Noapte de primăvara (Kim So-Wol, 1902-1934)


 

În cosițele sumbre ale străvechilor ramuri din salcia plângătoare,
în albastrul intens al bluzei de pe umerii rândunicii
și dincolo de ferestrele cârciumii, doar privește. Nu primăvara
locuiește acolo?

Vânturi mute bat, se tânguiesc și oftează
în vreme ce fără nici un motiv melancolică și plină de nostalgie
această sumbră noapte de primăvară
se lasă ca o ceață și pe nesimțite invadează pământul.

Noapte – Nima Yushij (1895-1960, Iran)


 

E noapte. Troienește bezna pe pământ
Pe ramura bătrânului smochin un cuvânt
Orăcăit de o broască prorocește schimbări
și furtuni, nefericiri, un potop…
Şi mii de spaime întrezăresc ivindu-se dinspre alte zări.
E noapte. Şi-n noapte
Lumea își odihnește trupul în mormânt
Înfricoșat, pronunț șoapte:
„Ce dacă ploile vor îneca pământul, iar lumea se va stinge?
Ce dacă lumea se va scufunda
ca barca fisurată în apă undeva?”
În noaptea asta până în zori ploi vor cădea și cu întuneric va ninge.
„Şi-atunci, oare mâine cum ne vom trezi?
Vom supraviețui oare până-n zori de zi?
Va izbuti lumina dimineții o dată pentru totdeauna
să șteargă de pe fața pământului urmele nopții? Va birui furtuna?…”

Lotuși înfloriți (Ouyang Xiu, 1007-1072)


 

Nu-i lac la asfințit, ci mare de vin invadată de lotuși.
Vino, deci, și toarnă-mi vinul bun…
Curând mă voi duce pe lac. Cum să spun,
Acolo nu vezi steaguri și fanioane de luptă și totuși
Pretutindeni baldachine te pândesc, te urmează,
Căci flori și valuri pe lac, în roșu și verde, veghează.
Barca mă va duce până în inima hățișului de lotuși pe-nserat.
Va ploua. Cețurile își vor închide ușile, discret, în urma mea
Miresme vor pluti pe valuri și eu din cupele de aur le voi bea
Cântând din fluier, de vin și fericire mă voi întoarce beat.

 

 

Simbolism


Mă aștern încet, încet peste frunzele moarte
Laolaltă cu fulgii de zăpadă, pun umărul și eu, iată
La zidirea Siberiei. Cocorii își iau zborul, frate, mamă, tată
Spre izvoarele marilor fluvii și chiar mai departe

Aisbergul vine ca furul din marele nord
Pe nesimțite ca să scufunde Titanicul în mine
Presimte spiritul fuioare de ger, invazie de lavine
În spitalul de gheață pacienții suferă intervenții pe cord

Şi mort e orașul. Nu auzi nici un sunet, de clopot sau de ceartă
Tramvaiele huruie în alte metropole, căile ferate s-au surpat
Sub greutatea zăpezii. Un corb, pe o creangă, privește supărat
Spre bucătăriile bine încălzite ale lumii. O operă de artă

E tăcerea aceasta sculptată în stalactite medievale
Pe străzi nu mai circulă pietoni, nici sănii, nici mașini
Ne invadează din toate zările turme de foci, urși polari, pinguini
Locuitorii s-au refugiat pesemne în peșteri și canale

Bărbații nu se mai adună la tânăra Irina cu clavir în salon
S-au mutat definitiv cu toții în cimitire. De ciocănești în sicrie
Auzi morții cerșind să le mai cânte frumoasa răpusă de ftizie
Un ultim concert la clavir ca să rabde mai bine singurătatea morții de beton.

Simfonia botanică


(În amintirea celor mai frumoase după-amiezi din viața mea petrecute, în anii studenției, în Grădina Botanică din București)

Pentru că vin, ca orice strop de existență, din dumnezeire
Din când în când mi-e tare dor, de tine, infinit
Dar pe pământul acesta mărginit
Nu te pot găsi decât în muzică, în frumusețe, gingășie și iubire
Noaptea te faci țăndări în trilioane de stele
Sau te prefaci în dragoste în visele mele
În zori răsar și eu îndată după soare; din balcon
Vreau să admir, dar cum să admiri oceanul de beton
Au aruncat orizontul în aer și pretutindeni orașul naște fum
Nu vezi oameni într-o mare de oameni, nici păsări, nici o mașină pe drum
Îmi astup timpanele cu căști și mă îndop cu muzică universală
Pentru a supraviețui orașului. Sănatatea intelectuală
Mi-o protejez răsfoind cărți de poezie persană
Mă feresc de mizeria străzilor lipind geană cu geană
Nici nu știu cum ajung la amiază după o veșnicie de înot prin infern
În brațele Edenului, în proximitatea Părintelui etern
Frate drag, infinit, te împărtășești nouă sub formă de vegetație
Ești în întregime pâlc de puritate în civilizație
Dar pentru mine ești în primul rând medicament
Căci în brațele tale, infinit, mă vindec de zgură, de ciment
Pășesc, așadar, pe potecile tale printre trandafiri și cicori
Îmi umplu plămânii cu sănătate și ochii mi-i îmbib cu splendori
Arțarii, din Carpați, mă salută făcându-mi cu mâna
Pâraie se prăbușesc în cascade. Brazii, la apus, împiedică luna
Să apună, sărmana. Mă opresc pe podeț
Peștii, în lac, așteaptă cuvinte și pâine de la fiecare drumeț
Îmi cercetez cu luare-aminte buzunarele toate
Şi, ce fericire, găsesc un covrig cu susan și cu lapte
Pe care îl arunc, făcându-l firimituri, în apă; îndată
Crapii (care n-au mâncat nimic niciodată)
Reeditează parcă războiul pe viață și pe moarte al Troii
Pentru Elena sub formă de covrig se nimicesc, în baltă, eroii
Timpanele îmi sunt bombardate de Stratovarius
A Million Light Years Away mă înfioară. Quercus
Cerris împunge pântecele cerului trufaș ca un zeu al splendorii
Iar Pinus sylvestris face armată cu norii
Nepermițându-le să-și ducă ploile unde le-a poruncit dumnezeul
Mă scufund în fâneață unde s-a prăbușit curcubeul
Pipăi iarba și parcă aș mângâia-o pe căpușor pe Maria
Printre miliarde de flori îmi retrăiesc, pierdut, copilăria
Fascinat de parfumuri simt că adulmec puritate de înger
O veveriță hoață cu obrajii umflați coboară din sânger
Şi după un salt prin iarbă se cocoață pe pin
Iar prada ei stârnește invidie în gorunul vecin
Păsări se ceartă, dar cearta lor e o simfonie, în fond
Ca să ascult trilurile las deoparte cartea îngerului blond
Al poeziei române, Nichita. Dau muzica încet
N-aș da în eternitate trilurile astea incredibile pe nici un sonet
De William Shakespeare și, în orice caz, pe nici o avere
Poți cumpăra cu miliarde de dolari insule, guverne sau mere
De aur, dar nu poți achiziționa infinitul, nici puritatea, nici splendoarea
Poți cumpara țărm după țărm, dar cum să cumperi marea…
Se prăvălesc, printre cetini, pâraie în Munții Carpați
Molizii, pur și simplu miraculoși, mi se par niște îngeri înalți
Îmi petrec, astfel, amiezile scufundat în împărăția culorilor
Înconjurat de curățenie, privind în lac nuferii și trecerea norilor
Cei însetați de puritate coborară pe scări pășind pe lângă mine
Interpretez vuietul metropolei ca pe un zumzet de albine
Şi în felul acesta nu îl mai urăsc. Armonia dansează
Pe lac sub formă de lebede. Simt că cineva fericit și bun, în cer, mă visează

Voi ajunge cândva într-o pădure de conifere, adică în rai
Şi în mijlocul pădurii voi găsi o fâneață, un plai
Şi o prisacă, plus zumzet de albine, plus poteci
Pe un tron de fân, înconjurat de zeci
De îngeri, Domnul Însuși o să mă binecuvânteze
În zori. Îl voi lăsa, pe urmă, să creeze
Frumusețe pe lume. Şi în timp ce mă voi plimba pe cărările raiului meu
Mă voi împărtăși pururi din ceea ce va zidi din nimic Dumnezeu
Şi într-o zi Îl voi ruga, căzând în genunchi și plângând
Să nu mai lase nisipul infinitului să curgă în clepsidră până când
Nu mă voi transforma eu însumi în vegetație
Luând din mine, atunci, El va putea înfăptui o nouă creație
Va face, atunci, bărbați din stejari, din iederă va face femei
Va face munți din trandafiri, va face mări din parfumul de tei
Va fi un singur continent atunci pe lume și el va fi zidit dintr-un lan de grâu
Domnul din rășină de brad va face izvor și fluviu și pârâu
Pomelnicul celor create din nou va fi lung
Ca să-l citesc în întregime opt milioane de vieți nu-mi ajung
Numai pe îngeri îi va face din rouă
Dar ei vor fi puri ca lacrimile și în existența cea nouă
Trufia și răul nu vor putea să se înfiripe deloc
Şi ca să nu mai pierim vreodată pe pământ n-o să mai fie foc
Nici ispite, nici patimi, nici dureri, nici abis
Vom participa pururi la dumnezeire. Va fi frumos, atunci, ca într-un vis

Te iubesc, Grădină Botanică; vocea ta mă cheamă cu dor
Din mijlocul inimii, din preajma amintirii sau din viitor.

Sonata lunii


I se spunea Abisalul, dar, în fond, era un pian oarecare
și totuși, prin intermediul lui a pipăit o clipă fericirea
Se afla pentru prima oară la mare
Adolescent fiind, căuta pretutindeni iubirea
dar ea, ca o vicleană, se lăsa așteptată
și lui, uneori, i se părea că n-o va întâlni niciodată
Şi totuși, într-o dimineață a întâlnit-o. I se spunea Beatrice
parfumul ei L’Oréal îi amintea de Paris
în ochii căprui vedea că inima fetei nu aparținea nimănui
Pe terasa hotelului pianul își aștepta pianistul, în zori
El s-a așezat în fotoliu și a atins clapele. În loc de partitură, numai flori
vedea adolescentul pianist; privirea ei îi ardea umerii, ceafa și părul
Cânta și trăia pentru ea, acesta era adevărul
O întâlnise pe culoar cu două zile înainte
și de fiecare dată au schimbat priviri, n-au pronunțat cuvinte
Era un adolescent pur ca o picatură de apă; durea
foarte tare că preafrumoasa nu-i vorbea
Atingea, deci, clapele și cânta după o partitură din crini
Un fior l-a străbătut din creștet până în tălpi. Două mâini
i-au atins umerii și mâinile fermecate erau mânuțele ei
Ce parfum! Cânta ca o privighetoare într-o pădure de tei
Cânta, îndrăgostit și fericit, Chopin
Iar Beatrice, albină minunată, culeagea polen
din crinii pe care doar îndrăgostitul îi vedea
„Cânta-mi Moonlight Sonata„, zise ea
El îl iubea pe Beethoven ca pe un frate mult mai mare
Cuvintele ei au declanșat un fel de explozii solare
în sufletul îndrăgostitului. Era cu adevărat pianist
Totuși, i se părea sonata un cântec foarte trist
și s-a mirat o clipă, apoi a atins clapele
și ca să exprime sentimentul fierbinte a coborât pleoapele
Cânta atât de trist pentru cea mai frumoasa fată
De unde să știe, bietul, că n-o va mai vedea niciodată
când, după patru minute, cu ochii deschiși în jur va privi?!
Spera, în timp ce atingea clapele, că nu se va mai isprăvi
fericirea aceea. Dar ea s-a dizolvat atât de repede ca orice fericire
Şi după isprăvirea sonatei pianistul a plâns. Fusese, vai, himeră, nu iubire.

Hristos Iisus al păpădiei


                                                                          Mamei mele

De parcă numai omul avea nevoie de ajutorul lui Iisus
fariseii Îl chemau pururi în casele lor, dar numai ca să-L ispitească
și-L întrebau de toate câte sunt, de toate câte nu-s
pe fața pământului și în împărăția cea cerească
Mulțimile veneau din toate zările ca să-l asculte pe Învățător
Corăbii mii opreau la mal să-I pescuiască vorbele din zbor
Se îmbulzeau bărbați, femei, bătrâni și prunci deopotrivă
și deoparte, la Iordan, cămilele cu mărfuri stivă
își rumegau tainul în așteptarea stăpânilor
ce-L ascultau pe Fiul Omului. În vremea asta, un picior
de saducheu deloc flămând de învățătură
lovi o păpădie ce-l asculta pe Învățător cu dragoste, cu sufletul la gură
Ei, bine, da, și păpădia avea un suflet mititel
Dar nu avea păcate mai multe decât avea un șoricel
Dar, fiind numai frumusețe și credință, ea Îl iubea
pe Cel venit din Nazaret. Ce dacă pentru ei era profet?!
Pentru micuța păpădie Învățătorul era adevăratul Dumnezeu
Îl vedea urcând pe stâncă pentru a învăța poporul. De iubire El lăcrima mereu
Şi atunci, când lacrimile curgeau pe obrajii lustruiți de puritate ca cerurile toate
păpădiei îi venea să se smulgă din rădăcini și să-I sărute ochii planși
dar nu putea. Şi într-o zi Învățătorul nu a mai venit. Poate
poate S-a dus la miazăzi, poate că umblă prin Egipt, ca să învețe neamuri
că și acolo e popor sărman și sunt cetăți cu flamuri
iar în cetăți păcatul seceră nemilostiv ca moartea, zicea micuța păpădie
Atunci din miazănoapte a sosit un vânt
Păsări jeleau în crengi sfâșietor. Şi un cutremur de pământ
a nimicit ultimul rest de pace de pe lume. Frică mare
o a cuprins pe mititica păpădie când vântul a azvarlit-o către zare
spulberând-o deodată în mii și mii de îngeri
Toți îngerii s-au îndreptat, pe aripile vântului
către Ierusalim. Şi pe un deal, trei cruci la căpătul pământului
Pe crucea cea dintâi un muribund își blestema moartea și soarta
Pe crucea de pe urmă un muribund privea, spre rai, deschizându-i-se poarta
Pe crucea din mijloc Hristos Iisus al păpădiei! În mâinile Tatălui își dăduse duhul
Prin jertfa Sa însângerată sfințea pământul, omul și văzduhul
Şi îngerii născuți din păpădie au plâns atunci fierbinte
Şi pentru iertarea neamurilor au murmurat cu dragoste o rugăminte

Doamne, dragostea nu-i de ieri, de alaltăieri pe pământ
ci de când nu erau pe lume toate câte sunt
Iartă-i, Hristoase Iisuse, că sunt orbiți de dragoste
Şi când iubești îți pierzi mințile uneori. Dragostea rănește, Hristoase…

Moartea lui Li Tai-pe, zis și Li Bai, văzută în vis de prietenul Du Fu


LiBaiDu-Fu-WC-9280427-1-402

Cu ochii împăienjeniți de duhul vinului număra, sărmanul prieten, picăturile de ploaie
dar ploaia nesfârșită și atât de tristă cădea atunci, potop adevărat și pur, în inima lui
Jelea de șase zile o durere pe care nu vroia s-o spuna nimănui
nici mie, chiar, căci nu putea. Îl chinuia de șase nopți și zile dragostea
Şedea în barca de pe lac și pururi sorbea din cupă vin de crizanteme
și iată, bietul, cu un deget de la piciorul drept scria pe apă sute de poeme
Slăvea în versuri dragostea și vinul, femeia, luna plină și plăcerea
puterea, libertatea, drumeția, frumusețea și tot în versuri blestema durerea
De șapte săptămâni nu mai știa ce-i somnul, nici odihna. Numai vinul
îi era prieten de nădejde și pernă chiar și umăr pe care să-și jelească chinul
de a iubi fără speranță o preafrumoasă de pe lac pe care o vedea în fiecare noapte
Dar ea, în loc să soarbă vin din cupă (pe care el, îndrăgostitul i-o-ntindea) și să-i mângâie inima cu șoapte
mai mult sau mai puțin amăgitoare, doar își făcea, cu evantaiul, vânt
și îl privea ceas după ceas, în șir, pe-ndrăgostitul fără să pronunțe, vai, nici un cuvânt
și-n ochii ei de peruzea nu fâlfâia speranța, ci se vedeau doar mii și mii de patimi
și nici un strop de dor. Şi totuși, pe obrajii preafrumoasei cădeau lacrimi
ca niște pârâiașe prăvălindu-se pe stânci. Şi amețea poetul privind în ochii ei, asemenea fântânilor, adânci
În noaptea cea din urmă lăutele cântau pe malul apei. Şi preafrumoasa de pe lac plângea
pășind, așa, pe valuri, plimbându-se etern în jurul bărcii și parcă ar fi spus ceva, dar nu putea
Sub clar de lună evantaiul în mâna ei mai pură ca zăpada părea un splendid titlu de poem
poemul însuși fiind Ea. Şi frumusețea ei, în noaptea aceea, splendoarea lunii însăși o întrecea
Poetul, stând în barcă, bea din cupă și cu piciorul scria pe apă versuri multe
și le citea, împleticindu-și limba, preafrumoasei, dar Ea, fiind un duh, cum să-l asculte?
Nu-l auzea frumoasa, iar jalea ei, din depărtare parcă, cu dor fierbinte îl chema
Şi, iată, poetul Li Tai-pe, îndrăgostit și orb, spre barcă o ademenea
pe preafrumoasa zână de pe lac. Şi, vai, Ea, duh de mii de ori neînțelept și crud, tot nu-l înțelegea
Şi-atunci, răpit de dragoste și mistuit de dorul de a o îmbrățișa pe preafrumoasa zână
poetul s-a aplecat spre luna din adânc, căci Ea era. Dar chipul lunii țăndări s-a făcut sub mână
și preafrumoasa nu s-a mai văzut. Iar Li Tai-pe, nesocotit îndrăgostit
s-a scufundat în valuri ca o piatră și abia pe fundul apei s-a oprit
În zori a fost găsit de un pescar ce-i cunoștea năravul de a sorbi din vin de crizanteme
și de a scrie versuri în singurătatea de pe lac. Iar preafrumoasa, noaptea, s-a ivit din nou
dar nu mai era nici un poet bețiv și îndrăgostit care s-o cheme și să o cânte aprig în poeme.

Duminica la Biserică


Este sâmbătă de dimineaţă. Eu abia aştept să treacă ziua de azi ca mâine să mă duc la Biserică. A trecut ziua. E duminică. Am plecat la Biserică. Pe drum mam întâlnit cu Florin şi cu mama lui şi iam zis sărumâna lu’ mama lui când se duceau la magazin. El a zis că să trec pe la el sămi arate dinozaurul.

-Nu pot să vin azi că mă duc la Biserică!

-Lasă atunci ţil aduc luni la şcoală săl vezi!

-Bine!

Când am ajuns la Biserică eu am intrat în Biserică. Când ajung mă pun în scaun şi îl aştept pe Tata Părinte. Când a ajuns el a început să vorbească. Când a început să zică Tatăl nostru eu am stat şi am ascultat. O femee ma întrebat al cui sunt şi de ceam venit la Biserică.

-Eu am venit la Biserică să ascult slujba şi să aprind o lumânare!

-Când se termină slujba pleacă acasă cu Tina că eu mă duc până la ţaţa Vasilica la priveghi!

-Bine!

Este multă lume în Biserică. Toţi ascultă slujba. Deodată eu mă pun să casc. O babă zice:

-Nui frumos să caşti în Biserică băete!

Eu îmi pun mâna la gură.

-Da’ nam căscat!

-Ba da şi tea văzut Doamnedoamne!

-Bine!

Atunci o văd pe Panseluţa intrând în Biserică. De cum a intrat ea anceput săşi facă cruce. Mie îmi bate inima în piept şi tremur. Aceeaşi babă zice:

-Ţie frig copilaş?

-Nu! Nu mie frig!

-Treci colea lângă sobă să nu răceşti!

-Bine!

Eu mă duc lângă sobă. Acolo e mult mai bine căi cald şi bine. Tata Părinte vorbeşte din nou despre dumnezeu. La strană dascălu’ cântă pe nas. Tareaş vrea şi eu să cânt ca să mă vadă Pans ce frumos cânt eu da nu pe nas! Panseluţa se închină la icoane. După ce senchină la icoane ea se aşează pe scaun. Ce frumos sa îmbrăcat azi! Ea se uită la mine şi măntreabă încet încet ce fac.

-Bine!

După aceea, ea sentoarce cu spatele la mine şil ascultă pe Tata Părinte. Eu numi mai pot lua ochii de la ea. Dar iată că baba sentoarce spre mine şi zice:

-Fii atent la liturghie nu te uita după fetiţe!

-Bine!

Ce nesuferită a fost baba aceeea! După ce sa terminat slujba eu am plecat acasă. Eu plec singur fără so iau de mână pe Tina pentru că mar vedea Pans şi miar fi ruşine de ea! Când am ajuns acasă eu mam schimbat fericit că am fost la Biserică. Mam apucat de desenat. După aia mama zice:

-Vino la masă!

-Nu pot să vin acum pentru co desenez pe Pans!

-Grăbeştete cu desenul că se răceşte mămăliga!

-Bine!

După ceam desenato pe Panseluţa am mâncat. Eu am mâncat peşte cu mămăligă. Am băut şio cană de lapte. Mia plăcut. Eu am băut şi două căni de apă pentru cămi era sete de la peşte. Apoi eu am ieşit afară şi mam jucat. Ce zi frumoasă a fost azi!

Atât am avut eu de spus despre duminica la Biserică!

Zen Soul


Cândva, un drumeț nițel cam prostuț și cu capul în nori s-a împiedicat de o piatră și a căzut. Când s-a ridicat în picioare și a vrut să-și continue drumul s-a împiedicat iar și a căzut a doua oară atât de violent, încât era să-și spargă capul. Şi el, în loc să cugete la sensul repetatei sale căderi, s-a resemnat, prostuțul, și a rămas pentru totdeauna întins lat la pământ de frica unei noi căderi la fel de mici. Şi, stând așa, întins la pământ, abia după o sută de ani de resemnare drumețul a observat prăpastia ce i se căsca, grozavă, în față. Căderile mici l-au salvat, deci, pe drumeț de o cădere mai mare. Dar, ce folos! Viața lui se irosise zadarnic, pentru că nu fusese destul de lucid, la vremea cuvenită, ca să înțeleagă. Şi atunci, pentru că nici după o sută de ani nu învățase nimic, s-a mai ridicat o dată în picioare, dar iar s-a împiedicat și a căzut în abis.

Adiere de vânt (Fu Xuan)


Adire de vânt peregrinând răcoroasă și pură prin noaptea senină
Dincoace de cer, pe turnul înalt, răsare luna divină
O șoaptă aud și strigăte multe. Cineva cerșește ajutor și iubire poate în noapte
Răspund cu un strigăt, dar, iată, nu-i nimeni. E doar o părere, nu-s șoapte
Cârciumarul îmi aduce pomană un bol cu linte fierbinte. Mănânc și plâng. Sunt flămând
Aș bea și niște vin de orez. Dar un obol nu mai am în buzunare de când
M-am legat frate de cruce cu sărăcia și am dat cu tifla la belșug, la onoare
Căci în trufia mea din anii tinereții mi s-a părut că numai din îmbuibare se moare
Şi astfel m-am crezut, liber fiind, nemuritor; dar iată voi muri curând de-atâta libertate
Bijuterii și podoabe de preț de aș avea le-aș arunca cu pumnii goi spre stele
Nu-mi trebuie azi nici funcții, nici tronuri, nici sceptre, nici inele
Mai vreau încă un bol de linte și un pahar de vin ca să ciocnesc cu ’Coana Moarte.

Autoportret în creion :)


SAM_4166

Image

Adio guvernatorului Yen Wu (Du Fu)


2150211093-0_lit

Am trăit ca frații, o viață, împreună, dar potecile noastre, iată, se bifurcă
Zadarnic plâng colinele înverzite. Căci jalea mea, va valurile, urcă
Spre cerurile care te-au răpit și nici un uragan nu o mai poate stinge.
Şi-mi amintesc, subit, de cupele de vin. O, se părea că ninge
Cu fericire, noaptea, când ne plimbam cu cupa într-o mână
Şi cu cealaltă mână ne-ndemnam: Mai ia și bea sub clarul pur de lună!
Pământul plânge și un cântecel răsună, trist, din el, căci nu știe, sărmanul, cu cine voi mai bea
Dar, prieten drag, tu, servitorul celor trei regate, nu vei pleca în veci din amintirea mea.
Cu mine cum va fi? Mă voi întoarce, după atâția ani, în satul meu natal
Şi pururi îmi voi aminti de tine. Şi-n loc de vin voi bea singurătate din pocal.

(trad. G. Mocanu)

Primăvară la miazăzi de fluviu


Triluri nu de păsări, ci, aș zice, de vis răsună pe mii și mii de li
Însoțind leneșul fluviu. Şi parcă nu vântul
Ci trilurile păsărilor spulberă flunzele și florile
Şi armonia cu care ne hrănește pământul.
Şi satele chiar, deși mici cetățui, zidite sub munte și puse sub paza dragonului
Sau adăpostite de fluviu sunt parcă spulberate de triluri când și când
Altfel cum dispar, oare, nu doar din vedere, ci mai cu seamă din gând
În timp ce barca alunecă pururi spre marea depărtată
Săltând pe valuri de culoarea vinului care te îmbată
Şi nu mai vezi limpede stindardele ce flutură în vântul primăverii
La miazăzi de fluviu. Oare visezi sau chiar vezi comori
La miazăzi de fluviu și nu, ca la miazănoapte și de atâtea ori
Sate de pescari pândite și prădate de popoarele deșertului.
Oare chiar vezi cinci sute de temple cu pământuri mănoase
Înconjurate de fericire și verdeață, de câmpuri de orez
Nu de sudoare și de suferință și de băi primăvăratice de sânge
Așa cum vezi pe malul stâng priveliști ce-ți fac inima țăndări?…
Prin ceață, prin pliul ploii de primăvară văzând, înțelegi, deci,
Că, într-adevăr, fericit și nefericit călător, nu visezi.

Dinastia Tang (cca. 830 BC)

(trad. G. Mocanu)

Epistolă către prietenii din Yang Ju scrisă pe râul Tung Lu


Noapte. Pretutindeni noapte, chiar și în inima mea
Din munți sosesc strigăte triste, nu șoapte
Maimuțele urlă și apele cad de pe stânci în abis, undeva
Semn că în lume și-n mine e doar o singură moarte.
Pe malurile râului, frunze spulberate de vânt
Barca plutește în singurătate pe valuri, între viață și gând
În acestă beznă prigonită amarnic de strălucirea lunii pline.
Nu iubesc ținutul acesta în care-am poposit, știți doar, adus de rău, nu de bine
Dar el îmi amintește, dragilor, de ultima noapte petrecută cu voi.
Lăsați-mă să văs lacrimi, prieteni, căci așa tristețea se topește și se scurge șiroi
Lăsați-mă să-mi trimit lacrimile să danseze cu vântul
Tristețea mea să se stingă, dragostea mea să înconjoare pământul
Şi de aici, de la capătul lumii, aproape de mare
Să vă îmbrățișeze, din parte-mi, precum curcubeul în zare.

Dinastia Tang (cca. 730 B.C.)

(trad. G. Mocanu)

Semn pe zăpadă


M-ai luat de mână atunci și m-ai ademenit înspre pădure
departe de civilizație, deși doar la un milimetru pe hartă
de monotonul oraș. Peste tot miroasea a cetină moartă
și a zăpadă și a frig, deși frig nu era. O secure
zăcea înfiptă în trunchiul acela de fag
Şi din căștile tale vocea Paulei Seling ajungea fierbinte până la mine
și-mi încălzea timpanele. Şi mereu priveam către tine
ca nu cumva să te pierd. Ţi-eram drag
însă mă necăjeai spunându-mi adesea că mă urăști
și că dacă ai putea m-ai ucide cu pietre. Nu m-ai ucis
ci m-ai ademenit în luminișul acela de vis
ca să-mi arăți căprioarele. Glas peste glasul din căști
cuvintele ți se împleteau cu muzica și ele însele deveneau muzică
cu siguranță cea mai frumoasă muzică de pe fața pământului
și mă miram de rostul cuvântului
pe lume, atâta vreme cât există muzică.

Deasupra cerul, jos pământul și pe suprafața lui zăpadă
și pe suprafața zăpezii căprioare, plus copaci, plus povești
plus noi doi. Veverițe, plus un huhurez ce ne privea năuc fără să ne vadă.
Vorbeai. Vorbeam. Priveam în vale: orașul Odobești
risipit haotic în podgorie, Milcovul cu ape cenușii
casa miliardarului, alte mii de case, plus biserici și cimitire moarte printre
vii.
Ne-am așezat pe trunchiul de brad răsturnat de viforul nopții
de-a curmezișul poienii. Te ascultam fermecat ținându-te de mână.
Fericirea ținea, mi-era imposibil să accept adevărul,
(era să zic: de un veac) de o săptămână.
Tremuram de emoție, aproape istovit de fericire.
Eram tot copii, deși abia trecuți de zodia adolescenței
și ne prosteam.

Căprioarele scormoneau cu boturi liniștite în zăpadă
după hrană și ne priveau cu ochișori umezi uneori.
Zgomote mici sosind din inima pădurii le dădeau fiori
și tremurau o clipă de frica pericolului pe care nu puteau să-l vadă
căci, oricum, el nu exista. Prezența noastră însă le calma.
Iedul dansa inocent pe lângă ugerul mămicii
în timp ce căpriorul-tată ne pândea; Rafail se numea
căpriorul, așa îl botezasem, căci ochi de înger avea.

Erai cea mai frumoasă fată din lume
Eram cel mai fericit tânăr de pe planetă
Tu doreai o fericire universală
Eu visam o fericire discretă.
Tu ai fi vrut să-ți proclami fericirea în mijlocul Parisului
Eu aș fi vrut să-mi descriu fericirea pârâlui, pietrelor, râsului.

Căpriorul a sărutat iedul și i s-au umezit ochii o dată
apoi s-a apropiat de căprioara lui și i s-au umezit ochii de două ori
și a mângaiat-o pe greabăn cu aburii din nări
și a iubit-o apoi lingându-i pleoapele pe covorul de vată.

Atunci tu m-ai strâns de mână ca un clește de rac autentic
și mi-ai dictat din iriși să te sărut.
Nu învățasem lecția asta la liceu, nici la facultate
și de aceea am mai privit încă o dată căpriorul
și atunci m-a doborât literalmente dorul
așa cum bradul fusese pus la pământ de furtună
dorul de tine și te-am mușcat de buze ca un canibal
și m-am retras apoi ca un arc. Mi-era rușine. Era infernal
Dar tu din fericire ai început să râzi. Şi ai râs mult
și mi-ai propus să mă înveți. „Te ascult!”
am zis cuviincios și apoi am ascultat cu luare-aminte
sperand să nu-mi scape nici un cuvânt din prețioasele-ți cuvinte.

Şi-n timp ce-mi predai lecția menită să mă facă mai înțelept
te-ai tăiat la picior cu o așchie ascunsă în zăpadă
iar eu m-am speriat foarte tare. Picături de sânge pe covorul cel pur
Te durea foarte tare, mă durea și pe mine, suferința ta nu puteam s-o îndur.
Dar tu m-ai liniștit. Trăgând aer în piept
te-am așezat mai întâi la umbra puiului de zadă
chiar pe malul pârâului dezghețat. Ţi-am scos ciorapul încet ca să nu te doară
și am examinat cu drag, dar și cu neliniște rana. O căprioară
s-a apropiat atunci ca să privească și ea
rana care din fericire adâncă nu era
și tu, dând din mână ușor, ai asigurat-o că totul e okay
și m-a bucurat și pe mine nespus bucuria licărind o clipă-n ochișorii ei.
Ţi-am spălat rana cu apă plată. Din fericire
soarele încălzise văzduhul și ne îmbrățișa pe toți cu iubire
așa că nu-ți era rece la picior. O adiere de vânt
cobora de pe Malul Caprei și topea zăpadă și pământ
iar pârâiașul fără nume ducea cu sine parcă toată iarna
coborând din piatră în piatră spre Milcov.
Îți spălam și îți sărutam picioarele, iar tu mă priveai uimită
și la fel, uimit, privea căpriorul spre noi. Liniștită
nu era decât căprioara alăptându-și iedul,
deși ei iubitul nu-i sărutase niciodată picioarele.
Ţi-ai îngropat mâinile în părul meu și m-ai mângâiat
apoi ai început să plângi de emoție. „Ce băiat
prostuț! Ce baiat…”

Atunci ni s-a părut că fericirea va ține o veșnicie
dar ea, ca orice fericire, n-a durat
căci au venit pe urmă zmei și Făt-Frumoși și te-au furat.
În timp ce ne priveam ochi în ochi ca să ne ținem minte
și în secunda următoare și mai ales la noapte
când vom fi despărțiți de un drum lung
și de alte un miliard de lucruri
în căști, alături, o auzeam pe Petra Marklund printre lacrimi și șoapte:
You’ll Never See Me Again…

Cu mâinile îngropate, deci, în parul meu m-ai mângâiat
din nou. „Ce băiat prostuț! Ce băiat…”

Prolog (Yun Dong-ju)


Până în ziua morţii mai am timp să sper
că voi scăpa de restul de ruşine
ce mă tulbură şi pune jar în mine
atunci când privesc pe furiş spre cer
la adăpostul frunzelor agitate de vânt.
Cu inima ce cântă stelele – ea fiind un clopot de pământ –
voi iubi toate lucrurile şi voi iubi
toate făpturile şi orice ecou.
Şi pe calea ce mi-a fost dată pururi voi păşi.

Diseară vântul va lustrui stelele din nou.

Astăzi (Ku Sang)


Azi înfrunt iarăşi o zi şi nu o simplă zi, ci însuşi misterul.
Astăzi trecutul, prezentul şi viitorul sunt una
după cum picăturile de apă din râu unesc cerul
şi izvorul de munte şi marea şi furtuna.
Sunt, iată, legat de veşnicie cu durul lanţ al sorţii.
Eu însumi sunt ai zice veşnicia şi-i râd în faţă morţii.
Nu aştept să vină moartea la mine vreodată;
oricum n-ar veni. Trebuie să duc o viaţă curată
pentru a merita din plin eternitatea ce mi-e dată.
Deci inima în întregime lumii să o dăruiesc
căci ea îmi prisoseşte. Prea plină-i! S-o golesc…

(trad. G. Mocanu)

Înapoi în cer (Chŏn Sang-pyŏng)


Voi pleca înapoi către cer
braţ la braţ cu roua
ce se dizolvă la ivirea zorilor zilei.
Mă voi întoarce în cer.
Voi pleca odată cu amurgul
la semnul norului
când norul îşi va isprăvi desenul pe dealuri.
Deci mă voi întoarce iarăşi în cer.
După vizita făcută în această splendidă lume
voi pleca şi voi zice: A fost fascinant…

(trad. G. Mocanu)

Poem de iubire (Feng Meng-lung)


Te rog în genunchi, iubite, să nu ridici pânzele în zori
Căci norii de plumb vin herghelie şi vremea dă fiori.
Mai bine să ne întoarcem acasă împreună pe plajă.
Îţi voi îndeplini chiar şi cea mai ascunsă dorinţă. O vrajă
va fi totul. Şi frig de-ţi va fi te voi încălzi cu trupul meu fierbinte.
Hai să fim fericiţi la noapte în timpul uraganului
Îmi închipui că mâine vântul va fi de o mie de ori mai cuminte.
Şi atunci vei putea ridica pânzele pe catarg
Iar eu nu-mi voi mai face griji când tu vei fi în larg.

Iarna în livadă (Ku Sang)


Zăpadă în livada cea tristă, peisaj hibernal
ca şi cum printre trunchiuri ar fi fost presărată sare cu pumnul
Un prun tânăr îşi ridică ramurile negre spre cer
în semn de victorie,
pulberile de zăpadă de pe ramuri ai zice că-s flori,
glorioase ghirlande de Paşte sau pur şi simplu fiori.
„Iată, oricine îşi oferă viaţa ofrandă tinereţii mele
nu va muri cu adevărat niciodată,
deci, să nu te îndoieşti vreodată
de puterile secrete ale tinereţii!”

Jucăuşă, doar o coţofană
ţopăie din creangă în creangă.

Un măr zace singur pe o ramură golaşă
ţeapăn ca un cadavru;
ţi-e milă de bietul măr văzând gaura săpată în el
ca o cavernă într-un plămân devastat de tuberculoză.
O umbră întunecată şi urme pe zăpadă:
un om!
Umbra vine încoace şi parcă-i moartea cu coasa în spate
şi încă nu o singură moarte;
cu securea curăţă ramurile uscate ale mărului
apoi despică trunchiul şi îl cară departe, departe.
„Iată o siluetă a morţii
ce mâine va cădea pradă flăcărilor.
Ia seama, dar, ca nu cumva şi rădăcinile vieţii tale
să se usuce ca mărul fără noroc
şi tu însuţi să fii mâine, poimâine mistuit de foc!”

O dâră de avion ca un brâu
din ce în ce mai difuz pe cerul îngheţat.

Bunicul (Ko Un)


Ch’oi Hong-Kwan, bunicul matern
era aşa de semeţ încât zgâria cu creştetul cerul etern
şi zguduia cuiburile vrăbiilor sub streşini.
Era atât de vesel, încât te făcea să leşini
de râs şi să te cutremuri de atâta iubire.
Dacă bunica împărţea cerşetorilor turte de orez şi el prindea de ştire
era cel mai fericit om de pe faţa pământului.
Dacă bunica îl mai certa, uneori, răspunsul lui
nu era decât un zâmbet plin de blândeţe
pentru că el o iubea pe bunica la fel de duios ca în tinereţe.
În fragedă pruncie fiind eu, mi-a zis:
„Uite, de vei mătura în curte cum ai promis
curtea va fi fericită.
Curtea de va fi mulţumită
gardul va surâde luminos către nori.
Iar zorelele, alături, îşi vor etala splendorile în zori…”

(trad. G. Mocanu)

Pământ (Ahn Do-hyun)


Dacă aveam puţin pământ
L-aş fi semănat cu splendorile dimineţii
astfel încât, la vremea cuvenită
muzica ar fi oferit plăcere urechilor mele
din zori până la apusul soarelui.
Zi de zi, aş fi privit cerul cu sufletul lacom
aş fi privit cerul cu ochii umeziţi de lacrimile ca nişte coloane infinite.
Dacă aveam nişte pământ
Nu i-aş fi lăsat copilului doar un pumn de ţărână.
În schimb, de pe locul unde florile au înflorit şi s-au ofilit
Aş fi adunat seminţele într-un glob
şi l-aş fi lăsat unei lumi neieşite încă la lumină.

Începutul domniiei lui Traian vodă, leat 7512


Sfârşindu-se domniea lui Ion vodă Ilieschiul, cum s-au zis mai înainte, sfadă au fost în ţeară între boiari, zicând că pe cine să puie domn. Întru aciasta, s-au ridicat un boiar, anume Nastasi din părţile Bucuresciului, zicând că să-i dea lui domniea. Zic unii că să fi fost acest boiar vânători, ce-l numesc aşea, obicinuindu-se a puşca în codrii ţării jivine fără agiutoriu, făcute de D-zeu în ziua a şeasea când au făcut şi omul. În vremile acelia, au eşit un boiar, anume Teodor Stolo Janiul din părţile Târgoviştei, carele au vrut să fie domn. Mulţi boiari s-au stârnit atunci, sfădindu-se între ei, zicând că Stolo Janiul iaste fecior moale şi neficlean, fără răotate în sufletul lui şi pentru aceaia nu poate să fie domn. Atunci, s-au pogorât în Bucuresci Traian, feciorul lui Dimitrie, carele vedea mai vârtos avăniile şi răotăţile boiarilor ce se făcia săracilor, zicând că el vrea să fie domn ţăriii. Văzând aciasta, Stolo Janiul s-au umplut de friică mare şi s-au ascuns, zicând că e bolnav. Ci dar Traian, aflând de una ca aceaia, ca un boiar carele îl durea inima de Stolo Janiul, fratile lui, şi umplându-se de friică mare ca nu cumva să pogoare ţeara în jos fără domn sau să-ncapă pe mâna lui Nastasi carele puşcă, au bocit de luni până mercuri. Întru aciasta, dieavolul carele nu vrea niciodată binele, ci numa vrajbă pohteşte, l-au împins pe boiarul Nastasi să împrăştie zvon în ţeară, preste Dunăre, în Muldova, la ungurenii cei răi şi preste hotară, cum că Traian au furat corăbii şi-au puşcat câni. Pentru aciasta, boieriul Traian tare s-au umplut de mâniie şi-au pălit pe Nastasi cu vorbe grele şi, suduindu-l amarnic, l-au răpus. După ce au gonit Traian-vodă cu boiarii sei pe Nastasi de la puteare, suduindu-l avan şi prigonindu-l salbatic, s-au aşternut liniştea în ţeară o vreame. Decii, suindu-se Traian-vodă pe tron, au şezut cu fală şi cu mare mulţămire, luând ţeara în mână. Întru aciasta, vodă au spus: Aşea am pohtit!

Lacrima rerum sum


împiedicându-mă de ideile pietrificate din craniu
înotam înlăcrimat în lacrimi
şi mă-ntrebam mă-ntrebam mă-ntrebam
deşi întrebările erau echivoce nu mă miram
că raţiunea mea era zbrobită de libertate
desprinzându-se în văzduh uneori
ca un proroc însetat de dreptate
ieşisem din peşteră simţind cum mă nasc
adulmecând mirosul de sine în depărtare
lumea mi se părea ca o melancolie de beţie tare
priveam printr-un ochean întors
în trupul meu până în măruntaiele mele
văzându-mi inima stearpă ca un curcubeu de nuiele
ce juca în văzduh partide amoroase cu secunde
poate mă întreba mirându-se unde
şi atât poate întunericul ar fi prins rădăcini
în inima mea privindu-mi mocirla de vină
poate privindu-mi întunecata lipsă de lumină
cum să spun începusem să mă privesc mai îndeaproape
mergând cu picioarele văzduhului meu pe idei
ca hristos iisus altădată pe ape
nici nu bănuiam că eu nu sunt plantă
aşa cum crezusem până atunci
peste tot erau munţi peste munţi
de parcă lumea e numai un munte
râuri nu erau era doar un singur ocean
care cădea în cer când se învârtea pământul
iepele alergau după caii aceia nebuni
care păşteau nu nechezau niciodată
iar mânjii galopau printre cadavrele lor
cu inima atât de curată
numai cocoşii cântau sub geana adâncă
numai bărbaţii mureau evele nu apăruseră încă
în spatele cochiliei încornoraţilor melci
mă pierdeam negăsindu-mă în mine
sub copacul acesta lipsit de tulpină
la umbra lui ma aşezam pe un scaun de lemn
privind ţesătoarea cum toarce fuiorul de lumină
cerul se întuneca din când în când
pe la amiază când soarele mai uita să se arate
întârziind somnoros prin adolescenţă
mirabilă sahară de ani imens rezervor de inocenţă
e drept pe atunci avea numai un milion de zile solare
de-atunci a mai ars dar tot sub numele de soare
pământul de sub mine începuse să ardă
ca un cotopaxi urlând la lună la stele
ţărâna nesuportând picioarele mele
atunci l-am zărit pe ecran cu ocheanul multiplu
intrând în mine uitându-mă în destin
eu însumi eram preşedintele nopţii
prin interiorul meu umblând ca o cometă stinsă
arzând în mareea de lacrimi de moarte învinsă
se plimba delirând prin arterele mele uscate
dând uneori din mâinile lui cu un deget
ca să subinieze vreo curbă în văzduh
sufla tremurând în delir prin noaptea senină
poleindu-şi făptura cu solzi de lumină
cât să străbată universul de la o margine la alta
sau să numere stelele moarte necăzătoare
preşedintele nopţii mergea surâzător înainte
impiedicându-se de vreo măsea incoloră
sub norii singurătăţii ochilor mei măsuram
distanţele dintre destinele noastre
kilometri de matematică erau zidiţi între noi
ca nişte nori întunecaţi de prea multă lumină
habar n-aveam de mitologia numerelor unu şi doi
habar nu aveam de lumea numerelor doisprezece
treisprezece şi paisprezece pe altele le ştiam
şi-am început să cânt numerele de la unu la zece
şi atunci preşedintele nopţii se uită la mine
descoperindu-mi existenţa şi-mi zise e bine
mâinile lui prezenţe dezagreabile în peisajele toamnei
crestau copacii sub măduva spinării lui cu securi
muiate în sânge pe care le storcea bine bine
pe buzele mele îngheţate de spaimă
măduva spinării preşedintelui nopţii se arcuia uneori
unindu-mi călcâiul stăng de creierul drept
iar o autostradă cu multe indicatoare moderne
îmi unea bătăile inimii de centrul raţiunii
mai ales primăvara când viperele îşi săpau morminte
pe tegumentul picioarelor lui după unii
spre seară preşedintele nopţii se întâlnea cu luna
pe bulevardul descompus de ultimul secol
ce venea uneori să bea din nisiparniţă
licoarea destinului nostru începător sub privirea
pereţilor persani tapetaţi cu cercul lui itten
preşedintele nopţii îşi petrecea luna de miere cu luna
printre ziduri aşteptând pietrele căzătoare să crape
ca să ningă cu pietre peste craniul meu
şi să treacă norii rătăcitori pe caii sfântului ioan
năzdrăvanii cai cu copite desenate cu altceva
dar apariţia harpiilor propunea scenete
de petrecere cu meduze mergând pe praguri sublime
subliniind cu muzică lină sălbaticul repertoriu
iar preşedintele nopţii piane acordând pe scenă
întindea mâna spre lună dar luna nu există
decât în mintea celor cu minte de văduvă tristă
hoinărind printre bornele norilor înfrunta moartea
verde fantomatic privind cum ruginesc
aceste picături de speranţă pe care le sorb
la o halbă de bere cu marele orb
pe bulevardele lunii pustii ignorându-mi povara
de mii de picioare care mă calcă pe nervi
pe nervii mei care cad primăvara
printre încinsele semănături de idei
hrănindu-mi destinul cu spicele înţelepciunii
uneori preşedintele nopţii ridica un picior
mutându-l mai înainte de a pricepe ceva
învăţând pesemne să meargă născându-se
picioarele i se afundau în nămolul duhnind
pământul mirosea a început de lume
se părea că dumnezeu frământa totul încă o dată
cu mâinile crăpate spre a reface noţiunea de om
pe colina înclinată sub greutatea miilor de îngeri
dumnezeu lua lutul în palme binecuvântând
şi modela un heruvim fără aripi fiind
care născându-se începea să moară
rădăcinile plantelor terestre îi împiedicau paşii
să meargă peste pământul nins cu absenţe
neaşteptate dureri îi pătrundeau în osul cvartet
lecturând ideile care nu au căpătat nici o formă
întrbandu-se vertical ce transformă
mareele mării care descriu înclinarea minţii
când mi se apleaca inima bătând ca niciodată
lipindu-se pe fereastră să privească afară
preşedintele nopţii mergea mărunt mărunt
către o destinaţie nulă străveche
orientându-şi paşii după zgomotul perceput de ureche
călca pe iarbă pe pietre pe nisip
nu curgea sânge de nicăieri
încă nu murea nimeni căci preşedintele nopţii
mergea uşor prin interiorul destinului meu
împiedicându-se uneori de vreo relicvă părăsita de zeu
măcar unul să privească prin această oglindă înfometată
să vadă cum respiră inima mea sentimente
ca să trăiască aşa cum se trăieşte mai bine
atâta vreme cât inima asta mai bate în mine
căci eu înot într-un potop în lacrimi
imaginându-mi cum se risipeşte fumul în aer
nevăzând cum se pierde în văzduh făcându-se nori
îl presimt invadându-mi trupul pustiu
cu mirosurile lui tari ca moartea neputând avea
nici o idee despre sunetele sau culorile lui
ştiind doar că fumul este sculptură în eter
forme după forme creându-se de la sine
în faţa ochilor mei cât mai aproape de mine
rana i se deschisese sângele lui invadase
pasarelele toamnei doar păsările mijlocii înotau
cu aripile întinse odihnite în sânge
păsările mici zburau atât de sus încât nu le vedea nimeni
ciugulind cometele coapte iar păsările mari
zburau cenuşii peste valurile mării pescuind
stelele reflectate în apă mai ales dimineaţa
voci neauzite începeau să înceapă
bătălia cu cuvintele ucise de ciumă
hrănindu-se cu îndemnuri şoptite sub lună
pliscul lor răspunse chemării toamnei timpurii
prin zidul năpădit de muşchii melancolici
în templul singurătăţii acestui plictis
atunci din rana preşedintelui nopţii se cree femeia
mirosul de cetini efluviu ca o întrebare fără răspuns
venea din trupul ei de virgină
în care el îşi dorea să intre înlăcrimat ca o bestie
şi să iasă ca un înger strălucind de prea multă lumină
mănânc zise preşedintele nopţii
mănânc din carnea ochilor tăi plini de săgeţi
răpindu-ţi somnul ultimul somn pe care îl dormi
în careul magic unindu-mă cu tine
înconjuraţi de bălţile umplute cu lacrimi de păianjeni
mi-e somnul greu somnul pe care nu-l dorm
după beţia din paharele toamnei din noi
nu plânge nu plâng eu văd pe obrajii tăi lacrimi
tu plângi îmi plâng obrajii mânjiţi cu durerea
zeilor mei pe obrajii mei dumnezeii pasc iarbă
în nebulosul amurg ruginit din vinele mele
printre ruinele eului meu în esenţe
ca nişte marionete surpate cu zdrenţe
sub ruginitul orizont din irişii lumii siderale
aruncă-ţi ancora între buzele inimii tale
aşa cum mareea sentimentului meu
mă întâmpină reptilă regăsindu-mă zeu
răstălmăcindu-mi ideea ca pe o piatră arsă
n-aduce ardere de tot când se revarsă
spre mine vin norii să-şi scuture toamna
şi păsările ei ce îşi clocesc destinul
în cuiburile lor ca nişte epoci de bronz
pândindu-mi dansându-mi irişii în gene în cenuşă
când buzele mele ascultă liedurile zării chemării
iar irisul meu adulmecă banchizele mării
în nebulosul amurg purpuriu din vinele mele
ah nu-i nimic m-a înţepat acea amintire
cu nuca scobită în care m-am ascuns
de amăgitorii melci ce voiau să mă împungă
cu coarnele lor atât de rotunde încât
mă temeam că-mi vor sparge pântecele cerului
printre ruinele eului meu îmi regăsesc prezenţa
absenţa în mireasma pietrelor de râu
ale izvorului irisului meu ca o burtă plină
ca transfigurarea fântânii cu moarte senină
prezenţa schematică mi se pare o piesă de schimb
în care mânia mea hibernează spre vară
iar eu înot nebuneşte în lacrimi
ca într-o mediterană amară

Elegie


înlănţuindu-mă prometeic de marginile zării
zeul m-a lăsat să zac ca un zăcământ în pământ
în lutul îmbibat cu ţiţei şi idei şi mai ales cu pânze
în care se prind muştele înmormântându-se de vii
în interiorul infinitului din care nici una nu scapă
pierzându-şi încrengătura de gânduri încă negândite în apă
căci părând înlănţuit îmi risipesc ideile înfrunzite
peste pământul împietrit şi plin cu pietre desţelenite
pe care se depun uneori încremenind deodată
sedimente de sentimente sentimentale
printre acele linii întrerupte prin dezintegrare
în care materia îşi caută orbită atomii celulari
pe toate străzile văzduhului bătătorite mereu
de picioarele sugestive ale vreunui dumnezeu
mergând cu mâinile pierdute în buzunarele rupte
de atâta purtat şi purtare pe căile vieţii
a picioarelor îndumnezeite şi creatoare
iar acum gropile nu se mai văd acoperind o stradă
cu numele trecătorilor înfipte în ea
de păsările care zboară şi acum în stoluri incolore
lăsându-și umbrele aurifere sculptate în piatră cioplită
depărtându-se apoi pentru totdeauna
între secundele minutelor şi punând paşi largi
pe care călcându-i îi uită împietriţi cum rămân
să se încalzească la soare aceşti paşi fiind paşi
pe care pregătindu-mă să-i pun înainte
mi-i amintesc uitându-i apoi în monoloage lipsite de cuvinte
spre piramidă în pustietate încerc uneori să vars lacrimi
mângâindu-mi în delir obrajii cu mâinile curate
risipindu-mi ultimul somn pe care
încă mai sper să îl dorm pe pământ
dar mâinile acestea răstignite de stâncă mă îmbălsămează de viu
doar când îmi îndrept genele jilave spre ele
şi îmi tremură leucopenia ca o tristeţe
care valsează etern între mine şi mine însumi
străpungându-mi inima cu tridentul pruncului eros
nu pot să mă bântui să mă înving chiar nu pot
să mă lupt mi-este cu neputinţă
iubirea mă spintecă în drumul ei pe culoarul destinului
nu mai am nici un sentiment nu mă încântă nimic
nu sunt nici sânge nici carne sunt piatră
mă şi mir de vulturii aceştia
care vin şi se înfruptă din mine
strângându-se ciorchine în jurul singurătăţii mele
toţi îşi jertfesc bruma de vânt pe care aripile lor
îl aruncă în valuri spre grumajii mei umeziţi de ploi
eu le sorb penele aripile ghearele şi le arunc departe
spre paşnicii războinici înfometaţi de moarte
surâde neonul cu buze crăpate şoptindu-mi ceva
admirând pesemne muzica interioarelor mele
vorbindu-mi despre gama inimii mele în formă de pian
la care nişte degete virtuase îmi cântă mereu
imaginea unui zeu înmormântat
sau chipul unui viu dumnezeu
mai sunt unele acorduri care ce nefericire îmi scapă
şi nu le reflectă luminătorii în apă
este enigma tragerii în timp cu arcul bine întins
este neputinţa mea de a mă simţi deşi sunt iată învins
ştie picătura de melancolie cum limita înserării
arde în crăpăturile înlăcrimate ale nopţii
surâd melancolic privind această întristătoare spirală
încovoiată printre frunze pietre privire diversă
vărsând lacrimi multe nenumarată aversă
lumea mi se tânguie îngenunche bate din palme
surâde în temple intrand real în muncile reale de primăvară
târzii îmi sunt nopţile cum nu mi-au fost niciodată
aşa încât mă învăluie un întuneric o beznă
sau un destin mirosind a parfum de singurătate
în schimb descrieri privind regrete mă străbat uneori
sub petalele de rugină de care m-am rugat să scap
întinzând un braţ în formă de arc încordat spre stele
aproape mereu cad săgetat de brizele toamnei
descrierea pe care mă pregătesc să mi-o fac
evită orice reprezentare umană sau existenţială
aici şi azi descrieri de semne şi poezie neântreruptă
şi ucise voci şi alte intenţii evident că mă nedumeresc
tot căutând în jur figura ideală
sensul real al acestei voci şi compoziţii
bineînţeles figura ideală a înlănţuirii mele
rămâne nuanţa exactă pentru aceste decenii

NBA.com | Hang Time Blog

The official news blog of NBA.com with commentary and analysis from NBA.com's staff of writers.

Brumes, blog d'un lecteur

"On ne peut ouvrir un livre sans s'engager à les lire tous", R.M.Rilke

Școala Garoafa

scoalagaroafa.com

Irma'sKiss

a citi este a bea apă...şi mi-e sete tot timpul..:)

drunkdreamer

For in dreams , we enter a world that's entirely our own.

Houellebecq au milieu des gouffres humains

Blogue houellebecquien d'une doctorante engagée.

Colocviul Tinerilor Scriitori. 2010

Alba Iulia, 24-26 iunie. Proiect USR

Anticariat Oradea

Cărți bune

La stele

Hai la stele!

T's Secrets

My Playground - For All Intents and Purposes

RocseeLicious Lifestyle

Discover the mini-world of Roxana Țucmeanu |Rocsee|

un blog simplu

simte ceea ce citesti

Black Sheep

Bla bla black sheep

Tolsto

Cei mai frumoși ani

Shielalala on the moVe.. 0_o

A not, and creative art collector..

On The Heath

where would-be writer works with words

anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)...

Football for Fanatics

Facts About Football From Beyond The Pitch

Victorița

In zadar mi-ai dat aripi, daca nu m-ai invatat sa zbor!

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

DozaDePoezie

"Viaţa este în altă parte" - Milan Kundera

The Stranger Canvas

Live. Love. Dream. Explore

putriceningayu

putriceningayu WordPress.com site

Ganduri nespuse

Ce e frumos nu poate fi obscen.

Ioan Alexandru - blogul lui Silviu Despa

fragment de memorie - despre poetul Ioan Alexandru

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

Calator spre infinit

Lucrul cel mai important este sa fii gata in fiecare zi sa sacrifici ceea ce esti pentru ceea ce ai putea fi

EDTHEBLOG.

CRONICA [R]

Pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.

Jano Boscher

all works © Jano Boscher 2014

A Stairway To Fashion

contact: ralucastoica23@gmail.com

Bodhi Institute of Theology

Institute of Theology

INNER THOUGHTS

INNER THOUGHTS

Granny Smith: Unleashed

Observations and random thoughts from a "not so teenager."

Globe Drifting

Global issues, travel, photography & fashion. Drifting across the globe; the world is my oyster, my oyster through a lens.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 404 alți urmăritori