fine.

*

În cele din urmă tata a găsit un cumpărător. Adam Suebu, un tânăr nonconformist, ateu şi profund materialist, care nu se temea de nimic şi de nimeni pe lumea asta în afară de Cipriana, logodnica lui, a bătut într-o dimineaţă la poartă. S-a minunat de frumuseţea casei, de poziţia ei într-o zonă liniştită şi curată, departe de lumea dezlănţuită şi poluată, la marginea podgoriei şi într-un loc foarte pitoresc. Numai calea ferată din spatele casei îl nemulţumea, însă, vizionar, prevedea că vremea când pe-aici nu va mai trece nici un tren nu e foarte departe… Pe deasupra, era încântat de preţul foarte scăzut al casei. A scos banii din valiză şi i-a pus pe băncuţă. Tata, mulţumit de rezultat, nici măcar n-a mai numărat banii.

În weekend ne-am mutat în casa din Unirea. Plecarea din căsuţa în care am deschis ochii prima dată pe planeta asta a fost una dintre cele mai sfâşietoare experienţe din viaţa mea.

Mulţi ani după aceea, tata se întâlnea pe stradă cu Adam şi de fiecare dată se simţea umilit. Căci Adam, foarte rău de gură, mereu făcea mişto de el: „Cum aţi putut voi să părăsiţi bunătate de casă pentru o prostie?! Cum de vi se întâmplau vouă lucruri ciudate? Noi n-am văzut, de când stăm în casa asta, nici draci, nici stafii! Şi-apoi, la preţul ăla… Deh!” Şi aşa mai departe.

Spriritele, însă, adevăratele locuitoare ale căsuţei, adunau multă ranchiună şi ură.

Căci, într-adevăr, după şase ani, şase luni şi şase zile de la cumpărarea casei, familia Suebu a primit cea mai cumplită palmă pentru necredinţă şi batjocură. Într-o după-amiază fiul cel mic al lor, Dănuţ, se întorcea de la şcoală. Era singur. În apropiere de casă era o trecere de pietoni. Încă de departe a văzut venind un TIR în mare viteză. Sunt lucruri adevărate. Nu sunt poveşti. Totul a fost văzut de două babe, două ţaţe care, la vreo patruzeci de metri de zebră, stăteau la poartă şi puneau ţara la cale, dar, după felul ţaţelor, pălăvrăgind nu se uitau una la celalaltă, ci de jur-împrejur în căutare de noi subiecte de dezbatere, aşa că ele au văzut limpede totul. Nimeni nu se afla în apropierea lui Dănuţ. Şi totuşi, când s-a apropiat TIR-ul la vreo 3-4 metri de zebră, o forţă nevăzută l-a împins pe bietul copil atât de tare încât l-a aruncat până în mijlocul drumului. TIR-ul, venind, l-a izbit din plin. După zece minute d-l Adam sosea de la serviciu pe bicicletă. Încă de departe a văzut TIR-ul oprit în fagul secular din faţa casei vecinului Barbăndeal. S-a întrebat, văzând mulţimea adunată ca la circ: „Ce dracu’ s-o fi întâmplat?” Deodată multe feţe, şocate (toate) şi plânse (cele mai multe), s-au întors spre el. Iar când a zărit-o pe Cipriana îngenunchiată, ca o statuie fără viaţă, în mijlocul drumului şi aplecată, cu părul despletit şi smuls, peste jumătate din Dănuţ i s-au muiat picioarele şi pentru prima dată în viaţă a privit spre cer şi acoperindu-şi faţa cu palmele a mugit: „Doamne, de ce?!!!”

Nu a aflat niciodată răspunsul. După ce şi-au revenit din şoc, Adam şi Cirpiana, împreună cu fiul cel mare, au fugit în Portugalia unde locuiesc şi astăzi.

Iar casa a rămas singură în eternitate. E mâncată de rugină, de muşchi şi de mucegai. Creşte iarbă în camere, geamurile s-au spart, varul a picat de mult de pe pereţi, prin acoperiş plouă, iar în cearşafuri dorm reptilele şi şobolanii. De două ori în viaţă am cutezat să trec pe uliţă, prin faţa ei. De fiecare dată, deşi fără să văd ceva deosebit, m-au străbătut fiorii. Într-o vreme s-a zvonit că cineva plânge la miezul nopţii pe verandă. A fost doar un zvon. Totuşi, în timpul eclipsei din 11 august 1999, când mulţi pământeni au crezut că vine sfârşitul lumii, doi vagabonzi, nepuşi la curent cu faima casei, au vrut să se ascundă de Antihrist şi de Îngerii Judecăţii şi au pătruns în interior. Au fost îngroziţi să descopere un leş atârnând într-un ştreang făcut din perdele în debara. Anunţaţi, vecinii au descoperit înfioraţi zgârieturi pe pereţi făcute de gheare sau de cuţit şi mesaje ca nişte rune: „Când i-am cumpărat sufletul, aici, în cămara asta, atunci… (restul ininteligibil)”.  Prea puţini şi-au mai amintit, atunci, de mătuşa Dumitra cea care-şi vânduse sufletul pentru o dragoste mare. Mulţi o crezuseră moartă de mult.

Iliada & Odiseea


Şeherezada, de când a născut, e mamă şi soţie fericită. E drept că-n primele zile îi e foarte greu. Singură, abia poate să se descurce. Doar că nu-i de tot singură. Îi sunt alături. O îngrijesc şi o ajut după puţina mea pricepere. Cumpăr lapte pentru cei şase pui, căci, slăbită de suferinţele noastre din ultima vreme, nu are suficient lapte pentru toţi. Ca s-o înzdrăvenesc, îi fac ouă ochiuri, omlete, mititei, păstrăvi la grătar, negrese, gogoşi, plăcinte poale-n brâu, pâine de casă, turtă dulce şi mai ales cozonac cu rahat şi stafide după care pur şi simlu se topeşte. E mulţumită că o ajut, că sunt în stare să-mi răpesc din timpul pentru scris pentru a avea grijă de ea şi de pisoi. În felul ăsta îi mai trece marea amărăciune.

hh

Care amărăciune? Păi, uite, afurisitul de Ghiță nu vrea să audă nici de ea, nici de pisoi, ca şi cum altul ar fi tatăl. Faptul o umple de amărăciune şi de multe ori o surprind cu ochii umeziţi de un plâns lăuntric. Mi-e drag să mă joc cu pisoii orbi, să-i iau în palmă, să mi-i lipesc de obraz şi să ascult bătăile inimioarelor lor. E adevărat că unul dintre ei, un motan, mă stupeşte atât de avan ca şi cum mi-ar descânta de deochi. Altul zgârie. Altul toarce zi-noapte ca atins de letargie. O d-şoară adoră să se pişe pe cămăşile mele. Alt motănel deja s-a învăţat să guste din preparatele mele şi-şi croieşte o burtă de toată frumuseţea. În fine, o a doua d-şoară ţine cu orice preţ să facă băi calde în strachina de lapte. Şehe, normal, se topeşte după ei: toată ziua îi linge, toată ziua îi scarpină în fund, toată ziua se joacă cu ei. Astfel, îi mai trece necazul. Totuşi, necazul cel mare nu ţine foarte mult, căci după puţine zile Şehe are parte de o bucurie, dacă mă pot exprima astfel, magnifică. Şi cum să nu fie aşa? Căci cine trece pragul casei şi cine se îndreaptă păşind sfios, cumva spăşit pe covoarele mele? Şi cine se apropie cu ochi în care licăreşte iubirea? Şi cine e mai frumos ca niciodată? Şi cine o întinereşte subit pe chinuita mămică, cine-o aduce în pragul extazului? Ghiţă însuşi şi nimeni altul! Întâi, lui Şehe nu-i vine să-şi creadă ochilor. Stă în fund: cu labele-mâni face toaleta unei d-şoare, în timp ce flăcăii se joacă de zor cu coada ei. Ca să vadă mai bine, cu laba îşi şterge puchinii de la ochi şi-apoi, văzând acelaşi miracol, scoate un miorlăit de uimire. Pisoii, care în sfârşit au făcut ochi, se-adună în jurul ei speriaţi. Căci în faţa lor nu-i omu’ ăla care obişnuieşte să vină cu tava plină de bunătăţi, ci o creatură masivă care le seamănă. Petruş, cel mai mare pisoi, lipsit de complexe şi perfect neînfricat se lansează într-o expediţie către coada pisoiului uriaş, coadă ce se mişcă haotic cu o sfidare de necrezut. Şi, de lângă cada lămâiului indonezian, se aruncă precum un proiectil spre coada vrăjmaşă, o apucă zdravăn cu dinţii hotărât să nu-i mai dea drumul până când nu se lămureşte, neruşinata, cum stau lucrurile pe-aici. Pentru o clipă Şehe încremeneşte, căci nu-l cunoaşte încă foarte bine pe Ghiţă; ar putea, cine ştie, să fie violent, să nu guste plăcerile nevinovate ale pruncilor, să nu aibă chef de joacă. Însă spaima îi trece ca prin farmec văzându-l pe Ghiţă cum se tăvăleşte jucăuş prefăcându-se că vrea să-şi salveze coada de la smulgere. În ajutorul lui Petruş sar iute şi Marinică, Crin şi Bleavu, în vreme ce Crenguţa şi Isolda preferă să privească războiul de pe marginea farfuriei de lapte. Şi, muză, spune tu ce tăvăleală urmează! Spune tu, muză, ce tămbălău îmi fac bravii războinici în sufragerie! Spune tu, muză, câţi purici îmi împart în stânga şi-n dreapta în dormitor! Cântă tu, muză, faptele de vitejie ale lui Marinică şi Beavu care, asemenea aheilor din vechime, reuşesc să facă ţăndări o cetate preafrumoasă, deşi nu cetate, ci teancul cel nou de farfurii abia cumpărat din Carrefour! Noroc cu luciditatea Şeherezadei care, dându-şi seama de pericolul la care se expune cratiţa cu ciorbă de perişoare şi-n consecinţă prânzul, opreşte măcelul în pragul uşii de la bucătărie. Deşi văd totul pe monitor datorită sistemului de supraveghere, nu reuşesc să împiedic micul dezastru, căci ţin cu orice preţ să nu mă ridic de la birou până când nu dau gata primul capitol din nuvela „mongolă” Nori de ceramică. Iar când, în sfârşit, cobor pe câmpul de bătălie găsesc o familie foarte fericită trăind în deplină armonie. Ghiţă linge pleoapele şi capul Şeherezadei care, cu ochii închişi, pare că levitează spre paradis. Particip cu bucurie la fericirea lor…

Natalia. Simplă istorisire despre un eșec


Natalia sosise tocmai din Chișinău și se înscrisese inițial la 9B, dar datorită băieților care-i făceau necazuri, se transferase la E. Era fiică de pianist, atâta aflase despre ea. O frumusețe ca-n basme, brunetă cu ochi negri și părul foarte lung, natural, lăsat în libertate pe spate, cu un breton minunat și foarte curată, elegantă și așa mai departe. Un singur lucru făcea din ea cea mai stranie zână pe care o întâlnise vreodată: ochiul drept îi era afectat de strabism. Așa încât, la început, când n-a priceput despre ce era vorba, atunci când stăte de vorbă cu ea avea impresia că privește pe altcineva, nefiind, deci, interesată de subiect ori de el, iar chestia asta îl necăjea foarte tare. Gurile spurcate pomeneau de un ochi de sticlă, dar el refuza să creadă o asemenea grozăvie. O fată atât de stranie, atât de minunată încât, pentru că era la puțină vreme după atrocele 11 septembrie, avea convingerea că nu poate fi vorba decât de unul dintre acei îngeri veniți pe pământ înainte de sfârșitul universal despre care vestise profetul Daniel. Trăia încă sub impresia grozăviei din America. A înțeles însă că nu era vorba de un înger, și s-a liniștit pentru o clipă numai pentru a lua foc în următoarea clipă, când, pe nesimțite a simțit-o strecurându-se miraculos în sufletul lui și-a început s-o viseze și s-o dorească zi și noapte. Îi plăcea să discute cu ea, căci era o fată foarte deșteaptă. Poezia lui Grigore Vieru a fost punctul de pornire al efemerei lor prime întâlniri. A regretat mereu că, într-o zi, din pur orgoliu masculin și, desigur, din prostie, a contrazis-o la ora de geografie pe tema raioanelor din Republica Moldova, chit că el avea, într-adevăr, dreptate, fapt ce, atunci, ei i-a provocat un disconfort teribil. Aflând că e poet și cititor fanatic, fata i-a citit poeziile, iar entuziasmul ei i-a dat aripi. Într-o zi i-a împrumutat Ion și a fost fericit pentru că a avut această șansă. Seara, înainte de a adormi, a luat hotărârea să-i declare, a doua zi, că o iubește. Dar a doua zi ea n-a venit la primele ore, iar treaba asta l-a tulburat profund. Abia la penultima oră, la educație fizică, a văzut-o apărând. În imensa sală de sport erau el, Bogo și încă vreo cinci băieți de la alte clase. Încinseseră o miuță și se încălziseră foarte tare. În toiul jocului uitase de ea. Iar când a văzut-o trecând pragul ușii a alergat la vestiare după un prosop. S-a șters repede de transpirație, de umezeală, nu și de miros. Apoi i-a ieșit în întâmpinare. Îl aștepta nedumerită. „De ce ai fugit?” „Ăăă… După un prosop…”, a șoptit.  Fata și-a deschis poșeta și a scos romanul. În vremea asta a privit-o atent. Era splendidă, în fustă de lână galbenă cu o cămașă verde aproape transparentă prin care i se vedea sutienul și pantofi negri și mirosea a parfum de petunii, cam așa ceva. La tâmple, păru-i negru era ținut în frâu de clame în formă de fluturi. I-a fost dintr-o dată foarte, foarte dragă și i-a venit să îngenuncheze în fața ei și să-i spună că o iubește și așa mai departe. A luat-o de mână și atunci ea l-a strâns ușor. „Ne văd băieții”, a șoptit cu glas sugrumat de emoție. Într-adevăr, băieții îi priveau din fața porții rânjind cu subînțeles. „De ce-mi dai cartea”, a zis, „nu ți-a plăcut?” „Ba da, foarte mult! Am citit-o azi-noapte…” A fost surprins. Nu mai cunoștea vreo fată care să citească barem, darămite să citească un roman de cinci sute de pagini într-o noapte! A vrut să-i dăruiască ei cartea, dar fata a refuzat categoric și atunci el n-a înțeles nimic. Şi-a spus că nu se cuvine să insiste. „Azi ai lipsit…” Fata a lăsat capul în jos. I s-a părut că o îneacă emoția. „Ești incredibil de frumoasă azi”, a șoptit. Era în flăcări. În clipa aceea a făcut comparația dintre ținuta ei de zână și treningul lui, dintre incredibilul ei parfum și transpirația lui și i-a fost jenă. A îndrăznit mai puțin. Apoi a ținut-o de mână și au rămas așa, privindu-se cu dor, pradă amândoi unei tulburări extreme și unei tăceri stânjenitoare, vreo câteva minute. S-a gândit de multe ori, după aceea, că ea aștepta un semn de la el, dar el, vai, nu s-a priceput.  Deodată, fata s-a uitat la ceas și s-a schimbat la față: „Trebuie să plec! Mă așteaptă tata! La trei avem avion…” „Unde pleci?” „La Chișinău…O să-mi fie dor de …ăăă… voi. Guvernul nu i-a dat viză lui tata și…” Şi atât. A început să plângă și a luat-o la fugă spre ușă. N-a avut putere să se ducă după ea, deși îl durea cumplit sufletul că, gata, s-a isprăvit. Nu i-a trecut prin gând să-i ceară numărul de telefon, adresa, absolut nimic. A presupus, pe urmă, că în ceasul acela a ratat întâlnirea vieții lui, că Natalia, cea de atunci, i-ar fi oferit o fericire durabilă, nu o mie de efemere erzațuri ale ei. În fața băieților a simulat o liniște desăvârșită, dar acasă a urlat ca un animal ceasuri întregi fără  a mai putea repara ceva. Când a tras linie și a constatat că n-o văzuse pe Natalia decât două săptămâni și o zi și numai la școală s-a crucit, căci lui i se păruse că pasiunea aceasta-efemeridă durase pe puțin șase veacuri. După câteva luni a răsfoit întâmplător Ion pe care-l uitase pe un raft și pe ultima pagină a cărții a găsit un desen, inimă străpunsă de o săgeată, plus o lalea, și un mesaj în creion: „Mulțumesc pentru carte, Denis! Ești un băiat foarte simpatic! Love you! Cu drag,  Natalia”…

Previous Older Entries

Brumes, blog d'un lecteur

"On ne peut ouvrir un livre sans s'engager à les lire tous", R.M.Rilke

Colocviul Tinerilor Scriitori. 2010

Alba Iulia, 24-26 iunie. Proiect USR

Anticariat Oradea

Cărți bune

AstroGalati

Astronomia galateana la ea acasa!

Shielalala on the moVe.. 0_o

A not, and creative art collector..

On The Heath

where would-be writer works with words

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

putriceningayu

putriceningayu WordPress.com site

Ioan Alexandru - blogul lui Silviu Despa

fragment de memorie - despre poetul Ioan Alexandru

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

Jano Boscher

all works © Jano Boscher 2014

Bodhi Institute of Theology

Institute of Theology

INNER THOUGHTS

INNER THOUGHTS

Roxana Balan

Gânduri din linia întâi a vieţii

Avimelech

foi intr-un sertar...

Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

CristianLoredana's Blog

"Tema care te-a costat multă gândire, va provoca gândire în alţii." -C.H.Spurgeon-

Regăsirea frumosului pierdut

"Frumuseţea va mântui lumea" (Dostoievski) „E multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât, pentru a o învinge, a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.” (Ernest Bernea)

Teofil Pârâian

... "toate prieteniile mi le-am programat pentru vesnicie"

Blogul Onca

Locul tau de autocunoastere si (daca ai chef) dezvoltare personala ;)

Life Behind The Wall

Thoughts and Experiences of a Black American Woman in China

abby in Hallyu-land

I write about what K-Movies to watch and what K-Dramas to stalk. -jediprincess "What I cannot love, I overlook."

Dramamia's Blog

Korean Drama Episode Recaps

Hangukdrama and Korean

HAS NOW MOVED!!

BeyondEyes

perspective matters

The Translator´s Cafe

Translation - Conference Interpreting - Linguistics - Languages - Bilingualism - Literature and more...

Lollipop

Story on my mind

The 코리 in 코리아

Thoughts on life and Korea

Joon Kim's TOK Field Journal and more! :)

4 out of 5 dentists recommend this WordPress.com site

Korean Literature Blog

My thoughts on Modern Korean Literature

East Asian Library blog

welcome to the library

Whitelaw

From Books to Law

CAMBRIA PRESS

Innovative, Independent Publisher of Peer-Reviewed Scholarly Research

The Whimsy of Creation: The Blog of Tieryas

Videogames, people who can fly, an artist who paints through fire, I like to scribble down everything I can. This site is a hub for all my musings...

Singur pe bancă

Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

A Novel Approach

thoughts on books

中国大好き

中国大好き

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 403 other followers