Visul teoretic (Un poem)

                                                               Azi înfrunt iarăşi o zi şi nu o simplă zi, ci însuşi misterul.

Astăzi trecutul, prezentul şi viitorul sunt una
după cum picăturile de apă din râu unesc cerul
şi izvorul de munte şi marea şi furtuna.
Sunt, iată, legat de veşnicie cu durul lanţ al sorţii.
Eu însumi sunt ai zice veşnicia şi-i râd în faţă morţii.
Nu aştept să vină moartea la mine vreodată;
oricum n-ar veni. Trebuie să duc o viaţă curată
pentru a merita din plin eternitatea ce mi-e dată.
Deci inima în întregime lumii să o dăruiesc
căci ea îmi prisoseşte. Prea plină-i! S-o golesc…

(Ku Sang)

I. 

Nori vineţi. Trâmbe de fum între cer şi pământ. Glasuri ce şoptesc în pustie, neauzite: Nu striviţi întunericul!… 

În ochii oamenilor licăreşte neliniştea şi nici o fărâmă de lumină nu pâlpâie în ei. Copacii foşnesc în vânt ca nişte făpturi de hârtie. Munţii par striviţi de crucile cerului pe care le tot poartă pe umeri de mii şi mii de ani. Păsările nu mai zboară, căci nu mai ştiu la ce bun zborul în lumea de azi. Seninul e prigonit cumplit de nesocotinţa amurgului. Vântul umblă în sus şi în jos între cer şi pământ pe cărările răutăţii. Spaime în suflete. Luna, cocoţată pe cerurile nopţii, există. Să văruim amurgul!…

Insomniacii veghează în mijlocul lumii şi la periferiile ei. Pe ei dragostea îi face să pară nepământeni cum şi sunt, de fapt. Dezrădăcinaţi, cei mulţi bântuie dincoace şi dincolo de hotarele lumii, iar cei puţini se visează dormind în cuiburi suspendate deasupra pământului. Ei nu ştiu ce e somnul; habar n-au ce e visul pur şi dur. Foarte puţini se mulţumesc doar cu vise artificiale fabricate în China. Preferă, în schimb, să facă totul pe cont propriu. Şi toţi sunt ţesători şi-şi câstigă existenţa prin arta ţesutului. Cu toţii ţes vise şi, pentru că nu ştiu ce să facă cu ele, le vând la piaţă pe un preţ de nimic. Nu, ei nu au loc în lume şi parcă nici în altă parte. Insomniacii înşişi se străduiesc de ani buni să demonstreze lumii că ei nu există. Fantome cu chip de om, îşi poartă trupurile cu sfială şi cu teamă, aşa cum, stângaci şi nătângi, puii de pasăre îşi poartă aripile ca pe o povară. Vezi pe câte unul cum, cu sapa în mână, îşi îngroapă trecutul în fundul cimitirului. Excluşi, ei nu doresc altceva decât să moară din când în când, de preferinţă noaptea. În vieţile lor, noaptea – un mic accident cromatic al zilei eterne, de fapt – e un simplu prilej de jale adâncă şi nimic altceva: Vine noaptea, hai să jelim undeva!…

Sub norii vineţi este un oraş. În mijlocul oraşului este un bloc. La parterul blocului este un apartament. Iar în apartament este lumină. Si în lumină veghează o insomniacă. 

Ingrid nu veghează de o viaţă, ci numai de două zile şi jumătate. Dar e deja mult prea mult. Bântuie prin apartament din sufragerie în dormitor şi din dormitor în bucatarie şi tot aşa. Pare un soi de umbră trează. Frumoasa domnişoară e verde la faţă de spaimă, ai zice că i-au crescut buruieni în stomac. S-au cocoţat buruienile pe sufletul ei. Da, şi de sus până jos e o holdă răvăşită de vânt şi de frici de tot felul. Nu-i ăsta felul ei de a fi, ăsta nu-i. Şi mâinile şi le frânge cu înfrigurare ca pe un aluat de mare preţ. Şi trupul însuşi pare că i se rupe în două uneori strivit de singurătate şi de durere. Părul ei blond emană lumină, parcă arde. Ochii ei sunt roşii ca merele roşii şi plâng şi se pare că din ei, exact ca de sub Mărul Roşu, izvorăsc toate apele pământului cele ştiute şi cele neştiute.

E motiv de dragoste la mijloc. Dar unde este dragoste, acolo este şi moarte. Când te îndrăgosteşti – vrând, nevrând – începi să mori puţin câte puţin. La mijloc, deci, e motiv de frumuseţe şi  întristare. Moartea pândeşte îndrăgostitul, îl duce în ispită şi, cu promisiuni amăgitoare, îl ajută să cadă. Dar aici nu celebrăm o moarte întâmplătoare şi dreaptă, ci una năprasnică şi cu totul injustă.

Planul asasin bate la uşă. Ingrid nu se grăbeşte să deschidă, nu are de gând şi nici curaj ca să facă una ca asta. Totul se poate întâmpla în câteva clipe.

Nu, sub nici o formă nu poate să-i înţeleagă pe cei doi. Deci, poetul, odinioara, şi-a sădit sufletul într-un neant, nu în inimile prietenilor săi. Paul şi Vali, rarii înotători pe întinsul abis, în realitate îl urăsc pe poet şi plănuiesc să-l răpună ca pe o bestie.

Parcă vede şi acum în faţa ochilor scena. La redacţie ajunge mai devreme ca de obicei şi, printre munţii de manuscrise şi computerele deschise inutil, înoată chinuit până în biroul ei. E obosită după o zi şi o noapte de scris fără odihnă. Printr-o uşă crăpată îi vede cu coada ochiului, pentru o clipă, pe redactorul-şef, pe grafician, pe secretarul general de redacţie, pe tehnoredactor, pe corector, pe cei patru redactori mărunţi, pe contabilă şi pe casieră adunaţi în jurul celor doi critici, colaboratori de mare prestigiu ai revistei Dialog fondate de scriitorul George M. Consiliul lor o lasă rece, niciodată nu i-au plăcut şedinţele, pălăvrăgeala şi bisericuţele. Se aşează într-un fotoliu, ia un manuscris primit în zori şi începe să-l parcurgă cu creionul în mână. Din când în când ridică ochii spre fereastră la teiul care, chinuit de vânt, tot bate în geam. Simultan, cu o ureche ascultă glasul textului de dincoace, iar cu cealaltă aude vocile de dincolo. Şi dintr-o dată textul nu-i mai spune nimic, nu se mai aude absolut nici un glas dinspre el. Şi nu doar cu urechile, ci şi cu trupul şi cu sufletul ascultă uimită glasurile răzvrătite din biroul editorului. Şi imediat simte răul care îi fură pământul de sub picioare şi-i profanează raiul din suflet. Un cutremur mare o zguduie într-atât, încât clopotele din sufletul ei bat singure şi nimic nu mai este ca înainte. „Hristoase”, murmură, „ce se petrece aici?!…” Aude clar vocile răzvrătite ale marilor critici şi ale altor redactori. Aude limpede şi totuşi nu pricepe nimic. Nu, nu poate să înţeleagă!… Nu, nu e cu putinţă aşa ceva!… Ingrid simte cum se prăbuşesc lumea, frumuseţea şi certitudinile. Nu, e imposibil!… Cum e posibil ca doi oameni atât de sinceri şi atât de cumsecade ca Paul şi Vali – amândoi, pâinea lui Dumnezeu, nu alta – să fie în stare să-l trădeze pe marele lor prieten?… Dincolo, la numai trei metri de sufletul ei, diavolul ţese o dramă în pânzele căreia urmează să pice şi să nu se mai ridice vrăjitorul literar Cosmin Cana.

Ore în şir, după aceea, e bântuită de multiple experienţe ale straniului. De pildă, un semafor de cale ferată la care pâlpâie obsedant numai culoarea roşie şi atât. Nu-şi poate alunga din minte semaforul ăla atât de îngrozitor. Şi totuşi, în viziunea ei pe calea ferată niciodată nu pare să treacă vreun tren, deşi semaforul tot anunţă iminentul pericol. Şi după ce ridică piciorul ca să păşească dincolo aude rostogolindu-se spre ea un vuiet mare şi un fel de tren invizibil, dar grozav de cumplit vine şi-i retează tibia într-o fracţiune de secundă. Partea terifiantă e că nu simte nici o durere, ci numai un dor nestăvilit după osul plecat prea devreme în lumea drepţilor, iar chestia asta e mai atroce decât orice suferinţă imaginabilă.     

Simte şi vede multe lucruri neaşteptate. Cum ar fi, de pildă, tigrii care vin dincoace de orizont dintr-o lume a spaimei. Tigrii merg ca în reluare aci înspăimântând-o, aci amuzând-o, aci băgând-o în lipituri. Ei vin şi tot vin ca să-i mănânce inima şi ca să-i mânjească sufletul cu funingine şi, vai, nu se mai satură. Şi mai aude tam-tamul bubundu-i în urechi şi zgâriindu-i creierul. Şi totuşi, nu-i vorba decât de instrumentul muzical ce cântă atât de frumos în Minah, celebrul poem african pe care Cosmin Cana i l-a scris odinioară ca să-i celebreze frumuseţea. Bum-Bum, în urechi; Bum-Bum, în faţa ochilor. Chiar şi frunzele teiului din faţa blocului o scot din sărite: prea sunt liniştite şi resemnate în faţa morţii… Dar, în definitiv, fiecare regn cu viaţa şi cu moartea lui.

Noapte pustie în care nu poţi muri liniştit. Gânduri grele care strivesc. Glasuri tainice care dor. Ochi ce nu se mai închid. Prietenii ce ucid. În faţa neantului.

II.

Ingrid bântuie pe străzi ca o ruina într-un corp care umblă. Ceasuri în şir o poţi zări ici şi colo, în centru şi la margine, singură sau pierdută în mijlocul marilor valuri umane din Constituţiei. La fel, permanent mistuită de o frică lăuntrică. Singură şi mută, refuză să mai stea de vorbă cu oamenii care, după cum a văzut, pot ascunde demoni în trupuri de îngeri. Chipul ei e descompus de dezămagire şi dezolare. Viaţa ei nu mai urcă pe nici un vârf de munte, ci alunecă vertiginos într-o depresiune adâncă. Îşi simte sufletul foarte bătrân şi neputincios şi pentru prima dată lipsit de scânteia divinităţii… Are zi liberă şi nu se duce la facultate. Trebuie să pregătească o conferinţă, dar foaia albă şi toate cuvintele o înspăimântă. Pereţii de cărţi de acasă nu-i mai sunt de nici un folos, parcă nici nu-i vede, parcă nici nu există. Odinioară acele rafturi de cărţi îi ofereau toate răspunsurile la toate întrebările; acum ele stau mute şi oarbe şi nu-i mai vorbesc şi nu o mai privesc şi nu o mai ajută cu nimic. Umblă pe străzi fără nici o direcţie ca într-un vis. Dă peste oameni, deşi încearcă din răsputeri să fugă de ei. Păşeşte pe asfalt, dar parcă urcă pe un val de nisip într-un deşert ameţitor. Îi pâlpâie creierul ca o flacară de lumânare ce se stinge. Fuge de singurătate şi tristeţe, dar în mijlocul oamenilor singurătatea şi trisţetea devin şi mai insuportabile şi mai necesare.   

Simte că o ia razna. Niciodată nu e prea devreme şi niciodată nu e prea târziu ca să-ţi pierzi minţile. N-ai zice că până ieri, alaltăieri i-a predat şi i-a disecat pe Foucault şi pe Barthes. N-ai zice…

I se pare, la un moment dat, că pe Kogălniceanu plutesc toniere şi galioane şi că pescăruşii zboară în jurul pânzelor. După puţin timp, vede un val tsunami venind peste ea dinspre Rarău şi ţipă în plină stradă ferindu-şi faţa cu braţele. Se sperie de imaginea ei reflectată în oglinda unei vitrine. Are impresia că un manechin o strigă pe nume. Pe Simion Bărnuţiu, în plină zi, aude un vuiet mare şi, când priveşte în sus, i se pare (doar?) că stelele cad peste oraş bombardând cu lumină şi întuneric blocuri, străzi, case, fabrici şi uzine, parcuri, grădini, hipermarketuri, benzinarii şi aşa mai departe. Iar în preajma ei toţi oamenii au chipuri străvezii prin care poţi să vezi vinovăţia şi prea puţin căinţa: unii, asasini ascunşi cu sânge pe mâini; alţii, victime nebănuite cu sânge pe faţă.

În dreptul parcului dă nas în nas cu Cosmin Cana.

Pe Ingrid, Cana Vamesul o cunoaşte încă din vremea examenului de admitere la facultate. Îl fascinează din prima chipul ei de înger, inocenţa ei desăvârşită, inteligenţa ei copleşitoare. De fiecare dată când o întâlneşte se îndrăgosteşte de ea, dar pretinde că e vorba doar despre o iubire mai mult abstractă, ideală, platonică etc. Susţine că o iubeşte ca pe o surioară. Întotdeauna o ascultă fascinat şi îl doare sufletul când e nevoit să se despartă de ea. La rândul său, Ingrid îl iubeşte sfâşietor, dar se pare că mai mult nu speră de la dragostea asta. Ei i se pare că are de-a face nu cu un om, ci cu un munte imposibil de cucerit. Faptul că îl are în faţă pe rivalul marelui scriitor George M. o intimidează teribil. În plus, poetul e deja un mit, un om după credinta ei ivit din pliul infinitului. Întâlnirile lor sunt sfâşiate de sfieli şi blocaje îngrozitoare. Niciodată nu reuşesc să treacă peste blocajul mental (el) şi peste paralizia afectivă (ea). E de prisos să adaug că ei se visează reciproc în fiecare noapte. În singurătate – închişi în cameră, în birou, la masa de scris, în faţa computerului pândind messenger-ul într-o continuă aşteptare a celuilalt, bântuind prin parcuri şi hoinărind pe străzi sau pe malul Milcovului – cei doi mor de dor şi de gelozie, plâng şi clocotesc de frica marii pierderi. Din nefericire pentru amândoi, cercul nu se poate închide niciodată. Caci Ingrid vede în Cosmin bărbatul fără corp şi visează că face dragoste numai cu spiritul lui; nu reuşeşte să treacă niciodată pâna la capat peste falsul (?) sentiment fratern care s-a cuibărit în inima ei ca un virus făcând-o să sufere îngrozitor; în plus, fiind o făptură pioasă se teme de păcat. Iar poetul vede în Ingrid doar femeia, femeia în toată puterea cuvântului şi treaba asta îl chinuie necontenit; îşi spune mereu că nu, Ingrid e numai surioara lui pe care n-ar putea s-o rănească vreodată nici măcar cu glasul, nici măcar cu privirea; simte că dacă ar reuşi să mai vada şi altceva în ea – o foaie de hârtie, de pildă – blocajul lui total s-ar nărui pentru totdeauna. Se simt răvăşiţi de o ruşine insuportabilă când, în legătură cu afecţiunea lor fraternă, aud vorbindu-se pe la colţuri despre sex şi alti demoni. Îi separă un straniu sentiment de vinovăţie şi sfiala şi lumea însăşi, apoi viaţa.

Poetul se bucură ca o întâlneşte. Îi sărută mâinile şi o îmbrăţişează cu efuziune. E vesel, tocmai a aflat că soţia îi va naşte un fiu peste două săptămâni sau chiar mai devreme. Dar văzând chipul descompus de tristeţe, el însuşi se schimbă la faţă devenind scrutător şi atent, serios şi mistuit de nelinişte. „Ce-i cu tine, surioară”, zice. „Plângi, de ce plângi?!… Ce se întâmplă cu tine?… Ce-i cu depresia asta?… Nu-ţi iese eseul despre câmpul literar?… Nu-ţi mai plac cărţile?… Ori eşti bolnăvioară?… Hai, draga mea, te rog, spune-mi ceva!…”

Dar Ingrid nu poate să-i spună nimic limpede. Se vede de la doi kilometri cât e de tulburată şi cât e de devastată de tristeţe. În fine, îi vorbeşte doar despre un coşmar pe care l-ar fi avut azi-noapte: Nişte indivizi pun la cale asasinarea literaturii române. Azi e luni, mâine-i marţi, crima se petrece în Galaţi. În port, bineînţeles. Literatura română tocmai coboară dintr-un pachebot egiptean. Vine în ţară după un periplu inedit prin toate culturile lumii, prin toate colţurile geografiei literare. Doi inşi cu chipuri de vipere stau la pândă în rada portului. După ce mulţimea se risipeşte în port, cei doi ies din adăpost şi se îndreaptă spre Hotelul USR. Intră prin efracţie în timpul nopţii şi, când pătrund în camera roşie, înjunghie literatura română în mod mişelesc după ce o trezesc din somn. Ca nu cumva biata femeie să piardă ceva, ceva din spectacolul propriei morţi… 

Cana Vameşul zâmbeşte sceptic. „Numai atât”, zice. „Da”, zice surioara, „doar atât”. „Pai, nu trebuie să-ţi faci sânge rău. Nimeni nu poate asasina literatura română atâta vreme cât ea e păzită de bodyguarzi de elită cum ar fi, de pildă, un Arghezi, un Eminescu, un Eliade, un Sadoveanu, un Urmuz!…”

După asta, cei doi se despart pentru că din senin izbucneşte furtuna…

III.

Potop peste lume. Plouă cu cisterna în oraş şi în împrejurimi. Milcovul – râu de poveste, râu de coşmar – se umflă şi ameninţă digurile. Din 2005 nu s-a mai vazut un Milcov atât de furios, atât de tulbure. Pe valurile mari cât casele vin codri doborâţi de şuvoaie şi sate întregi. ISU, de o zi şi o noapte nu face altceva decât să pescuiască din râul de noroi cadavrele din satele de la munte şi satele. Din loc în loc, pe malul râului vezi dealuri de cadavre: oameni şi sate, laolaltă. Rareori vezi un fenomen ca ăsta: pur şi simplu ai impresia că nu Milcovul, ci Congo-ul curge prin sudul oraşului. În punctul Vâlcele râul are cinci metri adâncime, iar în punctul IGO nouă metri şi jumătate. La Broşteni râul, cică, a rupt digurile şi-a devastat staţiunea. Circulaţia pe râu a barjelor de la Răstoaca şi până la Faţa Spumei e, bineînţeles, compromisă.  

Ingrid nu se duce acasă. Dupa întâlnirea cu poetul suferă şi mai tare. Groaznic de tulburată şi palidă, pare o picătură din Milcovul Noroios. Şi plouă. E udă până la oase şi până pe fundul sufletului, dar nu caută adăpost. Parcă nici nu simte şiroaiele de noroi care-i spală corpul. Nu-i pasă de potopul care-o bombardează în cap cu tone de apă. I se pare, la un moment dat, că devine peşte. Simte cum îi cresc aripioare şi branhii şi parca îi vine să dea din coadă în toate părţile ca să-şi croiască drum prin ocean.

Păşeşte cu paşi mici şi nesiguri prin bălţile de pe trotuare. Oraşul e cu desăvârşire pustiu. Nici un locuitor nu-i atât de curajos încât să dea ochi în ochi cu demonul ploii. Economia intră în stand-by, într-un fel de colaps. Amorţit şi pustiu, oraşul parcă a murit. Străzi nu mai există în oraş, ci numai o reţea inextricabilă de pâraie. Maşinile plutesc în derivă sau zac răstunate şi cu uşile vraişte amintind de nişte găini jupuite. Ajunge într-un târziu pe malul Milcovului. Stă cocoţată pe dig, cu mâinile în buzunarele pardesiului şi cu cuţitul înfipt dureros în suflet. Stă aşa, nici ea nu ştie de ce, priveşte apele şi plânge. Dar prin pânza de apă ce uneşte oceanul de sus cu oceanul de jos ai impresia că râde. O durere atroce îi mistuie burta; stomacul îşi cere tributul – el, ca bărbat, nu poate îndura şi nu poate înţelege în ruptul capului atâta suferinţă. De trei zile închieiate Ingrid n-a mai pus nimic pe limbă, în afară de câteva cuvinte care nu hrănesc niciodată. Poţi supravieţui fără aer o jumătate de oră, fără apă o săptămână, fără somn zece zile, fără mâncare o lună. Aerul, apa, somnul şi mâncarea par a fi indinspensabile întreţinerii focului vieţii. Dar ce ne facem cu muzica, cu imaginea, cu parfumul şi cu cuvântul?… Fără ele putem trăi vreo zece, unsprezece vieti sau poate că nu putem trăi nici o secundă; poate că ele nu sunt altceva decât focul însuşi. Pe Ingrid, deci, o doboară foamea, dar i se pare că dacă ar înghiţi chiar şi un fir de iarbă el i-ar menţine în întregime nu viaţa, ci tristeţea din suflet.

Dar tristeţea nu-i pentru Ingrid o noutate. E singură de când se ştie pe lume. Orfană de ambii părinţi (sau pur şi simplu abandonată de ei, nu se ştie) şi fără nici o rudă, creşte încă din pruncie  la Orfelinatul “Sfântul Anton”. În primii ani e un copil obişnuit, nu iese în evidenţă decât prin curiozitate şi tristeţe. Adoră păpuşile Barbie, fluturii şi furnicile. La patru ani descifrează un text egiptean scris în cuneiforme. Iar după două luni învaţă singură să citească dintr-o cărţulie de poveşti nemuritoare. Până în clasa a doua nici măcar nu-i trece prin minte ideea că pe lumea asta există nişte categorii de oameni numite îndeobşte părinţi şi bunici şi alcătuite, la rândul lor, din subspecii precum: taţi şi mame, bunici şi bunicuţe. Numai când, într-o bună zi, dă peste prozele lui Delavrancea îşi pune serios întrebarea: Ce este o bunică?… Întâmplător, dă peste un dicţionar explicativ şcolar şi la pagina 33 găseşte o explicaţie uimitoare:

Bunică, -ici, s.f. – Mama tatălui sau a mamei. I se mai spune mamaie, mămaie, mam-mare, mam-bătrâna, buniţă, maică, bunicuţă, măicuţă etc.

Fireşte că biata fetiţă nu pricepe sub nici o formă ce vor să însemne cu adevărat cuvintele tată şi mamă. „Păi, cum adică”, îşi zice nedumerită la culme. Pe hol se întâlneşte cu tanti Polixenia Ion  şi numaidecât deschide subiectul. „Tanti”, zice, „pe mine cine m-a făcut?” „Te-au născut fazanii, ştii bine”, zice tanti, „şi când a venit iarna te-au lăsat aici…” „Nu pricep”, zice fetiţa, „că doar fazanii nu zboară…” „Ba da, unii zboară chiar foarte mult şi numai din zbor se hrănesc…” „Nu prea cred”, zice fetiţa bosumflată şi cam descumpănită. Şi-atunci tanti, îngrijitoare inimoasă şi femeie de treabă, o ia de mânuţă şi-o duce în camera ei. „Uite, fetiţă scumpă, cum stau lucrurile”, zice. Şi acolo, pe canapeaua aia devastată de ghearele pisicului Sorinel, fetiţa îşi află basmul cel trist şi rostul ei pe lume. Fireşte că plânge două zile şi două nopţi în şir fără ca ceilalţi copii să priceapă ce se întâmplă cu ea. Dar, după o vreme, cu ajutorul lui tanti reuşeşte să înţeleagă şi să uite. După asta, se aruncă cu o pasiune nestăvilită în lumea cărţilor. Ani şi ani la rând citeşte mii de cărţi. Este fascinată de proză: romanele pur şi simplu o capitivează – nu sare nici un cuvânt, nici o literă – şi nu le lasă din mână până la ultimul punct; preferă romanele masive care întreţin îndelung vraja ficţiunii şi amână mereu deznodământul. Poezia nu prea o atrage, deşi uneori (şi pe ascuns) scrie şi ea versuri triste în maniera primilor poeţi simbolişti. În liceu devene literalmente dependentă de citit îngrijorându-i foarte tare pe profesori. Citeşte tot timpul acasă (tanti, murind, i-a lăsat ei apartamentul) sau la şcoală, oricând şi oriunde: în pauze, în tramvai, la masă, în microbuz, în tren, în parc, în biserică, în timpul orelor, chiar şi la closet sau în vis. Ajunge să-şi cheltuiască toată bursa pe cărţi, mănâncă foarte puţin şi nu mai comunică cu nimeni. Într-o bună zi, în timpul tezei la mate care, din pricina unor subiecte dificile, parcă durează mai mult decât în mod obişnuit Ingrid intră în sevraj. Profesorul şi colegii ei sună la 112, iar ambulanţa soseşte în patru minute. E internată la Clinica de Dezintoxicare “Sfântul Spiridon” din Măicăneşti şi timp de două săptămâni zace între viaţă şi moarte. Şi după ieşirea din spital stă sub supravegherea mătuşii Leana, sora lui tanti, şi e monitorizată atent de direcţiunea colegiului. Directorul, domnul Savu, îi interzice cu desăvârşire accesul în lumea cărţilor, iar asta o întristează cel mai mult. Dar după puţin timp devine din nou dependentă de citit, dar mult mai discret, mult mai echilibrat şi, în mod clar, mult mai profund. Boala o face mai matură. După bacalaureat începe să timită articole la revista culturală Dialog şi se pregăteşte pentru admiterea la Litere. În timpul examenului i se întâmplă două lucruri minunate: unu, rezolvă splendid toate subiectele şi doi, îl întâlneşte pe Cosmin de care se îndrăgosteşte. E tot mai atrasă de teoria literară şi scrie primele eseuri care-i aduc faimă, bani şi independenţa mult râvnită. În anul II începe să scrie un roman erotic pe care îl abandonează după puţin timp. E clar, nu are vocaţie pentru roman. Traduce cărţi de referinţă din teoria literară occidentală din prima jumătate a secolului XX şi publică la edituri de prestigiu primele ei studii ample de poetică aplicată. De un an şi opt luni lucrează la teza de doctorat pe tema limbajului formal şi e preparator la Institutul de Poezie. 

Deci, zile în şir e tristă. Nu mai mănâncă, slăbeşte văzând cu ochii. Şi după ce se întoarce în apartamentul ei strâmt şi hidos ca o hrubă – aşa i se pare – citeşte chinuit din Arghezi şi continuă să plângă. Simte că se sufocă şi bagă în gură medicamente cu pumnul. Deschide ferestrele, dar în curentul de aer o apucă ameţeala şi se prăbuşeşte lângă divan. Pisica vine şi-i linge obrazul, îi miaună în ureche şi, tare nervoasă şi flămândă, o gâdilă cu coada la nas. Stranută, iar bietul animal, speriat, o ia la goană spre living. Sună telefonul de mai multe ori, trebuie să fie lectorul Dan care-i topit dupa ea şi n-o mai lasă în pace. Într-un târziu se ridică de pe covor sprijinindu-se cu coatele de divan. Se târăşte ca o broască ţestoasă până în bucătărie, deschide uşa frigiderului cu ultimele puteri. Ia borcanul cu smântână, îi desface capacul şi începe să manânce. Bagă degetele în borcan, nu-i pasă că nu e igienic. Mănâncă şi plânge. Peste tot îl vede pe Vameş păşind pe marginea prăpastiei şi cerându-i disperat ajutorul. Se simte vinovată. Căci, îşi reproşează, numai ea ştie de prăpastia aia, numai ea ar putea trage semnalul de alarmă, numai ea ar putea preveni catastrofa. Ar vrea să-l sune pe poet şi să-i spună totul, ar vrea să-l sfătuiască să-şi ia bagajul şi să fugă în America. Dar îi este teamă de un refuz sau, pur şi simplu, că nu va fi crezută. Şi apoi, chiar nu vrea să-l scoată (ea zice: să-l alunge) pe Cosmin Cana din literatura română care nu poate fi zidită decât aici şi acum. Dă borcanul pisicii ca să-l lingă şi să se joace cu el.

Ore în sir se chinuie să adoarmă. Dar canapeaua parcă e un rug aprins. Şi apoi, în mod extrem de enervant îi tot apare în faţa ochilor mutra libidinosului Dan care o priveşte cu poftă şi cu nesimţire. La un moment dat, începe să urle de enervare şi să lovească cu perna în mutra lui Dan care, cocoţat pe tavan, o studiază cu nişte ochi plini de infamie. Vecinul de la etaj, vizibil deranjat, bate cu umbrela în ţeava de apă caldă. Subit, mutra lui Dan se evaporă şi la fel dispare şi furia lui Ingrid. Aprinde lumina şi începe să coase la goblenul inspirat din poezia argheziană Natură moartă.   

Sunt ore de mare tristeţe atmosferică. Plouă neîncetat. În geamuri răpăie ploaia, în inimi stăruie vidul. Porumbeii vin la fereastră adăpostindu-se sub balconul de la etajul întâi. Oraşul şi păsările ţipă. Seară de toamnă la capătul unui an fără vară. Între timp goblenul prinde o uimitoare viaţă tăcută cu şesuri, temelii de munţi, ceruri văzute printre piscuri şi râuri ce curg pe sub punţi, cu păduri răstunate în oglinda apei domoale şi turle abia vizibile prin ceaţă, cu drumul ce se opreşte într-un copac, cu copita căprioarei ce se îndreaptă către peşteri de nu se ştie unde şi aşa mai departe.

Dar viaţa tăcută nu poate să-i alunge gândurile negre. La un moment dat, dă să se ridice din fotoliu şi să formeze numărul poetului. Vrea să-i spună totul acum, căci nu mai poate suporta de una singură perspectiva morţii. Trebuie să facă ceva, nu poate lăsa asasinii să închidă cercul până la capăt. Dar devine dintr-o dată în mod straniu foarte sfioasă. Nu îndrăzneşte să-l deranjeze pe poet la o oră atât de târzie. Ştie că în clipele astea el scrie la Tark O’Donno, marele poem science-fiction, culmea literaturii române contemporane.

Nu, devine dintr-o dată incredibil de slabă. Nu îndrăzneşte nici măcar să mai privească telefonul. Îşi frânge mâinile şi atât. Şi plânge.

În singurătatea pereţilor de cărţi, vorbeşte cu cei doi fazani împăiaţi. Vorbeşte cu părinţii ei.

Şi plouă.

IV.      

Lună plină. Picură ultimii stropi de ploaie. În bălţile de lângă trotuare plutesc mucuri de ţigară şi urme de copite adânci. Oamenii ies din adăposturi ca furnicile, ca păianjenii căutând pe cine să vâneze mai întâi. Hârtiile moarte se usucă la lumina lunii. Peste tot, gunoaie şi noroaie. Departe şi totuşi parcă pretutindeni vuieşte Milcovul; nici valurile lui parcă nu mai sunt ce-au fost odinioară, zici că într-adevăr se prăbuşeşte o lume în alta poate mai bună, poate mai hidoasă. Economia reîncepe să urle. În hipermarketurile târzii clienţii se cocoaţă iarăşi pe preţuri. Copacii stau, tulpini între crengi, în calea vânturilor drumeţe. La Semafoare vin tineri în cete ca să celebreze victoria naţionalei împotriva Indiei, scor 4-1. În Constituţiei orice ţânţar devine pe loc armăsar. Băieţii buni îşi scot maşinile turbate din pivniţe şi garaje şi, ca pe nişte spice bine coapte, culeg fetele frumoase de pe trotuare şi le iubesc în ritmul exact al motorului. Alţii, mai puţin norocoşi, se mulţumesc să hoinărească noaptea pe străzi şi să pescuiască râme de pe funduri de baltă. „Hai să îngropăm securea războiului în sângele căpitanului”, zice (la telefonul mobil?…) un trecător prin dreptul ferestrei. Parcă nimeni nu mai are de gând să doarmă în noaptea asta. Parcă nimeni nu vrea să mai stea închis în blocuri şi case, în cazarme şi puşcării, în azile şi mănăstiri, între zidurile cetăţii. Nimeni nu mai vrea să simtă răsuflarea celuilalt în golul dintre scânduri al cosciugului-apartament. Parcă nimeni nu mai are de gând să-şi populeze singurătatea doar cu el însuşi. Nimeni nu mai vrea să facă sex între patru pereţi ca şi cum ar face dragoste în cavouri. Pe străzi plutesc mirosuri de săpun şi de fructe coapte şi de asfalt umed şi de lemn putred şi de vegetaţie tristă. Un beţiv veghează în punctul-cheie al oraşului, parcă aşteaptă cu sticla în mână sosirea primăverii. E hotarât, în noaptea asta visele cad secerate sub cafeină…

Norii s-au mai răzbunat.

Cu ochii amorţiţi şi stinşi, Ingrid priveşte pe fereastră. E trează de patru zile încheiate, de trei nopţi. Trebuie să se ţină de obiecte ca să nu se sfărâme cumva ca un vas de cristal. Pisicii îi este indiferentă; pentru Jasmine stăpâna nu are sens şi nu există decât atâta vreme cât ea înseamnă într-un cuvânt mâncare, or de atâtea zile stăpâna e pur şi simplu o străină de care nici măcar nu-ţi poţi freca coada. 

La un moment dat, Ingrid tresare năvalnic ca trezită dintr-un coşmar. Soneria îi sparge timpanele. Cu paşi foarte grei şi ferindu-se de pereţii ce vin peste ea clătinându-se ca nişte ape tulburi străbate culoarul până la uşă. Nici nu are putere să privească prin vizetă aşa cum, fiinţă singură şi temătoare, face de obicei. Nu-i mai pasă dacă vine sau nu dezastrul peste ea. Deschide uşa şi imediat parcă îi trece ameţeala. În prag stă Irina, soţia Vameşului şi prietena ei cea mai dragă, adică singura. Surprinzătoarea rochie de vară nu poate ascunde (şi nici nu trebuie) sarcina Irinei. Mai sunt doar câteva zile până la soroc. Acolo, la câţiva milimetri sub pânza rochiei Gabiţă stă bine pitit în pântecele mamei.

Ingrid, pentru un răstimp, se schimbă la faţă devenind senină şi voioasă. „Irinuca”, zice, „pofteşte la noi” (noi: ea, fazanii, cărţile şi pisica)… Irinuca, în ultima lună de sarcină, e tare fericită şi, nu numai de asta, foarte frumoasă. Gabiţă, în pântecele ei, nu prea îşi dă seama cum arată mamica lui, dar pentru că sângele ei are o culoare atât de minunată presupune că şi chipul mamei e tot atât de fermecător. Poetul, fără nici o discuţie, o iubeşte aproape la fel de mult ca pe poezia lui, adică enorm.

Poetul, suflet încăpător aidoma cosmosului, iubeşte la fel de mult poezia, pe Ingrid, pe Irina, pe Găbiţă şi pe Grumpi; numai pe Iisus, pe Shakespeare şi pe Cărtărescu îi iubeşte mai mult. Contaminat de fericirea conjugală, sufletul lui e posibil să încline totuşi către Irina. Pe Irina o cunoaşte din vremea inocenţei. Într-o zi destinul îi pune în braţe fericirea însăşi. Lucrurile se petrec chiar la sfârşitul primului semestru din ultimul an de master. Vameşul, fiind deja faimos ca poet nu doar ca ucenic al clasicului George M., participă la o conferinţă în Ţara Românească, mai precis în oraşul Buzău. Multă lume, sală de cultură neîncăpătoare. La conferinţa cu pricina un ziarist de oarecare faimă regională îi reproşează un presupus provincialism care, chipurile, i-ar bântui poezia de la un capăt la altul. Poetul se apără cum ştie el mai bine, dar la un moment dat se enervează şi zice: „Bun, eu locuiesc încă în orăşelul meu natal şi n-am de gând să-l părăsesc vreodată; eu nu am un Dublin, să zicem, dar nimic nu mă împiedică să-mi imaginez unul!” În momentul ăsta, în imensa sală tăcută cineva începe să aplaude. Trei mii de ochi se întorc fulgerător spre locul cinci de pe rândul opt şi studiază cu uimire domnişoara care continuă să aplaude. Murmurele încep imediat să măture sala ca nişte valuri în sus şi în jos. Irina, în vremea asta, se află la apogeu. E o bombă sexy, cum se spune, vânată de mulţi cavaleri din lumea întreagă. Pe reţelele de socializare are milioane de prieteni. Dar, paradoxal, nu are nici un iubit, căci în privinţa sexului urât are nişte idei extrem de sofisticate. Mulţi dintre cei care n-o cunosc spun că-i fandosită. Top model de renume mondial, Miss Europa în două rânduri, colaborează cu cele mai prestigioase case de modă din lume. În fine, pentru mâna preafrumoasei prinţii şi regii din toată lumea se războiesc între ei pe fronturile din Orientul Mijlociu, din Spania şi Africa Centrală. În realitate, domnişoara Irinuca e foarte nefericită. Părinţii ei, bolnavi de cancer la inima, s-au sinucis în Elveţia la o vârstă când nu prea e cuviincios să faci asta. Dincolo de asta, bunica ei e o scorpie. Nici un bărbat nu o priveşte normal, toţi pur şi simplu o sfâşie din priviri şi o tratează ca pe o curvă, nu este unul care să nu încerce s-o pipăie prin tramvai sau prin taxi, nu este unul care să nu se năpustescă peste ea în camerele de hotel. „Dau o viaţă pentru un bărbat adevărat”, murmură adesea în timpul rugăciunii de seară şi adaugă: „Dumnezeule, Dumnezeule, ce vină am eu că-s frumoasă?!…” Iar acolo, în sală, aplaudă numai şi numai pentru a atrage atenţia poetului asupra nevrednicei sale persoane. Îl admiră pe tânărul geniu încă de pe băncile şcolii când, în zori, îl aude la radio recitându-şi poemele. Dar nu şi-a închipuit vreodată că o să-l şi iubească. Văzându-l, domnişoara Aneliu simte că nu mai poate trăi fără acest poet care, ce uimitor, se întâmplă să fie chiar bărbatul visat de-o viaţă… Cum o vede, Vameşului începe să-i bubuie inima în piept. Prinde glas şi zice la microfon: „Poezia mea, ştiţi, de până în prezent nu izvorăşte decât din suferinţă; simt şi ştiu că cea mai bună poezie posibilă nu iese din nefericire, ci din seninătate şi echilibru. Acum îmi dau seama că vreau să schimb ceva atât în poezie, cât şi în viată; simt nevoia unei făpturi care să stea pe cel de-al doilea talger al balanţei vieţii mele ca să mă echilibreze  şi să mă ajute să ating desăvârşirea; trebuie să ştie acea făptura, însă, că eu, unul, prind curaj în faţa unei femei numai atunci când îmi imaginez că ea e o coală albă de hârtie pe care pot zidi un univers din cuvinte…” Irina îl fascinează pur şi simplu, i se pare ca ea e desăvârşită şi din punct de vedere stilistic. După conferinţă, cei doi ies în oraş şi toată noaptea se plimbă pe Crizantemelor, pe Păcii, pe Plevnei, pe Sculpturii, pe Verii, pe Speranţei şi pe Clemenţei şi înapoi. Frumoasul oraş Buzău li se pare şi mai frumos, aşa colorat cu culorile splendide ale dragostei lor, iar buzoienii li se par nu doar cei mai frumoşi, ci şi cei mai buni oameni de pe planetă. Apoi Irina îl strecoară pe iubitul ei în căsuţa de pe Ostrovului, colţ cu “Sfintii Îngeri”, fără ştirea gazdei. Nu se ştie cum, timp de vreo trei, patru zile Irina reuşeşte să-l ţină ascuns în camera ei. Profită de ceasurile când gazda pleacă la piaţă să-şi facă cumpărăturile, iar ei se zbenguiesc şi dansează ca demenţii în ritmul muzicii de la Focus FM ascultată la DVD-ul dat la maximum. Dar la sfârşitul săptămânii gazda aude şoapte străine în odaie şi dă buzna peste ei. După asta, tanti Ilinca îi dă afară din casă fără nici o discuţie. Izgoniţi din rai, păcătoşii se refugiază în mansarda casei lui George M. din Focşani. Profită de faptul că marele scriitor e în turneul mondial de lansare a ultimului său roman, Stupul familiei Cenţa. Urmează o vară fierbinte şi de neuitat pe care poetul nu ezită s-o celebreze în fascinante versuri erotice. Cei doi se căsătoresc după revenirea în ţară a lui George M., care-i cunună, şi-şi petrec luna de miere în Maroc. Şi viaţa merge mai departe… 

„Cosmin e trist”, zice Irina. „Îmi vorbeşte de două zile numai despre tine şi se tot întreabă ce se petrece cu tine, de ce nu ne mai suni, de ce nu mai răspunzi la telefon. I se pare că esti supărată pe el. Hai, spune-mi, te rog, ce sonet trist ascunzi aici (îi pune mâna în dreptul inimii)?…”

Ingrid ezită. Priveşte într-o parte, i se pare dureros să fie privită în ochi. Nu ştie ce sa spună, cum să înceapă. Emoţia pe care o simte în faţa Vameşului o simte acum sub privirile Irinei. Şi totuşi, de obicei nu e aşa. Dimpotrivă, nu există o prietenie mai dezinvoltă şi mai sinceră decât prietenia dintre două femei. Această prietenie gravitează în jurul poetului pe care îl hrăneşte spiritual şi îl inspiră. Încă din timpul toamnei buzoiene, Ingrid si Irina veghează la căpătâiul poeziei Vameşului ca două surori, ca două muze. Căci Ingrid este inteligenţa superioară, iar Irina este frumuseţea desăvârşită.

„Ştii”, zice Ingrid, „nu mă simt prea bine…” ‚Te găsesc foarte schimbată”, zice Irina, „de ce suferi?…”

Sigur, Ingrid e de nerecunoscut. Blonda cu obrajii în flăcări e palidă ca moartea şi slaba ca o frunză. Obrazul ei aduce aminte de un plai tăcut de vânturi bătut. Stă sfioasă în faţa Irinei ca în scaunul de spovedanie. Priveşte în gol cu ochi de hârtie. Nu mai spune nimic, cuvintele parcă i se par de prisos cum şi sunt, de fapt. E tristă şi blândă ca o oaie adusă spre junghiere. Cărţile nu-i mai plac, nici cuvintele nu-i mai spun nimic, lumea însăşi i se pare că nu mai are vreun sens. Aici, parcă zice, nu mai e nimic de privit, nu mai e nimic de sperat. Preferă să tacă. Cuvintele o rănesc. Oamenii i se par înfricoşători.

Dintr-o dată, cerul se întunecă şi din nou începe să fulgere. Deocamdată, furtuna se dezlănţuie pe Deleanu. Dar e tot mai aproape de noi şi de mama noapte. În living, abia luminat de neonul orb din bucătărie, cresc umbrele pe pereţi şi spaima în suflete. Pisica dă din coadă neliniştită, priveşte cu ochii goi de spaimă spre balconul de unde parcă vin pericole fără număr şi apoi se ascunde în bibliotecă printre cărţile lui Malraux. În Ţara Românească bubuie tăria şi se clatină stelele, plouă cu apă şi parcă cerul plânge cu grindină, nu cu lacrimi.

Pamântul e sub asediu. Iar treaba asta sperie pruncul.

Există un vis, există o lume, încă nu există un om. Înoată de atâta vreme în acest ocean strâmt şi i se pare că niciodată nu va mai ajunge la liman. Lichidul îl hrăneşte, dar nu-i asigură o fericire durabilă. Bănuieşte că dincolo chiar mai există ceva. Căci dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti. Nu doar cu urechile – de altfel, încă mici şi neputincioase, ci cu tot corpul aude mereu tot felul de sunete stranii care îl umplu de fiori. Vocea mamei – din exterior sau din interior, nu ştie, din depărtare sau de deasupra lui, habar n-are – răsună limpede ca şi cum sub un cer preafrumos ar bate un clopot de miere. Vocea mamei sună întotdeauna altfel, nu se poate lipsi de ea, suferă îngrozitor când n-o mai aude, căci îi e tare dragă. Nu poate să-şi explice faptul uimitor că el, prin nu ştie ce miracol, există. E adevărat că uneori se mai supară şi el şi, bosumflat rău de tot, refuză să mai creadă în lumea de dincoace şi-n lumile de dincolo şi se încurajează spunându-şi că el, iată, nici măcar nu există. Dar supărarea nu ţine niciodată prea mult. Închide şi deschide ochii, îşi priveşte mâinile şi picioarele, burtica şi unghiile şi nu pricepe mare lucru. Lanţul de carne – cum să-l numească altfel? – îl ţine prizonier în lumea asta lichidă şi cam plicticoasă şi, din acest motiv, îl urăşte profund. Îi e sete de libertate. Pentru ce l-au legat cu lanţul? Ce, ori e câine? Ori a greşit cu ceva?!… Uneori, îi e prea cald şi dă din picioare ca să se răcorească cât de cât. Alteori, simte cum il doboară angoasa şi, ca să se învioreze puţin, înoată în sus şi în jos. Ce-i drept, aici e destul de strâmt, dar poate că altfel chiar nu se poate. Adesea se sufocă. Locuieşte într-un cosmos fierbinte care, cel puţin deocamdată, îi e arhisuficient. Dar se tot întreaba cu îngrijorare: ce voi face mâine când cu siguranţă voi fi mult mai mare?… Căci i se pare că el creşte într-un ceas cât alţii într-o lună. Capul îi atârnă tot mai mult, se scufundă adesea în lichid parcă independent de voinţa sa, face numai ce vrea el de parcă şi-ar lua viaţa pe cont propriu. Îi place să-şi pipăie craniul, parcă pipăie coaja unui ou moale făcut de o găină care n-a auzit de calciu în viaţa ei. În plus, moare de plăcere să se tragă de firişoarele de păr. Doarme mult şi visează si mai mult. Dacă ar putea să-şi cântărească visele cu un cântar din fiecare somn ar scoate cel puţin o tonă de vise. De obicei, visează cum plânge un copil, iar plânsul lui îi aminteşte de fiecare dată de jalea unui os strivit.

Ei bine, chiar în clipele astea i se pare că îl atacă un ţânţar. Şi, evident, se apără din răsputeri. Nu are de ales. Vrea să omoare pasărea aia care tot încearcă să-l pişte de picioare. Dă din pumni şi din picioare, se zvârcoleşte ca pe jăratec, dar ţânţarul nu pare să fie prea impresionat de gesturile lui ameninţătoare. Se zbate ca un gândac căzut pe spate. Nici nu mai ţine cont de restul lumii. Nici nu-şi dă seama cât de mult rău îi face mamei care la fiecare lovitură aproape că e sfâşiată în două de durere. O loveşte violent în burtă, o rupe în două şi îi smulge ţipete isterice. Dintr-o dată ţânţarul pare speriat de ţipătul jalnic al mamei şi, după ce îi mai priveşte o dată cu lăcomie micuţa picatură de sânge pe care i-a lăsat-o la genunchiul stâng, fuge mâncând pământul. În fine. Frica lui trece, durerea mamei rămâne.

Mama Irina, cu faţa de hârtie, îşi trage sufletul încercând zadarnic s-o încurajeze pe Ingrid care e zguduită de spaime nenumărate şi de surpriză. „Va fi spadasin”, zice aratând cu degetul spre copilul din burtă.

Parcă aude plânsetul lăuntric al pruncului ei, dar în exterior ea afişează doar un zâmbet descompus de tristeţe. De ce să-şi scoată tristeţea la iveală? Doar e femeie, nu vulcan… Pruncul devine dintr-o dată atent. Parcă pricepe câte ceva din răul pe care-l face măicuţei fără să-şi dea seama. Il doare sufleţelul, îl mustră conştiinţa, inima îi e zdrobită dintr-o dată de o imensă părere de rău. Şi, fireşte, începe să plângă…

Afară plouă neliniştit, grăbit. Întunericul e măturat regulat de fulgere uimitoare ce unesc orizontul de jos cu orizontul de sus şi cerul de sus cu pământul de jos. Trăsnetele vin în valuri parcă tot mai aproape de lume.

Pe copil îl înspăimântă rău şi furtuna şi plânge îndoit. Oceanul fierbinte în care trăieşte e zguduit de nelinişte ca în pragul unui dezastru. Plânge cu un ochi, iar cu celălalt o priveşte pe mămica; numai măicuţa îl poate proteja, numai ea îl poate scoate la liman… Sigur că de vreo cinci, şase minute îi bate inima şi datorită pisicii care – i se pare doar? – parcă îl vede bine pitit în burta mamei şi îl ascultă cu urechile ciulite şi (rea creatură!) parcă ar vrea să-l sfâşie cu privirea-i feroce… Fireşte că se roagă cu gânduri fierbinţi ca nu cumva mămica să adoarmă aici, în camera asta, şi cu gura deschisă, aşa cum are obiceiul, căci teamă  îi e că pisica s-ar strecura neîntârziat în vizuina lui şi atunci probabil că s-ar sfârşi definitiv cu preţioasa lui făptură… 

„Da”, repetă Irina, „va fi spadasin!…”

Deodată, Ingrid începe să râda. Dar nu-i decât un râs scurt de complezenţă, ca să zicem aşa. Căci imediat devine din nou foarte tristă. Chipul crispat i se întunecă iarăşi ajungând de nerecunoscut, ţepos ca un mărăcine. Pică în fotoliu descurajată. Îşi ascunde faţa în pumni.

Irina uită, o clipă, de loviturile pruncului. Greoi şi cu mare grijă, se aşează în genunchi în faţa lui Ingrid. O mângâie pe cap şi o întreabă cu blândeţe: „Scumpa mea, de ce plângi?… Hai, dragă prietenă, spune-mi totul!… Nu mai ţine răul în tine. Ce ti s-a întâmplat?… Uite, Cosmin e depresiv de o săptămână încheiată. E tare amărât din pricina ta. Îmi vorbeste mereu despre tine şi abia dacă mai mănâncă. Unde mai pui că nici nu prea îi mai stă gândul la marele poem. Nu ne mai răspunzi la e-mail-uri, nici la telefon, nici la scrisori, parcă prietenia noastră s-a sfârşit brusc, parcă nici nu vrei să mai auzi de noi, parcă te scufunzi în pământ… Eşti cumva bolnavă? Ţi-am greşit cu ceva?!… Noi te iubim…” 

Ingrid, printe hohote de plâns şi abia făcându-se auzită printre trăsnete, zice: „Nu-s bolnavă! Nu am nimic cu voi!… Ce vrei?… Când antilopa e frumoasă şi are carnea fragedă şi gustoasă pe urmele ei vin tiptil şi pândesc lacom şacalii şi leoparzii cei însetaţi de sânge. Dar antilopa naivă îi ia drept zebre inofensive. Pe scurt, uite despre ce-i vorba: pe Cosmin îl paşte un mare pericol!… Doi critici despre care e de prisos să-ţi vorbesc prea mult, căci (crezi tu) îi cunoşti foarte bine – doar sunt poate cei mai buni prieteni ai soţului tău – pun la cale un plan mârşav, adică vor să asasineze poezia Vameşului!…Vor, de fapt, să-l distrugă pe iubitul nostru poet!”  

Irina e şocată, i se pare de necrezut. Bâiguie: „Ce spui, ce spui?!…” Şi imediat începe travaliul. Burta o doare cumplit, dar de data asta chiar nu e vina pruncului.

Căci pruncul stă cuminte, pitit la umbra sufletului mamei de frica pisicii; se gândeşte, aşa, că viaţa în care se va năpusti într-o zi nu poate fi o viaţă prea fericită; şi cum să fie fericită o viaţă în care se plânge atât de mult, în care e atât de multă suferinţă, în care e atât de multă trsiteţe? Acolo bunătatea pare să fie un pariu pierdut din start, iar frumuseţea pare întotdeauna zadarnică. 

Ingrid, parcă trezită dintr-un coşmar, pune mâna pe telefon, formează 112 şi cu glasul gâtuit de emoţie cheamă o ambulanţă…

V.

Duzii de pe Ecoului se zbat între viaţă şi moarte. Vântul îi izbeşte din toate părţile ca şi cum, rătăciţi în ringul unei categorii supergrele, ar primi pumni cu nemiluita de la un adversar net superior. Izbiţi cu pumnii dintr-o parte, vor s-o ia la sănătoasa în cealaltă parte, dar alţi şi alţi pumni îi izbesc ca grindina în faţă, în cap, în ceafă, în spate, în piept, în ochi, în nas, în gură, în firele de păr şi în suflet. Ai spune că în duzi stau cocoţaţi mulţi demoni, căci Sfântul Ilie – din carul lui de foc tras de patru cai înaripaţi – trimite zeci de fulgere printre crengi ca să mai rărească din ei, altfel s-ar înmulţi fără leac stirpea necuraţilor. Duzii nu-s slăbiţi nici de rafalele de ploaie care cad în valuri din despicăturile cerului.

Şi, în vremea asta, casa Cana e mută. E o vila albă cu etaj şi mansardă înconjurată din toate părţile de flori şi castani. O iederă cocoţată pe trunchiul unui castan acoperă casa aproape în întregime.

Sprijinit în coate la masa de lucru poetul bate într-una la tastatura laptopului. Scrie cu ochii în display fără a-şi privi mâinile care ai zice că gândesc singure. Din când în când îşi aşează scaunul de paie, i se pare mereu că e prea aproape sau, dimpotrivă, prea departe de birou. Lucrează cu înfrigurare la ultima parte a poemului Tark O’Donno. Marele poem e, de fapt, un roman în versuri şi proză, e o trilogie science-fiction cum nu s-a mai văzut în literatură. Voci de mare autoritate de pe toate meridianele globului vorbesc despre copleşitorul succes artistic al poetului. Poemul Tark O’Donno, spun criticii, dar şi cititorii, îl aşează pe autor alături de vizionari şi profeţi formidabili ca Moise, Homer, Dante, Goethe, Mickiewicz, H.G.Wells, Fernando Pessoa, Arthur C. Clarke, Stanislaw Lem sau Asimov. Primul volum, Tron, poem scris numai în hexametri, îi aduce premiile Médicis étranger şi Jerusalem, iar volumul al doilea, Melancholia, ingenioasă îmbinare de versuri şi proză poetică, considerat de departe capodopera lui, îi aduce numeroase premii, dintre care cele mai importante ar fi Nebula, Hugo şi Ovidiu (iar criticii afirmă ca lista încă rămane deschisă). Acum lucrează la Adio, Babilon, ultimul volum, cel mai impunător prin dimensiuni şi, se pare, prin profunzime şi calitate artistică. Pentru Cana Vameşul scrisul înseamnă trudă, suferinţă, zbucium, deznădejde şi abia la sfârşit puţină bucurie. Trebuie să-l vezi cum lucrează ca să-ţi dai seama de calvarul prin care trece în fiecare zi. În interviuri declară că îi este foarte simplu să scrie o mie de pagini într-o lună sau chiar mai puţin, dar în realitate lucrurile nu stau niciodată aşa. Nu minte, ci numai se încurajează singur. E adevărat că are multă experienţă, dar ea nu îl ajută prea mult în faţa paginii albe sau a ecranului orbitor. Înainte de fiecare repriză de scris, dimineaţa pe la 9.00 şi seara târziu, intră în panică în faţa foii de hârtie sau a display-ului. Deşi are în minte de la început firul epic sau ideea lirică în minte, niciodată nu ştie ce sau cum va scrie. Scrisul i se pare un mister de nerezolvat. Uimitor cum, aşezându-te în faţa laptopului sau luând pixul în mână şi fără să ai habar ce vei scrie, mâinile încep să bată la tastatură şi să ţeasă cuvinte şi fraze, iar mâna se-apucă să picteze cu pixul pe hârtie şerpişori care cresc repede devenind şerpi boa şi balauri. Îi curg cuvintele din creier ca apa dintr-un izvor. Scrie într-o stare de detaşare profundă de lucruri. Iar după două, trei ore, după şase ore de scris reciteşte totul şi pur şi simplu nu-i vine să creadă că a fost el în stare să scrie aşa ceva. Textul se înstrăinează de el îndată ce e aşternut pe hârtie sau pe pagina Word. Ca şi cum ar naşte păsări vii ce-şi iau zborul îndată şi nu se mai întorc niciodată la el. Dar nu întotdeauna îi e atât de simplu. De cele mai multe ori e un chin. Şi tot ce vrea să spună în mod limpede începe să-i dispară din minte puţin câte puţin şi, în felul ăsta, îl apucă disperarea. E ca şi cum de la cinci kilometri distanţă ar vedea extrem de clar piramida înălţându-se în mijlocul deşertului, însă când ajunge la o sută de metri de ea nu mai vede decât un munte de nisip; aşa încât, de fiecare dată se vede pus în situaţia de a da la o parte nisipul care acoperă în întregime piramida şi abia apoi, după o muncă epuizantă (şi cu câtă jertfă!), reuşeşte să admire semeţul edificiu… „Ca să fiu fericit şi ca să obţin ceva”, declară adesea, „de fiecare dată mă văd pus în situaţia uneori penibilă, alteori insuportabilă de a împinge la galere sau, cum zice poetul, de a străbate lumea cu crucea pe umeri sau de a fi răstignit în mod umilitor pe <<o Golgotă şeasă, fără altare>>, după cum zice Arghezi…” În cazul lui, deci, scrisul e cumva contextual. Uneori scrisul merge senzaţional de bine; alteori nu merge deloc. Acum scrisul îi asigură o bucurie durabilă, acum îl aduce în pragul nebuniei. Nu de puţine ori, în timpul unei nopţi de tortură creatoare – când ori nu merge nimic, ori totul e pe punctul de a se prăbuşi ca un bloc de hârtie – Irina vine în biroul lui şi-l ia de mână refuzând să-l mai lase pe nefericit pradă unui chin atât de nemernic şi aproape târându-l în dormitorul comun unde îl învaţă somnul sau dragostea. Dragostea face minuni cu scrisul lui. Ca să scrie neîntrerupt o noapte întreagă e de ajuns ca timp de un ceas din amurg femeia să-i dea siguranţă că încă mai simte pentru el aceeaşi iubire sănătoasă.

E un vărsător atipic. În societate e mai mult tăcut, modest, trist, nu-i o fire rebelă, e singuratic, nu are prea mulţi prieteni, e blând şi decent, de cele mai multe ori dă impresia unui tip morocănos, antipatic şi inadaptat. Trebuie să-l cunoşti bine sau să-l faci să deschidă gura cât de puţin că să-ţi dai seama cu cine ai de-a face. În lăuntrul vieţii lui modeste poate fi foarte volubil, lăudăros, voios, rebel, înconjurat de oameni, cultivă mari şi profunde prietenii, devine uşor agresiv şi chiar indecent, e privit cu ochi mari ca o surpriză formidabilă, e tare simpatic şi perfect integrat în lume. Nimeni, pe o rază de şaizeci şi cinci de kilometri în jurul lui, nu are o fantezie atât de copleşitoare şi nici idei atât de temerare. E un individ rupt în două; e sfâşiat de prea multe contradicţii şi de multe pasiuni care îi absorb generoasa personalitate.

Scrie febril la Cântul 8. Înotători pe întinsul abis. Nu-i dă prin minte să vadă ce se mai întâmplă în jurul lui cu noaptea şi cu restul lumii. Nici nu-şi dă seama că afară e prăpad, că plopii trăsniţi de pe Nicolae Iorga ard cu flăcări mari de fier înlăturând definitiv întunericul şi noaptea, că Grumpi cel cu cap leonin şi cu voce enormă latră ca un nebun în curte punându-se stavilă în faţa incendiului care tot creşte şi se apropie sărind sprinţar din plopii de pe Iorga în duzii şi paltinii de pe Ecoului, că ploaia nu poate stinge incendiul, dimpotrivă – de parcă ar ploua cu benzină, nu alta, nu ştie că Milcovul coboară iarăşi din munţi năvalnic şi imposibil de stăpanit de digurile vechi… Nu aude, nu vede altceva în afară de zgomotul monoton al ventilatorului şi de ecranul laptopului cel plin de lumină şi invadat de semne.

Îl pândeşte moartea din toate părţile. Abia un trăsnet prelung şi parcă mai apocaliptic decât celelalte îl smulge o clipă din amorţeală. Afară, lumea se despică în două ca o catapeteasmă scufundându-se în beznă; aici, o lume inutilă şi pură se zideşte din nimic în preajma luminii.

Vameşul este om şi poate un pic mai mult mai mult decât atât. Irina îl numeşte înger.

După moartea autorului Mioriţei şi a lui Duiliu Zamfirescu în Ţara Vrancei literatura, parcă secătuită de sevă, intră într-o lungă perioadă de hibernare. Porţile canonului literar par definitiv zăvorâte în faţa scribilor din această parte de lume. În perioada interbelică, deşi împrejurimile colcăie de viaţă literară, literatura vrânceană se scufundă într-un somn şi mai adânc. Abia câţiva profesori de şcoală generală şi de liceu, scribi mărunţi, abia câteva reviste, dar nici un volum de poezie cu irizări de diamant, nici o nuvelă okay, nici un eseu de răsunet, nici un articol cu ecou. Romane nu se scriu. Numai eseul etnografic şi studiul geografic menţin ţinutul pe linia de plutire a culturii române. În Focşani şi în orăşelele-satelit cultura pare să fi rămas încremenită undeva la câteva ceasuri de la zidirea lumii. Totul se urneşte din loc cu dificultate. Se construieşte puţin. Ţinutul, deşi bogat în resurse naturale, nu are potenţă economică. Comunismul aduce după sine demolarea conştiinţelor şi a valorilor. Focşaniul se schimbă la faţă. Din frumosul orăşel din La Belle Époque rămâne doar scheletul. În interbelic numai străzile şi casele dispuse cam înghesuit în centru, deşi armonios indică faptul că nu e vorba de o pădure, ci de un oraş. Imensele parcuri şi formidabila Grădină Publică sunt puse la pământ de buldozere, la fel şi casele din Centru. Rând pe rând cad sub buldozere case şi biserici construite în urmă cu câteva secole, străzile din centru ce amintesc de străduţele din Montparnasse sunt rase de pe faţa pământului, hotelurile şi magazinele se prăbuşesc la pământ ca nişte cărţi de domino, făbricuţele şi dughenele evreişti sunt demolate ori naţionalizate. În casele-muzeu, naţionalizate, din centru sunt înghesuite zeci de familii de proaspeţi proletari. Şi aşa cum Putna e nevoită să-şi amâne vărsarea în Siret pentru a uda Câmpia Vrancei spre sud (măsură înaintemergătoare a genialului plan inspirat de Stalin cu canalele construite de duşmanii poporului, canale ce trebuie să brăzdeze ţara în lung şi în lat), Milcovul e evacuat din centrul oraşului şi obligat să curgă departe, în sud, pentru a nu pune în pericol zona industrială atât de vitală pentru edificarea orânduirii comuniste. Păsările sunt nevoite să se refugieze în Crângul Vânători. Bisericile sunt puse la pământ. Şi în locul pădurii de altădată focşănenii, transformaţi peste noapte din negustori în muncitori şi din fraţi în vrăjmaşi şi din contemplativi în supravegheaţi de Securitate, se pomenesc înghesuiţi între betoane. Evreii fug din oraş, „politicii” sunt trimişi în lagăre, ţăranii sunt coborâţi de la munte şi transformaţi în proletari, staliniştii iau ţinutul în mână şi îşi bat joc de el. Vrâncenii se răscoală împotriva comuniştilor. Intelectualii fug în munţi devenind partizani în aşteptarea americanilor, ţăranii se baricadează în satele de câmpie împotriva colectivizării; primii sunt eliminaţi de Securitate (mulţi fiind trădaţi de ţărani sau de prieteni, acesta-i adevărul); ceilalţi sunt măcelăriţi de Nicolae Ceauşescu. Şi la fel ca în toată ţara, oamenii buni sunt stârpiţi ca nişte şobolani cu voie de la Moscova şi în locul lor sunt aduşi ori fabricaţi pur şi simplu ticăloşi sadea. Valorile se răstoarnă cu fundul în sus, normele la fel. E mainstream să fii internaţionalist, ateu, prosovietic, realist-socialist, trădător, sabotor, asasin, călău, torţionar, turnător, profanator, analfabet, agramat, semidoct, traseist politic, dar e total în afara legii să fii proamerican, prooccidentalist, bizantinist, orientalist, patriot, creştin, liberal sau ţărănist, regalist, avangardist, gândirist, gânditor, proustian, balzacian sau nevinovat. Comuniştii iau, în primul şi-n primul rând cu asalt şi cuceresc dicţionarul explicativ al limbii române. Limba română e violată cu sadism, iar cuvintele îşi pierd nu doar puterea, ci şi sensul. Dragoste îşi pierde sensul originar, de sentiment de afecţiune pură pentru o persoană de sex opus, şi devine o simplă opţiune de natură pur biologică având ca scop eliberarea de inflamaţia sexuală a partenerilor; religie, dintr-un teritoriu nobil al credinţei, devine un câmp obscurantist al conştiinţei sociale; dumnezeu (scris cu d mic) devine, clar, o idee nonştiinţifică; biserica e, de data asta, o clădire în care se adună o ceată de inşi cu minţile înfierbântate; speranţa e asociată cu aşteptarea de către popoare a victoriei socialismului; ţăran e echivalent cu chiabur; roman-ul e o creaţie ce trebuie să oglindească transformările societăţii sub impactul măsurilor epocale ale orânduirii socialiste; poet-ul are datoria să glorifice realităţile-socialiste; revoluţia desemnează o acţiune condusă de o clasă progresistă având ca scop modificarea radicală a societăţii (cu menţiunea că toate revoluţiile din istorie au prefaţat, de fapt, Marea Revoluţie a proletariatului şi victoria clasei muncitoare asupra burghezo-moşierimii exploatatoare).

Românul e născut poet, recunoaşte veselul Alecsandri. Şi, poate din acest motiv, îi place al dracului de tare să scrie. Tot timpul ar scrie ceva românaşul şi tot timpul ar alearga după subiecte. Niciodată n-au scris românii mai mult şi cu mai multă plăcere decât în comunism. Practic, românul, cititor învederat ori numai ocazional, se metamorfozează peste noapte în cititor. Partidul e asaltat zilnic de mii şi mii de epistole, multe de amor. Criticii literari ai Partidului reuşesc să identifice, în urma analizei pe text şi a confruntării diverselor mărturii, chipul concert al românaşului cel de toate zilele. Românul are o neîndoielnică vocaţie de pictor panoramic ori sintetic şi – în lipsa acuarelelor, a pensulelor şi a şevaletului (care-s prea scumpe) – preferă să descrie totul în cuvinte. Însă subiectul preferat de orice românaş rămâne pururi capra vecinului şi vecinul însuşi. Astfel, din toate părţile ţării curg spre Partid mii şi mii de kilometri de compuneri şi exerciţii de stil pe tema dată de Securitate Aproapele meu. De obicei, aproapele (vecinul, vecina, amanta, profesorul, maestrul, discipolul, duhovnicul, colegul de serviciu, colega de birou, miliţianul din cartier, băcanul, administratrul blocului, şeful de echipă, prietenul, iubita, chiar şi tatăl, mama, fiul, fiica, unchiul, mătuşa, bunicul şi bunicuţa etc. etc.) e descris în acţiune, iar printre verbele cele mai frecvente se numără: a zice că, a face cutare şi cutare, a (se) întâlni cu…, a acuza pe…, a submina, a defăima, a fugi din ţară, a gândi, a intenţiona, a critica orânduirea socialistă, a unelti, a avea legături cu…, a citi Emil Cioran, a aculta Europa Liberă, a scrie, a protesta, a înjura Partidul de pizda mă-si, a complota, a sabota, a admira pe Monica Lovinescu, a face mişto de Tovarăşi, a se pişa pe CC, a da dracului pe… Tocmai pentru a nu se sufoca sub veritabilii munţi de epistole Partidul dirijează curierii şi poştaşii spre sediul cel nou al Securităţii dotat cu cei mai meşteri cititori din ţară care nu doar că citesc cuvânt cu cuvânt fiecare epistolă, dar se pricep să şi adnoteze pe marginea lor, să facă mici rezumate, să comenteze starea de fapt şi să propună sancţiuni împotriva duşmanilor poporului. E normal ca cititorii Securităţii să fie aleşi pe sprânceană dintre cei mai buni absolvenţi ai Facultăţii de Citire a Academiei de Înalte Studii Comuniste „Gâsca Ţeapănă”, căci de multe ori românaşii noştri îşi cam dau în petic. Bravilor românaşi se întâmplă uneori să le placă atât de mult să scrie încât nu se mulţumesc doar cu simple note informative şi cu rânduri aşternute în grabă pe hârtie, ci, dimpotrivă, se îmbolnăvesc dacă nu scriu zilnic câte un roman, de multe ori mai stufos decât Moromeţii în care descriu cu lux de amănunte activitatea din ziua precedentă a vecinului. Unii, mai rafinaţi, preferă neologismele. Alţii, mai conservatori, preferă arhaismele. Câţiva, mai pro-Moscova, preferă slavonismele. Vreo doişpe, treişpe din părţile Ardealului fac abuz de etimologia latinistă de tip Heliade-Rădulescu. Cei mai mulţi scriu în română; există, însă, şi multe epistole provenite din rândurile etnicilor care preferă să scrie în limbile materne, aşa încât e vital ca Cititorii să ştie maghiară, germană, turcă, tătară, ţigănească, polonă, ucraineană, italiană, greacă, idiş, bulgară, sârbă, rusă şi cehă. Există, de asemenea, mulţi scriitori originali care dau de furcă Cititorilor. Un maoist din Iaşi refuză cu obstinaţie să dea informaţii într-o altă limbă decât cea chineză. Un arheolog din Piteşti scrie într-o aiuritoare limbă dacică. Un universitar din Timişoara foloseşte un limbaj pestriţ compus din şapte limbi moarte: cumană, juaneño, slovinciană, suebă, mozarabă, ajawa şi goguryeo. Un băiat din Buftea îşi toarnă părinţii într-o fantezistă limbă a îngerilor, iar o fetiţă din Mangalia informează Securitatea despre activităţile colegilor de clasă în limba păsărilor. Un filozof din Arad face o descriere fenomenologică a activităţilor cotidiene ale discipolului său citând copios imposibile fragmente în original din Sein und Zeit, Einführung in die Metaphysik, Identität und Differenz, dar şi Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie sau Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie. O distinsă tovarăşă matematiciană de la Universitatea din Craiova defineşte activităţile colegilor de catedră în termeni matematici, iar fiecare epistolă a domniei-sale începe cu cuvântul Fie… sau cu sintagma Se dă…, chestii grele care îi înebunesc pe bravii Cititori, căci ei nu pricep ce înseamnă indicele unui subgrup întrun grup, factorizarea unui inel printr-un ideal bilateral, inele de polinoame în mai multe nedeterminate, duala lui Ens etc; în plus, epistolele distinsei universitare sunt pline de cuneiforme, în fapt nevinovate abrevieri (echivalenţa logică, reuniunea mulţimilor A şi B, modulul numărului complex z, simbolul lui Kronecker, cosinus hiperbolic, mulţimea numerelor reale strict pozitive, suma directă a K-spaţiilor vectoriale V1 şi V2 etc. etc.), dar care-i aduc în pragul disperării pe vrednicii Cititori care nu mai ştiu cine-i A, cine-i B, cine-i Z, cine-i mai mare sau egal cu cine, cine-i finit şi cine nu, cine-i „liber de pătrate” şi cine nu, care-s indivizii ăia a,b,c care fac parte din grupul (subversiv???) al lui Klein (etnic german???), ce-i cu injecţiile alea canonice făcute de ce şi pentru cine, ce-i acela izomorfism de inele şi cât de periculos poate fi pentru siguranţa Statului, ce enigmă se ascunde în spatele mesajului (care mesaj?!), ce restricţii satisfac cerinţa cerută (şi de către cine???) şi aşa mai departe. Un prelat ortodox din Reşiţa vine cu o serie nesfârşită de acuzaţii la adresa partorului de confesiune evanghelică de la scara 2 şi nu ezită să dea de pământ cu Martin Luther şi cu Philipp Melanchton (fără a uita să-i mustre cu asprime pe liderii din RDG care, chipurile, nu fac îndeajuns împotriva răzvrătiţilor sus-numiţi) citând în original lungi fragmente din Filon din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul şi Maxim Mărturisitorul. Un profesor de muzică din Cluj îşi pune contribuţiile informative pe note dând, totodată, indicaţii foarte amănunţite despre modul cum pot fi interpretate, după caz, respectivele compoziţii: la pian, la vioară, la clarinet, la mandolină, la harpă, la orgă, solo sau în orchestră sau în cor. Şi aşa mai departe. Se subînţelege, deci, faptul că bravii Cititori e musai să fie aşi în orice domeniu şi să cunoască perfect toate limbile şi dialectele de pe faţa pământului şi nu numai ca să poată, bieţii, răzbi în faţa acestui tsunami de literatură informativă. În fine, nu trebuie uitaţii nici marii laconici, toţi, fără excepţie, din Ţara Vrancei. Vrâncenii nu scriu niciodată prea mult; energia lor, când este, se consumă repede. Epopeea pastorală n-are decât 120 de versuri, iar romanele lui Duiliu nu depăşesc niciodată 150 de pagini. Aceştia, dintr-o intenţie ludică sau din perfidie ori doar din lene fac apel la tot felul mijloace de a comunica Partidului totul cât mai pe scurt cu putinţă determinându-i pe Cititori să-şi pună mintea la contribuţie şi să ghicească singuri răspunsul. Prin urmare, bravii Cititori, cerberii siguranţei orânduirii socialiste, se văd puşi adesea în situaţia extrem de dificilă de a rezolva fel de fel de teste docimologice şi de a ghici răspunsul la diferite ghicitori care le pun răbdarea, cunoştinţele şi sănătatea la foarte grea încercare. Câteva exemple:

Preşedintele Nixon astă toamnă a avut o lungă corespondenţă cu:

       a)învăţătorul din Prahuda;

       b)preotul din Păuleşti;

       c)primarul din Ursoaia;

       d)nici unul.

Sau itemi deschişi care necesită formularea unor răspunsuri logice:

       a)Ce semnificaţie au pentru d-voastră, tovarăşi, remarcile lui Tanti Anghelina cum că aşa nu se mai poate trăi şi că în Republică se moare de foame?

       b)Scrieţi un eseu în care să arătaţi implicaţiile hotărârii crâşmarului Daniel Bleavu de a-l răzbuna pe unchiul lui, mort ca partizan pe Muntele Lăcăuţi.

       c)Arătaţi cinci motive pentru care pădurarul Şerban Harţiu continuă să-l înjure de soare pe Tovarăşul Secretar General.

Sau:

       a)Veterinarul Alexandru Ramaiana a zis că Partidul se duce dracului …(Da/Nu)

       b)Tovarăşa Ingineră Aftimia Gogoriţă susţine că americanii vin la anu’… (Da/NU)

       c)Frate-meu Ilie, zis Puşcălău, vrea să fugă în Franţa pe la iugoslavi… (Da/Nu)

       d)La CAP-u’ din Păţeşti se fură vin şi struguri cu voie de la Tov. Tehnician Virgil Leşescu că cică oricum e avutul poporului, nu al Statului… (Da/Nu)

Sau:

Are o constituţie atletică, îi place să mănânce cartofi fripţi cu ardei iuţi şi zeamă de varză murată, ascultă Vocea Americii, visează să se întoarcă Regele în ţară, scuipă când aude de Partid, vrea să-l asasineze pe Tovarăşul Prim-ministru Chivu Stoica şi se şterge la fund cu Scânteia. Ghici: cine e?!…

În aceste condiţii literatura vrânceană se adaptează. Poeţii scot volume omagiale cu versuri ce glorifică înfăptuirile extraordinare ale socialismului şi mai ales marile figuri ale acestuia: Treptele de aur, Omagiu Poetului Deplin al Epocii de Aur şi Iubitului nostru Tov. Nicolae Ceauşescu, Versuri pentru Geniul Spaţiunui Mioritic sau Cântarea Romaniei Socialiste întocmită de Şoimii Vrancei în cinstea Tov. Acad. Dr. Inginer Chimist Elena Ceauşescu. Oarecari semne de viaţă dau cenaclurile din jurul câtorva licee din Focşani şi comunitatea evreiască. Însă şi de o parte şi de cealaltă se face o literatură de gazetă şcolară, atât şi nimic mai mult. Poezii scrise de elevi, ciopârţite de profesori, texte evocatoare despre foşti dascăli, mici proze fără ambiţii, fragmente de roman fără nici un har. Iar copiii care, într-adevăr, vibrează de genialitate se văd nevoiţi să fugă cât mai repede din ţinut luând calea Occidentului sau Extremului-Orient. Rămân mediocrităţile. Rămân ticăloşii. Rămân boemii de nimic. Rămân slujitorii vinului, beţivani şi curvari care nu lasă în urma lor decât fecale, spermă şi urină şi nici un pic de adevărată poezie. Nici o personalitate remarcabilă. Nici un nume reţinut de istoriografia literară. Acum se încetăţeneşte obiceiul ca pământul literar lăsat pârloagă de talentele vrâncene care se sting prea devreme să fie dat autorilor de mâna a opta sosiţi din ţinuturi literare de mâna a şaptesprezecea. Nu s-a realizat nimeni în Caracal, Videle, Tecuci sau Însurăţei? Nu-i nimic, toată lumea are şansa să obţină gloria şi toate beneficiile de pe urma ei în Ţărişoara Vrancei. Nici căderea comunismului nu aduce ceva pozitiv, dimpotrivă. Autorii din ţinut se apucă să-şi scoată din sertare Operele explozive, mai ales poemele şi fragmentele de roman chipurile mutilate de cenzură. Toate, fără excepţie, fără nici o valoare literară.

Multă vreme încă, Focşaniul nu există pe harta literară a României. Cenaclurile, puţine, reunesc aceiaşi autori anonimi care se laudă între ei şi-i dispreţuiesc pe cei consacraţi deja de recunoaşterea critică. Revistele literare (una, două) sunt realizate pe baza materialelor trimise de autori din alte zări. Neîndoielnic, există şi câţiva oameni inimoşi care fac tot posibilul ca literatura vrânceană, câte e, să fie cât mai vizibilă în ţară şi străinătate. Sunt de menţionat publicistul Valeriu Anghel, criticul Mircea Dinutz, poetul Virgil Panait, eseistul Gabriel Funica. Poezia e reprezentată un picuţ mai bine de poetaştri precum Ion Panait, Adrian Botez, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Ştefania Oproescu. În rest, oameni mici. Poeţi, prozatori, dramaturgi, indianişti, teologi, eseişti, gazetari, aforişti, memorialişti. Nici un volum de versuri de impact. Romane fără nici un har, fără nici un interes. Proză scurtă fără valoare literară. Toţi, autori fără acea Operă în stare să înfrunte timpul şi să convingă nu doar criticii, ci şi cititorii. Cu să te plângi că nu eşti citit atâta vreme cât scrii prost şi abordezi aceleaşi subiecte pe care le-au epuizat de multă vreme şi cu infinită artă Eminescu, Vasile Lovinescu, Cioran, Creangă, Nichita Stănescu, Vişniec, Culianu, Eliade, Sabato, Goma, Arghezi, Joyce, Gide sau Dimov. Dar ce orizonturi strâmte, ce lipsă de viziune universală, ce secetă de ambiţii!… Nici un autor nu pare decis să se zăvorască timp de doi ani într-o cameră şi să scrie un roman uluitor care să pună ţinutul pe harta literaturii înalte. Poezia e aceea metaforică a şaizeciştilor sau, dimpotrivă, ermetic-ezoterică din care nu înţelegi nimic. Proze scurte. Subiecte favorite: viaţa mea de prigonit în comunism, comportamentul meu demn la Revoluţie, lupta mea victorioasă cu cenzura, fresce ale societăţii comuniste, Odobeştii în Revoluţie, sex cu femei gonflabile, sadism la greu cu pervesiuni şi fără, vise lirice, nunţi însângerate à la ProTv, viaţa mea de profesor demn, deşi persecutat de autorităţi, amintiri din copilărie, psalmi, loja ridicol-iohanică Creangă-Caragiale-Slavici, puneri la punct ale scribilor canonici din Metropolă, lămuriri asupra adevăratei stări de fapt a literaturii mondiale, dezvăluri senzaţionale din subteranele literaturii române etc. etc. Scriitorii vrânceni se descurcă greu cu scrisul, dar şi mai dificil cu tipăritul textelor lor. Majoritatea cărţilor apar la edituri obscure din localităţi şi mai obscure din ţară. Cărţile apar pe cheltuiala autorilor în tiraje reduse destinate invariabil prietenilor, cunoscuţilor, bibliotecilor. Liderii social-democraţi de la conducerea Ţării Vrancei mimează un interes constant pentru cultură. Pentru ei contează doar cultura care aduce voturi: concertele de manele şi muzică dance, festivalurile cu mici şi bere pentru popor, revelioanele faraonice, zilele oraşelor şi aşa mai departe. În rest, nimic. Muzeele stau cu lacăte la uşi; catedralele îşi aşteaptă de-o eternitate turlele şi zugrăveala; biblioteca pentru copii stă să se prăbuşească din clipă în clipă; festivaluri culturale nu există. Ziarele se războiesc între ele, unele strict cu puterea, celalalte strict cu opoziţia, nici unul decent. Într-un ţinut cu aproape patru sute de mii de locuitori există un singur anticariat cu o mie de cărţi înghesuit într-un colţ de bloc, ţi-e şi milă să-l priveşti. Un peisaj literar dezolant, închis, lipsit de orizonturi largi şi ambiţii, fără competiţie. Orizonturi care se închid, ambiţii ce devin din ce în ce mai mici, talent ce se diluează, descurajare şi refuz de a mai lupta pe frontul literar, cărţi fără forţă. În literatură numai titanii rezistă. Aici, nici urmă de titan. Modelele iniţiale Th. Mann, Kafka şi McEwan sau Blaga, Eliade şi Blecher sunt înlocuite, datorită uzurii anilor şi-a vieţii grele şi-a lipsei de ambiţie, cu Ion Băieşu, Mihail Steriade, N.D. Cocea şi Fănuş Neagu. Complexaţi, timoraţi şi timizi în Metropolă, aceşti autori îşi varsă năduful pe autorii mai norocoşi în paginile revistelor pe care le citesc tot ei sau la cenacluri sectare unde participă şi se ridică în slăvi reciproc veşnic aceleaşi genii… Un orăşel, cel mai nefericit oraş de pe faţa pământului, are o sărbătoare care se numeşte pompos Săptămâna romancierilor odobeşteni. Oraşele de pe o rază de două sute de kilometri în jur (inclusiv Braşov, Ploieşti, Galaţi, Brăila şi Bacău) mor de invidie că n-au şi ele atâţia vrednici romancieri precum orăşelul acesta de nici opt mii de locuitori. De parcă orăşelul cu pricina ar colcăi de romancieri şi de parcă demn de numele de romancier ar fi orice scrib – nici măcar amator, nici măcar epigon – care arde de nerăbdare să-şi relateze peripeţiile din comunism ori din copilărie. E drept că toţi aceşti iluştri romancieri – poliţişti, profesoraşi, ingineri şi pensionari – sunt membri cu drepturi depline ai USR, lucru de mirare, căci însăilările lor nu-s citite nici măcar de gărgăriţe. Romanele acestor geniali romancieri odobeşteni care în măruntul lor orgoliu se consideră net superiori lui Cărtărescu, Aldulescu şi Filip Florian sunt ignorate până şi de Alex. Ştefănescu, omul care cerne prostia noastră literară în căutarea grăuntelui de aur, lucru care spune multe… Eseiştii vrânceni se erijează în cunoscători fini ai realităţilor literare ale patriei. Însă e firesc să fie aşa, căci pe străduţele Focşaniului zilnic vezi umblând cu expresii genialoide savanţi, filozofi, poeţi, teologi, eseişti, politologi, istorici ai religiilor şi aşa mai departe. Există o groază de eliazi, ciorani, liiceni, brebani, noicai, vasilelovineşti, cărtăreşti, coşovei, manoleşti, nichitastăneşti, soreşti care de cele mai multe ori, organic, sunt superiori originalului. Practic, aproape că nu există figură din canonul actual care să nu aibă o dublură (cel puţin!) în provincia literară vrânceană. Din păcate (sau din fericire?), cei mai mulţi amână la nesfârşit să-şi încredinţeze operele cardinale tiparului. Din articolele risipite în ziare şi reviste şi din luările lor de poziţie publice ai impresia că dânşii deţin adevărul precum OVUM şi te întrebi de multe ori cu strângere de inimă dacă nu cumva chiar sunt sectanţi OVUM. Toţi ne ameninţă cu opere fundamentale – romane, piese de teatru, jurnale, poeme, studii teoretice, memorii, eseuri – care vor zgudui din temelie cultura română, însă până atunci oferă publicului însetat de adevăr broşuri, cărticele şi articole ce dezvăluie doar 0,22 % din adevăr. Şi aşa cum unii creştini aşteaptă cu groază şi nelinişte apocalipsa, cititorii vrânceni aşteaptă textele care vor aduce pe plaiurile lor însorite premii precum Nobel, Ovidiu, IMPAC Dublin, Nebula, Herder ori Goethe. De asemenea, publicul vrâncean, organic de stânga, abia aşteaptă demitizarea unor şarlatani literari de dreapta ca Patapievici (în mult trâmbiţata carte de „eseuri filozofice şi antologice” Nuiaua de alun a criticului Pavel Andreiaşu), Muşina şi Iaru (în „studiul post-teoretic” Postmodernismul-salată al generaţiei în blugi anunţat de poetul Virgil Cârlig), T.O. Bobe (în Mărturii şcolare despre adevărata vacanţă de vară de pedagogul, gazetarul, filozoful, eseistul, poetul şi criticul de artă Toader Coroteni) sau Gelu Vlaşin (în Cum mi-a plagiat Gelu Vlaşin optsprezece metafore poetice şi patru poeme, cuvânt cu cuvânt, înainte ca eu să le aştern pe hârtie de poeta science-fiction Raluca Fitionescu).

Însă după căderea comunismului şi după moartea glorioasei tranziţii lucrurile se schimbă. Astfel că, de câteva decenii, literatura din Ţara Vrancei se află pe un trend ascendent. Cotate la bursele regionale operele autorilor vrânceni cunosc aceeaşti tendinţă ascendentă devenind la fel de valoroase financiar ca activele TAROM, ROMTELECOM sau Metroregio. Vrancea se poate mândri, în sfârşit, cu câţiva scriitori de talie internaţională: eseistul Adam Măicănescu, „noul Patapievici”, autorul volumului Despre cel ce-şi împlineşte visele. Eseu de politologie comparată evaluat de experţi la 1 milion de euro şi vândut în patru milionane de exemplare în toate ţările lumii; prozatoarea Silvia Sava-Cociu, probabil cea mai importantă autoare de proză scurtă din literatura română din toate timpurile, autoare a volumelor Tokyo Star, Savana, Povestiri de pe orbită, Proze I-IX; romancierul Dragoş Bolotescu, autorul romanului-fluviu Cineastul; poetul Mircea Em. Străoane, autorul epopeii postmoderne Cerul electric (Premiul Goethe); eseista şi diarista Georgiana Făşioiu, autoarea unor jurnale literare de mare însemnătate precum 11 porţi zen şi Celălalt cioc al rândunicii; prozatorul Liviu Butucoasa, „noul Esterházy”, autor al romanului monumental Istoria paraşutistului şi a salturilor sale în neant (Premiul Ovidiu plus alte zeci de premii naţionale şi internaţionale); critici precum Sebastian Robu, Paul Năstase şi Valentin Herciu ori un teoretician literar ca Dinu Vrote. Însă, deşi autori de raftul întâi, nici unul din scriitorii abia amintiţi nu deţine acea scânteie de dumnezeire ce devine uneori flacără vie şi se numeşte îndeobşte geniu aşa cum se poate spune despre romanicerul George M. şi mai ales despre poetul Cosmin Cana Vameşul însuşi, respectiv maestrul generaţiei „cămăşilor galbene” şi principalul reprezentant al acesteia.  

Cămăşi galbene purtau manechinele din vitrina fostului magazin de îmbrăcăminte bărbătească Pasărea cu cercei de aur achiziţionat de George M. cu suma de 10 mii de euro pentru a-şi întemeia Cenaclul. La început şi doar la invitaţia romancierului, la Cenaclu vin scriitori bătrâni din vechea gardă, dinozauri comunişti îngrozitor de anacronici, şi douămiişti, colegi de generaţie ai romancierului. Dar încet, încet aceştia se răresc (unii, bolnavi, mor; alţii, plictisiţi, îşi pierd interesul; câţiva, orgolioşi, nu mai suportă sistemul criticii mutuale), iar cenaclul e la un pas de a da faliment. Numai că într-o zi pragul Cenaclului e trecut de doi studenţi care, după ce se aşează pe scaunele din fund şi ascultă lecturile ultimilor dinozauri, îşi dau cu părerea despre textele citite: le desfiinţează. Dinozaurii se fac foc şi pară şi dispar de la Cenaclu pentru totdeauna. George M. şi cei doi băieţi rămân singuri, uitându-se unul la altul. George M. îi priveşte amuzat, dar şi neliniştit întrucâtva. Băieţii sunt ultrainteligenţi, nu-i vorbă, totuşi i-au distrus Cenaclul. „Aş putea să vă dau în judecată pentru distrugere”, zice, „dar o să vă iert dacă mâine seară veţi aduce, în locul venerabililor, cinci scriitori de viitor”. Glumeşte, desigur. Lăuntric însă speră că din chestiunea asta poate o să iasă ceva bun. Studenţii pleacă fără să promită ceva. Dar a doua seară, la uşa Cenaclului, romancierul se pomeneşte nu cu cinci, ci cu şapte scriitoraşi. Cei doi tineri, nimeni alţii decât Valentin Herciu şi Paul Năstase, îi prezintă pe colegii lor. Toţi studenţi: cinci la Litere, la fel ca Paul şi Vali (Ingrid Oifuz, Daniel Saragea, Ioana Szöny, Mircea Mereuţă şi Cosmin Cana), unul la Istoria Artei (Victor Cernelea) şi unul la Filozofie (Sebastian Robu). Pentru început George M. se arată sceptic. Nu crede în noile generaţii care, după părerea lui, nu prea mai citesc, iar dacă nu citeşti mult n-ai cum să scrii bine, fapt banal. Şi după ce se aşează cu toţii în fotolii, într-o discuţie foarte relaxată, romancierul află multe lucruri despre copiii din faţa lui. Şi se lasă cu o colosală surpriză. Ioana şi Sebastian se dovedesc a fi nişte poligloţi uluitori, căci, cumulat, ei vorbesc fluient nu mai puţin de optsprezece limbi moderne şi cunosc perfect alte patru limbi moarte. Vali şi Paul au citit, după toate aparenţele, toate cărţile care s-au publicat pe lume după inventarea tiparului; nu există titlu cu care să nu se joace, nu există carte pe care să n-o fi răsfoit, nu există autor pe lume despre care ei să nu ştie ceva; ba mai mult, şi chestiune întrucâtva înspăimântătoare, ei par să fi citit şi cărţile care se vor scrie pe lume de azi înainte până la sfârşitul veacului… Ingrid, Daniel şi Mircea sunt nişte copiii extrem de inteligenţi care înţeleg totul. Victor e un înţelept relaxat şi-un orator din categoria rară a lui Pleşu: îl asculţi înmărmurit, cu iubire, ca şi cum ai asculta cum vorbeşte ca prin miracol un bebeluş, ca şi cum ai asculta cum cântă universul. Cosmin, timid, tace tot timpul, iar romancierul îşi face o părere proastă despre el, căci el nu înghite încuiaţii. Vali şi Paul sar în ajutorul lui Cosmin prezentându-l ca pe, „probabil”, cel mai mare poet din toate timpurile. Interesul romancierului explodează subit: îşi pune ochelarii ca să-l privească mai bine pe băiat. Dar şi de data asta impresia e descurajantă: băiatul e pur şi simplu un om obişnuit despre care n-ai spune că ascunde o supernovă în inimă asemenea celor mai mari spirite ale culturii mondiale. Impresie ştearsă ca prin farmec cu buretele când băiatul deschide gura şi pronunţă primele cuvinte: „E o glumă, asta; nu sunt un geniu…” Verdict contrazis imediat de lectura poemului science-fiction în proză Îndrăgostita Hhluű Ayk din steaua Antares. Impresie năucitoare. Băiatul e, într-adevăr, un fenomen. Colegii îl aplaudă. Ingrid, ascunându-şi faţa în palme, plânge de emoţie sau de dragoste sau şi de una şi de cealaltă… „Pentru cincizeci de minute m-a făcut să uit de Eminescu; efectiv, nu-mi aminteam ca în cultura română să se fi reuşit vreodată o performanţă poetică asemănătoare. Poemul era genial şi ai fi jurat că a fost scris de un extraterestru, nu de un student”, va mărturisi mai târziu George M. Romancierul, şocat, îl roagă să mai citească o dată poemul. Şi-n timp ce studentul citeşte cu aceeaşi voce egală, uşor nazală, romancierul are impresia că, zăvorât într-o cameră goală, ascultă muzică la DVD la volumul 50. Parcă e izbit în timpane de sunete minunate din toate părţile, că sunetele făcute ţăndări de duritatea pereţilor se prăbuşesc peste el ca o cascadă, se simte literalmente udat până la oase de acel straniu soi de muzică. Îi e aproape imposibil să se lase convins că ascultă un poem şi nu o simfonie scrisă de un Beethoven sosit de pe Jupiter. Şi-n timp ce ascultă cuvintele poetului vede cum Hhluű Ayk cea verde se scaldă în lava ultraincandescentă a stelei Antares şi cum prinţul Ttah Haa, pitit în spatele unei unde magnetice, o priveşte deja înmărmurit de dragoste pe preafrumoasa; vede cum cei doi se iubesc pe planeta Ghyaw; vede cum îndrăgostiţii călătoresc printre stele; vede cum preafrumoasa naşte un nou univers şi cum întemeiază o omenire bună foarte şi aşa mai departe. De parcă ar fi vorba de proiecţia unui film fantastic… Studenţii sunt nu prieteni, ci adevăraţi fraţi. Şi-ar da viaţa unul pentru celălalt. Armonia e cuvântul de ordine în grupul lor. N-au complexe nici de inferioritate, nici de superioritate unul faţă de celălalt. Căci fiecare e remarcabil în felul lui. Ei sunt mândria Universităţii „Simion Mehedinţi”. Ţara Vrancei s-a procopsit cu valori după vechea reţetă: atrăgând oameni din toate ţinuturile româneşti. Dar de data asta n-au mai sosit oameni de categoria a şaptea, ci veritabili copii-diamante. Dintre cei nouă tineri, cinci sunt băştinaşi (Cosmin, Ingrid şi Mircea, din Focşani; Daniel, din Panciu; Victor, din Odobeşti), doi sunt ardeleni (Valentin, din Blaj; Ioana, din Săcele), unul e muntean (Sebastian, din Bucureşti) şi unul moldovean (Paul, din Iaşi). I-a atras spre noua universitate focşăneană patronajul Guvernului nipon şi corpul profesoral chemat în ţară, printr-un efort conjugat al Comisiei Europene şi al Preşedinţiei României, de la cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din lume pentru a salva ţara de la extincţie. Şi pentru a dovedi faptul că mişcarea lor ar trebui să constituie o pildă pentru întreaga societate în sensul reînvierii conştiinţei de apartenţă la aceleaşi valori studenţii poartă numai cămăşi galbene. Manifestele lor urnesc, în scurt timp, societatea din loc. Şi pentru prima dată după foarte multe decenii românii, înţelegând că e sinucidere curată să aştepte mereu ajutoare sociale de la Guvern fără ca ei să pună umărul la obţinerea binelui public, redevin români. Întâi, românii încep să muncească temeinic. Lucrul bine făcut devine o literă de lege pe care n-o mai încalcă absolut nimeni. Nesimţirea românească devine un demon pe cale de dispariţie. Românii se întrec în a face fapte bune. Nu mai vezi nici un bătrân care să moară de frig, nu mai vezi nici un copil care să moară de foame. Nu mai vezi copii luaţi de pe stradă şi transformaţi în sclavi ai industriei sexului. Nu mai vezi politicieni călcând în picioare principiile şi normele statului de drept. Nu mai vezi preşedinţi uzurpatori şi nici prim-miniştri plagiatori. Nu mai vezi oameni nevinovaţi loviţi pe stradă. Nu mai vezi fetiţe violate decenii întregi de taţii lor cu acordul mamei. Nu mai vezi clanuri de ţigani luptându-se pe străzi între ele ca-n vestul sălbatic. Nu mai vezi criminali umblând liberi pe străzi. Nu mai vezi infractori lăfăindu-se în Parlament sau la şefia Guvernului. Miliardarii împart jumătate din averile lor la săraci. Românii nu-şi mai avortează pruncii şi nu-i mai aruncă la câini sau în canale, ci îi cresc cu dragoste şi, astfel, populaţia ţării se triplează. BOR nu mai tace chitic când se ivesc probleme stringente de actualitate care frământă poporul şi nu mai tună şi fulgeră împotriva lui Arie şi nu mai dezbate probleme specifice secolului IV după Hristos, ci pune piciorul în prag în faţa celor ce vor să se menţină răutatea pe lume şi vorbeşte coerent despre problemele mileniului actual. Femeile nu se mai prostituează. Bărbaţii nu mai înjură. Nu mai vezi nici o curte murdară, nici o stradă plină de mucuri de ţigară şi nici oraşe şi sate îngropate în munţi de gunoaie. Nu mai vezi câini vagabonzi. Nu mai vezi pe nimeni suipând pe stradă. Nu mai vezi gropi în asfalt, nu mai vezi blocuri urâte, nu mai vezi case ce stau să se prăbuşească, nu mai vezi parcuri rase de pe faţa pământului pentru a face loc cartierelor rezidenţiale, nu mai vezi betoane, nu mai vezi praf. Nu mai vezi căi ferate, sisteme de irigaţii şi capacităţi industriale cărate la fier vechi, deşi se pune siguranţa Statului în pericol. Nu mai vezi comunişti la putere. Nu mai vezi fosile staliniste care să dea pilde de bună purtare şi corectă gândire poporului. Nu mai vezi manipulare în presă, nu mai vezi pizde goale la televizor. Nu mai vezi violenţă. Nu mai vezi minciuna pe tron în locul adevărului încătuşat şi cu căluş la gură. Nu mai vezi tratament preferenţial. Nu mai vezi justiţie inechitabilă. Nu mai vezi dispreţ la adresa dascălilor. Nu mai vezi ură în societate. Nu mai vezi păduri rase de pe faţa pământului. Nu mai vezi om care să nu gândească. Încet, încet închisorile se golesc, căci în România nu se mai violează, nu se mai omoară, nu se mai fură, nu se mai înşeală, nu se mai dă şi nu se mai ia mită, nu se mai jefuieşte, nu se mai trădează, nu se mai subminează economia, nu se mai face trafic de influenţă, nu se mai face trafic de droguri şi de carne vie, nu se mai sechestrează, nu se mai loveşte, nu se mai umileşte, nu se mai fac accidente rutiere, nu mai există pedofilie, nu se mai devalizează bănci, nu se mai face risipă cu banii Statului, pur şi simplu nu se mai încalcă Legea. Legea e Lege, cuvântul e cuvânt.

„Cămăşile galbene” lasă urme adânci în literatură. Primul care se consacră e prozatorul Mircea Mereuţă care publică, la nici 21 de ani un roman de mici dimensiuni, dar extrem de puternic, Colecţionarul de fumuri, pe care criticii nu ezită să-l compare cu marile victorii literare ale unor Bulgakov sau Salinger; acest roman e primul dintr-o serie de şapte cărţi de excepţie care alcătuiesc Ciclul Fumului. Ioana Szöny publică remarcabile versuri în volumele Proză în versuri de cremene, Spicul de grâu şi Spaima din ochii pisicilor; poeta este, de asemenea, o prodigioasă traducătoare din literaturile lumii, cu precădere din literaturile Africii negre. Victor Cernelea, care e cel mai puţin prolific, îşi adună versurile în două volume: Sarea pământului şi În seara aceea, pe Muntele Somnului; e numit de Paul Cernat „Dylan Thomas al nostru”. Daniel Saragea şi-a propus să compună o vastă cronică a societăţii comuniste, Iluzionistul, din care până în prezent au apărut trei volume pentru care a primit, între altele, Marele Premiu al Academiei Române; de asemenea, el e şi un fin autor de teatru radiofonic, de un succes răsunător bucurându-se piesa Euclid matematicianul şi nisipul de aur. Ingrid Oifuz optează de la început pentru teoria literară, însă e şi un cronicar literar destul de rafinat; cea mai cunoscută carte a ei se numeşte Pentru o arheologie a structuralismului (Premiul USR & ASPRO); mulţi o consideră cea mai deşteaptă (dar şi cea mai sensibilă) femeie din România şi, pe treptele inteligenţei, o aşează alături de Virginia Woolf. 

Valentin Herciu vine din Blaj, aducând cu sine moştenirea culturală a Şcolii Ardelene şi pitorescul ţinutului Târnavelor. Îl caracterizează un ciudat amestec de exigenţă şi blândeţe. Emană o nemaipomenită şi contagioasă poftă de citit; practic, nimeni nu se poate întâlni cu el fără ca imediat să nu i se facă dor de lectura unei cărţi. E supranumit „semănătorul de cititori” şi „apostolul lecturii”. Harnic şi periculos ca o albină. Redutabil polemist. Critic necruţător, de multe ori injust. Doarme foarte puţin, citeşte enorm. Ţine un Jurnal de cititor la fel ca Brebenar, doar că nu extatic, ci acid. Mulţi spun că omul acesta citeşte numai pentru a avea şansa de a demola. Pretinde că toată critica lui e dreaptă, deşi din cronicile şi studiile lui critice curg râuri de sânge. Exigenţa, spun gurile rele, şi-ar avea originea în frustrarea de a nu fi reuşit în scrisul creativ. În adolescenţă a visat să devină cel mai mare prozator român în viaţă; ani în şir s-a chinuit să înceapă câteva romane, însă niciodată n-a reuşit să treacă de prima pagină. Citeşte uimit romane de două, cinci, zece sau o sută de milioane de semne. „Cum au putut aceşti oameni să reziste în marginea aceleiaşi idei timp de atâţia ani? Cum au putut aceşti oameni ca mine şi ca tine să nu fie striviţi de un subiect atât de colosal? Cum e posibil ca un om să edifice un nou univers? Cum e cu putinţă ca un om în carne şi oase să creeze viaţă? Cum se face că aceşti oameni au putut să se retragă în carapace atâta vreme, să se sacrifice de dragul literaturii, să renunţe la viaţa socială şi la iubire tocmai pentru a câştiga eternitatea? Cum au avut curajul aceşti oameni să parieze cu ei înşişi că-şi vor duce operele monstruase până la capăt? De unde au avut atâta forţă? Nu cumva pe ei îi protejează divinitatea?…” De multe ori se surprinde citindu-i cu invidie pe Duhamel, Hugo, Cao Xue-Qin, Gorki, Feuchtwanger, Musil, Rolland, Martin du Gard, Romains, Snow, Jensen, Bellow, Throllope, Şolohov şi aşa mai departe. Sau, dimpotrivă, se surprinde cu lacrimi în ochi (cu regretul în suflet că nu-i el autorul) citind titani de forţa unor Zola, Dostoievski, Joyce, Th. Mann, Balzac, Proust, Tolstoi, Faulkner, Grass, Murakami sau Stendhal. În copilărie se visează Patapievici. În adolescenţă îşi propune să devină Platon. În studenţie îşi doreşte să fie Cana Vameşul. Veşnic nemulţumit de sine însuşi, scrie cu dificultate şi pentru o frază perfectă ar da miliardul de euro pe care l-ar câştiga la loto. Principala lui contribiţie la cultura română e volumul de eseuri Micromarginalii la o falsă radiografie a culturii. Alte opere: Introducere în opera poetică a lui Horia-Roman Patapievici, Nimic despre ştiinţa literaturii, O istorie a romanului-fluviu, Romanele poeţilor români, Poezia romancierilor români, Dincoace de postmodernism. 

Paul Năstase e ieşean prin adopţie, căci el e născut, de fapt, în Rădăuţi. Rămâne orfan de mic. Părinţii şi bunicii lui, precum şi multe rude pier într-un accident rutier; cu toţii merg la nunta unei rude din Paşcani când, la ieşirea din Dărmăneşti autocarul lor se izbeşte violent de un autotren ucrainean ce transportă porci, vinovat fiind şoferul autocarului care ar fi adormit la volan. Rămas pe drumuri, copilul ajunge la orfelinat, apoi, după un an, e adoptat de un preot din Iaşi. Are parte de o copilărie relativ fericită. Preoteasa, d-na Aurelia, se ataşează profund de el şi uită că nu-i ea mama biologică a copilului. Încă de mic îi place să citească, mai ales poveşti cu animale fantastice. Părintele Ilie e de părere că băiatul va deveni biolog ori medic veterinar, regretând, într-un fel, că nu identifică în el nici o firimitură de vocaţie clericală. Totuşi, părintele e foarte fericit să constate că băiatul îi împărtăşeşte – şi încă la superlativ – dragostea pentru Eminescu şi Creangă. Şi, încurajat de părinte, Paul se scufundă în lectură. În scurt timp devine un fin analist al textului literar uimindu-şi, astfel, profesoara de română şi ajungând chiar până la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română unde e învins de o oarecare Ingrid Oifuz din Focşani (locul I) şi, la egalitate de puncte, de un băiat din Cisnădie şi o fată din Vişeu de Sus (locul II). Nici nu e admis bine la liceu că şi publică primul eseu, Filozofia lucrurilor simple a lui Ion Creangă, în ProSaeculum. Eseul face impresie, iar Al. Cistelecan, într-un interviu din Vatra îşi exprimă regretul că n-a citit până în prezent nici o carte a acelui analist literar atât de abisal, analist pe care dânsul îl consideră ca făcând parte, prin profunzimea actului critic şi prin rigoare, din generaţia de monştri sacri a lui Virgil Nemoianu & comp.: „Probabil că e un critic din diaspora…” Anii de liceu sunt ani, în primul rând, de lectură intensă. În vacanţa de dinainte de debutul în viaţa de liceean, el îşi propune ca în următorii ani să citească tot, nici mai mult, nici mai puţin. Pur şi simplu. Astfel, din clasa a IX-a şi până la sfârşitul clasei a X-a citeşte tot ce s-a scris pe lume în antichitate. Din clasa a XI-a până în anul II de facultate citeşte tot ce s-a scris în Evul Mediu. Din anul III şi până la absolvirea Masterului citeşte tot ce s-a scris în Modernitate. Iar după aceea citeşte tot ce s-a scris de la Atentatul de la Sarajevo încoace. Citeşte în engleză, germană, franceză, rusă şi mandarină. Se alimentează cu cărţi şi texte de pe internet, de la cele mai mari biblioteci de pe planetă, de la toate bibiotecile din ţară, de la anticariate, de la librării. Părintele, norocos câştigător a 10 milioane de euro la Loto, îl finanţează bucuros, căci şi el a dat în patima lecturii. Paul nu ţine jurnal de cititor, nici nu fişează cărţile; posesor al unei memorii aidoma infinitului, el reţine totul, cuvânt cu cuvânt, fiind în stare să recite fără dificultate Moş Goriot după prima lectură. Şi aşa cum Vali îşi doreşte să devină un mare prozator, Paul visează să devină un mare poet. Chiar se consideră reîncarnarea lui Eminescu. Şi spre deosebire de Paul, el reuşeşte să-şi ducă proiectele până la capăt. Scrie versuri cu o dexteritate pe care în cultura română n-a mai avut-o decât Alecsandri. Dar versurile nu exprimă niciodată ce simte. Niciodată nu reuşeşte să fie profund. Niciodată nu poate să scrie un vers desăvârşit sau să compună o imagine splendidă. Numai locuri comune, numai versuri de doi bani, nici un pic de aur. O singură dată îndrăzneşte să-şi citească versurile în public, chiar la Cămăşile galbene; George M., extrem de jenat, spune câteva vorbe de complezenţă, cu toate că, lăuntric, e extrem de mirat că un băiat atât de rafinat poate să scrie şi să creadă în asemenea versuri pe care nu le-ar semna nici un puşti de clasa a patra. Dezolat, după lectura-epavă, renunţă la versuri consacrându-se studiilor teoretice şi cronicii de întâmpinare. În abisul minţii lui, totuşi, nu renunţă la poezie şi la ideea de a deveni cu adevărat un mare poet. Cartea care-l impune în conştiinţa noastră critică este Virtuţile fragmentului. Anamneză şi metaforă în aforismele lui Emil Cioran. Alte opere: Folclorul science-fiction al românilor, Poezia ultimului Nichita, Încercare în fenomenologia spiritului poetic.  

Despre Sebastian Robu se poate spune că, prin opţiunea totalităţii, este un călinescian. Pe urmele maestrului G. Călinescu, el se străduieşte să-şi încerce forţele în toate câmpurile literaturii. Începe ca fin eseist, apoi trece la cronica de întâmpinare, la roman (Epistola întâi către newyorkezi şi Spania), nuvelă (volumul Marocanii), poezie (ciclurile Săptămâna libertăţii de expresie şi Să numeri cadavrele pe frontul de est), biografie (Viaţa lui Ion Vinea), sinteză critică (Momentul „optzecist” în cultura română; Noul val al romanicierilor siberieni), studii de estetică (Pagini despre urât), jurnal (Însemnări studenţeşti), monografie (Radu Cârneci, poet al eternităţii), sinteze de istorie literară (Literatura română în epoca WTC, 4 vol.), tratate de lingvistică (Limbi rare, limbi moarte în Africa & Oceania; Dialecte ecuatoriale; O istorie a limbajului), note de călătorie (Siberia-Mongolia-Manciuria în 9 luni şi 14 zile) şi, din nou, cronică de întâmpinare şi eseuri. Este savantul generaţiei „cămăşilor galbene”. În copilărie îşi doreşte să devină astronaut, iar Neil Armstrong e eroul lui favorit. În clasa a şasea scrie un Tratat de fenomenologie a aselenizării pe care îl publică, fragmentar şi sub pseudonim, în revista REM; prof. Liviu Panţuş, impresionat şi crezând că e vorba de un inginer, îl invită să susţină o conferinţă la Politehnica din Bucureşti; nu reuşeşte să ajungă la conferinţă din pricina tezei de la română. O vreme e furios pe literatură şi jură că nu va mai citi nici un text literar. Dar într-o zi, aflându-se în librăria Universul cărţii, răsfoieşte din plictiseală Insula din ziua de ieri. Cartea lui Umberto Eco, probabil cel mai frumos roman scris vreodată de un italian, îl captivează şi n-o mai lasă din mână. Ba mai mult, romanul îi deschide un uriaş apetit pentru geografie (inclusiv pentru geografiile mitice), zoomitologie, istorie, lingvistică, mitologie, filozofie, semiotică, ocultism, literatura sapienţială şi navigaţie. Se aruncă, din nou, cu violenţă în lumea cărţilor. Îşi descoperă vocaţia critică în liceu când la română li se dă de realizat un eseu despre expresionismul dramaturgului Lucian Blaga. Dirijat de d-l profesor Emil Canae, talentul critic al lui Sebastian se şlefuieşte. În vremea bacalaureatului, Sebastian este deja autorul a o sută de articole de critică publicate în România literară, Observator cultural, Dilema veche, Luceafărul, Oglinda literară, Contemporanul şi Contrafort. Totuşi, impresionat de luciditatea-brici a lui Bertrand Russel, Patapievici şi Wilhelm Wundt dă admitere la Filozofie nerenunţând nici un moment la critica de întâmpinare şi la eseul de teorie literară. După absolvire studiază la Oxford şi Heidelberg. E un bucureştean get-beget, echilibrat, ironic; uneori (din fericire!) cu apucături cam balcanice, însă muncitor ca nimeni altul. Fraza lui e tăioasă ca lama unei săbii. Critic corect, neiertător cu nonvaloarea, reţinut în preajma valorii.Tratat de istorie a sonetului este capodopera lui de până în prezent.  

„Cămăşile galbene” formează un grup unit prin prietenie şi profunda dragoste pentru literatură. Sunt ani nebuni. Ani de luptă, ani de frumuseţe. Nimeni nu-i poate atinge. Ei sunt protejaţii romancierului George M., apoi spiritul lor de haită, după cum îi place lui Mircea să definească sentimentul uniunii lor, îi determină să sară cu toţii în apărarea colegului lor încolţit de duşmani. Când George M. pleacă în străinătate, tinerii scriitori se adună acasă la Victor şi Ioana, care formează un cuplu efemer, unde citesc versuri şi povestiri, spun bancuri şi se prăpădesc de râs, ascultă muzică şi dansează. Cosmin, priceput la muzică, pune pe note poeziile lui Victor şi ale Ioanei, iar Paul, bun chitarist şi excelent solist, le cântă. Împreună călătoresc prin ţară. Nu ratează nici un festival literar şi-şi adjudecă o mulţime de premii pentru poezie, proză şi critică, băgând groaza în dinozaurii de la USR care nu se mai aleg cu nimic. Editurile se bat între ele ca să obţină drepturile de editare a cărţilor lor. Valentin, Mircea şi Daniel sunt îndrăgostiţi de Ingrid. Ingrid îl iubeşte pe Cosmin. Cosmin îi iubeşte pe toţi ca pe fraţii lui. Paul e îndrăgostit de Ioana şi, după o vreme, i-o va sufla lui Victor. Sebastian face notă discordantă, căci el are o idilă cu fiica unui procuror, viitoarea lui soţie.

Dar în cazul „cămăşilor galbene” eternitatea nu ţine prea mult. Căci după absolvirea facultăţii drumurile lor se despart. Ingrid, făptură domestică, total dezinteresată de restul lumii şi cu adevărat şoarece de bibliotecă, rămâne în Focşani printre cărţile ei; revista, editura şi cei câţiva prieteni formează întreaga ei societate. Paul şi Ioana fug la Paris. Victor se sinucide după plecarea Ioanei. Mircea, la invitaţia lui Mel Gibson, se stabileşte în Los Angeles şi intră în industia filmului devenind un faimos scenarist. Daniel, intrând în politică, abandonează literatura şi-şi împarte viaţa între Parlament şi diverse studiouri de televizune. Sebastian, asemenea lui George M., călătoreşte pe toate meridianele globului, iar în ţară stă din ce în ce mai puţin. Valentin, director al revistei Dialog, rămâne în Focşani, însă şi el călătoreşte mult. Cosmin, rămas, de asemenea, în Focşani, căsătorit şi pe cale de a deveni un burghez obosit, călătoreşte în străinătate şi în lumea ficţiunii, aproape că nu-l mai vezi.

Vânturile îi despart, aşadar, aruncându-i în toate zările. O vreme încă mai rămân în strânse legături. Încă se sună, încă se felicită pentru onomastică ori pentru cea mai recentă carte, pentru ultimul articol din cutare revistă, pentru interviul de la Realitatea sau de pe Cultural. Însă anii trec, iar frontierele care-i despart devin tot mai late, din simple pâraie devin ape late ca Amazonul, nici nu se mai zăresc prietenii de pe maluri. Numai Ingrid, Cosmin şi Sebastian rămân uniţi, căci pentru ei anii nu schimbă nimic. Se ivesc, totuşi, ambiţii, noi grupuri, partide literare, invidii. Daniel, cel dintâi, de la tribuna Camerei Deputaţilor, pronunţă un discurs violent la adresa colegilor săi de genraţie care, chipurile, n-ar mişca un deget pentru ridicarea literaturii române pe culmile gloriei. Iluzionistul e, deocamdată, cea mai puternică operă scrisă de o „cămaşă galbenă”. Rănit de discursul prietenului său şi cu binecuvântarea maestrului George M., Vameşul începe într-o noapte să scrie Tark O’Donno. Primul volum, Tron, striveşte pur şi simplu Iluzionistul, fapt ce ascute săbiile, iar Echinodermul iese într-un clasament cel mai bun roman scris de un român în ultimii zece ani… La aceste demonstraţii de forţă ale Vameşului, deputatul răspunde cu epopeea Casa Poporului, însă şi aceasta e spulberată, după numai doi ani, de Melancholia. E un război deschis. Daniel, orbit de mânie, întemeiază Partidul Literar Român de Centru-Dreapta care are ca deviză „Să curăţăm literatura română de vameşi şi farisei!” Premiile internaţionale pe care şi le adjudecă Vameşul stârnesc invidii şi mai mari. Sute de membri USR se grăbesc să devină membri cu acte în regulă ai PLRCD, singura formaţiune politică ce se oferă să le promită marea cu sarea, adică gloria, chit că mulţi n-au scris de ani buni un rând viabil şi nici nu vor scrie vreodată ceva barem decent dacă nu extraordinar. Însă validarea literară a creaţiei Vameşului de către cei mai puternici critici români şi străini decapitează conducerea PLRCD, iar după puţin timp partidul însuşi, slăbit şi măcinat de lupte interne, se dizolvă. Totuşi, Daniel nu renunţă; împreună cu Valentin, Paul şi Ioana înfiinţează revista Dialog care îşi propune să spună adevărul despre „cămăşile galbene”. Din păcate (sau din fericire?), Daniel e răpus de un cancer testicular. Paul şi Vali adună vârfurile literaturii române şi pun bazele unei reviste de talie europeană. E adevărat că Vameşul e ignorat aproape cu desăvârşire de direcţia revistei. Doar Ingrid, în articolele ei, aşează creaţia Vameşului acolo unde îi este locul: alături de poezia lui Dante şi Goethe. Cu toate astea, Valentin şi Paul, în editorialele lor, susţin că liderul „cămăşilor galbene” ar fi, de fapt, „geniul” Victor Cernelea, iar poemul dacic al acestuia, Davaeda, ar fi capodopera absolută a poeziei române contemporane. Şi deşi primele trei cânturi din Adio, Babilon demolează epopeea lui Victor, după părerea marelui critic Radu Şearpe, opinia critică a celor doi nu se schimbă…

Încă de la sfârşitul anilor ’90, deci, Cana Vameşul este un autor în vogă. Nu-i el cel mai important scriitor dintre cei un milion de mari scriitori care trăiesc şi crează acum pe lume. Dar e acolo, sus, printre ei, e unul dintre cei mai vizibili şi asta contează cel mai mult. E adevărat că literatura – nu numai la noi, ci şi aiurea – trece printr-o zodie extrem de favorabilă. România cunoaşte o explozie fără precedent a literaturii. Graţie măsurilor revoluţionare implementate de Guvern şi a implicării maselor în dezvoltarea culturală a ţării, dar şi datorită noilor generaţii de creiere extrem de talentate păstrate în ţară, în numai câteva decenii România a ajuns a opta putere literară a lumii după Marea Britanie, Germania, SUA, Rusia, China, Germania şi Franţa. Românii îşi împart activitatea cotidiană în două segmente: întâi, muncesc temeinic în domeniile alese după vocaţie, nu ca odinioară după pile, apoi citesc. Anual în România se citesc cantităţi enorme de cărţi. Şi pentru a se proteja pădurile lumii cărţile se confecţionează din plancton sau din furaje, căci românii, sceptici din fire care nu cred în poveste până când nu pun mâna pe coperte şi pe file şi nu pipăie textul cu degetele, nu prea se omoară după cărţile electronice. Cărţile sunt aduse din toată lumea cu tancurile comerciale în portul Constanţa, iar de acolo sunt distribuite în ţară cu autotrenurile, cu trenurile sau cu elicopterele. Românii aşteaptă demolaţi de emoţie noul roman al lui Jonathan Coe, ultima trilogie a lui Haruki Murakami, noul volum de povestiri a lui Sorokin, jurnalul lui Arto Paasilinna, epopeea lui Hanif Kureishi, nuvelele lui Per Petterson sau eseurile lui Paul Auster. Astăzi, românii nu-şi mai botează fii şi fiicele Pelé Ardeleanu, Hagi Vasilescu, Marta Enescu sau Platini Ştefănescu, ci Goethe Popescu, Shakespeare Ionescu, Amélie-Nothomb Georgescu sau Eliade Rădulescu. În plus, marile derby-uri dintre Steaua şi Dinamo, Craiova şi Rapid sau Timişoara şi Cluj abia dacă mai adună în tribune două, trei sute de suporteri; în schimb, lecturile publice din cărţile lui Caragiale, Cărtărescu, Ţepeneag, Filip Florian, Vasile Voiculescu, Patapievici sau Pleşu adună, pe aceleaşi stadioane, zeci de mii de fani care ascultă cu sufletul la gură peripeţiile lui Mitică, poveştile Mendebilului, istoria deraierii mărfarului, pilduitoarea aventură a lui Onufrie Moţatul sau lupta bietului Zahei cu stihiile şi ovaţionează minute în şir extraordinarele calităţi literare ale minunatelor cărţi Zbor în bătaia săgeţii sau Despre îngeri. Şi aşa mai departe. După pilda maestrului său, Cana Vameşul abordează cu dexteritate cele mai diverse genuri literare. Dimineaţa scrie mai rar, căci atunci preferă să citească ori să socializeze sau pur şi simplu să stea împreună cu Irina. Scrie mai ales în timpul nopţii ca în transă sau, dimpotrivă, ca pe rug. Neapărat în singurătate. În timp ce scrie nu mai observă nimic din ce se petrece în preajma lui. Ziua citeşte, iese în oraş cu soţia sau merge la bar cu cei câţiva prieteni, călătoreşte în munţi, susţine conferinţe în ţară sau în străinătate, participă la lansări de carte, acordă interviuri şi mai ales se străduieşte să supravieţuiască. A dăinui şi a supravieţui în lumea literară e o experienţă dură, incredibil de corozivă. Iubeşte trei lucruri esenţiale pe lumea asta fără de care, în ochii lui, lumea însăşi şi-ar pierde sensul: cărţile, munţii şi florile, în această ordine. În plus, îi iubeşte din tot sufletul pe Cărtărescu (pentru Orbitor), Arghezi (după părerea lui, cel mai mare poet român din toate timpurile), Renard (pentru sclipitoarea sa inteligenţă) şi Horaţiu (pentru desăvârşitul său echilibru clasic), în această ordine. Tot ziua, îndeosebi dimineaţa devreme, scrie proză scurtă şi foarte scurtă – mici povestiri inspirate mai ales din prodigioasa lui viaţă onirică. Seara, înainte de a se apuca de lucrul care contează cu adevărat, dintr-un sertar secret scoate un vraf de hârtii îngălbenite de timp şi notează câte ceva; e vorba, de fapt, despre un jurnal la care scrie neîntrerupt de vreo cincisprezece ani… Pe masa lui de scris zac nenumărate proiecte care aşteaptă să fie dezgropate din uitare şi praf: un eseu despre romanele lui George M., o carte despre Grumpi, un basm, memorii literare, un megaroman şi altele. Dar structural el este poet, poet în toată puterea cuvântului. Datorită lui literatura română contemporană e mult mai bogată, el fiind autorul acelor poeme insolite cu irizări de diamant – Cerul şi spaima, Păianjenii din vis, Nopţi cu Orion, Fluviul şi balta, Exerciţiu de contemplat adevărul, Colţul poeţilor din Cimitirul Père-Lachaise, Credinţa, Crisalida, Naivul Prometru, Exerciţii de claustrare, Puţină sănătate intelectuală, Moartea în cinsprezece minute sau epopeea postmodernă pentru copii Hristos Iisus al păpădiei - care de mai bine de un sfert de veac nu încetează să fascineze deopotrivă criticii şi copiii, poeţii şi oamenii simpli, slugile şi stăpânii, împăraţii şi cerşetorii. “Bijutierul”, aşa este numit în acestă glorioasă epocă literară sau “micul maestru”, apelativ exagerat de modest care are, totuşi, rolul de a-l deosebi de “marele maestru” George M. Încă de la debut el se bucură de o primire neaşteptat de caldă din partea confraţilor literari. Mulţi nu ezită să-l aşeze alături de marii poeţi din secolul XX. Fiecare poem pe care îl risipeşte în reviste şi antologii colective devine un eveniment şi un soi de diamant vânat de mii de creiere uimite. Când, la nici douăzeci de ani împliniţi, publică primul şi, deocamdată, ultimul roman – Echinoderme, un mare poem filozofic în proză, de fapt, pe care marii critici români şi recenzenţi faimoşi din străinătate se grăbesc să-l aplaude cu fervoare (Daniel Cristea-Enache, faimos prin scepticismul lui structural, nu ezită totuşi să declare romanul “aproape o capodoperă”, iar François Busnel, în stilul său uşor exaltat, avansează chiar ideea că romanul Vameşului poate fi aşezat alături de textele cardinale ale omenirii precum Predica de pe munte, Bhagavad Gita sau Tao Te Ching) – se pomeneşte peste noapte cu o groază de fani în toată lumea. Experţii în literatură îi admiră în primul rând originalitatea şi stilul îmbibat de stranietate. Şi deşi îl aşează fără ezitare alături de marii poeţi ai omenirii, criticii cad de acord că au de-a face totuşi cu un demiurg singular care seamănă cu toţi şi totodată cu nimeni. De aceea, bătrânul Harold Bloom într-un articol publicat în The New York Review of Books îl declară “perfect eligibil pentru Nobel”. De asemenea, Nicolae Manolescu afirmă în eseul Profeţii pentru timpul prezent că opera singulară a lui Cana Vameşul reprezintă răspunsul la întrebarea: “Ce-ar fi scris Eminescu dacă ar fi trăit 100 de ani?” Cititorii simpli devin definitiv captivaţi de frumuseţea organică emanată cu generozitate de textele poetului. Pecetea stilistică a Vameşului nu poate fi imitată, nici falsificată, nici parodiată, nici chiar citată. În plus, cititorul are impresia că fiecare vers şi fiecare rând din opera lui descrie totul, cuprinde totul, închide totul, exclude şi include orice; fiecare text e un fel de oglindă şi o poartă între toate lumile posibile şi imposibile. În opera lui – care, nu se ştie de ce, încă de la debut pare multor creiere lucide că e deja încheiată si completă – se pare că trece şi se odihneşte infinitul; pare că în ea se întâlnesc macrocosmosul şi microcosmosul, divinitatea şi nimicul, binele şi răul; în ea cuvintele vieţuiesc şi mor asemeni oamenilor; în ea vezi limpede cum că poezia există. Pentru toate aceste argumente, cititorii care-l întâlnesc pe stradă sau îl vad la televizor sau îl ascultă la radio sau pe internet mai întâi şi mai întâi îl pipăie îndelung cu privirea şi după ce simt precis semnele cuielor din tălpile şi din mâinile creatorului devin cu adevărat credincioşi şi nu sceptici şi abia atunci se aruncă trup şi suflet în copleşitoarea lui mare de poezie. Se ajunge, uneori, chiar şi la scene jenante. Mamele plâng când îl văd bântuind pe străzi în căutarea poeziei şi o slăvesc pe Ioana, mama lui, căci din sufletul ei curat şi din carnea ei binecuvântată a ieşit acel incredibil artist. Poporul vorbeşte despre el ca despre un semizeu şi-l cinsteşte ca şi cum ar fi o icoană. Tineretul, căzut în ispita contestării extremiste şi a adoraţiei fanatice, lipsite total de discernământ, nu doar ca îl susţine fără rezerve, dar îi face şi un mare necaz cu cumplita prigoană dezlantuită împotriva mai vârstnicilor lui prieteni scriitori şi mai ales împotriva lui George M., supermaestrul şi superartistul pe care el îl iubeste şi-l adoră mai mult decât orice pe lume. „Ridicându-mă pe mine, îi coboară şi îi ucid pe prietenii mei şi-l distrug pe maestrul meu şi ei cred că prin asta nu mă ucid şi pe mine puţin câte puţin”, îi spune amarât soţiei, uneori. Căci Vameşul, deşi poet, e unul dintre cei mai lucizi oameni de pe faţa pământului şi niciodată nu-şi pierde capul în faţa succesului. Dimpotrivă, încă din vremea debutului priveşte cu scepticism efuziunea populară în faţa operei sale. Ştie mai bine decât oricine că întoarcerea poporului la poezie nu poate ţine prea multă vreme şi că atât sentimentele oamenilor, cât şi sufletele lor sunt mult mai schimbatoare decât vremurile. „Întoarcerea la Hristos a neamului n-a ţinut niciodată prea mult”, obişnuieşte să spună foarte sceptic, nici întoarcerea la democraţie, nici întoarcerea la natură, nici întoarcerea la frumos etc. La fel, nici întoarcerea la poezie nu are să ţină prea mult. Într-o buna zi, românii se vor lepăda de poezie – aşa cum s-au lepădat de credinţă şi de frumos şi de pruncii lor încă nenăscuţi – şi pe noi, poeţii, ne vor ucide cu pietre!…” Concepţia lui limpede şi sănătoasă despre sensul artei şi, în general, despre lume se hrăneşte de la început din trei mari izvoare: în primul rând, din miile de cărţi pe care le citeşte şi reciteşte ca într-o stare de transă; în al doilea rând, dintr-o experienţă de viaţă nu foarte bogată, dar extraordinar de profundă, la care se adaugă pilda şi învăţăturile lui George M., maestru exemplar; în al treilea rând, dintr-o meditaţie copleşitoare prin profunzime şi coerenţă. În privinţa ultimului punct, poate nu e de prisos să adaug că poetul rupe din timpul lui preţios şi, în fiecare dimineaţă, îşi rezervă zece minute de gândire. Timp de zece minute, niciodată mai puţin şi niciodată mai mult poetul gândeşte, el fiind ultimul gânditor autentic al lumii. El e, de altfel, un susţinător fără rezerve a ideii de modificare a Constituţiei care ar aduce ca elemente de noutate obligativitatea celor zece minute de gândire şi, fireşte, răspunderea penală a contravenienţilor. În fine, Vameşul e un om tare blând şi, nimeni nu-şi explică de ce, hainele lui miros întotdeauna a cetină de brad aşa încât, în preajma lui, oricine simte că trăieşte în mijlocul unei păduri fermecate.

La 3.30 pune punct Cântului 8. Îşi trage sufletul, îşi mişcă piciorul amorţit, îşi pocneşte oasele. Reciteşte trudit ultima sută de versuri. În sfârşit, după cele două săptămâni de supliciu se declară mulţumit. Răstignit în faţa monitorului se simte sleit, dar pe jumatăte împlinit. Oftează profund. Soarbe cu înghiţituri mici din cicolata fierbinte care nu mai e nici fierbinte, nici caldă de la miezul nopţii încoace. Închide ochii. Tâmplele îl dor. E îngrozitor de obosit. Ar vrea să închidă ochii şi să nu se mai trezescă decât peste şase miliarde de ani. Simte pe buze lichidul dulce care-i face atâta plăcere. Simte în nări un miros vag şi îndepărtat de bujori înfloriţi. „Aşa miros sânii Irinei”, îşi spune. Şi imediat tresare. Figura soţiei îl izbeşte fulgerător în faţă. „Vai”, bâiguie, „de ce nu s-a întors până la ora asta?!…” Ţâşneşte ca un arc de pe scaun şi cotorobăie nervos prin buzunarele blugilor crem. Găseşte telefonul mobil în fundul buzunarului din stânga şi formează repede numărul sotiei. Dar, culmea, abonatul nu poate fi contactat. Îi vine să explodeze de necaz. Dintr-o dată aude câinele chelălăind. Iese pe balcon şi când vede incendiul din apropiere îşi pune mâinile în cap. Mereu la datorie, pompierii – chemaţi nu se ştie de cine, sosiţi nu se ştie când – fac şi ei ce pot, se luptă cu sinistrul încercând să-i ţină piept ca unui dragon dezlănţuit. Sub ochii încremeniţi ai poetului flăcările mistuie câţiva plopi şi castani şi se cocoaţă sprinten pe vila de vizavi.

Când se întoarce în birou aude telefonul fix sunând strident în living. Ajunge în doi timpi şi cinci mişcări lângă telefon. Ridică receptorul şi nu apucă să zică decât un timid: „Aaaalo…”

VI. 

Salonul e luminat slab de un neon. În anticameră stau, speriaţi şi muţi, Vameşul şi Ingrid. Pe pămăntul ăsta de hârtie se plânge şi se tace mult; numai ceilalţi se mai aud şi numai ei, trăind, vorbesc şi pentru mine… Nu-şi vorbesc, căci cuvintele-s de prisos. În salon, la căpătâiul Irinei stă şi monologhează în surdină, cu glas înăbuşit de durere şi cu ochii vineţi, mam’bătrâna Ioana. La fereastră bat stelele şi luna şi vântul şi şopteşte pământul. Soţia celebrului scriitor român e încă inconştientă, dar (spun medicii) viaţa copilului e în afara oricărui pericol. Viaţa copilului să mai aştepte! Pruncul, de fapt, încă nu pare pregătit să intre în viaţă. Venirea pe lume, pas fără egal; unul asemănător nu realizezi decât la celălalt capăt al vieţii. Stă bosumflat şi încă nu vrea să iasă din lumea lui fierbinte – strâmtă, ce-i drept, dar cel puţin sigură şi liniştită – într-o lume indiferentă şi nesigură fiindcă realmente nu se simte în stare. Nu înţelege de ce atâta grabă. Nu-i responsabil de şocul care a doborât-o pe mama şi-a adus-o în starea asta. Fireşte că, pe de altă parte, starea mamei îi sfâşie sufletul şi-l chinuie teribil. Nu-i vorba nicidecum de o răzvrătire, ci pur şi simplu de un sentiment firesc de panică. Adevărul e că nu poate să iasă chiar acum din burta mamei, chiar dacă ar vrea. Examenul ecografic de la miezul nopţii arată limpede faptul că uterul nu e încă pregătit să-l expulzeze afară: uterul e prea strâmt, iar capul pruncului e prea mare.      

Biata Ingrid nici nu mai îndrăzneşte să trăiască. O rod remuşcările, o îneacă plânsul. Istoria începe atunci când omul se hotărăşte să plângă. „E vina mea, e vina mea”, asa îşi reproşează. La rândul lui, poetul tot repetă lăuntric – fără a îndrăzni să-şi exprime gândul cu voce tare: „Nu-i vina ei, nu-i vina ei!…” Amândoi ar vrea să ridice capul din pământ şi să-şi atingă mâinile, dar nu pot să facă nici cea mai urgentă mişcare. Amorţiţi şi speriaţi, ar vrea să se încurajeze reciproc, însă habar n-au cu ce să înceapă. Ei, vrăjitorii literari care se joacă cu sute de mii de cuvinte, efectiv se simt handicapaţi, efectiv nu ştiu cum să înceapă, cum să se exprime. Veşnicul, stupidul blocaj care le-a despărţit odinioară destinele le joacă feste şi acum. Calamităţile nu te iartă şi, din acest motiv, nu le poţi face faţă de unul singur. În solitudine supravieţuiesc numai cei cu adevărat puternici. Făpturi firave, cei doi nu pot înfrunta singuri primejdiile lumii. Fiind slabi, ei nu sunt tari decât în lumea tăcută a cuvintelor. E limpede că au nevoie unul de celălalt.

Pe Vameş îl bântuie un straniu sentiment de vinovăţie. Se simte vinovat faţă de mulţi. De pildă, nu poate ridica ochii din pământ nu pentru că ar fi foarte grei (căci nu sunt), ci pentru că i se pare că a greşit grav faţă de Irina, faţă de Ingrid, faţă de prunc, faţă de părinţi şi de fraţi, faţă de Grumpi, faţă de poezie şi faţă de maestru. A venit, a venit toamna, loveşte-mă în tâmplă cu ceva…

I se pare că doar el e pricina răutăţii în care se zbate Irina. I se pare că o neglijează prea mult în raport cu scrisul său. Scrisul îl acaparează, îl absoarbe complet şi nu-i mai permite să respire şi pentru altceva. Ani buni o vede pe Irina gravitând în jurul lui ca o planetă în jurul soarelui, dar niciodată nu-i acordă atenţia care evident că i se cuvine. Căci Irina, renunţând la cariera ei internatională de top-model numai ca să rămână alături de el, îi demonstrează că se poate trăi şi cu dragoste, nu doar cu poezie. Nu doar cu poezie se va hrăni omul… Lecţia ei îl umple de umilinţă şi pentru prima dată înţelege cu luciditate cât de multă suferinţă trebuie să fi sădit în sufletul celei care-l iubeşte cel mai mult pe lume. Meseria de soţie de scriitor poate fi, uneori, printre cele mai dure şi mai riscante joburi din lume; nu-i deloc simplu să adormi singură pe patul gol în timp ce în camera de alături soţul zideşte fel de fel de lumi şi jonglează cu ele ca un acrobat (tu suferi, el se joacă); nu-i simplu să ştii că dincolo soţul flirtează cu personaje seducătoare sau, dimpotrivă, că e ameninţat de paiaţe hidoase şi hăituit de minţi criminale; nu-i deloc amuzant să ştii că preţ de un ceas, două sau chiar mai multe soţul uită complet că şi tu exişti; nu-i deloc uşor să vezi cum soţul te confundă uneori (poate: tot mai adesea) cu un personaj literar şi te tratează în consecinţă; niciodată nu-i sigur dacă, răpit de vreo preafrumoasă din roman sau cucerit de farmecele unei metafore de geniu din poem soţul se va mai întoarce vreodată la tine (întreg)… „Scumpa mea”, exclamă mut, „iarta-ma!…” Îşi dă seama subit că, dă, în câteva rânduri şi-a înşelat soţia cu propriile creaţii. Astfel, uite flirtul cu Monica Lunai din romanul Echinoderme (şi tot aici uite calvarul erotic inspirat de iubirea fără speranţă  pentru răpitoarea Poveste Uitată), uite o noapte fierbinte de amor cu prostituata Lizuca H.-U. din nuvela Neprihănita; uite o scena erotică cu Căprioara Adam (povestirea Mărarul), uite o cerere în căsătorie formulată de el către Gina Matei (parabola Faust şi Trandafirul impur) sau uite nesfârşitul poem Pânza de mercur despre la fel de nesfârşitul amor pe care el îl simte pentru personajul Jasmine. Plus cele o mie de poeme erotice scrise pe ruinele unor iubiri neîmpărtăşite.

Cu Ingrid lucrurile par puţin mai complicate. Niciodată apele dintre ei nu-s limpezi, ci-s mereu foarte tulburi şi aci aproape fierbinţi, aci aproape reci. Afecţiunea reciprocă nu poate fi pusă în discuţie. În public îşi spun fraţi, în vise se visează amanţi. Dar cum să înţelegi acel penibil blocaj care îi desparte mereu?… E o bizarerie psihologică pe care nici unul dintre ei n-o poate înţelege. E posibil să fie aşa şi datorită zodiilor lor incompatibile: vărsător vs. taur. Mai mult, gurile rele spun că Ingrid a evoluat din suferinţă, în timp ce poetul a evoluat din cuvinte (dar, în cazul ăsta, poetul nu prea vede unde stă nepotrivirea…).

Îşi face griji şi-n privinţa pruncului. L-a scris în Dumnica Slăbănogului fără să-i ceară în prealalbil permisiunea. Ştie că naşterea pruncului e inevitabilă la fel ca moartea; de naştere nu poţi scapa oriunde te-ai ascunde, la un moment dat vrând, nevrând tot trebuie să te nasti. Dar îl frământă întrebarea: „Ah, oare ce va spune el?…”

Îşi neglijează sistematic părinţii de ani buni. Practic, de la moartea omului Cosmin Cana şi naşterea autorului Cana Vameşul părinţii trec pe locul secund. Se întrăinează de ei. Declară adesea cu jumătate de gură cum ca el nu are părinţi pământeni. Nu zice aşa din trufie, ci dintr-o copleşitoare umilinţă: i se pare de prea multe ori, mai ales când e deprimat, că nu-i nimic de capul lui şi că nu-i vrednic să aibă tot ce are. Uneori i se pare că e făcut nu din carne, ci din nimic. Furat de fiorii creaţiei, ajunge la convingerea vagă cum că, la rândul său, el este o carte în lucru modelată de Cineva dintr-o materie echivalentă cu nimicul. Se întâmplă uneori ca prieteni mai buni sau mai rai să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l vadă; de fiecare dată, mai întâi suferă profund, apoi e mulţumit şi-şi spune convins: „În fine, ştiu că eu nu exist decât în mintea mea…” Şi-apoi, nu-i aşa, ce chestie grozavă: să nu exişti!… Părinţii săi stau la doi paşi, pe Triumfului, dar el rareori găseşte timp ca să-i viziteze. Irina face vizitele în locul lui. Noroc că are părinţi buni ca pâinea caldă. Ei îl înţeleg foarte bine. Tatăl e apicultor şi-şi înţelege fiul ca nimeni altul, căci şi fiul lui munceşte ca o albină zi şi noapte şi aşa cum albina face miere, aşa fiul născoceşte cuvinte. La fel, mama ştie foarte bine cum stau lucrurile.

Îi e foarte dor de maestru. Îl doare sufletul că nu l-a mai vizitat, că nu l-a mai sunat, că nu l-a mai citit de atâta amar de vreme. Maestrul e un scriitor făcut dintr-un aluat aci pământesc, aci nepământesc. După o sută de ani de la moartea lui Duiliu Z., Vrancea a născut, în sfarşit, un mare scriitor: pe maestrul M. Poet, prozator şi eseist de renume mondial (expresia asta atât de dragă comuniştilor lui i se potriveşte ca o mănuşă), maestrul George M. este un om remarcabil din toate punctele de vedere; când se vorbeşte în societate despre “un om bun” trebuie să fii sigur că e vorba de el. După ce îi predă toată înţelepciunea literară şi-i pune în mână uneltele scrisului (adică să domesticească sălbăticiunea de până atunci şi să-i modeleze geniul) maestrul îl lasă să înoate singur pe oceanul literaturii. Apoi căile lor se despart. Îl vede extrem de rar, o dată sau de două ori pe an. Fiind diplomat, maestrul locuieşte fie la Berlin, fie la Tokyo, fie la Londra, fie la Washington, fie la Moscova etc., iar în ţară vine numai când i se publică vreun roman la Polirom sau Humanitas. Îi scrie din când în când câte-o scrisoare kilometrică destinată, invariabil, tipăririi. Din scrisorile maestrului – scrisori pe care de altminteri mai întâi le citeşte în Lettre Internationale şi abia după o vreme le primeşte prin poştă, deşi îi sunt expediate cu mult timp înainte de a fi trimise la revistă – află de fiecare dată totul despre viaţa literară mondială în care e implicat trup şi suflet, dar nici un cuvant despre el şi/sau despre propriul atelier de creaţie. Îi e mereu dor de el, dar rareori au şansa să se întâlnească pe meridianele globului. Viaţa literară îi smulge dintr-un loc şi-i aruncă în altul, mereu tot mai departe unul de celălalt, într-un fel de străinătate a spiritului. Şi totuşi, nu-l poate uita pe maestru, căci depărtarea nu-i desparte, ci-i uneşte în spirit. Ştie că maestrul veghează asupra lui ca un păpuşar iubitor. Personalitatea contradictorie a maestrului îl fascineaza. Puterea de muncă a maestrului îl motivează. Periodicele secete de scris ale maestrului îl încurajează: „Ah, şi el e om, şi el e om!…” Maestrul e un tată, adică o pildă şi o speranţă. Căci maestrul e în stare să scrie zile întregi, neîntrerupt, chiar dacă în jurul lui se-aud muzică şi voci, chiar dacă în apropiere se trage cu tunul sau explodează bombe nucleare; însă, absorbit de scrisul lui intens, el se consumă foarte repede şi după luni de potop creator urmează săptămâni de secetă cruntă când mintea lui nu mai funcţionează şi nu mai produce nici un gând, nici o frază, nici un cuvânt, nimic; el poate fi în stare să scrie un roman masiv în două săptămâni, dar la fel de bine poate fi incapabil să scrie un rând într-o jumătate de an; în timpul potopului scrie proze groase şi eseuri fundamentale, în timpul secetei prelungite călătoreşte în lume, îşi cultivă grădina, face dragoste, se gândeşte la sinucidere şi la vieţile pe care le-a irosit de pomană şi la cărţile nescrise încă şi citeşte.

Grumpi e un câine, dar nu orice câine. E un ciobănesc carpatin al naibii de viteaz şi foarte lacom. Mereu pare înfiorător de flămând când se gudură pe lângă fusta Irinei sau pe lângă picioarele poetului. În realitate, e prefăcut şi cam căpos. Sigur te ţine minte dacă nu-i arăţi respectul cuvenit. Spune-i javră şi ia-ţi adio de la ciolane. Fii hoţ şi ia-ţi adio de la libertate. Fii lup şi ia-ţi adio de la viaţă. E mort după cireşele coapte şi după copii pe care el îi consideră tot un soi de cireşe încă nepârguite. Pe stăpână o adoră ca un îndrăgostit şi explodează de fericire ori de câte ori o vede. Pe stăpân îl iubeşte pătimaş şi nu suportă să-l vadă plecând de acasă pentru mai multă vreme. De-l auzi pe Grumpi plângând în muţenia oraşului să ştii că pleacă Vameşul în străinătate. Pe pruncul din pântecele stăpânei îl priveşte cu multă simpatie; e sigur că dragostea lui va înflori ca o floare peste câteva zile când o să vadă copilul vieţuind în lumină; deocamdată, îl aşteaptă cu dor… Vameşului îi e aşa de drag animalul ăla că de fiecare dată când îl vede simte cum pogoară frumuseţea şi bunatătea în el. Grumpi priveşte burta stăpânei nebun de mândrie când, stând în grădină, Vameşul simulează o vagă gelozie. Nici mai mult, nici mai puţin Vameşul insinuează că Grumpi ar fi tatăl cel adevărat al pruncului. Deşi gluma – e drept, prea indecentă – e drastic dezaprobată de mama Irinuca, Grumpi leşină de mândrie legănându-şi coada şi privind fericit în toate părţile doar, doar o mai auzi cineva… În timpul unei excursii la poalele Muntelui Goru, Grumpi pune pe fugă un urs care atacă cortul Vameşului şi apoi îşi salvează stăpanul încă o dată scoţându-l dintr-o prăpastie. N-are stare o jumătate de secundă, tot timpul ar ucide un purice, tot timpul ar privi zborul unei păsări sau dâra lăsată pe cer de un avion, tot timpul ar sonda cu urechile ciulite enigmele din muşuroaiele de furnici, tot timpul ar lătra la rafalele de vânt, tot timpul ar sfaşia muşte, non-stop ar privi cu atenţie cum creste un fir de iarbă. Ştie să numere până la zece şi să citească după un alfabet primitiv născocit de Vameş. Când latră zici că e câine, când te priveşte zici că e om. Ei, bine, pe Grumpi poetul îl neglijează, involuntar sau nu, de mai bine de şase luni. Pe Vameş poemul TOD îl ridică de la pământ şi-l rupe de restul lumii cumva. De necrezut, Grumpi înţelege situaţia, ştie că stăpânul scrie cu ghearele ascuţite muiate în creier şi cu sânge o carte menită sa facă knock-out literaturile lumii. Sfâşiat de oboseală şi rupt de muncă, bântuit de imagini poetice şi izbit din toate părţile de mii şi mii de versuri, stăpânul trece încolo şi încoace ca o stafie şi nu mai vede nici casa, nici florile, nici copacii, nici statuile, nici câinele, nici soţia, ci numai patul de schimnic şi masa de scris. Dar Grumpi îl iartă. Ba chiar, regretă profund că nu ştie tot alfabetul oamenilor ca să scrie el în locul stăpânului când acesta e devastat iremediabil de cumplitul efort creator. Ce este poezia, dacă nu un hiperlatrat cu imagini sofisticate turnat într-un limbaj extraterestru?…

În sfarşit. Da. Ei, bine, da. Vameşul e bantuit de un sentiment atroce de vinovăţie şi faţă de poezie (şi când zici poezie te referi, de fapt, la întreaga sa creaţie – aşa cum când zici Dumnezeu, nu zici doar Dumnezeu, ci şi crini şi trandafiri şi iacinti şi univers şi păsări şi oameni şi tot restul). Suferă de două boli: de instrăinare şi de lepădare de propria-i poezie. Ăsta nu-i doar cazul lui, orice scriitor normal e încercat de sindroame asemănătoare şi de alte boli incurabile. Sentimentul de înstrăinare i se strecoară perfid în suflet imediat ce pune ultimul punct, imediat ce închide uşiţa textului. După ultimul punct reciteşte totul şi nu mai recunoaşte nimic. Se miră, se cruceşte: „Chiar eu să fi scris aşa ceva?!… De necrezut!…” Se simte dintr-o dată ca în faţa unui străin cu care nu are o limbă comună şi, stânjenit, salută cu o uşoară înclinare a capului şi trece mai departe fără să mai privească vreodată înapoi. Iar când i se aminteşte cu diferite ocazii că el e autorul poeziei cutare, că el a scris proza cutare intră în panică exact ca Petru, îl zgâlţâie un soi de cutremur şi se leapadă public de textele sale. Nu pentru că ar fi slab în credinţă, ci pentru că i se pare că nu are nici un punct comun cu textele în cauza. Chiar îl bântuie un vis semnificativ: se face că participă la un festival de poezie în Las Vegas (alteori, Milano, Elista sau Copenhaga) şi, la un moment dat, Harold Penn Webb începe să recite cu entuziasm un poem scris de … Cana Vameşul. Deşi poemul are un succes monstru fiindcă, de fiecare dată, e vorba despre una dintre capodoperele lui timpurii, îl apucă pandaliile şi se apucă să facă scandal. Îl somează pe critic să retracteze afirmaţia cum că autorul se numeşte Cana Vameşul. Criticul ezită, îl priveşte încurcat şi, evident, refuză. Asta îl infurie îngrozitor. Îl apucă pe venerabilul critic de cravată, îl umple de sânge şi începe să-l izbească de toţi pereţii ca pe o pernă din care zboară fulgii. La urmă, potolit de mulţime şi iertat de faimosul critic începe să plângă cu amar regretându-şi păcatul cel greu. Se trezeşte spunând: „Am păcătuit grozav împotriva poeziei mele…”

Vameşul mai e amărât şi din pricina unor palavre aruncate în vânt de unii pehlivani literari. Cititorul simplu ia de bună afirmaţia unor astfel de poznaşi cum că textul pe care-l parcurge leneş există din totdeauna, confundând astfel textul cu vreo divinitate oarecare. Ce trufie, nu?!… Să crezi despre tine că eşti buricul pământului şi că Goethe, Du Fu sau Racine au scris special pentru Înălţimea Ta. Textul e un templu în care vii şi te rogi cu umilinţă ca vameşul, nu plin de trufie ca fariseul. Iar templul ăsta nu-i zidit de tine, ci de o făptură mai înaltă. 

Îi vine să explodeze de necaz văzând uneori pe câte unul spunând că cititorul e totul, că autorul e nimic sau în orce caz ceva cu totul şi cu totul neînsemnat. Unul e un soi de divinitate ce merge pe ape, celălalt un fel de demon despre care e politicos să se vorbească din ce în ce mai puţin şi, dacă se poate, în şoaptă. Discuţia asupra morţii autorului i se pare o comedie şi spre a-i minimaliza efectele el nu ezită să proclame periodic moartea cititorului, realitate ce i se pare de o mie de ori mai evidentă, chit că în ţară se citeşte mai mult decât oricând în istorie. Dar unde-s cititorii ideali de altădată? Unde ni sunt cititorii?!…

Medicii îşi fac treaba cum trebuie. Nici nu se poate altfel, căci e vorba desigur de soţia unui scriitor celebru. Presa pândeşte pe la uşi. În jurul spitalului veghează reporteri şi cameramani de la televiziuni din lumea întreagă aşteptând veşti (şi, în lipsa lor, inventând fapte). Culoarul e liniştit în timpul nopţii, dar în zori devine un adevărat furnicar. Una, două vezi pacienţi şi medici, brancardieri, asistenţi şi agenţi de pază ţesând de colo, colo ca nişte apostoli ai sănătăţii. Mutre stinse, mutre de piatră, chipuri cioplite în boală. Abia dacă vezi un zâmbet. Nimeni nu-ţi surâde cu bunăvoinţă, nimeni nu te bagă în seamă cu adevărat, nimeni nu se uită la tine dacă nu ai bani mulţi şi obrazul gros. Îţi vine să mori în picioare abandonând această lume în care oricum eşti un nimeni.

Dincoace, în burta mamei e întuneric de nepătruns şi nici o stea nu vine să pâlpâie deasupra pruncului. Universul i se pare tot mai strâmt şi nu-l mai încape. Şi când te gândeşti că universul ăsta e la un pas de implozie!… De pe Munte cad pietre şi stânci distrugând potecile adânci şi izvoarele. Te aştepţi dintr-o clipă în alta să fii strivit ca o insectă de un bolovan căzut de pe Munte. Deprimat şi singur, pruncul îşi ia picioarele în braţe şi-şi scufundă capul între genunchi. Nu mai are nici o speranţă. Iar mama nu-şi mai revine; pe unde o fi umblând duhul ei?… Nu mai vede luminiţa de la capătul tunelului. Acum doar aude nişte vuiete înspăimântătoare venind dinspre întinsul abis. Alunecă mereu ca o piatră tot mai în jos, se agaţă cum poate de cărnuri, dar un soi de lubrifiant extrem de alunecos nu-i permite să spere foarte mult. Cade. Dar cum cade se şi ridică, nu stă o clipă. Se luptă cu apele care tot vin de pretutindeni. S-au rupt stăvilarele de la poalele Muntelui, pesemne, îşi spune, şi acum apele se năpustesc către râul subteran care duce, pesemne, dincolo. Habar n-are ce se petrece cu adevărat. De unde să ştie el că, în clipele astea, corpul mamei lucrează pentru el făcându-i loc, pregătindu-i marea trecere dincolo. Nu poţi intra dacă mai întâi nu baţi la uşă; iar ca să poţi bate în ea, uşa trebuie mai întâi construită. Mama zideşte pentru el, rând pe rând, o viaţă, o casă, o uşă şi, în sfârşit, o lume, un destin. 

În timpul ăsta, mama doarme un somn de moarte. El, nu. El e mai viu şi mai neastâmpărat ca niciodată. Dintr-o dată, nu ştie cum şi mai ales de ce, se hotărăşte să se nască. „Hai să mă nasc şi eu o dată, să văd ce-o fi şi pe dincolo şi, dacă nu-mi place în lumea lor, mă întorc în lumea mea sub cerul albastru din burta mamei şi sub soarele fierbinte al inimii ei. Încercarea moarte n-are!…” Numai că se loveşte de piedici neaşteptate. În urma ploii de aseară cel mai afectectat pare Muntele lui Venus ai cărui versanţi, devastaţi de defrişările din ultima vreme, nu mai pot reţine apa pluvială. Aşa încât nişte masive alunecări de teren – stânci colosale şi noroi, bolovani şi trunchiuri de copaci – îi blochează orice cale de acces către lumea cea nouă. Unde mai pui că torenţii de la miezul nopţii au pus la pământ sistemul de irigaţii de aici. Aproape că se sufocă. Se aruncă în ocean şi caută în abis o cale de salvare. Dar pe aici nu-s nici peşti, nici moluşte care să-i dea un sfat. Zadarnic. Se luptă cu valurile ca un nebun. Se întoarce pe ţărm fără nici o soluţie. Prin forţe proprii, căci nu mai există nici un colac de salvare.   

Trece noaptea, semn bun: trece şi moartea. Şi lumea aşteaptă. Aşteptarea, cea mai mare pacoste.

Dimineaţa e vânzoleală în spital şi-n suflete, exact ca în viaţă. În zori, Irina deschide ochii fiind smulsă din leşin de nişte contracţii violente. Chiar şi un cadavru ar fi zguduit profund de nişte contracţii asemănătoare. Se rup stăvilarele dedesubt, pruncul pare că se scufundă spre adâncuri. Şi nu se ştie dacă această cădere e bună sau rea. Pruncul alunecă în abis. Ai zice că-l trage cineva (un păianjen?…) de picioare. Dintr-o dată, simte că de data asta chiar se sufocă. Cu ultimele puteri se răsuceşte, se smulge din răutate. Pe ţărm şi pe pajişte cad mereu bolovani şi stânci acoperind cu vuiet mare potecile adânci. Pe unde să mai umbli desculţ, unde să te mai descalţi?… Iar dincolo de cer mama geme ca o divinitate bolnavă. Îi sfâşie inima. Cum să o ajute pe mămica?… Stă ghemuit, fără nici o putere. „Iartă-mă, măicuţă, căci eu te torturez în halul ăsta; dacă n-aş fi eu, tu ai fi!…” Îngenunchează sub cer şi cu mâinile împreunate şi cu sufletul în clocot înalţă rugăciuni pentru biata măicuţă. Zic sufletului meu să se mute în munţi ca o pasăre şi acolo să plângă ca un îngeraş. Poate că, astfel, mă va auzi Cineva din cerul celălalt. Poate că Cineva mă aude…

Şi Cineva îl aude. Pe la 11 starea Irinei devine stabilă. Medicii mişună în jur gesticulând obscur, dar e limpede că totul e okay. Dr. Victor Lexu dă buzna în sala de primire a pacienţilor unde Vameşul e devastat de atâta aşteptare. Ingrid o ţine pe Irina de mână încercând să-i culeagă de pe buze primele cuvinte. Vameşul nu se poate ridica de pe scaun, e prea bulversat de toate întâmplările şi-apoi e frânt după o noapte de scris şi de nebunie. Dr. Lexu spune: „Momentul critic a trecut, putem spune că situaţia e sub control; numai că acum trebuie să identificăm motivul şocului nervos care a pus-o la pământ pe soţia d-voastră”. „Nu ştiu nimic”, bâiguie poetul, „nu ştiu nimic…” Doctorul îl priveşte un moment cu neîncredere, apoi trece la altceva. Îi vorbeşte despre copil. Îi prezintă rezultatele examenului ecografic. Pe harta în alb-negru este el. Doamne, ce urât mai e! Ce impresie bizară! Zici că-i un extraterestru gălbejit, bătrân, fricos (parcă se apără cu mâinile de zgomote), încremenit în spaime ca o statuie, cu ochii ermetic închişi şi plânşi şi, în general, cam bosumflat. Dr. Lexu spune că pruncul are trei kilograme şi jumătate şi că-i un pic cam greu pentru Irina. „Domnule, e o făptură puţină, zici că-i o fetiţă, soţia d-voastră…” Pe harta alb-negru pruncul stă cu capul în jos şi cu picioarele înfipte în cer. Pare că-i o bornă înfiptă la limita dintre două lumi, că-i hotarul ce desparte visul şi restul.

VII.

Obstetricianul Daniel Iordan, medicul de gardă, după o noapte grozavă de munci şi multe suferinţe se retrage zece minute în biroul dânsului ca să-şi prepare o cafea, ca să-şi mai tragă sufletul. Lângă mama Irina rămân deocamdată asistenta Luiza Neamţu, bunica Ioana şi, pe hol, poetul şi Ingrid. Dr. Iordan, mulţumit şi frânt, îşi prepară cafeaua şi apoi se scufundă zgomotos în fotoliul crem. Cum îi place să fie un om informat, accesează pe internet o faimoasă agenţie de presă engleză. Îşi pune ochelarii şi, nerăbdător şi întrucâtva dezamăgit, începe să sară de la titlu la titlu. Politică, scandaluri sexuale, război, petrol şi iarăşi politică… „La naiba! Azi, nimic nou sub soare”, murmură. Accesează un alt site de ştiri, unul german, de obicei acctualizat mult mai rapid decât cele englezeşti. Atâta doar că domnul doctor nu întreţine raporturi prea strălucite cu germana, dar, ca orice român, se descurcă. Îi apare în faţa ochilor frumoasa pagină turcoaz cu semne purpurii şi, imediat, tresare. O emoţie vie îi încălzeşte sufletul citind titlul de-o şchioapă din fruntea rubricii culturale… Citeşte titlul încă de două ori şi parcurge dinamic primele rânduri ale articolului ca să se convingă că totul e adevărat. Titlul e simplu şi adevărat: UN NOBEL PENTRU POEZIA ROMÂNULUI COSMIN CANA, ZIS VAMEŞUL. Motivaţia juriului sună ciudat pentru un tip nefamiliarizat cu opera poetului. Simplu spus, Vameşul e răsplătit pentru superbele hiperpoeme din ultima perioadă, poeme alcătuite din versuri-poeme, şi pentru ingenioasa proză-rezumat pe care o scrie pasionat – mereu la timpul prezent – încă din vremea debutului. În definitiv, fiecare text în proza – şi niciodată în versuri, căci poezia considerată ca patimă a minţii şi asceză a sufletului e întotdeauna definitivă şi completă – e un rezumat al unui text mult mai vast care se numeşte, după caz, viaţă, vis, realitate, iluzie, suferinţă, credinţă, nădejde, înşelare, dragoste şi aşa mai departe. Dar Academia Suedeză menţionează limpede că premiul răsplăteşte îndeosebi romanul Echinoderme şi poemele Melancholia şi Adio, Babilon. Faptul e remarcabil şi straniu întrucâtva, căci din ultima parte a trilogiei TOD sunt scrise definitiv şi publicate în revistele literare doar primele şapte cânturi şi, dintre acestea, numai patru cânturi (respectiv patru sute de pagini) sunt traduse deocamdată în limbi de circulaţie universală. Dar domnul doctor habar n-are de amănuntele astea. Sare ca un arc din fotoliu şi într-o clipă răsare ca soarele în faţa Vameşului. Emoţionat, îl bate uşor pe umăr şi spune: „Domnule Cana, bucuraţi-vă! Sunteţi un om norocos. Soţia d-voastra e bine, Gabriel vine pe lume dintr-o clipă în alta, iar adineauri vi s-a întâmplat o mare fericire. Vi s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură!”

Vameşul ascultă atent, dar nu aude. Şi nu înţelege. Chiar se uită în jurul lui ca să afle cui i se adresează medicul, de fapt. „Cu mine vorbiţi”, zice în sfârşit. „Sigur, cu d-voastră”, zice dr. Iordan şi repetă cuvânt cu cuvânt propoziţiile de adineauri.

Rămas singur, nu ştie cum să accepte totul. Nu ştie cum să primească vestea cea mare. Mai întai, nu înţelege de ce el şi nu alt scriitor şi, mai ales, de ce el şi nu maestrul său… „Vai de mine”, murmură, „cu ce am greşit de-mi fac una ca asta?!…” Şi-apoi: „Ţie, maestre, ţi se cuvine premiul ăsta şi nu mie, nevrednicul. Tu esti Romancierul, Eseistul şi Poetul, nu eu; tu eşti Autorul total şi nu eu. Eu, scribul umil, nu-s nici măcar un poetastru bun. Premiile de până acum le-am obţinut datorită ţie, deşi ţie ţi s-ar fi cuvenit toate…”

Telefonul începe să bâzâie ca o insectă. Primeşte mesaje de felicitare din toată lumea, de la prieteni şi de la necunoscuţi, de la Domnul Preşedinte, de la Primul-ministru, de la Ministrul Literaturii, de la guvernatorul Bibliotecii Naţionale, de la scriitori celebri de pe toată planeta pe care-i cunoaşte personal şi cu care poartă o vie corespondenţă de mai multă vreme. De la maestrul său încă nu soseşte nici o veste. Poate că ştirea cea mare n-o fi ajuns până la Ierusalim unde George M. se află în pelerinaj de două săptamani. Dintr-o dată, poetul simte cum i se moaie genunchii de dorul maestrului său. Simte un nod în gât. Îi vine să urle, simultan, de fericire şi de tristeţe. Altfel, nu se poate scutura de singurătate. Să fii singur în faţa celebrităţii poate fi o mare primejdie. Nu ştii cum să gestionezi faima, adoraţia şi infamia ce te înconjoară din toate părţile ca o apă în care, dacă nu ştii să înoţi, rişti să te îneci. Şi parcă mult mai grea decât faima e consacrarea care poate fi, de asemenea, bună sau rea, depinde din ce unghi o priveşti.

„Îl sun”, îşi spune. Formează numărul. Bătrânul scriitor răspunde greu. „Alo”, zice într-un târziu, „tu eşti, Mihăiţă?…” Îl alintă Mihaiţă pe bărbatul de aproape patruzeci de ani care, întâmplător sau nu, îi este fiu şi discipol. Iar Mihăiţă îi spune în amintirea iubitului său fiu ucis de un rechin pe o plajă din Jamaica în urmă cu multe decenii în urmă. „Ce faci, maestre”, zice poetul. „Admir, mă revolt, transpir şi fac exerciţii de penitenţă”, zice bătrânul. „În plus, privesc cu atenţie omul care coboară zilnic de la Ierusalim la Ierihon nimerind în mijlocul tâlharilor; încerc, fireşte, să învăţ câte ceva bun de la dânsul. Tu cum te descurci, cum îţi duci zilele?…” Etc. Etc. Dialogul continuă în ritmul ăsta, aparent fără nici un sens în afară de stârprirea dorului ce-i desparte. După asta, Vameşul închide telefonul. Aşadar, bătrânul încă nu ştie nimic… Mai bine aşa. Dar nu trec nici cinci minute şi telefonul sună parcă mai năvalnic ca niciodată. Răspunde. „Alo, maestre”, zice, „de ce mă suni?…” „Mihăiţă”, zice bătranul cu glasul gâtuit de emoţie, „aflu un zvon ce se lăţeşte pe-aici ca focul pe toate străzile! Arheologul Lucas O’Neill, tovarăşul meu de călătorie, îmi confirmă zvonul cel mare… Atât am de spus (aproape că se îneacă în cuvinte): Sunt grozav de mândru de tine, fiule!…”

VIII.

Bineînţeles, ca de fiecare dată premiul cel râvnit de mulţi şi primit de puţini stârneşte invidii şi naşte controverse aprinse. Numai că acum e ceva diferit. Nu se contestă laureatul în sine – despre autor nimic de zis, e un scriitor cu adevărat formidabil, ci, paradoxal, opera lui. Ca şi cum ar putea exista autor mare fără o operă pe măsură. În presa de centru-stânga şi de centru-dreapta încep mai multe campanii de defăimare a poeziei lui Cana Vameşul. E limpede, numai pentru câţiva, cine coordonează din umbră aceste războaie literare extrem de murdare. Sunt lansate furibund serii întregi de articole de fond, editoriale, studii de caz, studii critice etc. La talk show-urile de la aproape toate televiziunile cărţile Vameşului sunt deschise, citite, analizate şi făcute praf. Scandalurile se ţin lanţ. Scriitorii oneşti, chiar şi conducerea USR intervin timid în campanii de partea poetului. Dar Liga Scriitorilor, în întregime, se aruncă de cealaltă parte a baricadei. La fel, o parte din Academie. Iar ministerul de resort, condus de un fost prieten şi actual duşman de moarte al scriitorului, înclină când de o parte, când de alta a baricadei. Şeful Statului, deocamdată, refuză categoric să intervină în sprijinul vreuneia dintre cele două tabere. Ziarele şi revistele vuiesc invariabil: „Nobel pentru un mare autor fără operă!…” Şi, deşi e limpede că se comite un abuz grav şi un mare păcat împotriva evidenţei lumea literară devine din ce în ce mai pornită împotriva laureatului. Încet, încet chiar şi cei mai loiali prieteni şi cei mai împătimiţi admiratori dintre colegii de breaslă îl părăsesc. Aşa încât, Vameşul se pomeneşte singur în mijlocul lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie. Război cu toată lumea nu se poate. Şi nici lui nu-i stă în fire să se certe cu cineva. E un tip rezonabil care preferă să-şi vadă de viaţa şi de scrisul lui. Fireşte că la început pur şi simplu e năucit de toată vânzoleala din jurul numelui său, nu pricepe de ce, brusc, înebuneşte toată lumea literară. E şocat de campaniile de denigrare a operei sale. La un moment dat, ajunge până acolo încât se simte el însuşi într-adevăr un pehlivan şi-şi răsfoieşte manuscrisele şi cărţile ca să vadă dacă e adevărat ce spune lumea – cum că opera lui nu contează. Dar cum să nu fii răscolit de splendoarea acelor poezii, poeme şi povestiri scrise parcă de o mână divină?… Nu fără o fărâmă de orgoliu, poetul citeşte şi reciteşte totul devenind tot mai trist. Murmură stins: „Cu ce v-am greşit, oameni buni, ce v-a apucat de-mi răstigniţi poezia?!…” Nu înţelege şi pace. Oare cine – dintre defăimatorii de azi – zicea recent referindu-se limpede la întreaga lui creaţie: „De poezia unui geniu te apropii ca s-o admiri, nu ca s-o mânjeşti cu cenusă…”; Oare cine?!… Îi vine să plângă de disperare. Toţi îl părăsesc. Cei câţiva prieteni sunt plecaţi din ţară sau din viaţă. Ingrid trece printr-o depresie gravă, nici nu se mai poate discuta cu ea. Irina îşi duce crucea pe “o golgotă şeasă, fără altare”, cum zice Arghezi. Gabriel nu mai vine. Grumpi geme refugiat în fundul grădinii, e bolnav sau nu, nu vrea să mai scoată o vorbă, nu vrea să spună ce are (O fi mâncat păianjeni, după cum are năravul?!). Parinţii sunt departe de spiritul lui: tatal între ştiubeie, mama la căpătâiul Irinei. Maestrul reface drumurile Domnului. Iar dragii de Paul şi Vali de la o vreme îl evită sistematic. Nu mai are cu cine schimba o vorbă. I se pare că-i creşte iarbă pe gură. Tare mai e necăjit şi pustiu! Scrie, hai, scrie în condiţiile astea, dacă poţi! Arată-mi pe cineva care poate ţine în mână pixul, manuscrisul şi viaţa sub piciorul unui uragan… Îi este jenă să mai iasă pe stadă. Căci infamia, ca orice infamie îşi atinge scopul degrabă. Ziarele vuiesc. Nu există scrib care să nu-i răstălmăcească articolele şi studiile, versurile şi frazele, gândurile în cel mai penibil mod cu putinţă. Cana Vameşul îl insultă pe Eminescu! Vameşul îl injură pe Breban! Cana dă de pământ cu Eugen Ionescu! Vameşul contestă divinitatea lui Nichita! Cosmin Cana îl desfiinţează pe George M.! Vameşul ne defaimează valorile! Vameşul face şi drege!… Lumea simplă citeşte uimită ziarele, se miră grozav în faţa televizorului şi apoi înjură Academia Suedeză şi şarlatanul. Chestiunea devine interesantă pentru mediile politice şi naţionaliste. Parlamentul şi Guvernul se aruncă cu pasiune în mijlocul scandalului. Se vorbeşte despre imaginea ţării, despre prăbuşirea definitivă a unui brand cultural şi despre aducerea şarlatanului în faţa instanţei. Un ONG organizează manifestaţii publice de amploare în Piaţa Cărţii, iar o organizaţie teroristă inaugurează o nouă serie de atentate împotriva incompetentului Ministru al Literaturii considerat responsabil pentru pătarea imaginii ţării în exterior prin propunerea Vameşului la premiul suedez. În marile oraşe ale ţării, la Târgu-Mureş, Iaşi, Ploieşti, Timişoara, Braşov şi Sibiu, studenţi fanatici ard cărţile poetului şi reclamă fără echivoc decapitarea operei lui. În sfârşit, într-o ediţie specială de seară, la postul public de televiziune,  Preşedintele ia atitudine (una cam prea plină de contradicţii, totuşi) afirmând că cetăţenii Republicii îl pun în situaţia critică a lui Pilat; că nu-i competent în materie de literatură, dar, cu permisiunea cetăţenilor, consideră că poezia lui Cosmin Cana, zis Vameşul, nu-i mai prejos de poezia lui Eminescu şi Arghezi, Nichita şi Cărtărescu, ba chiar pe ici, pe colo (şi avansează o opinie personală) i se pare că Vameşul nu are rival în nici o literatură din nici o epocă; că, după incompetenta lui părere, Nobelul acordat oricărui autor român, indiferent de amplitudinea acestuia şi indiferent de valoarea muncii lui de până atunci (şi ca o paranteză, afirmă că e o mândrie ca un cetăţean să fie laureat pentru merite prezente sau viitoare; „Uitaţi-vă la domnu’ Obama. Omul n-a făcut nimic şi-a primit Nobelul pentru Pace; ba domnia-sa ulterior a făcut câteva războaie şi aproape nimic în direcţia păcii…”), face onoare întregii ţări; ca să nu mai spunem că atribuirea Nobelului unui cetăţean român a determinat întărirea leului şi creşterea interesului investitorilor străini faţă de industria literaturii naţionale; că totuşi, ţinând cont de opinia publică (mai ales că urmează alegerile locale pe care domnia-sa le are tot timpul în vedere, dar pe care bineînţeles nu le aduce în discuţie din simplu calcul politic), îl somează pe poet să se lepede de poezia care-l incriminează; că, în cazul unui refuz, va fi pus în situaţia nedorită de a-l expulza din Republică; în sfârşit, că toate cărţile şi manuscrisele lui vor fi puse la index, iar lectura lor va fi interzisă cu desăvârşire; că în cazul în care cineva se va face vinovat de lectura poeziei Vameşului se va aplica energic legea errasia nominis…

Chipul lui devine de piatră. Prea multă suferinţă, prea multe veşti rele, prea multe poveri insuportabile!… Simte cum se urâţeşte fizic şi psihic. Literalmente se descompune mândreţea asta de bărbat după care mor toate femeile până când află că e poet; bărbatul ăsta cu corpul de invidiat, deşi niciodată cultivat în mod special, singurul sport pe care-l practică fiind scrisul la două mâini; bărbatul ăsta cu pielea de un alb orbitor, cu ochii dulci-acrisori şi negri ca nişte mure coapte şi parcă invadaţi tot timpul de spini şi de flori inocente, cu obrajii neglijent bărbieriţi care-i dau un aer de mare seducător, cu mustaţa de culoarea adolescenţei, cu părul lin ca o holdă şi, în general, spirit dotat cu o seninătate imperturbabilă. Dar în mijlocul furtunii îi fuge echilibrul de sub picioare. Scrisul devine tulbure, iar gândurile i se par o povară. Tocmai el, poetul, devine irascibil când aude de litere şi de cuvinte şi nu vrea să mai vadă nici cu inima, nici cu ochii – căci el e ultimul om care vede limpede lucrurile şi miezul lor şi cu ochii şi cu inima – vreun vers. Dar starea asta, din fericire, nu ţine prea mult. Imediat, parcă trezit dintr-un somn greu poetul îşi regretă amar răzvrătirea împotriva literaturii. Viaţa-i amară.

Se simte infestat încet, încet de moartea cosmică.

Între timp infamia câştigă teren. Nimeni nu-şi pune întrebări în legatură cu motivele subterane ale marii campanii. Nimeni nu se miră deloc văzand frecvenţa cu care sunt citate trei nume în aproape toate articolele, studiile, eseurile, notele şi intervenţiile de la televiziunile din toată ţara ahtiate după scandal. Primul nume e Cana, celelalte două sunt, de fapt, pseudonime. Pseudonimul e o ficţiune zidită dintr-un chip incert şi înfiptă pe suprafaţa unui suflet pe jumătate meschin. Rjokan şi Kenmat Hasting par a fi autorităţi în materie de critică şi teorie literară, căci fiecare analist literar îi citează cu egal respect practic în fiecare frază pe care-o scriu sau o pronunţă. Ai impresia, de asemenea, că în literatura de azi există doi titani şi tot atâţia sfinţi ai criticii. Citarea celor doi bizari maeştri, după cum sunt numiţi, produce mare efect şi mare vâlvă. După nume par a fi străini – nimeni nu-şi pune problema însă că ar putea fi vorba, de fapt, de nişte nume-măşti – şi, cu toate astea, ei cunosc literatura română ca nimeni alţii, fapt într-adevăr remarcabil. Nimeni nu-i ştie, nimeni nu-i cunoaşte personal, dar toţi aşteaptă cu înfrigurare ca ei să vină în mijlocul lor ca nişte mântuitori literari. Numai ei pot curăţi literatura naţională de lupi îmbrăcaţi în piei de oaie şi de pehlivani. Câţiva ufologi lansează ideea cum că ar fi vorba de nişte extratereştri veniţi de pe Saturn, dar lumea literară, lucidă ca întotdeauna, ia ideea asta în zeflemea – se ştie, nicăieri nu se râde atât de sănătos ca în lumea literară: „Ufologii ăştia ameţiţi să-şi vadă de cratiţele lor!…”

Cine este până la urmă Cana Vameşul? Un contemporan pe care mulţi ar vrea să-l omoare şi ca să-l omoare caută un motiv foarte bun.

Uite, Hristoase Iisuse, cum îi sfârtecă într-o clipă nuvela Ţăranii şi fluviul, acea magnifică fabulă despre implantarea primelor baze cu locuitori permanenţi pe planeta Marte… Şi când te gândeşti că Ţăranii şi fluviul nu este doar text de referinţă în literatura lumii, ci şi adevărată bijuterie literară evaluată de Casa de licitaţii Christie’s la peste 8 de milioane de dolari…

            Pagini infame. Zi de zi, Vameşul răsfoieşte presa culturală şi generală şi e izbit în faţă de pumnii infamiei. Nici nu are curaj să citească articolele despre opera lui, căci titlurile spun totul: Cum a furat Cana Vameşul gloria lui V. Cernelea; Un caz de şarlatanie literară: Echinoderme; Epopeea Tark O’Donno în două cuvinte: aberaţie şi stupoare; Cum ar fi plâns Eminescu la mormântul literaturii române; Un Nobel pentru impostură; O critică a fotbalismului energetic din eseistica Vameşului; Cititori din toată lumea, uniţi-vă!… etc. etc. Îi vine să verse de fiecare dată după lectura titlurilor demolatoare din presă.

            Rjokan pare cel mai pornit împotriva poeziei Vameşului. Cine să se ascundă, oare, în spatele acestei măşti?… Criticul e de părere că valoarea creaţiei Vameşului e egală cu zero şi îndeamnă tineretul să ardă cărţile impostorului în pieţele publice. Mai mult, Rjokan îi ia pe nemuritorii din Stockholm de piept scuturându-i zdravăn şi somându-i să retragă Nobelul acordat impostorului Cana Vameşul şi să-l ofere unui alt scriitor român, de pildă unor titani ca Ştefan Fetig, Mircea Em. Străoane sau Costi Beitoven.

            Dar nici Kenmat Hasting nu se lasă mai prejos. El invocă drept argument împotriva operei Vameşului criteriul etic (în fond, criteriul politic). În primul rând, opera poetului ar fi pornografică (urmează lungi citate irelevante, desigur, din Neprihănita, Echinoderme şi Melancholia). Apoi, această operă ar fi antinaţională (citate din Adio, Babilon şi Hristos Iisus al păpădiei), antiguvernamentală & antisocială (citate din Jurnal de poet), antigramaticală (citate din versurile-poeme), antishakesperiană (poemul dramatic neterminat Familia Text) anti-Hollande (în Colţul poeţilor din Cimitirul Père-Lachaise) şi lipsită de orice valoare literară (citate din toate textele)… În plus, la OTV şi în revista Pornotexte, nevinovatul Hristos Iisus al păpădiei e calificat de către Vlad Ion, autointitulat „critic & preot & tată de familie din Şegarcea de oarecare faimă despre care ar fi scris şi G. Călinescu dacă divinul critic ar mai fi trăit…”, un poem blasfemiator care ar avea menirea de a submina autoritatea Bisericii şi „de a strica minţile copilaşilor noştri”.

            Uneori, holbându-se pe ecranul cu titluri neverosimile Vameşului îi vine să râdă. „E o glumă. Trebuie să fie o glumă foarte proastă”, îşi şopteşte singur ca să se încurajeze. Însă nu, nu e o glumă. Aşa arată adevărul. Şi-atunci, poetul se apucă din nou să se întrebe: „Ce au cu opera mea?!” Îşi aminteşte de profeţia proprie cum că într-o zi românii îşi vor ucide poeţii cu pietre. Aşadar, nu trebuia să aibă încredere în popor. Ar fi trebuit să fugă în America sau în mijlocul Asiei ca să fie lăsat în pace. Dar, dacă opera lui e lipsită de orice valoare artistică, atunci de ce deranjează atât de mult? O operă ratată ar trebui ignorată la modul absolut, să treci pe lângă ea şi să n-o bagi în seamă ca şi cum nici n-ar exista. Şi-apoi, nemuritorii nordului doar n-au înebunit cu toţii ca să acorde Nobelul unui scrib oarecare. Cum să dai Nobelul unui analfabet (după cum e numit; iată, deja, un atac infam la persoană)?!…

            Primeşte o groază de scrisori anonime. Expeditori din toată ţara, dar şi din străinătate. E somat de toţi să refuze premiul pentru a nu face ţara de râs. Exact limbajul de odinioară al politicianului Daniel Saragea. Să fi înviat Daniel?! Să se fi multiplicat Daniel?!

            Pe internet se semnează petiţii şi proteste. Mii de oameni sar la gâtul poeziei lui, mii de oameni sar în apărarea ei. Se ajunge chiar la ciocniri stradale între suporterii poeziei Vameşului şi duşmanii acesteia. Televiziunile transmit live confruntările din Piaţa Cărţii care degenerează într-un război sângeros. Mor oameni. Un jandarm e grav rănit de un coctail Molotov.

            Societatea românească se împarte în două tabere. Prima tabără demolează omul şi opera. A doua tabără ia apărarea operei. Poetul rămâne descoperit, vulnerabil în faţa săgeţilor otrăvite. Puterea îi condamnă poezia, iar opoziţia îi ia apărarea. Chestiunea devine cu adevărat o dispută politică. Partidele politice fac din mărirea şi decăderea Vameşului o chestiune de natură politică. La uşa poetului se prezintă chiar o delegaţie din partea principalului partid de opoziţie care-i propune să se alăture eforturilor opoziţiei şi să devină candidat la europarlamentarele din toamnă pe listele Alianţei de Centru-Dreapta. Poetul, mulţumind pentru sprijinul moral, refuză, fapt ce aduce după sine retragerea susţinerii partidelor din opoziţie. Din fericire, scena politică e atrasă ca de o gaură neagră de chestiunea celei de-a patra suspendări a Preşedintelui motivată de faptul că Şeful Statului n-a dat dovadă de fermitate în legătură cu expulzarea Vameşului din ţară, ba, mai mult, s-a împotrivit acestei idei devenind, astfel, un trădător al neamului. Şi, în cele din urmă, poetul e „uitat” de forţele politice. Nu şi de lumea literară.

            Breasla scriitorilor români e în clocot. Prozatorul Lucian Nulitatescu, preşedintele USR, precum şi dramaturgul Gheorghe Larvacov, directorul ICR, sunt maziliţi din funcţii pe motiv de lipsă de vigilenţă. Chiar şi Ministerul Literaturii e primenit, în locul trubadurului (& aventurierului) Bănel Nicoliţă-Parpanghel Jr. fiind numită eseista Sânziana Dumitru. După lupte epice mai ales în sânul filialelor provinciale ale USR, e ales la limită ca preşedinte filozoful Horia Cotabiţă, iar la ICR Parlamentul o numeşte director pe publicista Sorana Fochi. Cei trei nou aleşi au misiunea de a face ordine în curtea noastră literară şi de a aduce pacea. Măsurile energice luate de Ministrul Sânziana Dumitru încă din prima zi de mandat aplanează (mai bine spus: înăbuşă) conflictele şi cel puţin pentru o vreme Vameşul e lăsat în pace. Întâi, Ministrul dă de lucru tuturor scriitorilor din România în speranţa că, având o ocupaţie nobilă, aceştia vor lăsa deoparte certurile, disputele şi bârfele şi vor realiza ceva util pentru ţară. Le dă, aşadar, de scris o epopee (poeţii), un mare roman (prozatorii) şi o tetralogie dramatică (dramaturgii) pe tema: Rescrieţi Tark O’Donno în spirit romantic, avangardist, realist-socialist şi postmodernist! Sarcina de lucru e obligatorie, iar neîndeplinirea ei atrage după sine consecinţe dintre cele mai grave. Aşa încât zece mii de scriitori români se pun pe treabă încă din prima oră. Iar criticilor şi istoricilor literari le dă să comenteze în vaste sinteze toate epopeile, romanele şi tetralogiile dramatice care ies, pe bandă rulantă, din atelierele de creaţie ale scriitorilor români… Apoi, Ministrul, care se dovedeşte a fi o admiratoare a Vameşului şi a poeziei sale, propune o lege prin care laureaţii premiilor internaţionale – sportivii, savanţii, scriitorii & artiştii, precum şi inventatorii – să se bucure de imunitate care să-i ţină departe nu doar de tribunalele civile, ci şi de critica nihilistă. Pentru a comenta opera unui autor laureat criticii vor avea nevoie de brevet de critic literar obţinut în urma unui dublu examen teoretic şi practic susţinut la sediul USR care să le confirme nu doar vocaţia şi imparţialitatea, ci şi buna credinţă critică. Parlamentarii, aflaţi la ananghie în apropiere de europarlamentarele din toamnă votează Legea 986 fără să clipească. Şi numai aşa poetul reuşeşte să-şi tragă sufletul… 

La redacţie, Ingrid ţine piept de una singură haitei de lupi flămânzi. Li se împotriveşte, gesticulează, cade în genunchi, plânge şi-şi smulge părul din cap, se roagă de ei, le oferă toate economiile ei şi tot aşa. Dar nu obţine nimic bun, dimpotrivă. După o zi întreagă de scandal şi încă una de greva foamei, e concediată de la revistă, dar şi de la Universitate. Rămâne pe drumuri, dar nu-i pasă.

Cine a inventat dragostea n-a fost prea inspirat, căci a lăsat să cadă prea multe picături de suferinţă în ea.

Suferinta lui Ingrid e neţărmurită. Vede lămurit cum se precipită lucrurile, cum se strânge cercul, cum cade lumina, cum creşte întunericul. Sorocul se apropie cu paşi mari, lupul domneşte peste turmă. E de la sine înţeles că ura pseudonimelor se răsfrânge şi asupra ei. Intră în gura presei de scandal, e ţârâtă în cele mai josnice murdării şi răutăţi. I se spune “amanta laureatului”, “şarlatanca”, “muza angoasată”, “târfa Babilonului”, “Neprihănita”, “seducătoarea de pe Fragmentului” etc. etc. Presupusa relaţie dintre ea şi marele poet ajunge subiectul principal de discuţie înfierbântând imaginaţia multora. Sunt lansate spre dezbatere tot felul de aventuri secrete date ca sigure; se ajunge până acolo încât se afirmă că Ingrid îl ascunde pe undeva prin apartament, în spatele imenselor rafturi de cărţi ale bibliotecii, pe fiul nelegitim al poetului – presupusul bastard fiind, de fapt, un fazan împăiat modificat în Photoshop… Paparazzi insolenţi fotografiază ferestrele lui Ingrid din toate unghiurile şi în fiecare secundă sperând să-l surprindă pe băieţel într-un cadru cât mai bun. În arhive sunt răsfoite febril numere de reviste ilustrate din trecutul recent doar, doar se va găsi ceva tare care să-i incrimineze definitiv pe cei doi. La fel, serverele unor site-uri de fotografii pică rând pe rând din pricina mulţimilor avide care vor să-i vadă pe cei doi îmbrăţişăndu-se sau privindu-se tandru, sărutându-se (vai, numai!) pe obraz sau ţinându-se de mână cu diferite ocazii. Unele reviste feministe o condamnă categoric pe Ingrid, “această demolatoare de căsnicii” şi o căinează pe Irina, soţie model şi “exemplară ziditoare de fericire”. Etc.

Iar Milcovul nostru cel de toate zilele, scos din sărite de răutatea care se-ntinde ca focul în toate părţile, vine foarte mare şi ameninţă oraşul. Un dig cedează.

Viaţa-i o lună bombardată de tristeţe; iată craterele…

IX.

Ultima zi a omenirii vine firesc, nespectaculos, la început o poţi confunda cu oricare alta.

Totuşi, în dimineaţa sorocului parcă lucrurile capătă o altă culoare. Deasupra oraşului cerul se-ntinde senin şi nici un nor nu se mai iveşte din pliul orizontului. Sub cer oraşul stă pitit într-un colţ şi-şi linge rănile după potopul care devine iute o simplă amintire. Milcovul tace dintr-o dată. Singurătăţile parcă nu te mai apasă ca odinioară. Digurile emană beton şi se repară singure.

Dar în dimineaţa sorocului scrisul staţionează precum cotele apelor Dunării. Creierul poetului nu mai produce nici un cuvânt, paginile Word – un soi de lumi ce aşteaptă mereu să fie locuite – rămân albe, iar poemul refuză să mai înainteze prin veşnicie. Scrisul, odinioară fluviu senin, pare acum o simplă baltă care tot scade mistuită lăuntric de linişte şi boală.

Infamia şi dragostea pot, după caz, să stingă sau să stimuleze creaţia şi uneori să ucidă. În istorie se cunosc o mie de exemple de poeţi răpuşi de infamie şi o sută răpuşi de dragoste. Dacă vrei să ucizi un poet – cea mai sensibilă făptură de pe faţa pământului – nu scoţi sabia, ci dragostea; reţeta recomandă să-l faci pe poet să se îndrăgostească de tine (lucru care poate fi, de regulă, foarte simplu) şi apoi să-i dai cu piciorul, să-l umileşti, să-ţi dai arama pe faţă, să arăţi cât de tare îl dispreţuieşti sau, depinde, cât de indiferent îţi este; aşa se prăpădeşte şi poezia – căci unicul scop al poeziei e de a celebra dragostea, dragostea fiind singurul lucru de pe pământ care există sau nu există cu cerititudine. Şi, iarăşi, dacă vrei să omori un poet şi nu prea ştii cum, o altă reţetă îţi recomandă urmatoarele ingrediente: ură, minciună, ipocrizie, nedreptate, laşitate, vulgaritate, acuzaţii nefondate, răutate, scandal, beznă morală etc., plus inducere în eroare a opiniei publice.

În timp ce în biroul de la etaj Cana Vameşul îşi priveşte în ochi caietele care-s îngrozitor de deprimate, poarta se deschide şi în mijlocul liniştii răsare Ingrid. Vine plutind peste flori. E într-o rochie albastră cu fluturi albi. Frumoasă şi tristă ca o capodoperă de demult.

Ingrid vine după o nouă noapte de insomnie, după o altă noapte de chin. De un milion de ori pune mâna pe telefon vrând să-l sune pe poet, dar tot de atâtea ori renunţă. Nu îndrăzneşte să scoată un cuvânt, nu poate comunica nici măcar cu pisica; de altfel, felina e lămurită îndeajuns în privinţa stăpânei şi nu-i mai aruncă nici o privire calificand-o drept nebună de legat. Ca să-şi mai amorţească suferinţa, toată noaptea se uită la seriale sud-americane cu oameni fericiţi – căci dacă fericirea celorlalţi nu-ţi stinge suferinţa, ci dimpotrivă ţi-o sporeşte, totuşi în mijlocul amărăciunii ai posibilitatea să afli că totuşi există pe lumea asta şi fericire, nu numai deznădejde şi că, la capătul tristeţii tale, întotdeauna pâlpâie făclia speranţei. Plajele din Rio şi Valparaiso, terasele din Mendoza şi Maracaibo, străzile din Lima şi Montevideo, vilele (niciodată casele simple) şi apartamentele luxoase (niciodată mizere) din Sao Paulo şi Buenos Aires, cluburile din Bogota şi Veracruz, întregul continent etc. par infestate de fericire; acolo dragostea şi viaţa însăşi par o tragicomedie surâzătoare, acolo suferinţa nu ţine niciodată prea mult, acolo nu există decât oameni frumoşi şi niciodată singuri, acolo nu există ură adevărată şi nici anotimpuri sau caractere urâte până la capăt, acolo minciuna e un viciu prea inocent ca să fie luat în serios şi prea simpatic ca să facă vreodată cu adevărat rău, acolo crima e întotdeauna înduioşătoare şi de fiecare dată îţi vine să condamni victima, nu criminalul, la mijloc fiind evident dragostea, acolo e recomandat să mori dacă vrei ca moartea ta să nu fie o teroare continuă, ci, aşa, o dramă benignă şi mult prea neserioasă ca s-o iei în serios. Vine după o lungă insomnie. Nu mai doarme cu zilele, nu mai doarme cu nopţile; în cazul ei, noaptea (considerată de mulţi un soi de moarte cotidiană) şi ziua devin o golgotă permanentă. De multe ori i se întâmplă să fie doborâtă de somn, dar când pune capul pe perna îi trece somnul pe la ureche ca un glonţ, nu se atinge de ea… Umblă de colo, colo prin apartament. Nu mai scrie, nu mai răsfoieşte nici o carte, nu-şi mai revede fişele de lectură, nu-şi mai consultă e-mail-ul, nu mai udă florile din ghiveciuri, nu mai are chef de nimic. O mie de cărţi aşteaptă zadarnic să fie citite. Zece studii despre mutaţiile limbajului şi despre teoriile formei literare aşteaptă în van să fie scrise sau terminate; nescrise, nefinalizate studiile – deşi cu cerititudine excepţionale – par obscure, iar existenţa sau inexistenţa lor nici nu contează pe lume. În zori, ia decizia importantă de a veni la Vameş ca să-i mărturisească totul. Nu, moartea neanunţată ar fi pur şi simplu insuportabilă. Dacă murim nu-i nici o problemă, e okay până la un punct, dar cel puţin să ştim şi noi când şi cum murim ca să ne pregătim cum se cuvine pentru venirea morţii, căci ar fi penibil să-i facem din prima Întunecimii Sale o impresie proastă…

În vremea asta durerea Irinei traversează o zonă de acalmie. Pruncul, însă, simte în continuare că se sufocă, simte că viaţa lui a cărei flacără nici măcar nu s-a aprins încă se stinge pe nesimţite; rămâne cu regretul că poate niciodată nu va vedea la faţa locului cerul şi, mai ales, cum arată un pantof sau o acadea.

Lui Ingrid îi iese înainte Grumpi. Şi el, sărmanul, e abătut şi pustiu. Abia dacă îngână un “bine-ai venit”… Dar după o săptămână de geamăt şi veghe nu mai are nici o vlagă în el. Îi cheleşte coada, iar puricii îl măncâncă de viu. Nu-i mai pasă de nimic în afară de drama pe care o presimte tot mai intens şi împotriva căreia nu poate să facă nimic. Dacă ar fi o dramă în carne şi oase cu siguranţă n-ar mai sta pe gânduri şi s-ar năpusti spre ea ca să-i sfâşie picioarele. Dar e o dramă fără o formă prea clară, difuză, imposibil de localizat cu precizie. Drama pluteşte în văzduh ca un enorm zăgan alb în căutarea mielului pe care vrea să-l ucidă numai ca să-şi potolească setea de sânge.

Femeia nu îndrăzneşte să intre în casă. Un paparazzo insistent o pândeşte din spatele Coaforului ANCA aşteptând s-o surprindă în situaţia jenantă de a intra în casa unui bărbat singur. Se aşează pe banca de lângă grădiniţa de flori şi aşteaptă. Priveşte crizantemele care încă nu s-au lepădat ca Petru de splendoare. Restul îl face Grumpi. Deschide uşa de la intrare cu o labă slabită de suferinţă, dar încă fermă şi urcă scările la etaj. Dintr-un simplu lătrat anunţă musafirul. Poetul tresare ca dintr-un somn fără vise. E un individ cu o constituţie normală, dar se ridică din fotoliu destul de greoi chiar dacă în ultimele zile a slăbit galopant… În două rânduri se clatină pe scari, îl ia cu ameţeli, e la un pas de a se prăbuşi peste câine.

Jos o vede pe Ingrid şi dintr-o dată simte că viaţa nu-i chiar aşa de păcătoasă. Peste umerii femeii plouă cu lumină şi parcă ea, de sus până jos, e o oglindă, de fapt, în care mai întâi soarele cade descompus în fâşii de lumină şi apoi imediat ţâşneşte înapoi spre cer străpungând universul cu mii de  săgeţi şi cu viaţă senină. Văzută din spate fiecare femeie pare frumoasă, dar ca să te convingi că e vorba într-adevăr de frumuseţea întruchipată şi, de ce nu, ca să te îndrăgosteşti de ea în întregime trebuie mai întâi să-i vezi ochii, căci fără privire nu există nici frumuseţe, nici dragoste adevărată. Dacă vrei să mă îndrăgostesc de tine, dă-mi voie mai întâi să-ţi văd ochii şi, la rândul tău, priveşte-mă cu nişte ochi care să-mi spună ceva. Citeşte, de pildă, ce spune poetul în balada horror Ochii smochinului: într-o zi, un asasin egiptean o ucide pe preafrumoasa Aster, prinţesă a Etiopiei, şi-i scoate ochii pe care-i ascunde în crăpăturile unui smochin de pe Valea Atbara; un tânăr negustor, tot egiptean, trece într-o zi pe lângă smochin şi când vede ochii prinţesei se îndrăgosteşte pe loc de copac, refuză categoric să-l mai părăsească şi restul vieţii şi-l petrece într-o nestavilită adoraţie… – iată, aici se poate ajunge, atât de însemnaţi pot fi ochii unei femei.

Poetul vine. Tiptil, tiptil. Şi parcă mai lesne auzi zgomotul făcut de soarele ce se cocoaţă pe cer decât paşii poetului umblând desculţ prin iarbă. Se apropie de Ingrid şi ca un fluture îndrăgostit ar vrea să se aşeze pe umerii ei. Ce dragă îi e femeia asta, încă fecioară şi fetiţă… Se apleacă peste umerii ei şi-o strânge în braţe cu dor. Îi caută buzele, o sărută şi pentru o clipă sau două uită de tot şi de toate. Nu bagă de seamă cum acel paparazzo insistent îl filmează de minute bune şi probabil că nici nu i-ar păsa dacă ar şti. Dar Ingrid se scutură dintr-o dată ca străbătută de un fior, priveşte năucă spre paparazzo care dispare subit, îşi aranjează părul blond şi rochia cea verde. Tulburată, îi face un semn lui Grumpi să vină lângă ea pe bancă. Vrea să evite situaţia jenantă – deşi, Hristoase, dorită cu atâta ardoare de o viaţă şi parcă de mai mult – de a-l avea pe poet alături de ea, braţ lângă braţ, picior lângă picior, coapsă lângă coapsă, suflet lângă suflet, fie chiar şi pe o insensibilă bancă de lemn, dar cu încuviinţarea bunului soare. Grumpi vine răvăşit de entuziasm şi se revarsă pe jumătate – cu două labe, cu un cap – în poalele femeii gemând de plăcere. „Ce fericit e tâlharul”, zice Vameşul aşezându-se dezamăgit întrucâtva pe banca din faţă. „Acolo trebuia să se odihnească oasele mele şi sufletul meu”, adaugă oftând. Imediat însă observă chipul devastat de tristeţe al lui Ingrid şi aproape că intră în panică. „Hei”, zice, „ce-i cu chipul ăsta?!…” O secundă îl fulgeră ideea că el e responsabil pentru dezastrul din sufletul dragii lui Ingrid. „Uite”, zice, „în legatură cu sărutul de adineauri, nu m-am putut abţine… Iartă-mă, te rog… Zice şi tace ruşinat”. Ce naiba fac aici, îşi spune, oare mai sunt în toate minţile?!… Dar Ingrid dă la o parte cu mâinile momentul stingher. „Nu-i asta”, zice, „nu-ţi face probleme, nu s-a petrecut nimic ieşit din comun, nu-ţi face sânge rău din pricina mea…”

Se lasă totuşi o tăcere stânjenitoare.

El, tare încurcat, priveşte prin curte, îşi aruncă ochii spre tufele de trandafiri sădite în primăvară de soţie, apoi priveşte uimit copacii şi casele din apropiere care încă mai fumegă după incendiul din noaptea trecută. Nu-i vine să creadă ce vede. Şocat, se întreabă cum poate prezentul – care, nu-i aşa, e foarte sensibil şi foarte subţire – să suporte şi să încapă atâtea grozăvii… Plopii par acum nişte săbii îndreptate jalnic spre cer, casele nu mai seamănă deloc cu nişte case. Un moment îi trece prin minte că toată noaptea l-a păscut pericolul de a arde de viu şi că a scăpat ca prin urechile acului de pârjol. Şi, fireşte, în primul rând se gândeşte la manuscris:  Vai, cât pe ce să-mi ardă poemul ca o torţă aprinsă! Ah, unde-s pompierii, băietii cei zdraveni care nu se tem de nimic, nici de diavol, nici de flăcările iadului, unde-s pompierii ca să le mulţumesc în genunchi!… Imediat gândurile lui aleargă spre acest subiect atât de sensibil. Manuscrisul (ce cuvânt frumos!) îl aşteaptă sus, în birou, pe masa de lucru. De două, trei zile scrisul nu vrea să mai înainteze decât cu mari poticneli. Şi, culmea, chiar acum când, nu-i aşa, e pe cale să încheie munca la marele poem. Are nevoie doar de un ultim impuls pentru a reuşi să scrie, la capătul aventurii, cuvântul magic SFÂRŞIT, cuvântul care inspiră scriitorului cea mai mare teamă, dar şi cea mai mare speranţă. Dar e vorba despre un efort supraomenesc, căci numai aşa ar fi în stare să scrie acel final grandios pe care îl visează de multă vreme pentru un poem deja – puţin spus – copleşitor.

Nu-i aşa?…

Ea, cu sufletul sfârtecat de contradicţii, îşi frământă mâinile, degetele să şi le rupă. Nu vede nimic în jurul ei – nici raiul de sus, nici iadul de jos, nici frumuseţea, nici dezastrul. Habar n-are că pe ultimul cer foarte albastru din ultimul an alunecă ultimii nori de o frumuseţe răpitoare şi că ultimele păsări se adună în ultimele stoluri ca să se hrănească pe ultima sută de metri cu ultimele grăunţe de frumuseţe ale ţării înainte de a-şi lua zborul, grăbite şi triste, spre ultimele ţări de pe hartă şi spre mările de la capătul lumii. Priveşte doar chipul Vameşului care, intimidat şi prea deconcertat, studiază curtea şi împărăţia. Şi, mai ales, îi priveşte fruntea acolo unde observă încă un ochi, cel principal, punctul Bindi, pată singulară de chinovar, urmă de sânge, stâncă încălzită discret de razele soarelui, stâlp de înţelepciune şi frumuseţe, punctul din care izvorăşte orice gând şi din care ţâsneşte orice privire scrutătoare, locul primar din care pornesc toate vieţile poetului – şi cele vechi şi cele noi şi cele viitoare. Deodată, ca în cele mai grozave coşmaruri, simte că se sufocă. Simte că nu mai poate ţine tot răul numai în sufletul ei, simte cum răul în toată hidoşenia lui creşte şi se revarsă peste digurile vieţii ei şi atât. Împinsă de deznădejde şi zguduită de hohote se aruncă în genunchi la picioarele Vameşului şi abia dacă reuşeşte să îngâne un „Dar, Cosmin, hai să nu ne mai jucăm de-a destinul!…” Vameşul se sperie, în prima clipă chiar se fereşte de suferinţa ei năvalnică, nu mai pricepe nimic. „Ce, ce, ce se întâmplă”, bâiguie. Apoi, venindu-şi cât de cât în fire, adaugă cu glas stins: „Spune-mi; Irinuca a păţit ceva?…” Ingrid scutură din cap fără să scoată un cuvânt şi fără să-l privească. „Copilului”, adaugă Vameşul, „i s-a întâmplat ceva copilului?…” „Nu”, murmură Ingrid. „Şi-atunci”, continuă Vameşul din ce în ce mai îngrijorat, atunci ce-i cu tine, spune-mi tu, căci eu chiar nu mai înţeleg nimic, nu ştiu ce se petrece cu tine de mai multă vreme, cred că de trei săptămâni nu mai înţeleg nimic din inima ta şi cu atât mai puţin din sufletul tău. Te rog să nu mai suferi singură, împărtăşeşte-mi suferinţa ta. Oare nu sunt eu prietenul tău?… Oare nu ne iubim noi mult?… Spune-mi: de ce te doare sufletul?… Se spune că de săptămâni întregi nu mai publici şi – mai grav – nu mai scrii nimic. Umblă un zvon de necrezut cum că nici cărţile pe care le iubim cu toţii atât de pătimaş nu-ţi mai spun absolut nimic. Cum e cu putinţă aşa ceva, dragută Ingrid?!… Sau eşti bolnăvioară? Haide, spune-mi tot!…”

Ingrid ezită. Încă îşi mai frământă mâinile cu o umbră de nervozitate, surescitare, nu ştiu, şi una, două îşi aruncă părul spre spate. Nu s-a mai tuns în ultima vreme, iar părul îi pică acum nestăvilit într-o cascadă de aur şi-n toate părţile. E încântătoare ca întotdeauna, dar acum ochii plânşi şi chipul devastat de suferinţă îi dau un aer de frumuseţe stranie. Şi deşi o cunoşti foarte bine – da, e aceeaşi făptură ruptă din basme ca întotdeauna, ai zice uneori că de fapt e o străină pe care o întâlneşti pentru prima dată în viaţă şi nici o clipă nu poţi afirma că nu o vei iubi. În ochii ei dumnezeii pasc iarbă. La un moment dat totuşi se hotărăşte. „Înainte de orice”, zice, „trebuie să-ţi spun că ai foarte mare nevoie de ajutorul lui Sebastian, singurul om şi critic care te mai poate salva cu adevărat. Trebuie să-l anunţi neîntârziat, ai numărul lui şi-l poţi pune la curent cu aceste mârşăvii din presa literară. E de ajuns un semn de la el, o simplă luare de atitudine, o cât de mică intervenţie în favoarea operei tale şi lucrurile se pot rezolva numaidecât. Ştim cu toţii cât de influient e prietenul nostru comun, ştim cu toţii cât de mare e autoritatea lui în câmpul literar de la noi şi de aiurea. De altfel, chiar el te-a propus comisiei Nobel şi deşi opera ta e genială, probabil că nu ai fi luat niciodată premiul – ţinând cont de reticenţa academicienilor de la Stockholm vizavi de poeţi şi poezie, după ce şi-au cam ars mustăţile în vreo zece rânduri acordând preţioasa distincţie unor poeţi uneori din cale afară de modeşti – dacă nu ai fi avut sprijinul necondiţionat al lui Sebi. Uite, pun rămăşag cu oricine că dacă Sebi ar fi fost în ţară sau chiar în Europa campaniile astea infame nu ar fi avut loc cu siguraţă. Şacalii ăştia fără nici un dumnezeu profită de faptul că cerberul operei tale studiază sanctuarele de iniţiere şi cultul fecundităţii în comuna primitivă din jungla de pe valea Sepik şi că, ce fericire, nu-i aşa, nu mai are acces la presa literară din ţară. Dar poţi să-i trimiţi o temegramă… 

„O, de ce să-i scriu lui Sebastian, de ce să-l deranjez de la cercetările lui?… Ştii doar că nu mă plâng de nimic, nu-mi stă în fire aşa ceva. Şi-apoi, dacă ar fi să cer ajutorul cuiva ar fi de ajuns să-i sun, de pildă, pe Paul şi pe Vali; chiar ţi se pare că ei nu-mi pot  trimite câteva legiuni de critici care să-mi apere scrisul?… Dar mi-e jenă să fac aşa ceva. Şi-apoi, aici e vorba de nişte campanii critice. Or, ştii bine că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.534/2013 stipulează  faptul că scriitorilor le e interzis cu desăvârşire să comenteze opiniile critice -  fie ele nedrepte, absurde, primitive, de rea-credinţă etc. – relative la operele lor. Ştii bine că aşa numitul Grup al Scriitorilor de la Iaşi a fost condamnat la paisprezece ani de temniţă pentru că şi-au permis să riposteze la critica incalificabilă a lui Gelu Marchinson de la Letter & Tea, încălcând, astfel, Legea. Hai să fim serioşi şi să privim lucrurile cu obiectivitate. Orice scriitor care contează cât de cât e obligat prin lege să treacă prin ape tulburi, prin controverse şi-i nevoit adesea să facă faţă scandalului ivit parcă din senin. E adevărat că pentru unii scriitori scandalul e o mană cerească şi un noroc nesperat care-i poate transforma din nişte bieţi anonimi în veritabile stele şi-i poate smulge din viaţa săracă oferindu-le şiruri întregi de vieţi împărăteşti pe care aproape toţi le merită cu prisosinţă. E şi mai adevărat că adesea detractorii şi scandalagii nu se mulţumesc doar cu jumulirea acelui text sau fragment de operă care le-a provocat nemulţumirea, ci vor să se răfuiască cu autorul însuşi care în 99,99 % dintre situaţii nu le-a greşit cu nimic (poate că e şi cazul meu, nu ştiu). În dorinţa lor izvorâtă cel mai adesea din ură şi invidie de a desfiinţa autorul şi opera se ajunge până acolo încât unii critici de soiul ăsta care nu crează niciodată nimic, ci îşi făuresc opera de doi bani parazitând opere viabile şi personalităţi veritabile afirmă sus şi tare că tu nu exişti, n-ai existat şi nu vei exista niciodată. Shakespeare, sărmanul (care, chipurile, ar fi o pură invenţie a aristrocraţiei, căci, nu-i aşa, oamenii de rând nu pot să fie geniali, geniul fiind apanajul societăţii înalte), ce l-au mai jumulit!… Liniştiţi-vă, domnilor, căci nici Homer, nici Dante, nici Eminescu, nici Esenin, nici Ali Şir Newāi nu există, n-au existat şi nu vor exista niciodată decât ca pure abstracţiuni literare şi bizare substantive proprii. Nu-s ei autorii, căci nişte oameni simpli iviţi din mijlocul plebei n-ar fi fost în stare să scrie ce s-a scris. Şi dacă nu aristocraţiei, atunci societăţii şi vremii le revine meritul de a ne fi lăsat nişte texte numite atât de impropriu capodopere, căci ele sunt pur şi simplu tezaure şi comori şi de o mie de ori mai mult decât capodopere. Deci, infamia lucrează şi la case mai mari, aşa încât nu mă înspăimântă toate aceste mizerii. Ce-i drept, mă rănesc cuvintele nedrepte, iar minciunile tare mă mai dor. Totuşi, simt că încă pot înota singur chiar şi în apele tulburi. Mă simt pregătit trupeşte şi sufleteşte pentru orice bătălie. Dar ar fi o umilinţă prea mare să mă milogesc fie chiar şi la prieteni după o mână de ajutor”.

„… Bănuiesc că n-ai luat de bună gluma de doi bani cu extratereştrii. Pseudonimele nu ascund nişte critici veniţi nici de pe Uranus, nici de pe Marte. În spatele acelor pseudonime scoase din maculatura science fiction se ascund cu perfidie prietenii tăi, asasinii. Simplu spus, Vali şi Paul vor să dispari. Literalmente. Se apropie sorocul. Trebuie să fugi!…”

După momente de năuceală – cum să te aştepţi la aşa ceva?!…- Vameşul încearcă să-şi revină şi să nu explodeze de disperare. Zice doar cu o voce incredibil de tristă: „Irina ştie?…” Dar Ingrid nu-i dă nici un răspuns. Iar el nu ştie ce să mai creadă.

Se gândeşte răpus de amăraciune la prietenii lui. Îl doare îngrozitor sufletul. Îşi aminteşte de vremurile de luptă comună pe câmpul de bătălie literară, de muntii cuceriţi împreună, de plaiurile tăcute cutreierate cot la cot cu cei doi, de dealurile mărunte urcate şi coborâte laolaltă, de zilele de glorie când nici unul nu era poet sau critic sau prozator, ci toţi erau nişte anonimi tineri şi ţicniţi şi fericiţi şi înebuniţi după marea literatură, de epoca de fericire când împreună urcau şi coborau printre ani şi drumuri măsurau fără să-i despartă rivalităţi sau sentimente meschine care bântuiau numai într-o lume îndepartată, de nopţile când se strecurau pe furiş în biserica părăginită de la periferia oraşului şi citeau cu glas mare pagini electrice din Orbitor şi se simţeau răvăşiţi de fericire şi mândrie ştiind că poliţia şi serviciile secrete îi monitorizează activ – încercând să afle ce naiba pun la cale demenţii ăia acolo – ca pe o sectă periculoasă şi păgână… 

După un răstimp de tăcere stingheră Vameşul murmură stins: „Să nu mai spui la nimeni; vom supravieţui cumva…”

Apoi îşi compune o mină fals şăgalnică. Şi zice: „Iar de va fi să piară orice urmă de poezie din mine te rog să ai grijă de opera mea. Îţi încredinţez sarcina de a-i convinge pe Vali şi Paul să nu-mi alunge definitiv poezia din vitrina noastră literară şi să mă includă şi pe mine – măcar în lista autorilor… de dicţionar, numai cu numele – în istoria critică a literaturii române pe care ei o scriu în prezent. Nu cer să mi se ridice statui, nu vreau cununi şi flamuri, ci doresc să mi se păstreze amintirea în tinerele ramuri ale literaturii de azi şi de mâine. Vreau să le spui, de asemenea, să-mi îngroape opera lângă mormântul poeziei eminesciene pe care eu o iubesc atât de mult. Vreau ca poezia mea să se hrănească şi în viaţa de dincolo din frumuseţea ţinutului natal şi din nefericirea lui. Vreau ca sufletul meu să audă veşnic cântecul tulburător al Milcovului. Poezia mea trebuie să se adăpostească noaptea sub cerul înstelat. De asemenea, mormântul ei trebuie să fie situat în dosul bibliotecii publice, căci numai aşa voi fi în măsură să ascult corul de infamie şi slavă care invariabil mă înalţă şi mă coboară. Probabil că, în călătoriile tale pe cărările literaturii şi vieţii, vei zări sau vei întâlni limba română, măicuţă bătrână cu brâul de lână. Iar dacă măicuţa va fi devastată de suferinţă, cu obrajii şiroind de lacrimi, si va alerga despletită ca o fecioară nebună pe câmpii, printre stele şi va întreba în stânga şi-n dreapta şi va povesti lumii întregi despre copilul ei rătăcit sau pierdut, cine ştie, între viată şi moarte (Un prunc frumos. Un prunc nefericit. Un prunc care mărturiseşte totul, puţin câte puţin, despre Sine şi despre lume. Un prunc măiestru ce vieţuieşte sub cerul poeziei. Un prunc îndrăgostit care tânjeşte, suferă şi iartă, dar de uitat nu uită niciodată. El vine să mărturisească senin şi generos. El se dăruieşte pe sine celor mulţi), atunci, dragă prietenă, te rog să te înduri de ea şi să-i spui curat cum m-am însurat cu fata craiului la porţile raiului. Şi să-i mai spui aşa: Măicuţă, opreste-te o clipă şi ascultă-mă în tihnă. Potoleşte-te, trage-ţi sufletul şi ascultă-mă cu luare aminte. Îţi dau o veste bună. Fiul tău, poetul, vieţuieşte frumos sub cerul poeziei. Dar el nu mai vieţuieşte aici, în lumea aceasta, căci ea nu îl mai încape. Ridică-ţi o clipă privirea spre cer şi priveşte luna. Spune-mi: ce vezi?… Nu-i aşa că nu vezi o lună pustie şi tristă, ci două chipuri de îndrăgostiţi fericiţi?… Uite, priveşte mai bine!… Vezi, fiul tău ne priveşte zâmbind discret pe sub mustaţă. Chipul lui e scânteietor ca o făclie de zăpadă, pletele lui cad valuri, valuri într-o cascadă întunecată, iar ochii lui răzbat până aici şi parcă mă întreabă ceva despre tine. Îl vezi?… Bun. Şi-acum priveşte-o pe crăiasă!… Nu-i aşa că e de-o frumuseţe răpitoare?… Dintru început dragostea îi uneşte fără să-i despartă nici o secundă şi-i înalţă de pe pământ la cer… Să-ţi spun câte ceva despre nuntă?… Păi, nunta are loc sus la curţile dorului, colţ cu poarta raiului. Nu-ţi închipui pe ce minune de imaş îs mesele întinse şi nu-ţi dai seama cât de bogate şi alese-s bucatele. La masa întinsă şi bogată stau mirii, îndrăgostiţi şi puri, şi-apoi, după cinstea fiecăruia, nunii, preoţii şi nuntaşii. De-a dreapta mirelui stă Soarele, nunul cel vrednic de cinste, iar de-a dreapta miresei stă Luna, nuna cea mai mărită decât stelele. Şi tot lângă mire stau trei sfinţi: Avraam, Iosif şi Ilie. Şi tot lângă mireasă stau trei sfinte: Sara, Magdalena şi Varvara. Şi-n rest, cinstiţii nuntaşi: Brazii fermecaţi, mândrii Păltinaşi. Şi la şapte mese, chiar la poarta raiului, stau sfinţiile lor, cucernicii Munţi Mari. Şi iată, Moş Avraam – luându-şi în serios rolul de socru mare – îşi face loc cu coatele prin mulţime şi răsare ca soarele în mijlocul bucuriei nuntaşilor. Dumnezeu grăieşte, zice ţinând sticla de rachiu într-o mână, paharul în cealaltă, şi dimpreună cu El grăieşte socru’ mare – Avraam pre numele său. Ne-a dat bunul Dumnezeu doi fii, o fată şi un băiat. Pe fată o cheamă Craiasă, pe băiat îl cheamă Crăişor. Dar, vedeţi dumneavoastră, s-a întâmplat ca fetei să i se schimbe şi portul şi numele. Şi fiind vorba de o nuntă adevarată, nu de jucărie, n-am cutezat să petrecem doar în familie. De aceea, am chemat la bucuria noastră vecinii şi pretinii, cunoscuţii şi necunoscuţii. Şi, mai cu seamă, n-am putut uita de dumnealui cumătru’ – Soarele pre numele său!… Căci aşa cum Domnul Iisus l-a avut cumătru’ pe Sfântu’ Ioan, tot aşa şi tinerii ăştia se cuvine să aibă nănaş! Nici de dumneaei cumătra, Luna pre numele ei, nu se cădea să uitam. Şi-am pregătit pentru cumetri un râu de vin roş, zece putini de miere, un colac cât un brad şi un juncan cât un munte!… Tot aşa, nu se putea să petrecem fără cuscru’ mic. Şi îndeosebi pentru dumnealui cuscru’ mic – Iosif pre numele lui – şi pentru dumneaei cuscra mică – Magdalena pre numele ei – ne-am pregătit cu bucate alese, adică cu colaci împletiţi de fete frumuşele, cu ţuică fiartă şi cu mărgele, cu munţi de brânză şi cu pingele!… Luaţi seama dar, să nu plecaţi de la nuntă fără a gusta măcar din colacul împletit frumos ca părul unei fete sau din ţuica de prune, din grâu sau din nectar!… Preacuvioşii părinţi binecuvâtează mirii şi nuntaşii, bucatele şi veselia şi toată lumea se bucură. Ei, şi apoi să-i vezi pe nuntaşi cinstindu-se şi închinând în sănătatea mirilor! Brazii îşi iau nevestele la joc chiuind. Păltinaşii, de asemenea. Iar munţii şi nuntaşii cei vârstnici privesc multumiţi de pe margine. Sunt sute de nuntaşi veniţi din mai multe sate şi toţi petrec pe bune. Toţi sunt în port popular şi-s tare veseli şi chiuiesc. Iu-iu-iuu şi iu-hu-huu, se aude una-două. Câţiva brazi joacă hora în bătătură. Stele făclii. La umbra prunului păsărele mii cântă din fluier, fagot, nai, cobză, flaut şi vioară, iar paseri lăutari cântă la acordeon şi ţambal. Un flăcău fluieră ascuţit de trei ori şi-şi loveşte călcâiele în zbor. E un semnal. Flăcăii bat pământul cu furie de parcă, bietul, le-a greşit cu ceva. Fetele se învârtesc ameţite şi îmbujorate la faţă, însă foarte fericite. Şi-n vreme ce nuntaşii dansează şi se bucură parcă pentru o viaţa întreagă, mirele – ascunzându-se în spatele unui ţârâit de greier – îşi sărută mireasa şi-i jură credinţă eternă. Şi-apoi, la îndemnul miresei şi întru cinstea ei, el începe să cânte cu drag la fluieraşul de fag, duios la fluieraşul de os, cu foc la fluieraşul de soc. Cântă de dragoste, de viaţă, de vânt şi de foc, de pământ şi de cer înstelat, de bucurie şi de tristeţe, de deznădejde mare şi de iertare. Crăiasa îl priveşte cu dragoste şi îl ascultă cu dor şi parcă – văzându-l şi ascultându-l – îl iubeşte şi îl aşteaptă din ce în ce mai mult. Apoi dansul lor, copleşitor şi nemaivăzut, vrăjeşte şi bucură nuntaşii şi lumea întreagă, cerul şi pământul, fiinţa şi nefiinţa. Şi-apoi să vezi bucurie pe Crăişor!… O, nu, dar bucuria nu-l mai încape. Şi parcă vezi cum îi crapă sufletul de fericire şi nici trupu-i parcă nu mai face faţă acestei bucurii nepământene. Dar, ce spun?!… Pământul însuşi nu poate suporta şi nu încape atâta fericire. Şi, din acest motiv, mirii încep să se ridice la cer pe o scară aglomerată de îngerii care tot urcă şi coboară. Şi, uite-aşa, făcându-şi loc cu coatele printre aripi de înger ei urcă mereu tot mai sus. Străbat păduri întunecate şi codri de lumină, plutesc ca-ntr-un vis, mână-n mână, printre pulberi de stele. Într-o poiană de stele abia de mai zăresc câte un înger rătăcit. În schimb, ei întâlnesc din ce în ce mai multi sfinţi care neîncetat înalţă imne de slavă Părintelui Ceresc despre care acum crezi că-i aici, acum înţelegi că-i nicaieri şi totodată pretutindeni. Şi mirii se înalţă mai departe. Şi ei merg dând nu din picioare sau din mâini, ci din suflete, iar călătoria li se pare ceva foarte firesc căci ea este lumină şi iubire. Călătoresc printre roiuri de stele şi stele solitare, cum ar fi, de pildă: Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Calul, Fecioara, Spicul, Cântarul, Scorpia, Arcaşul, Ţapul şi Vărsătorul. Străbat câmpii cultivate cu astre şi peisaje sihastre. Vânturi ivite din cavernele universului pun la pământ şi înalţă holdele de stele care aci jelesc, aci plâng, aci râd fericite, aci se bucură dumnezeieşte, aci aleargă gonite de vânturi, aci dansează şi şuieră miliarde si miliarde de cânturi. Şi aşa mai departe.”        

Ingrid, şocată, izbucneşte: „Dragă Smin, cum poţi glumi în halul ăsta? Oare te trezeşti în Mioriţa?!… Trebuie să faci ceva! Trebuie să acţionezi repede! Nu mai e timp de stat, nu mai e vreme de anecdote! Trebuie să fugi în America! Să fugi! Nu poţi lupta cu infamia… E şi vina mea, trebuia să-ţi fi spus mai devreme. Nu vreau să te pierd! Trebuie să fugi! E unica salvare…” Se înăbuşă. Nu mai poate continua. Se ridică de pe bancă şi fuge spre poartă. Grumpi se duce după ea… Iar Vameşul rămâne cu un zâmbet strâmb pe chip, căutând un răspuns în ochii lui Vladimir Holan de pe Aleea Crinilor, dar poetului de bronz, impasibil, nu-i pasă de tragediile lui…

E un triumf al morţii. 

X.

Rămâne singur. Îl părăseşte chiar şi Grumpi care ţopăie şi mârâie şăgalnic în preajma lui Ingrid departe, din ce în ce mai departe. Încearcă să-şi pună gândurile în ordine şi să judece. Dar e prea tulburat, efectiv nu reuşeşte să mai înţeleagă nimic. Creierul şi ochii lui nu mai au putere să discearnă între bine şi rau. Priveşte cu luare aminte pinii fără soţ din faţa casei, dar nu reuşeşte să-i vadă. Nu vede nici splendoarea verde a gazonului, nici florile din grădiniţa Irinei, nici veveriţele care aci coboară în iarbă, aci se cocoaţă în carpen, nici cerul astăzi incredibil de albastru şi curat ca un suflet de prunc, nici statuia lui Liviu Rebreanu ori neastâmpăraţii porumbei cocoţaţi pe soclul ei. Fiziologic, nu se simte bine. Psihic, e la pământ. Gândurile lui care de obicei plutesc numai pe ape limpezi, acum se zbat haotic în nişte ape foarte tulburi. În schimb, în ochii lui răsar numai răutăţile. „Răul, mda, vocaţia mea din totdeauna”, se bâlbâie devastat de necaz. Îl sufocă un soi de întuneric aproape palpabil. Şi parcă întunericul îi pune mâna în gât şi-l sugrumă. Bate un vânt ademenitor care parcă îl împinge şi-l cheamă spre buza prăpastiei. La un moment dat, pe banca din faţa lui – chiar pe locul încălzit adineauri de fesele lui Ingrid – îl vede pe Vali stând picior peste picior, privindu-l sfidător şi aruncându-i în faţă nouri de fum de ţigară. Inima i se face cât un purice, iar sufletul îi bubuie tare. Imediat, dă cu ochii de Paul şi tresare. Paul, la fel, îl priveşte cu obrăznicie şi parcă bântuit de prea multe resentimente. Vrea sa-i întrebe ceva, habar n-are ce anume, numai să vorbească cu ei, să lămurescă cum stau lucrurile. Atât ar vrea să le spună, în nişte cuvinte foarte simple: „Odinioară eram cei mai buni prieteni din lume…” Dar nu poate scoate un cuvânt. Şi imediat îşi dă seama că oricum n-ar mai avea nici un rost, căci cei doi dispar într-o clipă. „Hristoase”, îşi spune ascunzându-şi faţa în palme, „ce se petrece cu prietenii mei?!…” Prietenii lui, ce cuvânt!… Acei adolescenţi inteligenţi şi puri şi frumosi care, nu-i aşa, l-au susţinut pe viaţă şi pe moarte (şi îi dădeau impresia că-l vor susţine cu forţe înmiite chiar şi după moarte…) în războiul cel mare cu criticii din generaţiile vârstnice şi i-au lansat primele cărţi pe care tot ei, chiar aşa, le-au recenzat copleşiţi de entuziasm asigurându-le acel succes fulminant pe piaţa literară… Oare lupta lor să nu fi fost sinceră până la capăt?… Să se fi agăţat ei, mărunţi filistini, de poalele succesului său?… Dezamagit şi pustiit, îi vine să urle nu o dată, ci de o mie de ori. Dar nu poate să plângă, căci e hotărât să plângă abia după ce se lămureşte până la capăt. Bieţii lui prieteni! În ce ispita a Înşelatorului căzuraă, vai, sărmanii! Cum oare să-i mai ridice de pe fundul prăpastiei?… Cum să le explice, cum să le spargă crusta înşelării de pe ochi, cum să le spună adevărul?… Da, să le explice ce înseamnă succesul şi unde se află adevărul acestuia. Să le explice mai întâi prin ce cumplite chinuri trece un creator ca să-şi transforme gândul în litere, cuvinte, fraze, capitole şi cărţi. Să creezi totul din nimic e cel mai groaznic lucru de pe lume. Renunţi la tot şi eşti cel mai adesea singur chiar dacă – de pildă, pe Wembley sau în Piaţa Constituţiei – eşti înconjurat de o sută de mii de suporteri fanatici sau de un milion de fani care-ţi ascultă lectura ca în transă. Când faci dragoste, rareori te gândeşti la ea şi cel mai adesea te gândeşti la ele, iar iubita pricepe asta şi nu mai ştie ce să facă pentru a te vindeca şi degeaba se străduieşte să devină în ochii tăi mai frumoasă decât cărţile şi mai ispititoare decât ficţiunea. Şi deşi iubita geloasă devine de o mie de ori mai frumoasă, tu devii din ce în ce mai străin de farmecele ei pe care ea le are sau nu le are. Căci tu nu vrei decât un strop mărunt de adevăr. Atât. Şi pentru că nu găseşti adevărul în lumea asta începi să-l cauţi în lumea cealălta. Decojeşti realitatea puţin câte puţin, iar cojile ei cad pe paginile albe rânduri, rânduri. Dar nu întotdeauna ştii ce vrei. De multe ori scrii ca să scrii, aşa cum respiri ca să trăieşti. Eşti dependent de scris, căci, până la un punct, el e o formă de frumuseţe. Or, nu poţi trăi fără aer, fără hrană şi fără frumuseţe. N-ai da sub nici o formă o pagină scrisă de Shakespeare (care, printr-un noroc absolut, ai putea fi chiar tu) pentru un sân, n-ai trăda un capitol din Tolstoi (care, ce păcat, nu eşti tu) pentru un sărut, n-ai renunţa niciodată la un poem de Esenin (care se confunda cu tine şi din care tu cobori pe nişte scări de aur) pentru o partidă de sex cu cea mai ispititoare starletă porno de pe faţa pământului. Te gândeşti non-stop la textele pe care le scrii, dar care cel mai adesea în realitate te scriu. Plângi la masa de scris deasupra foii de hârtie când mâna nu-ţi ascultă sau nu-ţi pricepe gândul, îţi vine să explodezi în faţa paginii Word care-i atât de orbitoare şi-i atât de pustie şi care te aşteaptă s-o umpli cu semne ca să prindă viaţă. Eşti scriitor. Ţi-e milă de pagina albă – fecioară inocentă ce-şi visează amantul şi dragostea vietii în nopţi de mare frenezie – şi-ţi vine s-o scrii. O iei de mână şi-o duci în alcov ca s-o iubesti până la capăt. Şi ţi-e de o mie de ori mai dragă când o vezi tremurând şi-i juri o iubire durabilă. Îţi vine să scrii peste tot. Ţi-e greu să treci pe lângă un perete alb sau să priveşti un tavan la fel de alb, ţi-e greu să nu te-apuci să le umpli de semne. Te abţii cu greu să nu scrii pe corpul gol al iubitei. O, da, ai scrie pe pielea femeii iubite poeme întregi, cărţi fără sfârşit. Ţi se pune un nod în gat privind norii – mereu alţii! – ce alunecă indiferent şi parcă inutil pe acelaşi cer din totdeauna; regreţi din toţi rărunchii că nu poţi, ca Păsărilă-Lăţilă-Lungilă odinioară, să te înalţi până la ei şi să-i umpli de poveşti fără număr. Nu scrii mereu uşor, cum îţi vine. Uneori, nu mai merge nimic şi te înspăimântă gândul că nu vei mai scrie vreodată. Ţi-e teamă că vei uita limba şi cuvintele. Că vei uita. Că a doua zi nu vei mai şti ce-i cu romanul ăla şi ce-i cu personajele alea şi că tu eşti, pesemne, autorul. Ţii agende şi carnete secrete în care scrii cum te cheama şi cine ai fost şi cine eşti şi cine vrei să fii şi ce vrei să mai scrii, căci cel mai tare ţi-e teamă câ într-o zi îţi vei pierde memoria… De la o vârstă fragedă te bântuie cărţile pe care le vei scrie şi din care scrii, iată, puţin câte puţin. Scrii cărţi – poeme şi poveşti, nuvele şi romane, poezii şi piese de teatru, eseuri, simple articole, însemnări de jurnal, crochiuri literare – chiar şi noaptea, în vise. Şi te trezeşti în toiul nopţii şi-ţi notezi rezumatul cărţii pe care ai scris-o adineauri în vis. Visezi cu dragoste şi cu nemărginită bucurie la cărţile care se nasc acum pe lume. Visezi la cărţile care se vor scrie pe lume după ce tu vei fi pulbere spulberată de vânt în patru zări şi mori de tristeţe că nu vei fi aici, în lumea asta frumoasă şi nebună şi irepetabilă şi bună foarte ca să le poţi citi cu neţărmurită bucurie. Visezi la egalii tăi din celelalte ţări ale lumii şi te întrebi necontenit, zi şi noapte: „Oare El (sau Ea), acum, ce scrie?…” Încerci să ghiceşti cum muncesc ceilalţi scriitori, deşi ştii bine răspunsul. Nici unul nu ţopăie de fericire la masa de scris. Căci scrisul e o formă de luptă, un tip de supravieţuire. Instalat la masa de scris sau răstignit în faţa computerului sau a maşinii de scris nu scrii, ci te războieşti, de fapt. Războiul minţii, ăsta-i scrisul. O bătalie crudă în care eşti secerat de gloanţe fără număr. O bătălie pe care o câştigi numai dacă-ţi împiedici sângerarea cu mâna, dacă te ridici şi înfrunţi inimicul mai departe. Cazi (o, şi cum cazi!) şi te ridici. Trebuie să ai o firimitură de nebunie în tine ca să rezişti. Să fii încăpăţânat şi inflexibil ca oţelul. Pe front nu rezişti doar cu geniul decât – hai, să zicem aşa – o zi, maxim două. Te chinui şi plângi şi-ţi jertfeşti sufletul pentru un singur cuvânt care nu mai vine. Munceşti cu anii la un roman, zi de zi, de dimineaţa până seara, de multe ori şi (sau mai ales) noaptea. Munceşti în fiecare minut şi-n fiecare secundă la un poem, căci versurile ţăşnesc din tine ici şi colo, când şi când şi tot timpul eşti posedat de ele. Nu există o medicină în stare să te vindece de poezie. O, de câte ori nu te surprind zorii la masa de scris!… Dar nu aşa, oricum. Căci tu plângi. Şi plângi că nu eşti Shakespeare sau Goethe sau Caragiale sau măcar Urmuz. De câte ori nu plângi că nu eşti Cărtărescu ori Alasdair Gray sau măcar Daniil Harms!… De câte ori nu-ţi blestemi zilele pentru că nu eşti Ba Jin!… Şi jeleşti aşa mult timp, cam toată tinereţea o pierzi în felul ăsta, până când tu însuţi devii unul dintre Ei. Şi obţii totul mult prea târziu, când eşti prea batrân şi prea bolnav ca să te mai bucure ceva de pe lumea asta şi când începi să tânjeşti cu dor după lumea cealaltă. Dar fiecare vârstă cu suferinţa ei… Şi-ţi spui aşa, cu amărăciune în suflet, că fiecare mamă de scriitor ar trebui să aducă pe lume odată cu pruncul şi cărţile pe care acesta le (va) scrie sau, mai bine, le are de scris ca să poată, bietul, să aibă parte de o bucurie antumă, nu postumă. Căci, chiar aşa, ce rost mai are mărirea postumă?… Oare eu, Franz Kafka sau eu, Max Blecher n-am dreptul la fericire aici, pe acest pământ şi-n această viaţă în care am scris aceste cărţi?… Oare de ce numai pe voi e scris să vă bucure cărţile mele?… Oare, de ce – întreb eu, Gao E – oare, de ce artistul nu trăieşte la fel de mult ca operele lui?… Poate pentru că – răspund eu, George M. – s-ar ajunge la discrepanţe aiuritoare între artiştii care ar trăi doar câteva secunde (şi încă ar fi prea mult) şi altii de care nu s-ar mai atinge moartea milioane şi milioane de ani… Oare – întreb eu, Leopardi – oare capodopera nu-i un bilet suficient pentru veşnicie?… Se pare că nu – raspund eu, M.-H. Simionescu – căci eternitatea e ca sistemul de sănătate: nu-i de ajuns că plăteşti asigurarea medicală, mai trebuie să plăteşti medicamentele, orice serviciu medical, cel mai mărunt consult, orice reţetă, orice adeverinţă medicală şi orice cuvânt bun al medicului; după ce că traieşti şi creezi capodopere mai trebuie să şi mori ca să dăinui?! Moartea pare a fi, totuşi, o condiţie indispensabilă a nemuririi. Inteligent, nu-i aşa?… Nu poţi fi nemuritor dacă nu treci, în prealabil, pe la ghişeul eternităţii ca să-ţi primeşti dreptul la moarte. Farmecul scrisului există, dar el e mai mult acea stare a sufletului pe care ţi-o dă lucrul bine făcut. Scrisul, cel mai adesea, te alege. De el nu poţi scăpa niciodată, nici dacă ţi se usucă şi-ţi cad mâinile, nici dacă rămâi fără unelte de scris. Există poeţi care – la început, când încă mai cred că mai e vreo şansă de scăpare – fug de poezie ca dracul de tămâie fiind înebuniţi de perspectiva sclaviei literare, dar până la urmă capitulează recunoscându-şi înfrângerea şi începând să scrie, căci nu mai au de ales. Scrisul creator, sărmani prieteni, le-ar spune, înseamnă muncă şi jertfă. Iei în mână un roman de cinci sute de pagini, dar habar n-ai că în spatele lui se ascunde un manuscris de două, trei mii de pagini, habar n-ai că în spatele textului tipărit atât de frumos se ascund luni şi ani de stat cu fundul înfipt într-un scaun la fel de incomod ca eşafodul, cu coatele înţepenite pe marginea mesei, cu ochii pierduţi în albul orbitor al hârtiei, cu minţile tot timpul sub teroare. Munceşti într-o mină, de fapt, ca un miner oarecare, sapi zi de zi sau noapte de noapte în întuneric şi-n tăcere şi-n singurătate la o mie de metri sub viaţa trepidantă de pe faţa pământului. Sapi după cuvântul ce exprimă adevărul, vorba lui Eminescu. În timpul ăsta, prietenii – atâţia câţi ai, câţi ţi-au mai rămas – încep să te părăsească unul câte unul şi pentru o vreme nu se mai vorbeşte despre tine ca şi cum n-ai mai fi pe planeta aceasta. Toţi cred – şi unii chiar speră – că, gata, eşti un om terminat, că, gata, nu mai eşti în stare să produci o frază măcar, că, gata, s-a epuizat fărâma de dumnezeire din tine. În timpul muncii literare nu te ajută nimeni şi eşti cel mai singur om de pe faţa pământului. Nici exploratorul rămas singur la Polul Sud, după moartea camarazilor săi, nu-i mai singur decât scriitorul. Te lupţi cu morile de vânt şi, uneori, cu îngerul şi nimeni din lume nu vrea să ştie nimic despre luptele astea. Iar fericirea scrisului e, abia exagerând, un mit. La sfârşit te apropii de carte cu teamă. Căci îţi aminteşti pietrele de pe potecile Golgotei şi toate celelalte chinuri. Frumuseţea cărţii te lasă rece, căci scrisul înseamnă umilinţă şi modestie şi, ei, da, frică şi cutremur, adică aşteptare cu inima cât un purice în faţa adevăratei critici, singura în măsura să judece şi să pronunţe cuvintele mari, precum perfecţiune, frumuseţe şi reuşită sau cuvintele mici, precum imperfecţiune, sordid şi eşec. Răsfoieşti paginile în alb-negru şi-ţi aminteşti de o prea mare suferinţă. Ştii că în paginile alea sunt îngropate câteva miliarde de neuroni. Ştii că în textul acela zace o parte decedată din creierul tău. Ştii că poemul acela sau romanul acela s-a hrănit cu anii tăi precum viespea africană din trupul viermelui de mătase. Zâmbeşti numai amintindu-ţi de muzica dumnezeiască a lui Vangelis care, de-atâtea ori, ţi-a mângâiat sufletul şi ţi-a vindecat rănile în timpul asprei bătălii şi ţi-a injectat în vene putere şi curaj ca să mergi mai departe şi să cucereşti paradisul. Te bucură puţin – dar e o bucurie care te hrăneşte şi-ţi dă puterea de a merge mai departe – o frază inteligent contruită, un cuvânt insolit şi bine potrivit, o imagine copleşitoare sau o viziune (ţesută de tine, cu creierul tău, cu mâinile tale!) demnă de pana unui Dante. Şi mai eşti mulţumit când textele tale devin o bucurie enormă pentru oamenii simpli şi pentru cei uitaţi de Dumnezeu. Căci dacă ai ratat şansa de a inventa lumina, nimic nu te împiedică s-o dăruieşti, fără discriminare, oamenilor care nu au parte de ea. Sărmani prieteni, le-ar spune, pentru ce atâta goană după deşertăciune şi de unde atâta invidie pentru o bucurie atât de puţină?… Vali, băiatul cu părul de culoarea cafelei!… Vali, prietenul care-l suna în fiecare miez de noapte ca să-l întrebe cum merge treaba cu scrisul la Echinoderme şi la poemul dramatic Hotarul dintre lacrimi; băiatul ăla care-i privea mâinile scriitoare cu ochi de îndrăgostit îndemându-l de fiecare dată să aibă mare grija de ele şi să le asigure fără întârziere de parcă ar fi fost vorba despre nişte lingouri de aur; şi care pescuia cu lăcomie orice cuvânt scris de mâinile Vameşului pe bucăţi de hârtie, pe pereţi, pe obraji de femeie, pe uşi sau pe ziduri de WC-uri, pe copaci şi pe frunze, pe forumuri sau pe bloguri; un băiat de o mie de ori mai cinstit decât Iago, persoanjul pe care el îl idolatriza pur şi simplu, şi omul ce inspira cea mai mare încredere. Nici în bunica ta nu aveai atât de multă încredere ca în cinstitul Vali. Şi Paul, Făt-Frumosul cu ochi de ciocolată şi cu mersul ca zborul unui puf de păpădie!… Îl confundai cu o domnişoară şi îl iubeai din prima clipă. Angelic şi demonic totodată, semăna cu un geniu din romantismul german – cu tânărul Hölderlin, de pildă, dar uneori parcă aducea şi cu un Mefisto de la care nu ştiai la ce să te aştepţi, căci inspira, în afară de un straniu sentiment de iubire, şi un soi de teamă şi – ei, bine, da – repulsie. Nu erai lămurit niciodată dacă frumosul Paul e numai un şarpe sau, pe deasupra, şi diavol… Şi cum să nu te-ntrebi nu o dată, ci de o mie de ori ce se petrece cu cei doi?… Sau, mai bine zis, ce s-a petrecut cu ei în ultima vreme?…

Vameşul pare să fi pierdut bătălia: focul prieteniei pare să se fi stins. Într-adevăr, de vreo şase ani – de când cu primul vers din TOD – existenţa Vameşului gravitează aproape numai în jurul mesei de scris. Adio călătorii în străinătate, adio lansări de carte în Occident, adio târguri de carte, adio, adio… Opera îţi porunceşte să renunţi, să te smereşti, să i te dăruieşti în întregime trup şi suflet. Iese zilnic la o simplă plimbare prin Grădina Publică, pe veşnicul traseu Ecoului – Pictor Grigorescu – C.A.Rosetti – Kogălniceanu – Stadionului şi retur. Până de curând îl însoţea Irina, însă de când cu sarcina ea a renunţat la plimbare în favoarea lui Grumpi. În raport cu oamenii, dulaul e clar în avantaj, căci el nu vorbeşte şi, în felul ăsta, nu tulbură gândurile poetului; în plus, ochii lui blânzi l-ar calma chiar şi pe mâniosul Ahile; unde mai pui că are şi o înfăţişare puţin spus fioroasa: fund mare ca al lui Caţavencu, urechi clăpăuge şi nas de marţipan, ochi inteligenţi şi mers incert de acrobat cocotat pe frânghie. Pe Vameş îl pasionează plimbarea zilnică. Mersul pe jos, la orele când oraşul e relativ pustiu, îl fortifică. Eliberat cât de cât de presiunea creaţiei. Pe Pictor Grigorescu admiră maşinile parcate perpendicular cu trotuarul; maşinile i-au plăcut întotdeauna, chit că el, desăvârşit antitalent în arta şofatului, n-a reuşit să-şi ia permisul după două tentative; perfecţiunea tehnică a maşinilor îi relaxează muşchii creierului. La fel, din tribunele pustii priveşte relaxat antrenamentul fotbaliştilor; priveşte încântat verdele ierbii şi-şi imaginează viitoarea desfăşurare a meciului (scrisul nu-i, oare, până la un punct un meci disputat între tine şi restul lumii?). Pe C.A. Rosetti răsfoieşte vrăjit comorile anticariatelor şi amintirile anticarilor. Pe Kogălniceanu, trecând printre blocuri, face nenumărate exerciţii de imaginaţie închipuindu-şi, bunăoară, viaţa pensionarului orb care şade pe banca de colo şi priveste soarele în ochi. Iar din Grădina Publică n-ar mai pleca niciodată. De fiecare dată când se termină programul de acces şi e nevoit să plece din Gradină simte exact ceea ce trebuie să fi simţit Adam la izgonirea din rai. Aici, în Gradină, de multe ori i se întâmplă să scrie mental pagini întregi de versuri şi proză pe care le transcrie ulterior pe hârtie. Sunt, în special, trei locuri pe care le preferă: unu, iazul cu crapi (aici, la şaptesprezece ani, în timp ce aruncă bucăţi de pâine la peştii ăia lacomi îi vine ideea genialului poem Epilogia: Sfarsitul omenirii cu care-şi adjudecă după numai un an Premiul Aristeion; scrie poemul mai întâi pe scoarţa cerebrală, apoi – de teama unui nefericit accident – îl transcrie cu sânge din sângele lui pe o carapace de broască ţestoasă); doi, pădurea de pini (aici, în timp ce ascultă Underwater o întâlneşte pe Cărarea Bucegi pe Georgina Stănescu, irezistibila eroină de mai târziu din nuvela Ademenirea şi tot aici scrie primul capitol din Echinoderme); trei, fâneaţa de la poalele “Carpaţilor” (locul în care scrie ciclul de proze fantastice Atleţii şi prima versiune a Simfoniei botanice). Deci, de şase ani universul Vameşului se rezumă la o soţie, o prietenă, un căţel, un birou, o casă, o curte, o bibliotecă, un cer spuzit de stele, o Gradină, patru străzi şi un stadion. Cam o dată la o lună îl vizitează Sergiu, fratele său cel mic care-l ţine conectat cât de cât la viaţa familiei Cana. Ţine legătura cu restul lumii prin telefon, fax şi e-mail. E adevărat că primeşte multe vizite, dar ele nu-i umplu viaţa, ci i-o golesc, căci astea-s un soi de vizite reci care nu apropie, ci despart oamenii: interviuri, invitaţii face to face la emisiuni radio & TV, întâlniri de afaceri literare, discuţii despre promovări sau lansări de carte, traduceri şi aşa mai departe. Irina îl ajută enorm scutindu-l, după puterile şi priceperea ei, de risipirea timpului preţios cu societatea şi cu ţicnelile ei. Căci Irina plăteşte facturile, ea face cumpărăturile, ea luptă la baionetă cu viaţa, ea îngrijeşte casa şi curtea, ea primeşte grosul vizitelor, ea deschide şi citeşte scrisorile şi tot ea răspunde la acestea în numele lui, ea îi spală şi-i hrăneşte universul, ea îl ajută să trăiască, ea îl împinge mai departe, ea îl iubeşte pe viaţă şi pe moarte şi tot eaar fi bucuroasă oricând să-şi dea viaţa pentru maibinele lui. Vameşul doar scrie: se lasă pradă scrisului şi se lasă scris. Oare în toţi anii ăştia – şi din pricina lor – Vali şi Paul să-şi fi adunat, în taină, veninul?!… Dar, oare, nu ei i-au dat brânci spre culmile gloriei?… Ba da… Ani de zile – în anii nebuni – îl îndeamnă să nu se mai risipească în societatea aceasta care nu-l merită nici pe departe şi să nu-şi mai sfărâme talentul în ţăndări scriind doar bijuterii de jumătate de pagină… Îl îndeamnă în mai multe rânduri, în genunchi şi cu lacrimi în ochi, să se astâmpere, să lase narcoticele – cu alte cuvinte: irosirea, vinul, muzica, distracţia şi sexul – şi să clădească o operă care să pună ţara asta nenorocită pe harta dumnezeirii. Numai aşa, într-o noapte, Vameşul se apucă de Singura Carte, opera făcătoare de minuni, opera de o viaţă care cuprinde totul… Da, aşa e, le datorează aproape totul. Totuşi, de ce acum vor să-i ia totul?… Nu, nu sunt mâna voastră, nu scrieţi voi cu mine, geniul meu – atâta cât mai am – nu izvorăşte din voi. Nu-s unelata voastră de scris. Nu-s un stilou, ci – vă vine, oare, să credeţi? – un om…. Sufletul îl doare atât de tare de parcă i-ar fi fost străpuns de un milion de săgeti otrăvite. Jeleşte în tăcere, dar cu pumnii strânşi, abia abţinându-se să nu urle de durere. Se simte în mai multe feluri: distrus, pierdut, terminat, trădat, nefericit, inutil şi penibil. Plânge tăcut şi murmură cuvinte de jale cântând în gând prohodul prieteniei. Nu, nu reuşeşte să înţeleaga. Şi, la urma urmelor, de ce?… De ce vor să-l ucidă? Căci dacă îi ucid poezia, oare nu-l asasinează pe el însuşi?… O frunză albastră îi pică pe umăr, el o culege şi o priveşte lung fără să înţeleagă. Toamna trece prin el, dar fără nici un folos. Copacii vuiesc în vântul care bate de vreo zece minute, dar el nu observă nimic. O clipă îi răsar în minte chipul Irinei, chipul copilului. Îl doare sufletul ştiind că, peste o vreme, îl vor pierde. Nu voi dăinui, îşi spune. Voi fi un străin şi nu ştiu dacă străinul acela va avea grijă de ei… Hristoase, cine îi va mai privi cu dragoste?!… Îşi frânge mâinile, îşi smulge mustaţa, încearcă să se adune cumva. Şi vântul bate mai departe, tot mai prăfos şi mai galben. Îşi priveşte ceasul şi se înspăimântă. „Iisuse”, exclamă, „trebuie să scriu, trebuie să termin cartea; cu Neobel sau nu, nu se poate s-o las aşa nenăscută!” Se ridică de pe bancă şi, ridicându-şi privirea din sine şi din pamant, dă ochii cu Sadoveanu, tăcutul, seninul şi bătrânul scriitor de marmură de Carrara de pe aleea centrală. Statuie primită în dar de la maestrul M. acum mai bine de patru secole. „O, maestre, Ierusalimul, Ierusalimul tău e aici!…” Nici nu-şi dă seama cum deschide uşa, cum urcă scările, cum pică pe canapeaua din living, cum adoarme…

XI.

Miroase a ars, ca şi aseară, îşi spune. Mama Ioana prăjeşte cartofi şi mirosul din bucătărie invadează pe nesimţite toată casa. „Mamă”, zice, „nu ţi se pare că miroase a ars?” „Mi se pare firesc”, zice mama Ioana, „prăjesc cartofi”. „Nu, mamă, este altceva…” „Ce să fie?” „Nu-mi dau seama, mamă”, zice, „însă simt că pluteşte ceva straniu în aer. Presimt un incendiu”. Încheie şi se retrage în camera lui. Simte în tot trupul o bizară convulsie fiziologică, îl dor tâmplele, îşi simte nasul înfundat, se sufocă, o durere ascuţită îi sfredeleşte urechile. Ia o carte din bibliotecă, o răsfoieşte îndelung, citeşte câteva fragmente, însă nu înţelege nimic. Reţine o singură frază: Şuhov ştie că n-o să mai rămână nici un capăt de ţigară. Îl năpădesc mulţimi şi mulţimi de gânduri aiurea, nu înţelege absolut nimic. O uşă se deschide şi se închide sâcâitor pe undeva. Priveşte pe fereastră. Deasupra casei lui Melu Ardeleanu se desfăşoară un cer dubios, plin de nori aproape galbeni, cutreierat de mii de păsări parcă roşii. Se întâmplă, totuşi, ceva, îşi spune. O clipă, privirea îi rămâne suspendată între crengile nucului, apoi se mută fascinată către antena TV a lui Ardeleanu pe care se leagănă doi porumbei verzi ca otrava. Sunt ultimii, îşi zice fără să ştie de ce. Şi-apoi, se pomeneşte în cameră cu Serj. „Te cheamă mama”, îi zice. Îl urmează cu un atroce sentiment de vinovăţie. Da, îşi tot spune, iar se ia de mine că stau şi citesc poezii pierzând vremea de pomană… Maică-sa îl aşteaptă în bucătărie. Are o privire sticloasă, rea. Ah, unde-s ochii ei preafrumoşi, deşi reci de adineauri?!… Îi zice: „Du-te la vie, vezi ce face taică-tu; spune-i să vină la masă”. De obicei, protestele îi ţâşnesc de pe buze cam aşa: „Da’ Serj de ce nu se duce?!” Sau: „Marius ce treabă are, de ce nu-l trimiţi pe el?!” Dar în aceste clipe ciudate nu mai are chef de proteste şi de certuri inutile, simte foarte precis că nu mai poate suporta pe umeri nici un gram de scandal. Pe drum şi pe haturi, mergând spre vie, bagă de seamă că mirosul ăla ciudat persistă, ba chiar devine din ce în ce mai puternic şi mai prezent şi din cale-afară de supărător. Soarele gol dogoreşte aci fascinându-l, aci năucindu-l… Tatăl nu-i la vie. Îl găseşte – după mult chin şi umblet pe iarbă şi pe ape – chiar pe calea ferată, adună iarbă într-un sac, iarbă grasă pentru găini. „M-a trimis mama să te chem la masă”, zice. „Bine, cheamă-mă”, zice taică-su şi apoi: „Tu, du-te şi ia vaca!” „Ce vacă”, întreabă perplex. Nu primeşte nici un răspuns. Şi are tot timpul din lume să se mire şi să se întrebe de ce… În fine, îşi ia inima în dinţi şi bâiguie un: „Ăăă, unde-i vaca aia?” Nici de data asta nu primeşte vreun răspuns. Taică-su îşi vede de treabă mai departe şi-i atât de tăcut şi parcă atât de mort… „Tată”, insistă, „despre ce vacă vorbeşti?… Ce se întâmplă aici? Unde zici că-i vaca aia?…” Taică-su ridică o clipă privirea din pământ şi îngână foarte pierdut şi foarte trist un: „Nu ştiu, băiete, pe-aici prin vie, caut-o şi tu…” Confuz, cu craniul dezgolit şi gol, îngrozitor de dezorientat şi ameţit începe să bântuie ca o stafie pe haturi, uitându-se fără rost, ai zice, pe rândurile de viţă-de-vie. Se simte ciudat, inutil şi trist. Plus că e puţin furios pe taică-su. Ce, oare chiar nu putea să-i vorbească un pic mai frumos?!… Oare îşi bate joc de el?… Ce vacă, ce-i cu vaca aia, că doar ei nu au vacă, la naiba!… Trece rapid o jumatate de oră, trece o oră, trec două ore, trec trei. Şi, iată, nu găseşte nimic. Şi, pe nesimţite, pe la amiază începe să se întunece… Nu mai caută. Îşi spune furios că taică-su şi-a bătut joc de el. Stă cu picioarele înfipte în buruieni, nu îndrăzneşte să înainteze spre cazemată, îi e teamă de viperele de pe ziduri şi de guşterii care desenează fulgere verzi prin pârloagă. Aici e iarbă grasă. De obicei, aici pasc caii ţiganilor şi măgarii de la ferma de capre. Iar vaca, nicăieri. Şi cerul şi lumina se-ntunecă de parcă nagodele întunericului ar umbla liber pe pământ. Zâmbeşte, dar îşi spune crispat: Muşeţelul şi odoleanul şi avrămeasa de pe-aici mă protejează de ele… Priveşte speriat în jur, parcă îl scutură fiorii. Ce aiurea, îşi spune, cum să se întunece în plină zi?!… Seară de seară urmăreşte Ora de ştiri şi-i la curent cu tot ce se întâmplă pe lumea asta. Doar n-au anunţat nici o eclipsă, îşi spune. Pe cerul Focşaniului nimic nou. Pe cerurile Panciului şi Mărăşeştiului şi Măicăneştiului şi Gugestiului, la fel, niciodată nu se întâmplă nimic, nici o bucurie, nici măcar un dezastru. Dar nu poţi susţine că nu se întâmplă nimic văzând porumbeii în stoluri zburând bezmetici pe sub norii, la rândul lor, dezordonaţi şi trişti. Culege un fir de pir, îi curaţă picătura de noroi între degete şi începe să-l toace mărunt, mărunt între dinţi. Şi, la un moment dat, îşi întoarce privirea spre munţi. Şi-atunci, Hristoase!!… Încremeneşte statuie cu sângele-i clocotind, cu sufletu-i zguduit din toţi rărunchii, cu inima-i umilită şi frântă, cu creieru-i smuls din toate rădăcinile raţiunii. Se prăbuşeşte îngrozit în iarbă, ţipă, strigă după ajutorul care nu mai vine şi nu va veni niciodată. Ţipă, dar nu-l aude nimeni, ştie asta şi totuşi ţipă ca să se răcorească, ca să înţeleagă şi ca să suporte priveliştea şi grozăvia… Undeva în apropiere se aude un muget. Îl vede pe tăica-su trăgând după el o vacă bălţată ţinând-o de coarne. „Sigur că da”, zice taică-su, „ţipi şi plângi mereu, ce altceva bun să aştept de la tine! Du-te şi ia bicicleta!…” Dar el nu poate face nici o mişcare, rămâne pe hat risipit în iarbă. De nenumărate ori încearcă să se adune şi să se ridice, însă este extrem de slăbit. Cu zece mii de ochi odată priveşte înspăimântat şi zguduit din temelii spre Odobeşti. Deasupra oraşului, în partea de nord, creşte în valuri (cum să-l numeşti, Doamne?!) un mamut, un arbore de întuneric, o ciupercă gigantică, un monstru care se înalţă cumplit, prinde aripi şi se desface deasupra lumii întregi, îşi întinde limbile tentaculare de fum peste întreg pământul. Mii de avioane gigantice, elicoptere de mari dimensiuni, baloane monstruase şi fel de fel de farfurii zburătoare survolează cerul Odobeştiului şi varsă uriaşe cantităţi de apă peste monstru. Or fi, pesemne, şi timide intervenţii terestre. Se întreabă într-una îngrozit: Cum de n-am observat toate astea mai înainte?!… Flotele aeriene fac, totuşi, un vuiet asurzitor şi însuşi monstrul răcneşte metalic şi urlă cumplit sub mânia potopului de apă. Monstrul creşte valuri, valuri. Şi valuri imense de foc şi fum cuprind lumea, invadează viaţa şi parcă sufocă întreg universul. La un moment dat, norii ce vin în iadul de dincoace de Măgură încep să ardă. Imediat se aprind şi cerurile arzând ca o carte, filă cu filă, mistuite în negru şi în rosu, desprinzându-se din cotor. O clipă sau două poţi zări scrisul cu cerneală albastră şi-apoi nu mai vezi nimic, totul se risipeşte ca pulberea în vânt şi-n necunoscut. Monstrul se înalţă din ce în ce mai mult, devine din ce în ce mai gros şi parca tot mai întunecat, neîncetat se crează şi se recrează pe sine, luând mereu şi dintr-o clipă în alta forme nemaivăzute. Bizară ciupercă nucleară, atentat împotriva umanităţii?!… Flotele aeriene toarnă în fiecare minut un pacific şi jumătate peste fiară. Dar fiecare strop de apă şi de lumină fac din fiară o bestie cu mult mai puternică şi mai cumplită. Unde s-o fi ducând toata apa aia, se-ntreabă uluit. Căci, chiar aşa, mările alea aruncate de armată peste monstru ar fi trebuit să inunde câmpia, ţara şi poate chiar universul… Deodată, îl cuprinde o groază insuportabilă, efectiv îi e frică să mai aştepte (ce?) în iarbă risipit ca un pumn de nisip. Se smulge dintre guşteri şi lăcuste şi o ia la goană spre casă. Ochii roşii ai bestiei îl urmăresc pretutindeni, ca ochii unui sfânt din icoană. Dar chipul de întuneric rânjeste la el nu ca un sfânt, ci ca o turmă de diavoli. O clipă se opreşte să răsufle la via lui Eugen. Şi-atunci vede un elicopter zburând la mică înălţime şi cu viteză redusă. Nu s-a mai văzut pe lume o traiectorie atât de ciudată, ai zice că elicopterul e beat şi că merge pe zece cărări! Privind mai atent, îi stă sufletul în loc, căci i se pare că elicopterul e din carne şi sânge, o pasăre cu penele smulse, o bestie rănită şi beata de durere, poate un pui al fiarei. Nu ştie de ce (poate doar de spaimă, poate ca să se apere) ia o piatră şi, când elicopterul ajunge în dreptul lui, aruncă cu putere. Un urlet străbate văzduhul. Elicopterul începe să ragă şi să plângă (?!), apoi se clatină jalnic şi se prăbuşeşte, se pare, pe Democraţiei. „Cred că a căzut în curte la Chirilă”, se pomeneşte spunându-şi cu voce tare. Priveste spre monstru şi i se pare că fiarei îi e teamă de el, că, disperată şi plânsa, îşi acoperă faţa cu mâinile ca să nu mai fie privită. Înţelege îndată că nu-i rămâne altceva de făcut decât să ajungă acasă cât mai repede cu putinţă. Dar nu, nu se mai teme ca înainte. Curajul coboară pe nesimţite în sufletul lui atât de greu încercat… Strada e cu desăvârşire pustie. Casa, la fel. Îi descoperă pe ai lui în pivniţă, printre butoaie cu vin şi saci de cartofi. Se uită înspaimântaţi la televizor. Încearcă să-i liniştească cât de cât („Monstrul poate fi învins!…”), dar cuvintele şi părerile lui n-au nici un succes. Şi pe bună dreptate. La televizor se dau imagini terifiante din Australia unde, deşi de vreo nouă ani oamenii nu mai ştiu cum arată norii, fulgerul şi ploaia de câteva ore se înregistrează cele mai catastrofale inundaţii din istorie. Din mândrul continent se mai văd din satelit câteva rămăşiţe firave, nişte insule: vârfurile cele mai semeţe din Alpii Australieni de odinioară – Kosciusko, Bartle Frere, Bogong, precum şi piscurile izolate Meharry, Zeil, Woodroffe… Guvernul – în ţăndări cum e – refugiat în Dunedin îşi strânge rândurile încercând să salveze ce mai e de salvat. Primul-ministru vorbeşte în direct la televiziunea publică neozeelandeză despre apele din catacombele planetei ivite la amiază chiar în mijlocul deşertului Gibson. Se prezintă pe scurt situaţia ţării. Se pare că mii de australieni supravieţuiesc pe fundul oceanului închişi ermetic în apartamente şi pivniţe, după cum i-a surprins prăpădul. Un milion de oameni au reuşit să urce la bordul vapoarelor din porturile ţării, dar situaţia lor e încă disperată, căci nu au nici hrană, nici medicamente, nici speranţă. Şaptezeci şi două de avioane au decolat în secundele de dinainte de apariţia giganticelor valuri dinspre deşert. În plus, cel puţin o sută de mii de oameni stau prizonieri în etajele superioare ale zgârie-norilor din Sydney, Brisbane, Melbourne, Perth, Darwin, Hobart, Newcastle, Canberra şi Adelaide. Atât. Solicităm sprijinul comunităţii internaţionale. Potopul a îngenuncheat un continent, dar nu şi sufletul lui; vom învinge apele, vom birui întunericul şi vom dăinui, încheie primul-ministru. Oana Andoni, înlăcrimată şi gâtuită de emoţie, prezintă situaţia disperată a unei familii californiene. Vacanţa de vis a unei familii extrem de numeroase din San Diego s-a transformat în coşmar, zice preafrumoasa ştiristă. Din cei nouăsprezece membri ai familiei Evans – şaptesprezece prunci, doi părinţi şi o bunicuţă de nouăzeci de ani – abia dacă au reuşit să se salveze opt copii, tatăl şi bunicuţa. Enormul val tsunami i-a surpins pe ghinioniştii turişti americani pe aeroportul din Brisbane chiar în momentul în care urcau în avionul care urma să-i ducă pe plajele însorite din Broome. Din nefericire, ceilalţi copii şi mama n-au mai avut timp să urce, căci piloţii au închis uşile avionului. Nu putem salva zece suflete lăsând să piară şase sute, se pare c-ar fi spus comandantul aeronavei. Tatăl, bunicuţa şi cei opt copilaşi au văzut cu ochii lor cum valul îi înghite fără milă pe frăţiori şi pe mămică. Şi tot pe geamurile avionului au privit, dar n-au mai recunoscut sub nici o formă peisajele uimitoare de odinioară, câmpiile străbătute de marele fluvii Darling şi Warrego, incredibilul deşert galben din vest sau splendorile tropicale din nord. Peste tot le era dat să vadă numai ocean, teroare şi furie lichidă. „Hristoase, ce se întâmplă cu lumea asta”, bâiguie şocat. Nu mai suportă grozăviile de la televizor. Iese afară. În curte. Priveşte cerul ajuns atât de negru şi hidos încât se confundă cu pământul. Monstrul s-a dilatat cumplit şi ameninţă să-nghită universul. În curte se întâlneşte cu Marcel şi nea Anton. E, într-un fel, neaşteptată întâlnirea asta, căci nea Anton zace de mai bine de cinci ani şi jumătate în fundul Cimitirului Sfântul Lazăr… Dar poate că eu nu ţin minte prea bine, îşi spune alungând cu mâna gândul bizar. Rând pe rând ies în curte – ca şobolanii, ce imagine! – părinţii, fraţii, surioara şi bunica. Nea Anton începe să bolborosească în felul lui bâlbâit, în acelasi timp spărgând în dinti seminţe de dovleac (dar, oare, odinioară nu de la ele i s-a tras moartea?!…): „Fiara nu-i altceva decât Marele Bivol, rădăcina răului, pasărea apocalipsei, Antihristul pe care-l ştim cu toţii din cărţi, din predicile preotului şi din coşmaruri. El vine acum să-şi ceară dreptul său şi ne va hărţui de acum şi până-n veac dacă nu-i aducem ardere de tot un suflet şi-un trup de poet…” Cuvintele astea îl îngheaţă. Tremură ca firul de iarbă în vânt. „Vai, ştiţi, eu am renunţat la poezie de multă, multă vreme”, se scuză el fără să ştie de ce. Dar ştie că nu-i adevărat – şi ştie că şi ceilalţi ştiu foarte bine asta – şi, din acest motiv, e răvăşit de groază. Căci imediat părinţii şi fraţii şi bunica, chiar şi Mirabela-pisica îl privesc pur şi simplu cu ură şi cu mânie grozavă. Toţi îl privesc ţintă cu ochi clocotind de ură, cu mutre descompuse de teamă, nici nu mai ascultă ce spune Marcel: „Vin de la Odobeşti într-un suflet. De pe bicicletă am văzut monstrul de la vreo sută de metri. Zici că are – şi o fi având, cine ştie?… – o sută de capete şi o mie de braţe, o grozăvie. Lumea spune că o babă fermecătoare din Boloteşti ar fi aruncat pe centura din nordul oraşului un bob de fasole blestemat. În dimineaţa asta bobul de fasole cică ar fi încolţit chipurile după ploaia de ieri. Apa pe care Guvernul şi Armata o aruncă din cer peste bestie parcă-i benzină şi păcură, nu apă. Şi-aşa de grozav creşte bestia asta de foc şi întuneric! Nici Jariştea, nici cartierele din Nord nu mai există, au fost arse şi rase de pe faţa pământului… Bestia cică ar fi făcut o mare gaură în planetă…” Tremură, tremură. Niciodată n-a fost mistuit de-o disperare atât de atroce. Aleargă în camera lui şi se încuie cu cheia, cu lacătul şi cu zăvorul. Plânge isteric. Plânge de frică, de disperare, de furie. „E limpede”, urlă, „nu mă iubeşte nimeni! Iată dovada!!” Rămâne în picioare înfipt în mijlocul camerei, chiar sub veioză. Priveşte vezioza şi, în mijlocul deznădejdii, o clipă îl fulgeră ideea mântuitoare să se spânzure. Dar imediat îşi spune că asta chiar e cea mai stupidă soluţie cu putinţă. E ca şi cum te-ai sinucide înspăimântat fiind de perspectiva morţii. Ce faci când ţi-e frică de moarte?… Te sinucizi, desigur… Simte că în întunericul camerei şi-n jurul lui dansează nişte forme nedefinite. Hora morţii, îsi spune. Undeva se aude un zgomot imprecis de ziare răsfoite. Pereţii zici că-s acoperiţi de oglinzi şi, printr-un efect foarte straniu, camera pare într-o permanentă expansiune în toate direcţiile. El însuşi – i se pare – devine mai înalt. Vai, ce prostie, îşi spune, ce-i cu chestiile astea, ce se petrece cu mine?… Plâng numai, doar nu mă îndop cu măselariţă, ce naiba! Încearcă să se lămurească în privinţa zgomotului. Nu-i trece prin minte nici o idee. Ce lume nebună… Vrea să se ducă la fereastră ca să vadă ce se mai petrece afară. Dar, culmea, nu reuşeşte să-şi mişte picioarele. Un mănunchi de şerpi îl ţine strâns legat ca nişte cătuşe. Şi, la un moment dat, când încearcă să se elibereze din strânsoare aude un fel de huiet sau vuiet venind de undeva din mansardă. Imediat, privind cu spaima în sus, vede cum tavanul se despică în două ca o catapeteasmă, prăbuşindu-se în jurul lui ca nişte munţi de moloz, cărămizi, grinzi, var, pietre şi nisip. Şi mai apucă să vadă un soi de mână de întuneric coborând peste el şi apucându-l de braţ. Într-o clipă e ridicat de la pământ până la un fel de cer acoperit pe dedesubt de funingine. Închide ochii, căci tare îl mai ustură priveliştea morţii!… Deschide ochii, căci e insuportabil să mori fără să priveşti cu lăcomie şi cu groază frumuseţea sau, dimpotrivă, hidoşenia ultimei clipe. Văzduhul clocoteşte de prea multa ură. Şi-n ultima clipă vede cu spaimă bivolul în abominabila lui splendoare cu coarnele lui nesfârşite ca nişte fluvii, cu ochii lui de foc, cu gura lui în care te biruie moartea, cu gâtul lui întunecat ca o fântâna şi înfiorator ca un labirint, cu lacomia şi cu răutatea lui pregătite să profaneze şi să înghită. Vrea să leşine şi să nu mai ştie nimic, dar leşinul şi orbirea fug cu groază de el. Hotărât, îl înghite întunericul.

Dar iată cum, chiar în ultima clipă, apare Sfântul călare pe calul său alb ca felia caşului venind triumfător şi frumos de pe câmpiile cerului. Iată-l venind cu credinţă să zdrobească acum şi în veac capul balaurului necredincios! Iată-l pe mântuitorul, pe izbăvitorul venind pe norii cerului!…

XII.

Şi se trezeşte. Palid la faţă. Cu rufele leoarcă de transpiraţie. Cu inima bubuindu-i în piept. Dar cu o vagă sămânţă de speranţă încolţindu-i tainic în suflet. „Da”, îşi spune, „asta-i soluţia, nu trebuie să mă las bătut, nu trebuie să capitulez aşa fără luptă, nu trebuie să abandonez atât de uşor în faţa lor; altfel, m-aş acoperi de ruşine, mi-ar fi milă de mine însumi… Trebuie să zdrobesc balaurul infamiei!”

Dintr-un salt ajunge de pe canapea în mijlocul camerei. Se aşează în fotoliu cu gesturi ample. Dintr-o privire verifică faxul şi telefonul: lăsând la o parte nişte invitaţii la oarecare evenimente caritabile, nici un mesaj, nici un apel. Îşi pregăteşte sufletul şi mâna pentru o bună partidă de scris. Nu, azi nu va deschide laptopul. La laptop îşi scrie doar capodoperele. Din vraful de hârtii de pe imprimantă ia o coală A4 pe care, ca de obicei, mai întai o miroase ca pe o enigmatică floare de nisip, apoi o scutură de firişoarele de praf aproape invizibile şi-o aşează cu grijă pe atlasul geografic Collins, suportul de scris ideal. Alege cu grijă un pix roşu şi după ce examineaza biluţa de iridiu – aşa cum, pesemne, pământul-punct e privit în grabă de păsările cerului, de zei şi de cerul însuşi – aşterne primele cuvinte. Scrie aşa cum îi vine.

De data asta nu mai întâmpină nici o dificultate. Scrisul merge ca uns. Literele se-nmulţesc văzând cu ochii, cuvintele cresc ca nişte râme, iar ramele devin şerpi veninoşi fără numşr. O colcăială de şerpi. Intenţioneaza să scrie o satiră devastatoare împotriva duşmanului. Se pricepe de minune la asta. Satirele şi pamfletele lui de mare efect pot răsturna guverne şi pot înălatura tirani de pe tronuri. Da, rândurile astea vor fi un scut redutabil şi, totodată, o canonadă de tun devastatoare. Scrie şi, în vremea asta, parca vede trecându-i prin faţa ochilor nu cuvinte, ci soldaţi înarmaţi. Şi parcă soldaţii merg împotriva duşmanului care aşteaptă undeva în necunoscut, totuşi foarte aproape. Neînfricaţi, soldaţii îndrăznesc să ia cu asalt necunoscutul şi-ncep o bătălie ai zice fără sens cu aşteptarea. Vezi bombele sărind dintr-o parte în alta a frontului şi ele-s periculoase şi dragi şi abia te abţii să nu iei una şi s-o strângi tare în braţe.

Şi totuşi! Şi totuşi!….

Nu te poţi apăra de prieteni ca de nişte duşmani. Dacă înţelegi asta cu siguranţă eşti pierdut. Dintr-o dată Vameşul îşi dă seama că nu se poate împotrivi sorţii. La urma urmei nu se apără de o haită de lupi, ci de o turmă de miei. Nu-s lupi flămânzi, ci miei nebuni. Îi este milă să lovească cu pumnii şi cu toporul într-un miel. Spirit milos şi cam păgubos nu-i în stare să strivească un purice. Îşi dă seama că el nu-i din spiţa celor care clocesc răul şi-l înmulţesc pe lume. Renunţă să mai lupte cu morile de vânt. Nu, nu-i el ăla care să scoată sabia din teacă. „Mai degraba victimă, decât ucigaş”, îşi spune.

Şi, recitindu-şi satira, pricepe dintr-o dată că răzbunarea lui e o iluzie de la un capăt la celălalt. Vrând să sfărâme capul viperei, în realitate îl ia în palmă cu duioşie şi-l sărută cu patimă… Mânia devine pe nesimţite iubire, răzbunarea devine elogiu, iar dezamăgirea cumplită devine entuziasm fără margini. Nu, nu-i nici o răutate aici. Nici unul dintre cele aproape două sute de versuri nu conţine otravă. E, de fapt, un elogiu în octave care exprimă un sentiment de iubire neţărmurită. E, pe deasupra, un imn închinat prieteniei. E, în sfârşit, o odă care ridică în slăvi puritatea lui Valentin Herciu şi frumuseţea lui Paul Năstase. Pe nesimţite, ca întotdeauna în opera Vameşului dragostea învinge răzbunarea şi face posibil triumful prieteniei. În cele aproape două sute de versuri Vali şi Paul devin un soi de eroi civilizatori care aduc prosperitatea şi întreţin focul iubirii pe lume. Nu-i nici un strop de ironie aici. E pură dragoste frăţească. O, cine nu şi-ar dori să-i aibă prieteni pe prietenii lui!! Căci ei sunt minunaţi. Aşa-s prietenii lui: incoruptibili, frumoşi, inteligenţi, vizionari, cetăţeni exemplari, harnici, distinşi, incredibili, puri şi aşa mai departe. Vameşul regretă chiar că pe lume nu mai există vreun Michelangelo în stare să ridice acestor bărbaţi statui copleşitoare meritate, fireşte, din plin. Elogiul nu se termină aici. Căci Vali şi Paul par să fi venit pe lume tocmai pentru a şlefui diamante. Căci ce-ar fi poeziile Vameşului fără divina critică a celebrului duo?… Căci cui îi revine meritul, dacă nu lor, de a fi propulsat romanele lui George M. pe orbita recunoaşterii universale?… Căci cine, cu excepţia lor, mai vorbeşte astăzi cu atâta generozitate de poezia celebrilor poeţi de odinioară?… Iată, critica lui Sebi e de o corectitudine inflexibilă care taie respiraţia şi descurajează exaltarea. Despre Povestile semănătorului de George M., de pildă, Sebi se pronunţă cum că-i un bun roman experimental, Vali spune că-i o capodoperă, iar Paul zice că-i o revoluţie. Dar Sebi nici despre Divina Comedie n-ar afirma vreodată că-i un text perfect, ca să nu mai vorbim de poemele lui Eminescu pe care nu ezită să le masacreze în criticile lui, deşi pretinde că le iubeşte profund; de altfel, perfecţiunea e ultimul lucru pe care-l urmăreşte el într-un text. E adevărat că nici un autor nu trebuie să cadă în capcana elogiului ieftin şi că mai degrabă trebuie să dea crezare criticii mai curând sceptice, singura care se apropie cât de cât de adevăr. Vameşul scrie cu bucurie. Cu bucurie şi iubire despre prieteni. Parcă niciodată nu i-a iubit mai mult pe cei doi ca în aceste momente. Îl invadează tot felul de amintiri din studenţie, tot felul de întâmplări şi cuvinte, o mulţime de pasiuni şi un imens dor de ei. I se pare că scrie despre nişte cerbi cu coarne de aur care i-au trecut o clipă prin viaţă îmbogăţindu-l spiritual. Deşi din umbră îl pândesc ochii morţii şi el ştie asta. Dar parcă nici nu-i mai pasă. Fie ce-o fi; moartea tot va veni într-o zi pe neaşteptate, pe neanunţate, perfidă şi rea ca să întunece lumea şi ca să înghită cu lacomie trupuri şi suflete o mie sau, poate, cine ştie?…

Îl doare sufletul. Nu-şi poate denunţa prietenii la poliţie. Flagrantul i s-a părut întotdeauna o mizerie.

Îi vor rămâne o mulţime de proiecte neîmplinite. În primul rând, Tark O’Donno, neterminat, i se pare un text nelumit. Dacă ar fi reuşit să termine Cartea, ea ar fi avut posibilitatea să lase urme în literatură. Aşa, pare mai mult un adolescent frumos, e adevărat, însă un adolescent care n-a avut şansa să trăiască. Ca şi cum ai reteza aripile unei păsări ca ea să nu mai zboare. Ca şi cum ai smulge petalele unui boboc de trandafir ca el să nu-şi mai împrăştie vreodată parfumul pe lume. Să fi avut TOD posibilitatea să trăiească, să-şi întemeieze un cămin, să devină părinte, să zidească ceva trainic pe lume, să adune şi să împărtăşească înţelepciune, să-şi dea duhul înconjurat de fii şi de nepoţi!… Căci cartea e aidoma omului, nici o deosebire între dânşii. Iar autorul cărţii neterminate e un om neîmplinit. Vameşul se simte, într-adevăr, nelumit. Parcă nici n-a păşit în viaţă. Parcă nici n-a avut şansa să întemeieze o familie şi să facă barem un copil. Memento mori, neterminat, deşi aproape perfect, n-a lăsat urme în literatură; Luceafărul, da… Plus atâtea şi-atâtea proiecte! Jurnal despre lucruri frumoase, Basme cibernetice, Cartea rezumatelor, Cartea genezelor, nuvelele din ciclul Harta politică a lumii, Interviuri, Întâmplări la firul ierbii, Eseu despre odihnă, uriaşa piesă de teatru Atelierele Ereşkigal etc. etc.

Dar visul lui cel mare e de a deveni romancier. Meriţi să devii romancier după ce exprimi totul în poezie. Echinoderme n-ar fi decât o introducere…

De mulţi ani cloceşte în minte proiectul unui vast roman intitulat Cerneala. Ar fi, dacă ar mai fi, summa operelor sale. Ar fi, dacă ar fi, al doilea mare roman al mileniului după Orbitor. Maestrul Vameşului e George M., însă idolul lui dintotdeauna e Cărtărescu pe care îl citeşte şi-l reciteşte, îl iubeşte de cinci ori mai mult decât pe Irina şi de o mie de ori mai mult decât pe sine însuşi, îl venerează ca pe un sfânt şi îl priveşte de multe ori ca pe un cyborg al scrisului; e uluit cum a putut un creier de om (de nu cumva unul de mutant) să scrie o carte atât de magnifică, Orbitor, a cărei frumuseţe nu poate fi măsurată decât în ani-lumină şi a cărei putere poate rivaliza cu forţa de atracţie a unei găuri negre. O astfel de carte ar vrea să scrie Vameşul şi ar muri de fericire să fie trecut cândva nu în rândul sfinţilor, ci în rândul epigonilor lui Cărtărescu. Tot ce a scris până în prezent încă nu-l poate propulsa printre stele. E de părere că nici măcar TOD, poemul cu atât de multe pagini geniale, nu-l poate salva. Tremură la gândul că n-a reuşit să producă acel text care să-i mântuiască întreaga operă. Premiile şi entuziasmele criticii nu-l pot linişti. Nu poate fi sigur că e cu adevărat un mare scriitor până când nu va scrie acel amestec de splendoare şi demenţă în care să rezume TOTUL. Totul e de povestit, însă nu totul se poate scrie. Nu totul se poate scrie, însă totul se poate rezuma. Niciodată nu poţi spune totul, niciodată nu poţi epuiza subiectul, întotdeauna rămâne ceva pe dinafară, iar cel ce pretinde că a exprimat tot ceea ce era de exprimat în cartea lui e un mincinos sau un naiv. Vrea să scrie acea carte dementă pe care nu reuşeşte s-o înceapă în gând decât noaptea, în vis, şi-n timpul maximei plăceri sexuale; din nefericire, de fiecare dată când se aşează în faţa foii de hârtie ca să scrie sublimele cuvinte se blochează şi uită tot, prilej de imensă suferinţă. Ar fi, dacă ar fi, un monstru cu o mie de capete, frumos şi perfect. Ar fi, dacă ar fi, un text fără fisură; criticii n-ar putea reproşa cărţii că e inegală, că o halcă e sublimă şi cealaltă aproape o epavă. Hiperluciditatea textului, zonele de umbră şi lumină, fosforescenţa unor capitole, magia naraţiunii în sine, pauzele de respiraţie meditativă, fantezia dementă şi lipsită de inhibiţii, totul ar asigura cărţii un succes profund. Ar fi, dacă ar fi, un text tăiat, cu o mână de maestru, dintr-un alt text, mai vast, atemporal, fără început şi fără sfârşit, un rezumat al Totului. Sigur că miezul proiectului se poate identifica în poemul Pasări pe acoperişul rezumatului. Temele, parcă fără sfârşit, ar căpăta, dacă ar căpăta, o croială metafizică şi ar emana, dacă ar emana, frumuseţi pururi noi. Gabriel, fiul său, ar da viaţă personajului principal. Ar fi vorba, dacă ar fi vorba, de un călător printre stele, un fel de zeu inocent şi totodată viclean ca un demon ce intră, pe parcursul lecturii, în cititor. Ar fi, deci, vorba de o posedare a cititorului de către personaj; de asemenea, cititorul însuşi va avea posibilitatea de a intra în pielea şi carnea personajului. Un martor al timpului, de dinainte de Marele Început şi până dincolo de Marele Sfârşit; un explorator al fiecărui centimetru pătrat de materie din universul vizibil şi din universurile posibile. Aventură tentantă, nelipsită de primejdii. Intrând în carte cititorul devine martor a tot ceea ce s-a petrecut, a tot ceea ce se petrece şi a tot ceea ce va petrece pe lume. Un creier monstruos va lua literatura în palme şi din materia ei va modela o nouă lume, scindată doar între frumuseţe şi bunătate şi lipsită cu desăvârşire de urâţenie şi răutate. Mii de personaje vor gravita în jurul creierului la fel ca planetele din sistemul solar călătorind în jurul Soarelui. Text construit după o logică halucinantă, dar coerentă ca orice logică. Uneori, geometria internă a textului va opta, indecis, pentru pentagramă. Pentagrama va reflecta puterea textului şi va constitui amprenta sacră a lui. Cartea va semăna şi cu un punct, alteori cu o mulţime de puncte între care se vor fi stabilit în vremuri uitate hiperspaţii locuite de monştri frumoşi. Textul va mai semăna şi cu un triunghi care va uni, prin unghiurile lui, trei creiere: al autorului (care va fi şi personaj şi cititor), al personajului (care va fi şi autor şi cititor) şi al cititorului (care va fi şi autor şi personaj). Romanul va fi, de fapt, dacă va fi, o sferă ce va cuprinde, în rezumat, toată materia şi tot spiritul şi dacă va rămâne ceva pe dinafară, acel ceva nu va fi nici materie, nici spirit, ci pur şi simplu nimic. Toată materia şi tot spiritul va intra, dacă va intra, între copertele unei cărţi în formă de miracol.

Regretă că, probabil, nu va scrie niciodată Cerneala. Şi fără acel roman se simte neîmplinit ca şi cum ar fi flăcău, ca şi cum n-ar lăsa nici o urmă pe lume, ca şi cum ar fi trăit degeaba. „Probabil că mă invidiază dumnezeii; poate că ei nu vor să mă înalţ, prin scris, în cerurile lor. Poate că nu merit să mă mântuiesc prin scris…”

XIII.

Spre seară Vameşul se hotărăşte să meargă la editură ca să predea manuscrisul întregului TOD. Renunţă să mai scrie epilogul poemului. Finalul deschis dă trilogiei un aer enigmatic. Dar, în orice caz, aşa cum critica înaltă s-a pronunţat de mai multă vreme, poemul este un corp aproape perfect încă de la ultimul cânt din Tronul, epilogul fiind, cum se spune, cireaşa de pe tort. Vameşul, individ sceptic de felul lui, nu prea crede în superlativele criticii şi-n argumente de genul ăsta; lasă poemul neîncheiat pur şi simplu pentru că nu poate altfel, simte că nu poate să mai aduge un cuvânt şi că o eventuală încercare de reluare a muncii la epilog ar ruina perfecţiunea ansamblului. Preferă să lase templul fără acoperiş decât să pună unul nepotrivit care să strivească capodopera de până acum. Lasă că Partenonul rezistă de mii de ani fără acoperiş şi va mai rezista aşa cel puţin treizeci, patruzeci de secole. Simte şi recunoaşte, modest, că nu mai are resurse. Geniul cunoaşte foarte bine limitele şi, pentru că le cunoaşte, e singurul în stare să le depăşească. Şi-apoi, nu-i prima dată când lasă un text neîncheiat: să ne amintim de microromanul Locuitor (numai 38 de pagini tipărite şi alte 11 pagini rămase în manuscris) care, totuşi, e considerat o splendidă reuşită literară şi asta pentru că, spun criticii, la Cana Vameşul povestea contează mai puţin, modul de a povesti, însă, e cu totul şi cu totul fără egal, iar adevăratul subiect al lui e limbajul; e remarcabil cum, de pildă, având la îndemână numai cinci sute de cuvinte scriitorul poate mesteşugi un text frumos şi surprinzător, în acelaşi timp, prin atmosferă şi rezolvarea stilistică a subiectului. Nu caută niciodată cuvinte trufaşe care să-l umple de umilinţă pe cititor, ci aşterne pe chipul alb al foii de hârtie sau pe pagina Word numai cuvinte simple, aşa cum îi vin în minte în timpul scrisului; desigur, asta nu înseamnă o sărăcie de vocabular pentru un om a cărui carte de căpătâi e DEX-ul cel ştiut şi răsştiut pe dinafară.

Pe drum se încurajează timid: Dante ar fi fost acelaşi Dante, la fel de mare şi tot atât de influient în literatura lumii, chiar dacă din epopeea lui n-ar fi reuşit să scrie decât Infernul. Shakespeare poate că n-ar fi pierdut nimic din faimă şi impact asupra conştiinţei lumii dacă ar fi scris doar Hamlet…

Ca să ajungi la redacţie poţi alege trei trasee: pe Smârdan, pe Norilor sau prin Grădina Publică. Vameşul alege ultima variantă. Grădina Publică e locul ideal în care te poţi despărţi de zgura acestei lumi. Grădina Publică, aşa cum e – plină de diversitate şi de frumuseţe, cu mii de specii de plante şi cu păsări uimitoare, cu peştii cei năzdrăvani din lacuri, cu reptilele din fân şi cu liniştea ei naturală – aminteşte perfect de grădinile Raiului. De altfel, Vameşul şi soţia vin aici ori de câte ori e posibil (veneau odinioară aici ori de câte ori era posibil, de fapt). 

În seara asta grădina, fapt rarisim, e cu desăvârşire pustie. Îi place să fie singur în acest eden verde. O veveriţă îi taie calea pe alee, culege o nucă din iarbă, apoi se cocoaţă pe trunchiul unui molid. Miroase a răşină şi a fân, iar dinspre „Carpaţi” vine un vag iz de zăpadă. Poetul se simte copil. Dintr-o dată i se face teribil de dor de Cheaşu-unchiaşu’. Se aşază pe banca de lângă defuncţii trandafiri şi meditează. Arţarii, stejarii, carpenii, paltinii, fagii şi-au scuturat frunzele în bună parte. E un peisaj ţâşnit parcă dintr-o antologie de poezie simbolistă. Poetul se uită peste umăr, atras de un pleoscăit. I se pare că dinspre sanatoriu îl strigă nişte ofticoşi cadaverici. Însă nu-s decât caracudele şi linii din lac care vânează ultimii ţânţari şi ultimele muşte. E o seară caldă de octombrie. De n-ar fi frunze ruginite, de n-ar fi paie uscate, de n-ar fi stoluri de păsări pe picior de plecare, de n-ar fi norii aceia negri la orizont, de n-ar fi mirosul ăsta de ploi de toamnă putredă, de n-ar fi atmosfera asta atât de tristă ai zice că se-apropie primăvara. Nostalgie. Melancolie. Bilanţ. Vameşul trage linie, scade, adună, înmulţeşte şi împărţeşte. Mai mult pierderi decât câştiguri. Scrisul nu i-a adus fericire, ci doar, din când în când, clipe de mulţumire. Alături, pe scândurile putrede, mâncate de carii, stă manuscrisul. TOD, titlu care cheamă moartea pe nume. Muncă prea multă. Epuizare cronică. Dezolare. Singurătate. Tare şi-ar dori să fie iarăşi mic. Să fie, la deal, ocrotit de bunici. Şi-ar dori (Vai, ce mult şi-ar mai dori!): să alerge desculţ pe imaş printre cai şi vaci; să se cocoaţe în „fagul Bogdan” şi să arunce cu pietre în câinii de la stână spre disperarea ciobanilor care, suduind, nu mai ştiu cum să potolească vacarmul; să meargă la centenarii Postolache şi Gaftona ca să mănânce mămăligă cu supă de urzici; să-l însoţească pe Cheaşu-unchiaşu’ în Pădurea Dracului ca să adune nuiele de alun pentru gard şi să tremure la gândul că din clipă în clipă râsul o să-i sară în cap; să urce pe Muchea Dealului alături de Cheaşu-unchiaşu’ ca să vadă semeţii munţi ai Vrancei care-i întrec pe cei ai Buzăului; să identifice cu degetul, după indicaţiile unchiaşului, piscurile învăluite în ceaţa azurie de la orizont; să ţopăie – ţup, ţup – ca un iepuraş în extaz descoperind Monteoru, Lapoşul, Furu Mare şi Furu Mic, Pietrele Înşirate, Muşa Mare şi Muşa Mică, Titila, Zboina Frumoasă, Pietrosu, Giurgiu, Verdele, Seciu, Coza, Condratu, Goru, Lăcăuţ, Buneiu, Păişele şi Muşat; să aculte poveştile fabuloase ale unchiaşului; să cutreiere de unul singur pădurile şi să-şi umple buzunarele cu tot felul de minuni ale pădurii; să aibă securea lui care să-i dea sentimentul de singuranţă şi certitudinea invincibilităţii în cazul eventualei întâlniri de gradul 0 cu ursul; să tragă în piept aer mai curat decât cel mai curat aer din lumea de azi; să se cocoaţe pe cele mai sălbatice piscuri împădurite; să vâneze vipere pe stânci; să o pândească pe Ileana lui Victoraş cum face dragoste cu vecinul Stan Buhai în fâneaţă la Doru şi, descoperit de vinovată, să devină confidentul, sertarul ei de secrete şi-n cele din urmă amantul ei nepriceput, dar atât de plin de haz; să aducă seara vacile de pe imaşul lui Vâlcu; să o privească pe bunica cum mulge vaca şi să-i spună o groază de minciuni; să mănânce lapte fiert cu mămăligă fierbinte şi coajă de mămăligă întârită de pe ceaunul gol; să se tăvâlească de Sânziene prin uriaşa iarbă din fâneaţă şi să nu se mai sature de parfumul miliardelor de flori de pe Valea Viperei; să adune flori împreună cu unchiul şi să zidească enorme ierbare pentru facultatea de botanică din Cluj-Napoca; să descopere că botanica e cea mai frumoasă artă de pe faţa pământului, la fel de sublimă ca poezia; să alerge după fluturi pe care să-i ofere Ilenei; să privească, împreună cu Ileana, albinele cum îşi adună polenul din fâneaţă; să adune mierea de albine din stupi şi să mănânce cu linguriţa firimituri gelatinoase-lichide din Rai; să cosească împreună cu Cheaşu-unchiaşu’ şi, în aşteptarea chemării la masă, să bea din cofer apă cu miere şi o picătură, hai două, de rachiu; să adune fânul împreună cu unchiaşul şi cu bunica, dar şi alături de frumoasa Ileana cu care să schimbe priviri complice; să se arunce în braţele Ilenei după-amiază la umbra alunilor când bunicii se odihnesc sus, în casă, şi să fie cumplit de fericit; să fie iubit, din nou, de Ileana, acea zână mirosind a urdă şi a miere şi a propolis şi a dragoste care nu ştia să citească, nici să scrie, dar ştia ca nimeni alta să cânte şi să râdă, fascinantă şi perfectă, adevărată sânzâiană; să simtă cum explodează de bucurie, dimineaţa, când de pe banca din faţa casei albastre a bunicilor priveşte norii cum urcă la cer; să fie din nou pe marginea abisului adolescenţei şi să se arunce în el fără ezitare… Şi încă ceva: să citească poezii de Eminescu şi sonete de Shakespeare şi-apoi, braţ la braţ cu Ileana, să le descopere în fâneaţă şi să înebunească de fericire. Să-i citească Ilenei Călin (file din poveste), iar ea să-i arate romaniţa; să-i citească Floare albastră, iar ea să-i arate clopoţelul; să-i citească Dorinţa, iar ea să-i arate garofiţa; să-i citească Codru şi salon, iar ea să-i arate salvia; să-i citească Sonetul XX, iar ea să-i arate sulfina; să-i citească Sonetul LVI, iar ea să-i arate cicoarea etc. etc.

Vameşul oftează. Trecut-au anii. N-a mai rămas nimic. Nici măcar Ileana, sărmana, nu mai e pe lumea asta. Anii trec, chiar şi oamenii trec, numai scrisul rămâne. Ileana nu mai trăieşte, probabil că e numai oase, probabil că i-a putrezit până şi minunea aceea de păr. Nu mai există decât poemele din ciclul Paşii Cosânzenei şi nuvela Adormirea. Atât. Nici măcar parfumul ei nu mai există. Doar amintirea femeii în memoria poetului. Şi, în casa ei, câteva fapte, câteva semne pe cale de a se stinge sub presiunea timpului: câteva carpete ţesute cu măiestrie, o fotografie alb-negru zgârcită cu adevărul, oglinda în care se admira (cu ce emoţie s-a privit Vameşul în acea oglindă ştiind că în acel obiect-martor s-a uitat de-atâtea ori întâia iubită! Câteva clipe a sperat că sufletul ei va fi rămas prizonier în interiorul oglinzii şi că îl va putea elibera…), fusul ei, catrinţa şi ia ei de ţărancă, icoanele la care implora îndurare că nu se poate abţine să iubească mult… S-a evaporat într-o săptămână, după ce-a spălat rufe în ploaie, şi-a fost îngropată parcă în mare grabă. Poetul n-a mai găsit decât un mormânt cu pământ reavăn, o cruce, câteva lumânări, un nume şi un prenume şi anii vieţii ei. Atât.           

Pe aleea Emil Racoviţă îi ies in cale, se cobor la vale cei doi prieteni. Stranie această apariţie. Ce caută cei doi critici în Grădina lui, căci doar ei stau în Sud… Să-l fi aşteptat, oare?…

Imediat Vameşul simte cum începe să-i bubuie inima în piept.

Îi vine, mai întâi, să-i ia de cravate şi să le reproşeze toate mizeriile alea din presă, campaniile alea mârşave. Dar dintr-o dată simte cum i se moaie sufletul, cum i se stinge mânia. Îl biruie nişte sentimente foarte calde. Brusc, e invadat de toate acele amintiri înduioşătoare din tinereţe. E sincer bucuros că îi vede. La început, cei doi intenţioneaza să-l evite. După ce dau cu ochii de el, amândoi – mai întâi Paul, apoi Vali – îşi înfig privirea în pământ. Extrem de preocupaţi, discută despre soarta Stelei în grupele Champions League după remiza albă de aseară dintre Bayern şi Lazio. „Băieţi”, exclamă poetul. Cei doi dau să treacă mai departe. „Steaua-i obligată să bată diseară pe Sporting la 3 goluri diferenţă ca să obţina biletul pentru primăvara europeană”, zice Vali. „Da, ceva imposibil”, adaugă Paul. „Hei, băieţi”, repetă Vameşul. Îi îmbrăţişează cu efuziune. „Dragii mei”, zice, „oare de când nu s-au mai încrucişat cărările noastre?!…” Şi, fără nici o intenţie subversivă, le relatează pe scurt despre necazurile lui din ultima vreme. Ei se scuză. Susţin sus şi tare că nu-s ei autorii acestor campanii. „Vai, dar eu nici nu susţin o inflamie ca asta”, zice sincer Vameşul.

Dintr-o dată Paul devine mai îndrăzneţ. Îi propune să-i însoţească la terasa Nadine ca să bea o bere şi ca să-şi amintească de anii nebuni. Propunerea încantă pe toată lumea. O iau cu toţii din loc povestind voios despre epoca de aur a tinereţii lor. La un moment dat, Vameşul nu mai pricepe nimic. În loc să se îndrepte spre vestita terasă cei doi îl duc spre Pavilionul Exterior, cel mai izolat loc din gradină. Ţinându-l de braţe, unul de-a stânga şi celălalt de-a dreapta, îl împing înainte pe aleea Ion Ionescu de la Brad.

Frunze pe asfalt. Alee în urcuş pe muchea „Carpaţilor”. În dreapta, iazul cu foşti nuferi. În dreapta, cascada cu foste căderi de apă. Peste podeţul de lemn. În pădure se întunecă devreme. Deasupra crengilor negre sclipeşte deja Venus. Până şi ciorile se duc la culcare. Poetul îşi dă seama că nu ştie unde dorm ciorile, unde iernează ele. Ar trebui să caute pe Wikipedia la noapte… Şi-apoi, la stânga pe Aleea lui Nicuşor. Dar, de ce?

E o alee stranie, de-o parte şi de alta a drumului arţarii ţâşnesc spre cer, iar crengile lor se unesc la douăzeci de metri deasupra pământului şi peisajul ăsta îţi dă impresia că te afli de fapt în mijlocul unei categrale gotice. Vameşului i se pare că aude dintr-o dată frânturi din Requiem-ul lui Mozart. I se face frică. „Hristoase”, bâiguie, „de parc-ar muri cineva!…” În nesfârşita catedrală vegetală abia se strecoară o lumină crepusculară. Pe aleea asta ţi-e teamă, nu te mai simţi în siguranţă, te aştepţi ca din moment în moment să te atace diavolul sau să te răpească un înger de lumină. Paul zice: „Atât!” Se opresc în mijlocul aleii, chiar pe pista de biciclete. Îi eliberează braţele din strânsoare. Criticii, dintr-o dată, extrem de surescitaţi par a nu mai fi în toate minţile. Vameşul înţelege, în sfârşit. „Asta era”, exclamă. „Da”, întăreşte Paul. Cei doi vajnici prieteni îşi dau arama pe faţă. Nici nu ştii care-i mai vehement. Vali zice la început, înveninat, dar calm, pe urmă extrem de agitat: „Ne ruinezi, genialoidule, prea scrii tu totul şi nouă nu ne mai laşi nimic de scris!… Cum îţi permiţi să scrii atât de bine?!…” Dar Vameşul îşi priveşte călăii cu aceeaşi dragoste frăţească. Şi cu milă. Dar şi cu uimire. Pur şi simplu nu-i vine să creadă că nişte indivizi atât de elevaţi pot coborâ atât de jos, că nişte inşi cu pregătirea lor şi cu inteligenţa lor atât de profundă se pot lăsa dominaţi de nişte sentimente atât de penibile. Trivial, de o mie de ori trivial. Sunteţi nişte copii, îi vine să le spună în faţă. Chiar sunt nişte copii. Îşi aminteşte subit de propria-i copilărie: Iată-l, la zece ani, jucându-se pe stradă cu băieţii din cartier; iată-l cum nu trişează niciodată, la orice joc pune cinstea şi corectitudinea mai presus de orice şi de fiecare dată iese învingător prin forţele proprii la frunză, la castelul, la cursa de 50 de metri, la prinsa, la capra, la leapşa, la ţările, la şotron, la tenis, la fotbal de picior, la miuţă, la de-a v-aţi ascunselea, la fazan, la maţele încurcate, la cursele de karturi cu rulmenţi, la lapte gros, la tabinet sau popa prostu’, la oină şi aşa mai departe. De fiecare se găseşte un ofticat – Ady Hăinuleasă, Cătălin Bulangiu’ sau Crumăr – care pur şi simplu nu concepe să se recunoască învins; să-l vezi pe ofticat cum face spume la gură sufocandu-se de indignare şi susţinând sus şi tare că el, nenorocitul de Cosmin, trişează. Asta-i bună! Hoţul strigă: Hoţii! Dar ofticaţii aceia îs nişte copii, nu oameni în toată firea. Câtă corectitudine poţi reclama de la un copil?… Dar de la un adult, Dumnezeule!… Sunteţi mai răi decât ofticaţii ăia de pe stradă!… Îndurerat priveşte oroarea şi nu scoate un cuvânt. Ei, bine, da, încă mai speră că bolnavii ăştia nu vor merge prea departe. Poate, cine ştie, poate că totul nu-i decât o glumă ţicnită, dar o glumă. Paul latră, la rândul lui: „Prea ridici ştacheta, prea ne ucizi speranţa de a scrie la fel de bine ca tine etc.” În sfârşit, Vameşul exclamă: „Dar cine pretinde că trebuie să scrieţi la fel de bine, la fel de rău ca mine, nefericiţilor?!… Şi-apoi, voi sunteţi critici, n-aveti nici în clin, nici în mânecă cu scrisul literar. Oare rolul vostru nu-i acela de a scrie despre creaţia literară şi nu în spiritul ei? Pentru ce atâta agitaţie? Vreţi să deveniţi poeţi? N-aveţi decât. Dar nu prin asasinarea poeţilor. Sau romanicieri? Cine vă-mpiedică? Însă nu demolând romancierii. Dar eu nu ştiu de vreo astfel de intenţie. Voi sunteţi critici de vocaţie. Treaba voastră e de a dirija scriitorii pe calea cea bună a literaturii înalte, de a descoperi legile care guvernează opera literară, precum şi de a identifica raţiunea primului impuls care a determinat crearea din nimic a universului literar. Şi-atunci?! Cum de amestecaţi planurile? Literatura şi critica literară, oare nu-s două sertare diferite ale literaturii? Sigur, nu-i nevoie să vă spun eu asta, conexiunile dintre cele două sertare sunt indisolubile, nu-i aşa, ce s-ar face unul fără celălalt?! Text literar fără aparat critic care să-l valideze nu poate exista. Până şi Homer a avut nevoie de verdictul criticilor pentru a intra în canon. Există opere cardinale care au fost ignorate cu desăvârşire de oamenii fără ustensile critice până când un critic adevărat şi-a aruncat privirea pe respectivele texte. Ţiganiada vă spune ceva? Ce faceţi voi, de fapt? Invidiaţi un sclav. E simplu să invidiezi şi foarte greu să admiri, acesta-i un adevăr. E uşor să demolezi o operă, dar e înfiorător de greu să construieşti una. Textul există dintotdeauna, el ne este dat; mergeţi în Sahara şi-l veţi găsi după săptămâni, după luni, după ani de trudă, dar tare mi-e teamă că veţi renunţa din start să înotaţi printre munţi de nisip însetaţi şi flămânzi. Eu sunt un sclav care în loc să-şi trăiască viaţa îşi trăieşte textul; ani în şir, fără încetare, cu mâinile goale dau la o parte nisipul care acoperă piramida. E modul meu de a-mi sluji patria, mica mea formă de patriotism. Voi staţi pe margine şi contemplaţi munca, eventual evaluaţi efortul şi descrieţi rezultatul muncii. Ce-i de invidiat aici? Fiţi rezonabili, pentru numele lui Dumnezeu!…” Dar criticii fac spume la gură. „Nu, nu-i aşa!… N-ai nici un merit. De ce contezi tu?… De ce eşti tu alesul?! Tu, în realitate, eşti un nimeni, te ştim noi de multă vreme. Soţia ta îţi scrie textele, noroc cu ea, căci, altminteri, ei, da, ştim noi etc.” „Dar mai înainte de a o fi cunoscut?” „Înainte, las’ că ştim noi! Ştim noi cum îţi însuşeai scrierile lui Victor! Ştim cum Ingrid îţi scria eseurile! Ştim cum maestrul M. ţi-a scris romanul!” Vameşul rămâne cu gura căscată. „Poftim?!!!” Ei, bine, da. Paul şi Vali susţin sus şi tare că, după cum ştiu ei foarte bine, maestrul i-a scris, de fapt, Tark O’Donno şi că meritul Vameşului e minim. Sau, în sfârşit, ei nu pot accepta decât realitatea cum că rolul Vameşului e echivalent, de fapt, cu munca lui Auguste Maquet (simplă schiţare a subiectului), maestrului M. revenindu-i meritul de a fi, asemenea lui Dumas-père, Demiurgul şi Scriitorul operei. Teză absurdă, paranoică etc., însă susţinută cu vehemenţă mai ales de Vali, expertul în roman. Pe Vameş l-ar trăda aşa-zisa „supleţe stilistică”. Îl recunoşti pe Dante de la primul până la ultimul vers al Divinei Comedii; la fel, Goethe e acelaşi pe fiecare pagină din Hermann şi Dorothea, ca să nu mai vorbim de Puşkin cu al său Evgheni Oneghin, căci sufletul rus al lui Oneghin se vede cu ochiul liber de la optzeci de verste. Însă Tark O’Donno e un ghiveci de stiluri. Cana Vameşul – emul al lui Cărtărescu, deşi mai degrabă un epigon de doi bani – reface istoria literaturii în poemul său adoptând stilul fiecărui mare poet din literatura universală de la poeţii babilonieni şi egipteni până la titanii poeziei mileniului nostru, grecul Iannis Megalogos şi indianul Innaranda, pentru a-şi zidi povestea străvezie despre civilizaţia rathgoon de pe planeta Negadowhaa din sistemul solar al Soarelui Betelgeuse, în fond rezumatul poetic al istoriei omenirii. Şi-apoi, ce-i cu limba aceea aiuritoare din care-şi ia cuvintele?… Sigur, numai Sebastian a putut să-i culeagă acele cuvinte din dialectele băştinaşilor de pe Valea Sepik ori din Arhipelagul Solomon. Numai în hiri motu sau tok pisin expresia Tark O’Donno poate înseamna „aceiaşi oameni”. Ar trebui somat Sebi să recunoască… Nu, nu-i recunosc Vameşului capacitatea de invenţie. Îndrăgostita Hhluű Ayk din steaua Antares a fost un simplu accident; şi-apoi, niciodată n-ar fi scris Vameşul acel poem dacă Ioana nu şi-ar fi povestit acel vis din copilărie atunci, la terasa Evita, când toţi au ascultat-o fascinaţi… Sutele de poezii de dragoste n-ar fi, de fapt, decât nişte crase plagiate după poemele lui Victor.

Dintr-o dată, Vameşul nu mai suportă aceste mizerii. „Sunteţi nebuni!” Cu un gest ce denotă multă indignare, dar şi o fărâmă de orgoliu scoate din valiză manuscrisul. Îi tremură mâinile, îi tremură glasul. „Uitaţi, dragilor”, zice. „Uitaţi aici, de asta contez…” Speră că, poate, văzând dovada muncii lui titanice, se vor linişti cât de cât, striviţi de greutatea evidenţei. Dar criticii pur şi simplu îşi pierd minţile văzând faimosul manuscris. Vali se năpusteşte inebunit, îi smulge manuscrisul din mână şi-l izbeşte cu furie de asfalt. Paul, cu gesturi demente, calcă poemul în picioare făcându-l una cu pământul.

Vameşul înmărmureşte. „Dragii mei”, bâiguie, „e un simplu poem, nimic mai mult…”

Şi, după ce trece furia, la orizont răsare ura. Nu se ştie prea bine cine – Vali ori Paul sau şi unul şi celălalt – scoate cuţitul şi înjunghie poemul drept în inimă. Apoi o iau la goană şi, după câteva secunde, dispar în pădurea de conifere.

Vameşul cade secerat de durere peste manuscrisul său.

„Hristoase, de ce trebuie să se termine totul atât de repede?!…”

În genunchi, se apleacă peste cadavrul poeziei, întinde mâinile, dar nu îndrăzneşte să-l atingă. Poezia lui zace neînsufleţită în mijlocul bălţii de sânge. Începe să urle mut în faţa nenorocirii. Căci poezia lui e moartă şi el nu-i vreun Dumnezeu ca s-o învie.

XIV.(Un epilog)

În Réthymnon, de pe povârnişurile Muntelui Ida, coboară umbrele nopţii. Nimic nu se compară cu această grandioasă capitulare a zilei în faţa nopţii. Ecclesiastul şi Seneca ar avea multe de spus în privinţa asta. Ochiul, răpus de melancolie şi osteneală, pentru ultima dată trece în revistă apropierile şi depărtările. Jos, pe drumul de pe faleză, trec automobile cu faruri deja aprinse. Bătrani plimbându-şi căţeii şi nepoţii. În larg vapoare minuscule, deşi enorme sub lupa depărtării, trec încet ca tristeţea spre Atena ori vin încoace spre Iráklion. Şi iahturi pe valurile de un turcoaz ameţitor: prin culoarea asta vezi chiar şi fundul mării, datorită acestei culori marea nu mai are secrete. Nici o sirenă pe insule, nici o ademenitoare pe ţărm. Miros de apă sărată, de peşte, de petrol şi de ulei de măsline. Turişti în drum spre hoteluri. Localnici făcându-şi ultimele plimbări, ultimele cumpărături, ultimele speranţe. La un radio (în băcănia de la parter?) se comentează un meci de fotbal, se pare, şi din când în când se dă muzică greacă, arabă, americană, chiar şi celebre piese româneşti în engleză. Dincolo, în piaţă, protestul continuă, dar tot mai lipsit de vlagă: nici o speranţă, Guvernul rămâne de neînduplecat, „troica” n-are nici un motiv să se arate mai flexibilă, problemele oamenilor simpli vor rămâne pentru eternitate aceleaşi. Dincoace, oraşul vuieşte încă, mai cu seamă în port, unde pescăruşi şi gigantice cargoboturi fac o larmă surdă, de nedescris. La mănăstire, pe muchea dealului printre portocali, bat clopotele pentru rugăciunea de seară. 

Criticul Sebi. Robu (după cum însuşi semnează) priveşte, pe fereastra larg deschisă, marea. Nu pentru că-i este cald (căci s-a obişnuit cu căldurile Guineei), ci pentru că simte că se sufocă. Are nevoie de aer şi de spaţiu nemărginit, de certitudinea libertăţii. Stă la masa de cedru în faţa caietului cu file aurii, dar pixul nu desenează nici un şarpe deocamdată. Abia ce a notat titlul, Jurnal cretan, şi-a simţit că-l ard degetele. Nu, nu poate să scrie. E prea tulburat. Îl frământă o mare întrebare: Cum poate marea să fie atât de indiferentă la nefericirile oamenilor? Şi cât de mult o iubim!… Această mare e de o indiferentă cvasiinfinită. Nu-i pasă ei de tragedia omului; îi e de ajuns că-l hrăneşte, că-l distrează, că-l plimbă, că-l fascinează, că-l inspiră, că-l primeşte (nu de puţine ori) la sine. Dar atât. Nu se implică mai mult. Poseidon preferă să se hârjonească zi-noapte cu Amfitrite şi să se mai arate câteodată doar în basme; în rest, nici lui nu-i pasă. Zeii s-au retras în turnul lor de fildeş, părăsindu-ne unul câte unul, abandonându-ne definitiv în mizeriile şi mediocrităţile noastre. Ar vrea să-şi înceapă însemnările şi nu poate. Un blocaj din care nu poate să iasă. Cum să-şi înceapă jurnalul cretan (pe care şi-l imaginase sublim ca o statuie antică) cu consemnarea unei tragedii? Totuşi, nu poate ascunde adevărul, căci nu-i stă în fire să mintă. Ar trebui să scrie. Dar cum? Cum să descrie teribila durere pe care-o simte? Cum să exprime în cuvinte urletul din sufletul lui? Pe obraji îi curg lacrimi, rar, dar îi curg şi ele-s tare fierbinţi. E vestit printr-o dârzenie absolută care aminteşte de inflexibilitatea geometrică a lui C. T. Popescu. Prea puţini îi cunosc partea sensibilă. Căci acest om e în stare să distrugă cariera şi numele unui poet, oricât ar fi el de faimos, şi, în acelaşi timp să plângă când vede o floare aruncată pe stradă. Acest om cu care nu poţi să te joci e în stare să îngrijească leproşii cu la fel de multă abnegaţie ca un sfânt părinte (oare, studierea dialectelor din Guineea n-a fost dublată de un asemenea sacrificiu de sine?)… Pustiit, ruinat, deconcertat. Nu înţelege nimic. Ii arde creierul, însă nici marea nu mai l-ar putea stinge. Apune un fel de soare în el…

Totuşi, după ce stelele se ivesc una câte una parcă tâşnind ca nişte scântei din insulele de pe linia orizontului şi la lumina lunii pline criticul aşterne câteva cuvinte pe hârtie:

Luni, 28 iunie Nu-s nici 48 de ore de când am părăsit aeroportul din Port Moresby lăsând în urmă jungla şi dialectele băştinaşilor. Nu-s nici 5 zile de când am pus punct tratatului de „lingvistică tribală”. Nu-s nici 12 ore de când îmi odihnesc oasele pe pământ cretan. Şi totuşi, iată ce lucruri grozave ajung până aici, în leagănul odihnei mele! O dramă care ucide orice urmă de spirit critic din mine, o tragedie de care nu auzi decât o dată într-un secol. Sărmanul Cana Vameşul are parte nu doar de geniul, ci şi de soarta lui Eminescu! Nu-mi vine să cred ce grozăvii citesc în presă! Însă, sunând-o pe Ingrid (care-i devastată), am aflat că totul e adevărat. N-am reuşit să scot prea multe de la ea; tot ce ştiu, ştiu din presă. Mă simt de parcă mi-ar fi crăpat cineva capul cu o bâtă de baseball. E o tragedie universală. Televiziunile din toată lumea încep să vuiască. Preşedintele l-„a decorat” pe Vameş cu Steaua României, iar politicienii, oamenii de presă şi colegii de breaslă deplâng drama „geniului de la întorsătura Carpaţilor”; asta după ce aproape că i-au distrus cariera şi familia prin mizeriile din ultima vreme. Cum să nu-ţi pierzi minţile în ţara asta?! Ar fi foarte multe de spus. Sufăr foarte mult. Să urlu, să nu mai spun nimic. Am pe masă Poezii de Eminescu şi Versete de Cana; răsfoiesc cărţile cu sentimentul că păşesc printre capodopere în formă de stele scrise după trecerea morţii (Oare universul însuşi nu s-a născut după consumarea morţii Marelui Nimic?!) Regret că nu am fost alături de Vameş ca să-l susţin în toţi aceşti ani!…

(După 1 oră şi jumătate) Adineauri m-a sunat venerabilul romancier George M. Extrem de surescitat, vroia să mă roage să scriu un articol-răspuns împotriva cronicii devastatoare a lui Daniel Cristea-Enache. Criticul bucureştean, chipurile, pur şi simplu i-a desfiinţat ultimul roman pe care eu încă n-am apucat să-l citesc. A trebuit să duc o muncă de convingere: „Maestre, nu mă puneţi într-o situaţie dificilă! D-l Enache e un profesionist pe care-l admir şi nu doresc să-i declar război sub nici o formă. Şi-apoi, nu toate cărţile pot fi capodopere etc. etc. etc. (în orice caz, am fost cu mult sub nivelul meu din toate punctele de vedere; cu toate astea, într-un fel, mă simt un pic laş; mă întreb dac-ar trebui să scriu ceva…). După alte probleme dezbătute (invitaţii la nu ştiu ce simpozion în Israel, o călătorie de studiu în Mesopotamia, o antologie de poezie a tinerilor poeţi din Balcani, un turneu de conferinţe în China etc.) i-am spus cam brutal ce-i cu Vameşul, ucenicul său cel mai iubit. Maestrul, şocat, a început să plângă şi a închis fără să-şi mai ia rămas bun. Mi-a amintit de Caragiale… Să nu cumva să facă vreo congestie cerebrală şi să se dubleze tragedia! Regret profund (al doilea regret, iată, pe o singură pagină; deja cam mult!) că i-am spus, simt că m-am purtat copilăreşte. Dar e prea târziu. Mereu e prea târziu. Sper că nu mi-am pierdut luciditatea, maturitatea şi spiritul critic în junglele de pe Sepik… E deja miezul morţii…

*

Miercuri, 30 iunie Nu mi-am putut păstra sângele rece. Cum am păşit pe poarta Sanatoriului „Breviarium” parcă m-a lovit cineva cu maiul în creştet. Imensitatea parcului mi-a inspirat o senzaţie de insignifianţă. Cine sunt eu în comparaţie cu plopii aceştia gigantici?… Cerul dintr-o dată mohorât şi ploaia măruntă, destul de rece pentru miezul verii, m-au făcut să cred că pătrund într-o Zonă captivă în novembre. Mi s-a părut că mă aflu în plină epocă simbolistă. Călcam cu paşi rari pe bolovanii de pe potecă având grijă să nu mă împiedic de imensele smocuri de iarbă crescute în această sălbăticie. Clădirile sanatoriului se află la celălalt capăt al parcului, departe de civilizaţie, în mijlocul liniştiştii absolute. Numai păsările şi vântul produc zgomote aici. Poartă de fier forjat mâncat de rugină. Tufe de cucută de-a lungul gardului de alamă vopsit în violet, deja pe jumătate coclit. Noroc cu câteva veveriţe – aceste capodopere ale lui Dumnezeu, poate cele mai frumoase vietăţi de pe faţa pământului – ţesând de colo, colo prin brazi pline de viaţă , astfel aş fi crezut că pătrund în ţinutul morţii. Plopi de optzeci, nouăzeci de metri înălţime se clatină jalnic în vânt. Corbii, ţinându-se zdravăn cu ghearele de crengile plopilor, priveau încremeniţi trecătorul singuratic. Stropii reci îmi bombardau pălăria, îmi udau sacoul şi pantalonii. N-aveam umbrelă şi mă gândeam că ploaia, pătrunzând în valiză, îmi va distruge manuscrisul eseului Despre limbaj pe care nu avusesem timp să-l expediez la Humanitas. Era frig. De o parte şi de celalaltă a potecii erau două canale sufocate de vegetaţie. Dincolo de canale, flori de sânge atinse de oftică: trandafiri şi crini. Decor trist, deprimant. Cu fiecare pas pun înainte pe potecă îmi venea tot mai tare să mă sinucid. Agonie, ziduri în ruine, boală, nelinişte, durere, plumb, moarte, boală, atavism, izolare, atmosferă mohorâtă de toamnă, melancolie, umbră, amurg, monotonie, nevroză, spleen. Spleen, acesta-i cuvântul. Înaintam ca o seringă în inima singurătăţii. Clădirile sanatorului abia se zăreau dincolo de perdeaua de plopi. Când am ajuns în dreptul plopilor ploaia a încetat, dar soarele refuza să se arate. Călcam prin bălţi, eram murat la picioare. Mi-era frig. Tremuram. Însă tremuram nu neapărat din cauza frigului, chit că după atâtea luni petrecute la Ecuator m-am cam dezobişnuit cu răcoarea, ci mai ales în aşteptarea întâlnirii cu bietul meu amic. Şi la un moment dat l-am văzut. Stătea într-un fotoliu pe verandă, înflofolit într-o pătură şi privea cu ochi pierduţi plopii (probabil…). M-am oprit în loc câteva momente. Pe verandă a trecut un medic însoţit de doi bolnavi care jonglau ca nişte jongleri experimentaţi cu piese invizibile. O fereastră s-a deschis într-un corp de clădire şi a apărut un cap de femeie cu ochi rătăciţi, ochi care mi-au destabilizat conştiinţa. Ca să-mi fac un pic de curaj am urcat scările spre verandă. Un motan s-a dat la o parte din faţa mea nemulţumit parcă fiică l-am deranjat de la odihnă. M-am apropiat de Vameş, dar el n-a dat nici un semn cum că m-ar recunoaşte. S-a uitat o clipă la mine cu ochi ficşi, apoi s-a întors cu faţa către plopi. Am îngânat un timid: „Hai, salut, amice!” Se pare că nu m-a auzit, aşa că am repetat mai tare: „Cosmine, bine te-am găsit!” Nimic. Tot nimic. Ba da, la un moment dat şi-a aranjat pătura pe umărul dezgolit. Pijamaua subţire nu-l proteja suficient de frig. Mi s-a părut că tremură. I-o fi frig, m-am gândit. Am văzut pe banca de alături o pătură; am luat-o şi i-am acoperit umerii şi spatele. „Trebuie să ai grijă de tine, amice”, i-am zis ca să alung tăcerea stânjenitoare, „altfel, ai putea să faci rost de un guturai”. În timp ce făceam un nod păturii l-am privit în faţă. Mi s-a părut de o tristeţe de moarte. Mi-a venit să plâng de milă. Mi-am ascuns faţa de el şi mi-am şters o lacrimă. Tăria de oţel care mă caracterizează, după unii, s-a dus dracului în faţa tragediei din faţa mea. Amicul meu – ca să nu mai vorbesc de, probabil, cel mai mare scriitor european în viaţă – era o ruină. Privire rătăcită. Chip palid, obraji surpaţi, păr în dezordine, mustaţă pleoştită. Ostenit din cale-afară. Ce-o fi fost în mintea lui?! Ce scurtcircuite, ce de cabluri rupte, ce ciocnire haotică de gânduri, ce haos!… Răpus de milă, am îngenuncheat în faţa lui şi-am vrut să-i şterg nasul, căci un muc îi murdărea mustaţa. Dar el, dintr-o dată, foarte timid, s-a ferit de faţa mea şi şi-a şters nasul cu pătura. Mi s-a părut că am în faţă un copil de 41 de ani extraordinar de timid. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a reluat contemplarea fixă a plopilor. M-am aşezat pe bancă, alături de el, şi nu ştiam ce să fac. Îmi învârteam pălăria cu degete tremurătoare. Un singur gând mă obseda: Cum să-l ajut? Din clădirea IV a ieşit un şir indian de pacienţi în pijamale şi veste care, condus de un asistent, s-a pierdut în parc. A ieşit soarele, dar un soare trist, adevărată himeră. Pe veranda clădirii IX şi-au făcut apariţia nişte asistente urmate de nişte fecioare pale, adolescente cu ochi rătăciţi şi trişti; femeile au ieşit la plimbare… Prin faţa verandei noastre trecu o femeie târând după ea o vioară legată cu sfoară. Deodată Vameşul aproape frângându-şi mâinile a oftat: „Of, of, of, Dumnezeule mare!” Şi la fel ca lui Vlahuţă la vederea lui Eminescu, mi s-a părut că oftatul acela reprezintă sinteza tragediilor lui din copilărie până în prezent. Glasul lui înecat a înfiorat până şi motanul care, speriat, s-a ridicat de pe pragul uşii şi s-a îndepărtat aruncând din când în când o privire speriată înapoi. Pe mine m-a îneacat un plâns înăbuşit. N-am mai îndrăznit să-l privesc în faţă. Am lăsat capul în jos. Şi atunci i-am văzut picioarele, fără ciorapi, în galoşi. Vederea picioarelor lui cadaverice – numai piele şi oase – m-a cutremurat. N-am înţeles atunci, după cum nu înţeleg nici acum şi după cum nu voi înţelege niciodată, ce-i cu dezastrul acesta care-a venit peste Vameş. Căci el mi se părea un zeu învins. Cel mai tare m-a îndurerat faptul că n-am mai găsit nici o fărâmă de poezie în el. Ca şi cum poezia din el ar fi decedat. M-a podidit plânsul. Niciodată nu l-am iubit pe Vameş mai mult decât în ceasul acela. N-am mai suportat durerea de a-l vedea pe amicul meu doborât la pământ de otrăvile acestei lumi şi mi-am luat rămas bun, deşi a fost ca şi cum mi-aş fi luat la revedere de la o statuie. L-am găsit pe dr. Matei Măxineanu în pavilionul de psihiatrie şi l-am rugat să-şi dea toată silinţa pentru îngrijirea prietenului meu. D-l doctor s-a arătat sceptic în privinţa şanselor de recuperare: „Conştiinţa poetului e în ţăndări, iar fără conştiinţă viaţa se apropie în grabă de sfârşit. Proces, din păcate, inexorabil…”

*

„Hristoase, dă-mi-l înapoi!” Rugăciune rostită obsedant, în gând, de Ingrid. Stă pe bancă într-un colţ al imensului parc. E şocată de ceea ce-a văzut adineauri. Vameşul n-a mai recunoscut-o, ba, mai mult, a confundat-o cu moartea şi a implorat-o, cu degetele răşchirate într-o bizară formă de rugăciune, să-l mai lase în viaţă încă un ceas ca să-şi termine „ultimul poem”. Alarmat de ţipătele jalnice, asistentul Stan Cărbunaru a rugat-o să-l lase singur pe pacient… Vizită ratată. Altceva visase ea: întâlnire cu un bărbat lucid, poate chiar cu Cosmin cel de dinainte. I-ar fi vorbit cu bucurie despre Găbiţă: „E pe drum; vine încoace spre lume…”

În vremea asta, Vameşul „scrie”. Cu mânerul linguriţei face nişte semne în laptele din castron. De fapt, în fantezia lui obscură scrie ultimul poem care-i compus doar din cuvintele repetate obsedant până la infinit şi înapoi: păsări ofticoase şi crini morţi de spaimă. Colegul lui de cameră, inginerul silvic Silviu Silvan care are momente de luciditate, îl îndeamnă să mănânce: „Vezi că se răceşte laptele; chiar nu vezi că-ţi chiorăie maţele de foame? Lasă scrisul şi mănâncă!” Dar Vameşul nu aude îndemnul. Nu-l interesează laptele ca aliment, ci ca pagină albă pe care se pot scrie versuri.

Dintr-o dată cade iarăşi pe gânduri. Cu glas aproape şoptit murmură: „Măcar de-aş fi aflat care din ei e Rjokan şi cine-i Kenmat Hasting…” Singurul strop de luciditate, ultima fărâmă de coerenţă. În rest, scurtcircuit perpetuu…

Şi îndată, fără a aştepta un răspuns, îşi reia munca la ultimul poem…

* 

Pendulul bate ceas după ceas. Vameşul e total în afara timpului. N-are decât câteva decenii de viaţă, dar pentru el e ca şi cum ar fi împlinit trei sute de mii de ani sau doar trei milenii şi jumătate. Asistentului Ioan Cozmaciuc îi povesteşte, în mod surprinzător, destul de coerent amintiri din copilărie. Despre cum vâna în junglele din jurul lacurilor Nakuru şi Naivasha cu trei mii de ani înapoi în istorie. Relatează o grandioasă poveste a planetei cu ere glaciare şi ere extrem de active din punct de vedere seismic. E drept că sare de la o întâmplare la alta, fără nici o legătură aparentă. În plus, asistentul Cozmaciuc, foarte citit, identifică în relatările lui dezordonate şi frânte, deşi extrem de pitoreşti fragmente întregi din cărţile lui Mandics György, Léo Frobenius, Constantin Daniel, Romulus Vulcănescu, Mircea Eliade, Claude Lévi-Strauss, Edward Weyer şi din manuale şcolare de geologie şi istorie sau fraze de-ale Moşului Pitiş de la Teleenciclopedia. Afirmă sus şi tare că i-a cunoscut faţă către faţă pe Moise, pe Socrate şi Platon (cu care ar fi fost prieten foarte bun), pe Iisus, pe scribul Şepseskare din Canope (?!), pe Strabon, pe Nero (pe care ar fi încercat să-l asasineze), pe Merlin, pe Leonardo da Vinci, pe Nostradamus (Uluitor supraom!), pe Napoleon, pe Balzac (Doamne, ce om râvnitor!), pe Titu Maiorescu şi pe Marcel Proust. Mai mult, ar fi fost sfetnicul din umbră al generalului de Gaulle şi că fără sfaturile sale înţelepte soarta Franţei ar fi fost mult mai tristă.

Sfertul de oră de pălăvrăgeală torenţială e întrerupt, însă, subit de anumite zgomote – o uşă deschisă, un glas în curte, trilul unei păsări, o rafală de vânt, tusea cuiva, un strănut, un ţipăt, un plânset de copil în vizită la părintele lui sau jetul de apă la un robinet, zgomote care-l destabilizează. Îndată pierde şi firul logic şi subiectul şi toate cele. Intimidat parcă de zgomot şi pradă lapsusului absolut – nu-şi aminteşte de subiectul de adineauri nici măcar ajutat de asistent – se retrage în sine cu o expresie de vinovăţie. Abătut, se retrage într-un colţ, în cazul în care nu se zăvorăşte în cameră, şi stă cuminte, ghemuit la soare, jos, pe iarbă sau adâncit în fotoliul de pe verandă. Devine un om mic, un copil întimidat până şi de umbra lui. Îi este frică. Îi este frică de păsări, de vânt, de motan, de insecte. Dar cel mai tare îi este frică de oameni. Şi nu atât de medici şi asistenţi care – după câte a priceput cu ţăndării din ţeasta lui cu chiu cu vai puşi cap la cap din când în când – fac numai bine şi se poartă blând, ci mai ales îi e frică de ceilalţi pacienţi. El e mereu blând şi cuminte. Ceilalţi, însă, îşi dau uneori în petic. Un pacient crede că e trăsnet şi una, două se năpusteşte peste tine ca să te trăsnească şi dacă nu te fereşti la timp îţi sfărâmă capul cu pumnii; noroc că l-au legat în lanţuri… Unul, Mitică, pare definitiv neconsolat că nu poate niciodată pune mâna pe centura WTA, aşa încât provoacă pururi la duel pe „deţinătorul titlului” care e mereu altul, inclusiv, câteodată, Vameşul însuşi… O femeie vede în toţi bărbaţii bruneţi pe soţul ei şi când vede un brunet se repede să-i smulgă părul din cap; noroc că pe Vameş l-au ras în cap, căci mult a mai pătimit în primele zile… Bogdan e pururi curios să afle cine-i cel mai fiţos din stabiliment şi, natură perfidă, moare de plăcere să provoace; vine la W şi-l ispiteşte: „Cine crezi că-i cel mai fiţos din stabiliment?” W, timid, îşi dă cu părerea: „Cred că X e cel mai fiţos…” Greşeală fatală. Bogdan se duce la Y, cu adevărat şi de departe cel mai fiţos pacient, şi zice: „W susţine că X e cel mai fiţos…” Vestea e de natură să-l socată din minţi pe Y care vine şi-i cară pumni în cap nefericitului W până când îl lasă mai mult mort decât viu într-o baltă de sânge şi până la sosirea medicilor şi-a asistenţilor. De pe margine, Bogdan priveşte cu ochi ficşi, fascinat, culoarea sângelui ce curge râuri, râuri din nasul şi din gura lui W…

            Vameşul, însă, e cuminte. Foarte cuminte. Niciodată n-a făcut necazuri asistentului ce-l are în grijă sau medicilor. Dr. Cărbunaru îl dă mereu exemplu, iar asistenţii îl laudă peste tot. E ca un copil mare. Deşi copil tot mai mic, datorită cărnurilor ce se topesc într-una pe el.

            Mănâncă puţin. Numai cireşe şi orez cu lapte. În rest, refuză totul. Iubeşte orezul cu lapte pe care asistenta Anamaria Lut îl găteşte nu doar cu pricepere, ci şi cu multă însufleţire; uneori, poetul găseşte pe fundul castronului firimituri din sufletul asistentei, adevărate delicatese pe care le mănâncă, nu se ştie de ce, plângând…

             Altfel, e trist tot timpul. Refuză să mai primească vizite. Are momente când îşi aminteşte de cei dragi şi-atunci îi vine să plângă. Dar în cea mai mare parte a zilelor şi nopţilor nu-şi mai aminteşte de nimeni. Ceasuri în şir stă şi se uită năuc la plopi. Din când în când, strivit de haosul din ţeastă îşi frământă mâinile cu violenţă şi oftează din toţi rărunchii înspăimântând pe cei ce se află în preajma lui sau frângându-le pur şi simplu inima în două de milă: „Of, of, of, Dumnezeule mare!” Simte o greutate copleşitoare deasupra creierului. Simte cum totul s-a sfârşit. Deşi nu înţelege nici cum, nici ce anume s-a sfârşit.

            În clipele de luciditate îşi aminteşte de Eminescu şi-l apucă plânsul. Nu se gândeşte la tragedia prin care trece el însuşi, ci e răpus de durere la gândul că un geniu atât de mare a fost doborât într-un mod atât de mişel de societate. Şi-atunci, culege crini de pe Aleea Florilor şi aleargă într-un suflet la capela „Sfânta Treime” din spatele Sanatoriului. Trece pragul bisericuţei de lemn în stil maramureşean răvăşit de evlavie. Crede în Dumnezeu şi-n puterea dragostei Lui. Bisericuţa e întotdeauna goală, numai duminica şi la sărbătorile mari se umple cu credincioşi veniţi din oraş. Întotdeauna e un călugăr, părintele Timotei, care aprinde pururi candele (Oare nu se aprind? Oare se sting foarte repede?) de parcă ar repeta munca lui Sisif. Vameşul se închină la toate icoanele, apoi se duce la altar şi aşteaptă până când părintele isprăveşte cu candelele şi vine să-i ia „pomelnicul”. Părintele, în sfârşit, vine în altar, pe uşa Arhanghelului Mihail, ocoleşte Sfânta Masă, apoi deschide uşa Arhanghelului Gavriil şi binecuvântează. Vameşul întinde buchetul de crini şi, cutremurat de fiorii credinţei, pronunţă: „Pentru sufletul lui Mihail Eminescu!” Apoi se retrage cu paşi mici către uşă. Sub Pantocrator şi parcă inspirat de El, poetul, luminat brusc de un gând, face cale întoarsă spre părintele care tocmai închide uşiţa diaconală şi zice cu un glas gâtuit de emoţie: „Şi pentru sufletul lui Hölderlin…” Ar vrea să mai adauge un nume, dar numele, apărut o clipă la suprafaţa memoriei, se scufundă iremediabil în abisul minţii lui zdruncinate. Nu mai ştie. Cu ochi rătăciţi – aparent profund îngândurat, în fapt extrem de confuz – se retrage spre uşa cea mare. Ar vrea să rămână mai mult în bisericuţă ca să se reculeagă în linişte şi-n imediata apropiere a sfinţilor, dar de fiecare dată simte că starea sa de păcătoşenie nu face altceva decât să profaneze puritatea bisericuţei. Iese din bisericuţă înlăcrimat. Şi imediat uită totul. Amiaza îl apucă plimbându-se pe aleea de trandafiri flămând şi foarte trist. Asistentul Cozmaciuc îl găseşte îngenuncheat în faţa trandafirilor. Oftând amarnic: „Of, of, of, Dumnezeule mare!”

            Efluviu pur şi amar, sufletul se scurge din el. Zilnic îi ies cantităţi mari de suflet pe gură, mai ales când oftează. El îşi vede sufletul cum îl părăseşte puţin câte puţin, însă nu pricepe dacă e bine sau rău. Nu mai distinge între bine şi rău, nici între viaţă şi moarte. Acum, dacă l-ar mai vizita moartea încă o dată, nu i-ar mai cere un nou răgaz. Se desprinde de la pământ.

            Un ceas întreg, înfipt cuminte în fotoliul de pe verandă, repetă acelaşi cuvânt pe care nu-l înţelege: „Poezie. Poezie. Poezie. Poezie…”

            Ca un ceas rămas fără baterie. Acele lui înaintează şovăielnic, minutarul se mai opreşte din când în când, iar o mai ia din loc puţin, iar se poticneşte; acul cel mare se împotmoleşte în smârcul repaosului absolut; secundarul se străduieşte să câştige ştafeta de unul singur. Dar e foarte greu. E imposibil.

            Nu pricepe de ce se zbate, fie şi monoton, pendulul.

            Confundă motanul cu asistenta Anamaria: „Orez cu lapte. Mai vreau…”

            Şi deodată i se face frig. Foarte frig. Mâinile, picioarele, coapsele i se răcesc ca nişte pietre. Sentiment de petrificare.

            Scurtcircuite. Frânturi de versuri. Nume de autori. Titluri celebre.

Întuneric.

Îl ia cu ameţeli.

Sete de repaus.

Întindere pe pat. Acoperire cu pătura. Cap îngropat în moliciunea catifelată a pernei. Ochi închişi. Pleoape foarte grele. Scufundare în neant…

Şi restul e tăcere.

 

Arc temporal. După o săptămână de haos. Vineri, imediat înainte de zori, când se rostesc descântece pentru liniştirea sufletului şi pentru alinarea suferinţei femeilor însărcinate, la uşa camerei Vameşului ciocăneşte cineva. După o noapte de veghe poetul abia a aţipit. Dar de pe fundul somnului său aude zgomotul. Se smulge cu dificultate din mrejele somnului. E singur; inginerul silvic, după o criză de isterie, a fost mutat în Salonul nr. 9, „Pavilionul celor pierduţi”. Tatăl lui sau altcineva, un bărbat necunoscut, deschide uşa şi pătrunde în cameră cu o tipsie în braţe. Şi ce vede?! O ţeastă de om, un fel de lavă incandescentă în formă de cap omenesc; din gâtul retezat de secure curge sânge, mult sânge. Şi sângele îi pătează teancul de Opere alese ale lui Goethe. Luat pe nepregătite, nu ştie cum îi vin în minte cuvintele Salomeei: Capul lui Ioan vreau!… Îl priveşte pe tatăl lui (sau, în fine, pe bărbatul acela străin) în ochi şi-i zice: „Tată, eu n-am cerut aşa ceva; n-am vrut capul lui Ioan. De ce mi-ai adus capul lui Ioan Botezătorul?!” Omul îi zâmbeşte larg şi cu glas blând îi zice: „E o stea, nu-i capul lui Ioan. E Fomalhaut. Nu te teme. Ia şi mănâncă!” Serj intră în cameră cu un cuţit şi o linguriţă într-o mână şi o farfurie în cealaltă. Vameşul, îndemnat încă o dată de tatăl, ia cuţitul şi taie o felie din soarele de pe tipsie. Serj îi întinde farfuria şi linguriţa şi-l îndeamnă, mut şi surânzător, să guste. Şi, da, îndrăzneşte. Şi ce colosală surpriză! Materia aceea aparent incandescentă e rece şi, ce fericire, delicioasă ca îngheţata cu cremă de ciocolată şi miere. Infinită plăcere simţind cum se topeşte materia aceea atât de dulce în gură, cum pătrunde în maţele, în stomacul şi-n sângele lui. Mănâncă, în extaz, fericire cu linguriţa. Ca şi cum s-ar împărtăşi în mod real cu trupul şi sângele Mântuitorului, trup şi sânge din miere de albine… Şi deodată, odată cu ultima linguriţă de stea din farfurie, în timp ce întinde mâna spre tipsie ca să mai primească o felie din Fomalhaut simte cum se desprinde de pământ. Levitează pentru început la zece, cincisprezece metri deasupra parchetului… „Tată, tată”, exclamă răvăşit şi de spaimă şi de fericire. „Du-te cu bine, fiule!” Binecuvântarea tatălui produce un efect foarte ciudat. Devine subit foarte uşor şi începe să se înalţe ca un balon spre tavan. Ridică mâinile deasupra capului ca să nu cumva să se lovească. Dar atingând tavanul simte că acesta nu-i din beton, aşa cum crezuse atâta vreme, ci dintr-un lichid transparent, poate chiar din apă. Şi trecând prin tavan continuă să se înalţe în văzduh în timp ce tatăl şi Serj îl privesc cu bucurie de jos. Şi se înalţă, se înalţă mereu. Spaima de la început dispare făcând loc unei bucurii fără sfârşit aidoma capodoperei lui Brâncuşi. Trece pe lângă o aeronavă British Airways, pasagerii îl privesc uimiţi pe geamuri şi-i fac cu mâna, străpunge norii şi nu mai vede oraşul. Străbate atmostera Terrei; meteori coboară în flăcări spre pământ, el se înalţă în slavă spre nemărginire. Ajunge pe orbită şi, prizonier vremelnic al dezorientării, nu ştie încotro s-o apuce. Sateliţi ca nişte insecte metalice gravitând în jurul planetei. Un Pământ frumos cu oceane albastre, continente verzi-maronii şi insule acoperite de gheaţă. Odinioară a căzut pe Pământul acesta, adus de o ploaie meteoritică pe plaiul mioritic, şi a încolţit în pântecele unei femei pentru ca să se nască după o vreme şi să fabrice frumuseţe pentru lumea întreagă. Dar aruncându-şi privirea spre depărtare e fascinat de pulberea de lumină de pretutindeni. Vrea să călătorească printre stele la fel ca magul lui Eminescu. Şi porneşte. Mereu către Părul Berenicei, acolo unde stelele-s mai rare, miliarde, nu trilioane, şi speranţa de viaţă stelară mai mare. Pretutindeni pulberi de stele ca nişte pumni de făină aruncaţi noaptea în văzduh. În faţa infinitului îl frământă un fel de angoasă metafizică, un fel de dor mistic de absolut. Nu mai are nici o dorinţă, nu mai tânjeşte după nimic, nu mai râvneşte nici măcar după fericire. Atâta doar: regretă că în univers nu sunt, alături de stele, grădiniţe de flori şi nici păduri. În rest, nu regretă nimic. Nici măcar pe Irina, nici măcar pe Ingrid, nici măcar poezia, nici măcar pe Găbiţă, nici măcar… Ba da, de Grumpi îi e dor, mai precis de ochii lui profund omeneşti. Îl îmbărbătează gândul că pe Grumpi îl va reîntâlni cândva în Câinele Mare sau, cine ştie, în Câinii de Vânătoare. Însă chiar şi de Grumpi uită după primul an-lumină parcurs de la Pământ spre bezna absolută. Incredibil cât de iluzorii sunt ambiţiile şi măririle de pe Pământ, cât de filistină e rânduiala de pe faţa pământului în comparaţie cu adevăratul sens al lucrurilor. Ne înghesuim cu miliardele pe un bulgăre de rocă care nici măcar nu contează în univers – la fel de insignifiant ca un proton în comparaţie cu Soarele, chit că la fel de frumos – şi ne mâncăm între noi şi ne ucidem unii pe alţii pentru o bucăţică de pâine, pentru un petic de ţărână. Ca şi cum furnicile s-ar război între ele mii şi mii de ani pentru a pune ghearele pe un tanc petrolier. Ridicol. Ce fac, oare, stelele pe cer de-atâtea mii de ani? Râd de noi, ce să facă?!… Străpunge staţiul cu viteza dorinţei: îmi doresc să fiu un următoarea fracţiune de secundă în Eridan şi sunt; îmi doresc să fiu într-o clipă la începutul începutului şi sunt; îmi doresc să fiu într-o secundă la sfârşitul sfârşitului şi sunt. Nu-i deloc obosit. Dimpotrivă. Simte cum în el începe să pulseze energii grandioase, simte cum energiile se arpind, cum în lăutrul lui se produc megaexplozii nucleare, cum îşi găseşte locul şi sensul în universul acesta, în sfârşit. Şi după o vreme, poate după cinci secunde, poate după un minut, poate după şapte miliarde de ani, ajunge în Părul Berenicei în vecinătatea Fecioarei şi-a Leului. Nimeni nu se bucură atât de tare în univers, nici măcar îngerii la vederea lui Dumnezeu, ca Berenice văzându-l pe Vameş călătorind spre ea. Căci Berenice, fecioară cu părul despletit, îl îmbrăţişează nu cu dragoste, ci cu absolut şi îl desăvârşeşte ca bărbat şi ca conştiinţă. Devine o stea.

* 

Moare poetul. Şi când moare poetul se întâmplă o seamă de miracole. Întâi, fotografia sa din vestibulul Casei Scriitorilor de pe Comisia Centrală începe să lăcrimeze cu sânge. În bibliotecile publice sau pe rafturile de cărţi ale oamenilor volumele de versuri semnate C. Cana se deschid şi se răsfoiesc singure, de parcă ar fi citite de cititori invizibili. La subsolul casei Cana, papagalii amazonieni din colivie şi peştişorii din acvariu, atât de dragi poetului, mor cam în acelaşi timp ca şi cum ar fi fost sugrumaţi de un gaz otrăvit. Fotografia poetului din monumentala sinteză Concertul literaturii române de azi a lui Victor-Paul Babeş dispare şi în locul ei rămâne o stea pe fond albastru parcă decupată de pe stindardul Uniunii Europene. Statuia poetului din Parcul Schumann dispare; martori credibili – un poliţist, un consilier judeţean, un procuror, un inspector CFR şi un instructor auto – susţin c-au văzut-o alergând noaptea pe Unirea Principatelor, pe Vâlcele, apoi de-a lungul căii ferate şi, ocolind antrepozitele, pe câmp; în zori, un cerşetor ar fi văzut statuia aruncându-se disperată în Milcov, iar cadavrul neînsufleţit ar fi fost găsit de un pescar pe plaja de la Răstoaca.

*

Sâmbătă. Încă noapte. Clopotele pământului bat, dar cântarea lor e mută şi neştiută de nimeni în afară de marii insomniaci, căci insomniacii află totul – şi cele văzute şi cele nevăzute şi cele evidente şi cele ascunse – în timp real. Crivăţul bântuie departe, undeva pe la capătul lumii, dar şi-a trimis deja iscoadele în acest nefericit ţinut. Ninge liniştit cu fulgi de zăpadă şi cu stele. Nu-i frig, pietrele nu mai crapă de ger. Noiembrie – copil făcut, iar nu născut – vine pe lume ca un propovăduitor al morţii şi al renaşterii. Vezi cum îngerii coboară în lume rând pe rând – Întâi Eu! Întâi Eu! Întâi Eu! Uşor, uşor, să nu vă împiedicaţi, să nu vă striviţi aripile! – pe scara nevăzută dintre cer şi pământ pe care doar marii insomniaci o pot contempla. Iată, îngerii iau înfăţişare de fraţi cucernici şi numaidecât se împrăştie pe la mănăstirile şi schiturile lumii ca să primească trupul şi sângele Mântuitorului.

Deja ziuă. E ziua glorioasă în care Domnul Dumnezeu pune punct zidirii lumii şi binecuvântează creaţia. Dar e şi o zi de mare primejdie în care Moartea umblă pe pământ secerând deopotrivă spicele fragede, spicele coapte. Şi totuşi! Unii mor, alţii se nasc, asta-i lege. Şi cei ce mor ajung degrabă în rai, căci – chiar dacă ar vrea – în iad n-ar putea să mai ajungă; astăzi iadul stă ferecat şi nici un suflet nu poate să intre în el. Azi câinii nu latră. Nu se spală. Nu se cultivă pământul. Nu se rad bărbi, nu se scurtează plete. Nu se ascut cuţite, nici săbii. Încetează marile războaie, marile certuri. Pace. E o zi de mare blândeţe. Azi pădurile de brad nu se apleacă sub crivăţ. Azi încolţeşte speranţa sub întâia pătură de omăt din acest sezon. Azi e pace şi împăcare în lume. Şi-i zi de pomenire. Morţii umblă pe pământ însetaţi şi flămânzi cerşind milostenie în stânga şi-n dreapta. Nepoţii şi strănepoţii îi ajută pe străbuni cu daruri după puterile lor. Peste tot auzi rugăciune şi vezi umilinţă. E lege. Când viaţa pierde, literatura câştigă. Când moare un om se naşte o amintire. Când dispare o amintire se naşte un personaj.

Răsare soarele, răsare un om.

În salonul 13 e lumină puternică. Agitaţie. Trepidaţie. Vorbe scurte, dar precise. Medici, asistenţi în halate. Mănuşi de plastic, miros de dezinfectant. Bisturie, forcepsuri, vase, spirt, prosoape, vată, seringi, mâini spălate cu săpun, apă rece la robinet, medicamente, aparate, tehnologie science-fiction, perfuzii, glucoză, monitoare etc. etc. În blocul operator preafrumoasa pe jumătate adormită şi cu tâmple lac de transpiraţie Irina. Pântece ascuţit ca un vulcan. Într-un colţ, o icoană: Maica Domnului cu pruncul în braţe.

Dr. Lexu şi dr. Iordan s-au decis pentru operaţia cezariană. Nu există altă cale. Copilul e în pericol de moarte. Malformaţii vaginale. Prăbuşiri de stânci de pe Munte în timpul furtunilor din ultimele ceasuri. În plus, copilul e la un pas de a fi ştrangulat de lanţul acela de carne. Necesitatea unei intervenţii rapide e de la sine înţeleasă. De pe hol, mama Ioana şi Ingrid privesc pe geam frângându-şi mâinile. Două chipuri fantomatice. Dar mai fantomă pare Ingrid, căci ea are pe conştiinţă şi cealaltă dramă despre care mama Ioana n-a aflat încă. „Doamne, nici să nu afle vreodată!…” Urmează o anestezie generală. Perfuzie în braţul pacientei.

Dr. Lexu e de părere că ar putea fi vorba de o disproporţie cefalopelvină. D. Iordan, profund nedumerit, refuză să se pronunţe. Examenul ecografic arată ceva uimitor, ceva despre care e inutil să te pronunţi până când nu vezi cu ochii tăi în lumină şi-n palmele tale. Dr. Iordan instalează sonda vezicală în uretră. Dr. chirurg Lexu primeşte bisturiul din mâna asistentei Monica Leica, aşteaptă puţin ca să treacă momentul de îndoială şi apoi, cu binecuvântarea dr. obstetrician, face o primă incizie. Sângele ţâşneşte frumos, punct cu punct; asistentul Daniel Veac îl şterge cu un burete. Apoi incizie în uretră. Dr. Iordan drenează lichidul amniotic şi pune mâna pe făt. Dar fătul pare fără viaţă, aşa încât asistenta Leica îşi face cruce crezând că totul s-a sfârşit. Totuşi, inima fătului bate. Şi cu forcepsul dr. Iordan scoate pruncul cu grijă pentru a permite chirurgului să-i desfăşoare maţul din jurul gâtului. Pruncul e tăcut. Cu ochii ferm închişi parcă refuză să privească această lume. Poate că s-a răzgândit, poate că până la urmă n-a mai vrut să vină pe lume. Şi în lumină medicii şi asistenţii sunt şocaţi văzând ce strânge pruncul în braţe: frumos, la piept, o carte. Pentru aşa ceva chiar şi cel mai mare pelvis ar fi fost prea îngust. Asistenţii îşi fac cruce, chirurgul a rămas cu gura căscată, iar dr. Iordan, ţinând pruncul în braţe, le priveşte pe Ingrid şi pe mama Ioana cu nişte ochi măriţi parcă de-o uluire enormă. Lui Ingrid i se pare că visează, aşa că se ciupeşte de mai multe ori de pielea braţului ca să verifice dacă e trează sau nu. Mama Ioana, fără ochelarii uitaţi acasă, nu vede minunea. Căci Gabriel vine pe lume cu o carte de aur în braţe. Pruncul nu ţipă, nu plânge, ci stă cuminte, parcă obosit după isprăvirea scrierii unei cărţi atât de masive. Opere complete în 1986 de pagini, atât cât îi e dat pruncului să scrie în viaţă. Asistenta Veronica Ivan vrea să ia cartea din braţele pruncului, dar acesta deschide pentru prima dată ochii şi începe să ţipe într-un fel tragic, aşa încât dr. Iordan e nevoit să-i facă semn asistentei să se îndepărteze. Numai aşa se linişteşte „marele poet”. De minune cum boţul acesta de carne poate ţine în braţe o carte atât de mare. Iese şi placenta, apoi dr. Lexu se apucă să sutureze plaga. Irina dă semne de viaţă. Asistenţii Bogdan Dragoş şi Petru Rareş o duc la reanimare. Pe hol, Irina deschide o clipă ochii şi o priveşte surâzând pe Ingrid. O mamă complet sleită, însă fericită: ştie că şi-a făcut datoria. O mamă de o frumuseţe răpitoare. 

Ca prin minune, culoarele spitalului sunt invadate de armate de reporteri care vor să afle informaţii despre venirea pe lume a deja celebrului poet român Gabriel Cana, autorul acelor minunate culegeri de poezie Şoapte către lupi, Cină pe acoperişul lumii, Versuri pentru Miruna, Evele, Bule de săpun, Cântecul astronauţilor despre care vor fi scris cu entuziasm monştri sacri ai criticii precum Nicolae Manolescu, Harold Bloom sau Hermann Dagobert. Din nefericire, poetul, baricadat în incubator, nu poate acorda nici un interviu. Doar dr. Lexu acceptă să dea câteva informaţii într-o conferinţă de presă. Prea puţin pentru lăcomia jurnalistică… 

*

Plouă trist în timp ce preotul citeşte ultimele rugăciuni. Plânsete demne, în surdină. Abia o mână de oameni îl însoţesc pe ultimul drum pe marele poet al pâmântului românesc. Restul nu vor să ştie sau nu ştiu pur şi simplu, poate că unii ar fi venit. Dar Sebastian a hotărât ca ceremonia să nu fie tulburată de circ: bocete penibile într-o parte şi huiduieli nefericite în cealaltă parte. Retrase deoparte, Ingrid şi Irina (zici c-a trecut uraganul prin sufletele lor) şi mama Ioana jelind duios, nemângâiate. Dintre prieteni, sunt prezenţi scriitorii Liviu Butucoasa, Silvia Sava-Cociu, Dinu Vrote şi Corin Braga, pictorul Ştefan Fum, fotograful Cătălin Ghimişescu şi actorii John Lehm, Victor Seul şi Aminta Rose. Moment penibil cu şirul de coroane şi panglici din partea instituţiilor Statului şi-a câtorva ambasade; Sebastian refuză le refuză pe toate scandalizând expeditorii şi societatea. Sigur, Sebi ar da orice, chiar şi cei 44 de ani câţi mai are de trăit, numai ca totul să nu fie adevărat, numai ca totul să fie din nou ca înainte, numai ca Vameşul să mai fie în viaţă sănătos şi, la fel, genial creator. Îl încearcă un sentiment de mare frustrare. Pentru ce trebuia ca el să bată ultimul cui în sicriul camaradului său?!

Grumpi suferă cel mai mult, e limpede. Pentru că nu poate îndura coborârea sicriului în groapă fuge în grădină şi se ascunde în spatele statuii lui Holger Drachmann. Geme ca şi cum ar fi fost înjunghiat. Ochii îi sunt o mare de lacrimi. Simte o durere fizică. Parcă ar răsuci cineva cuţitul în gâtul lui, aşa se sufocă. Nu-ţi vine să crezi cât de mult poate suferi o fiară care nu demult a pus pe fugă un urs la poalele Muntelui Goru salvându-şi astfel, stăpânul de la o moarte sigură.

Tăcere, reculegere în afara serviciului religios. Părintele Timotei ţine un cuvânt ce impresionează până şi pietrele. Se vede că părintele l-a iubit şi l-a citit (lucru mare!) pe poet. Toţi sunt de acord: e o pierdere enormă pentru literatura noastră. Puteam avea, peste doar câţiva ani, cel mai mare scriitor din toate timpurile. Ar fi fost suficient să-l lăsăm pe Vameş să-şi scrie Cerneala şi marile drame… Aşa, ce să facem, ne mulţumim doar cu un nou Eminescu. Va trebui să aşteptăm încă o sută de ani pentru a vedea născându-se din noi un nou titan de calibrul Vameşului. Milcovul va seca în albia sa şi peste mormântul Vameşului vor ţâşni spre ceruri zgârie-nori sau păduri sălbatice de mesteceni şi în cer multe stele vor exploda şi alte mii de mii de stele se vor naşte până când pământul românesc va reuşi să-şi adune încă o dată sevele şi să hrănească un alt crin de tăria parfumului său…  

Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte… Miros de tămânie, sunet de cădelniţă, bătaie de clopote la biserica maramureşeană de pe Fragmentului, un stol de porumbei ţâşnind în ploaie din crengile nucului…

Veşnica pomenire etc.

Deodată, când preotul aruncă primul pumn de ţărână peste sicriu norii se dau la o parte şi iese soarele, deşi ploaia măruntă nu încetează curând. Şi în vreme ce cioclii şi groparii aruncă lopeţi de pământ peste sicriu în văzduh apare un curcubeu de o splendoare care înmărmureşte pe toată lumea. Silvia ţipă scurt de emoţie amintindu-şi (şi-i şopteşte gândul acesta lui John) de elegia Vameşului Ultimul pumn de ţărână cu versul: Şi, iată, în braţele Părintelui Avraam curcubeul la schimb cu sufletul artistului…

Irina şi Grumpi, numai ei, nu pot suporta curcubeul; nu li se pare un schimb cinstit…

*

Marţi, 13 iulie Nu sunt superstiţios, însă astăzi m-am trezit – după un somn definitiv, ca să zic aşa, fără nici un vis, fără nimic în afară de o impresie de pustiire la trezire – cu senzaţia că pic într-un puţ. Şi-apoi, uitându-mă la ceas am văzut că era 13.13, exact ceasul coborârii, ieri, a sărmabului Vameş în groapă. În plus, cifra 13, marţi, o cioară pe o creangă, un pahar spart de nevastă-mea adineauri… Mă simt groaznic. Îmi vine să mă sinucid de disperare. Nu ştiu unde mi-am pierdut echilibrul şi luciditatea-brici de altădată. E drept, există multe motive să cred că eu n-am pierdut nimic. Pur şi simplu tăria cu care mă puteam lăuda odată, s-a erodat cumplit în ultimele săptămâni. Prea multe drumuri, prea multe nefericiri. Şi-apoi, acum nenorocirile Vameşului. Bietul Cosmin mă numea Canis Major şi susţinea că vin din Canes Venatici. Mi-e ruşine că a crezut aşa ceva despre mine. Grumpi l-a servit de o mie de ori mai bine decât mine. Nu trebuia să-l las singur pe fratele meu de cruce. Ar fi trebuit să rămân alături de el în avangardă, să fi rămas în miezul bătăliei literare alături de el, nu la margine. În faţa gropii mi-am dat seama că n-am mai scris un rând despre el de când cu Melancholia. Dar n-am mai scris nimic despre el pur şi simplu pentru că mi s-a părut că nu poţi lăuda la nesfârşit o operă desăvârşită. Cum ar fi să scrii un elogiu în o sută de mii de volume despre Divina Comedie (chit că ea ar merita un elogiu în milioane de volume)?! E suficient să recunoşti că poemul lui Dante e o capodoperă şi cu asta spui totul. Niciodată nu m-au convins elogiile în sute de pagini, în zeci de capitole. Pentru mine e suficient să afirm: „Textul acesta e perfectibil. Ar necesita o rescriere” sau: „O proză fără cusur”. De aceea, practic aşa-zisa critică minimalistă care coboară, în fond, din critica tematică a lui Georges Poulet. Dar acesta nu-i un argument, nici măcar o scuză. Sunt vinovat. Trebuia să fi stat neclintit alături de fratele meu. Sigur nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Cuvântul meu e greu ca un baros şi când am spus „Luaţi-vă labele de pe Faust şi Trandafirul impur” au luat labele; când am spus „Îngenuncheaţi în faţa Mărar-ului” au îngenuncheat; când am spus: „Zidiţi statuie geniului Cosmin Cana atâta vreme cât trăieşte printre voi şi-l vedeţi cum arată în carne şi oase” i-au zidit; când am spus: „Decernaţi-i Nobelul lui Cana Vameşul, căci viitorul vă va răsplăti cu monumente şi aplauze” i-au dat Nobelul… Dacă aş fi fost aici în vremea nebuniei aş fi stat drept în faţa înfamiei şi aş fi spus bărbăteşte: „Vă înşală satanele. Nu aruncaţi cu pietre într-un sfânt al literaturii române. Nu-l răstigniţi din nou pe Eminescu. Deschideţi ochii, nu vă lăsaţi prostiţi de orbire” sigur l-aş fi salvat pe sărmanul băiat. Sunt tare amărât. Nu-s deloc mulţumit de mine. Moartea Vameşului mi se pare a fi, de departe, cel mai mare eşec al vieţii mele. Îmi simt mâinile pătate de sânge. Mă simt vinovat ca şi cum eu aş fi lovit cu piatra, ca şi cum eu aş fi bătut primul piron în palma Vameşului. Cum să mă vindec de vinovăţie? Cum să-mi iau revanşa faţă de fratele meu? Cum să ispăşesc?

Dar ajunge cu lamentările. Unde s-a mai văzut câine care să plângă toată ziua?…

Mă gândesc acum că o campanie de reabilitare a Vameşului m-ar putea mântui…

George M. soseşte vineri în ţară. Marele romancier e devastat de tragedia Vameşului ca noi toţi, de altfel. Elena, care l-a văzut deunăzi pe aeroportul din Dűsseldorf, a fost şocată să constate că are în faţă un om peste care au trecut nu decenii, ci milenii. Un tată care şi-a pierdut fiul. În ultimele săptămâni, datorită şocurilor (pentru câteva sunt eu însumi responsabil…), a stat mai mult prin spitalele din Israel şi Germania. Ne e teamă că îl vom pierde. Ar fi groaznic să pierdem încă un titan; ne-ar sufoca piticii.

Am auzit că Paul şi Vali, refugiaţi în Siria, ar fi fost împuşcaţi de rebeli în timpul unui schimb de focuri cu gărzile civile din Alep. Domnul a văzut, deci…

Recitesc Echinoderme. De fiecare dată când dau pagina am impresia că îngerii mă privesc pe fereastră. Aceeaşi impresie copleşitoare de acum şase ani. Citind, simt cum mă vindec de tristeţe, cum intră energie în mine. Capodoperele probabil că au un efect curativ. Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm aici că SIDA, sărăcia şi deznădejdea pot fi combătute extrem de eficace cu citirea de capodopere precum aceasta. Cred că s-ar eradica malaria din Africa dacă din avioane s-ar arunca nu pesticide, ci capodopere. Africanii nu doar că s-ar vindeca, dar s-ar şi îmbogăţi citind Hamlet, Odiseea, Don Quijote, Luceafărul, Bătrânul şi marea, Frumoasele adormite, Narcis şi Goldmund, Cazacii, Imnuri către noapte sau Ierusalimul eliberat. Asta, măcar pentru a nu mai aştepta mila bogaţilor lumii, pentru a nu-şi mai face iluzii că ghituiţii planetei îşi vor deschide vreodată hambarele şi depozitele de aur pentru ei…     

*

Seară târzie. Crepuscul. Nici nu intră bine în curte că îndată Grumpi îi iese înainte din umbra statuii lui Aleksandr Puşkin. Bietul animal, atât de slab încât ar putea intra prin gămălia unui ac şi extrem de pustiit, are ochii roşii şi umezi: puchini şi un fel de apă, cel mai probabil lacrimi. Ingrid îl mângâie pe cap înăbuşindu-şi un strigăt de disperare. Şopteşte doar: „Grumpi, băiete, ce ne facem acum fără Cosmin?” Câinele geme scurt şi o priveşte cu o expresie jalnică. Nu mai are chef de joacă, nu mai are chef de nimic, se topeşte pur şi simplu. Refuză să părăsescă mormântul stăpânului şi-abia se atinge de cârnatul adus de Ingrid. Femeia se îndreaptă cu paşi mărunţi spre mormântul poetului, iar câinele o urmează foarte, foarte deprimat. Mormânt modest. Pământ reavăn, pietre văruite în alb. Cruce de marmură, singurul articol de lux, cu fotografie rotundă cu chipul de semizeu al geniului răpus de eterna infamie românească, numele Cosmin Cana şi anii vieţii: 1986-2027. Câteva coroane de flori de la elevi de liceu şi alţi admiratori. În fundul curţii, grămezi de coroane funerare din partea conducerii USR, a Guvernului, a Palatului Cotroceni, a revistei Dialog, a Academiei, a zeci de redacţii de edituri şi reviste din ţară, a câtorva ambasade, a Comisiei Europene, a câtorva universităţi: toate, fără excepţie, refuzate de Sebastian. Pe o panglică funerară, Ingrid citeşte un mesaj care-o cutremură: Paul Năstase, Liviu Danielopol şi Valentin Herciu, prieteni eterni, îşi exprimă regretul profund pentru trecerea în nefiinţă a Geniului Subcarpaţilor. Dumnezeu să-l odihnească în pace (căci, de iertat, nu are ce să ierte)… Îi vine să vomite. Îngenunchează lângă mormânt. Ar vrea să-i vorbească despre formidabila campanie de reabilitare a memoriei poetului declanşată de Sebastian Robu şi Gabriel Brebenar căreia i s-au alăturat puternicile voci ale unor celebrităţi ca laureaţii Premiului Nobel Orhan Pamuk, Herta Müller, Mircea Cărtărescu, Margaret Atwood şi Per Petterson, plus Marin Mălaicu-Hondrari, Marie Darrieussecq, Mo Yan, Terence Tao, Diter Nisipeanu, Jim Carey, Lady Gaga, PEN Club-ul, Casa Regală Română şi Academia de Ştiinţe din Chişinău. Dar poetul, de pe fundul mormântului, n-o mai poate auzi. Deja din bulgării de pământ au ieşit mici fire de iarbă. Ingrid scoate din coş bulbii de stânjenei. Ştie că sădite în miezul verii florile se vor vesteji, însă ea speră că, udate cu lacrimile ei sincere şi îngrăşate cu dragostea ei curată, florile se vor prinde, totuşi. De câteva zile nu mai poate citi (de fapt: răsfoi) decât vieţile sfinţilor şi tinde să creadă tot mai mult în miracole. Sigur, cel mai mare miracol ar fi ca Vameşul să învie sau, cel puţin, ca ea să se trezească într-o zi la realitate şi să afle că totul n-a fost decât un coşmar… Dar astea-s iluzii. Asta-i realitatea: crudă şi nedreaptă. Cu mâinile goale sapă în pământul reavăn. Amintindu-şi de Ion şi Panturle, Ingrid simte dintr-o dată nevoia nu de a săruta, ci de a afla cum miroase pământul. Iar pământul, frământat mai întâi în palme ca odinioară nisipul pe ţărmul Mării Negre, în vacanţă la Vama Veche, miroase a ceva nedefinit între coajă de copac şi carne (sau sânge?) de miel. Uimitor acest pământ în care intrăm ca să ieşim, mai puri, cândva la Înviere. Şi firele de iarbă care sunt tot pământ. Şi mâna mea care-i tot pământ. Şi trandafirii care-s tot pământ. Şi teiul care-i tot pământ! Uimitor cum din pământul acesta negru ies culori atât de diverse, atât de minunate! Pământul ca un creier tern din care ies cele mai frumoase poezii, cele mai frumoase opere de artă. De nu cumva şi cerul şi frumuseţea şi zeii să fi ieşit tot din pământ… Atingerea misterului o mai calmează pe Ingrid. Lângă ea se întinde, cu botul pe labe şi privind-o din când în când cu ochi mari de sub grele pleoape, Grumpi care pare nu doar distrus de suferinţă, ci şi foarte bătrân. Bietul animal nu mai aşteaptă nimic bun de la viaţă. Ar intra în mormânt alături de stăpânul său dacă n-ar fi conştient că trebuie să aibă grijă de zeiţa Irina şi de Găbiţă, deşi ei nu mai vin odată acasă (Pe unde-or fi umblând?)… Ingrid trage aer în piept, sânii i se umflă, sfârcurile împung pânza ca de păianjen a rochiei. Niciodată n-a fost atât de frumoasă ca acum, când stă faţă către faţă cu moartea. Tremurând, zguduită de un cutremur lăuntric femeia scoate din poşetă un manuscris imens. Dacă te apropii şi-i priveşti peste umăr poţi citi: Tark O’Donno. Varianta finală: Tron, Melancholia şi Adio, Babilon. Până şi Grumpi pare zguduit la vederea manuscrisului: ar recunoaşte scrisul stăpânului de la cinşpe kilometri distanţă. În ochii animalului licăreşte o clipă speranţa că poate, cine ştie, stăpânul n-a murit de una ce scrisul lui… Însă imediat vede sângele din jurul plăgii, imediat observă că în textul absolut ilizibil toate cuvintele zac moarte, că fiecare rând e un morman de cadavre, că fiecare pagină e o groapă comună şi bagă de seamă, cu mirosul lui rafinat, că manuscrisul deja miroase a putreziciune. Deci, nu mai e nimic de făcut. Ingrid depune manuscrisul în groapa săpată cu mâinile, apoi, după ce face semnul crucii cu mâna peste el, îl acoperă cu ţărână. Grumpi geme mut, ochii îi curg. Nici suferinţa lui Ingrid nu e mai puţină. Dar, fiindu-i cumva jenă de Grumpi şi vrând într-un fel să-l încurajeze prin exemplul ei demn, se ţine tare în faţa tristeţii. Chiar face eforturi să-i zâmbească lui Grumpi, deşi câinele, de-o sensibilitate aproape omenească, pricepe că ea vrea să-l amăgească. Termină de acoperit manuscrisul cu ţărână. Pe cruce scrie cu o cariocă de culoare verde, culoarea preferată a poetului: Tark O’Donno, poem. 2023-2027, iar dedesupt, Fie-i ţărâna uşoară şi îngerii să-l aibă în paza lor! Grumpi, pios, râcâie pământul cu laba: semnul crucii în limba lui.

Şi deodată o rafală de vânt spulberă părul femeii. Părul îi vine în ochi şi trebuie să şi-l dea pe spate cu mâna plină de pământ. Pe cer se adună nori de plumb. „Vine furtuna, Grumpi”, zice. „Cred că va trebui să dorm la noapte aici…” Grumpi, înţelegând, e pe punctul de a exploda de bucurie. E un animal şăgalnic care nu suportă prea multă vreme coerenţa tristeţii. Aşa încât, această mică bucurie constituie pentru el o bulă de aer; altfel, s-ar fi sufocat cu siguranţă. Şi când începe să fulgere şi imediat să plouă cu cisterna, cascadă cerească de apă şi grindină, femeia şi câinele se baricadează repede în casă.

Ingrid găteşte ceva, ouă fierte şi pânine prăjită, privită cu iubire de Grumpi. Mănâncă amândoi, jos; ea, rezemată cu spatele de frigider, el, la picioarele ei. În vremea asta, Ingrid povesteşte la nesfârşit despre Vameş, recită versuri de-ale lui, relatează tot felul de întâmplări comune din studenţie, mărturiseşte cât de mult l-a iubit… Grumpi o ascultă cu însufleţire, nu vrea să piardă nici un cuvânt. Ochii lui mari sunt ochi de om. Aşa trece timpul. Ingird confesându-se câinelui ca unui preot duhovnic foarte înţelept în stare, bineînteles, să dea sfaturi bune penitentului… Apoi, târziu, vorbeşte despre parastasul pe care trebuie să-l facă duminică pentru sufletul lui Cosmin şi-a poeziei sale… O, parcă vrea să zică Grumpi, dac-ar putea s-o ajute şi el, cu mare drag…  

Pendulul bate miezul nopţii. 

Şi, răpuşi de o epuizare cronică, amândoi pică în somnul cel de moarte… 

*

Se făce că, instalată la masa de scris, se străduieşte să scrie epilogul la Adio, Babilon şi nu poate. Numai cerurile ştiu cât de mult îşi doreşte să-l ajute pe poet. Dacă teoretic n-a reuşit să-l ajute prea mult, prin criticile ei, barem practic să-l ajute cumva. Regretă profund că nu-i ea creierul poetului. De ce nu s-ar putea face loc, totuşi, unui creier de împrumut? Adio, Babilon, proaspăt apărut pe piaţă, face vâlvă. Grandios roman în versuri în 800 de pagini extraordinar de profunde, cu mii şi mii de încăperi subterane, cu niveluri superioare până la dumnezeire şi înapoi, cu mii de personaje, viaţa însăşi transpusă pe hârtie. Dar nu-i iese nimic. Nu mai ştie nimic, nici să scrie, nu-şi aminteşte nici măcar alfabetul. Ceas târziu, în noapte. Linişte desăvârşită pe lume, doar Grumpi din living se aude şuierând cam necăjit de un vis în somn. Şi încă ceva. Un fel de paşi pe asfalt, un fel de plânset. Ingrid iese pe balcon cu paşi mici, abia respirând de teamă, cu carnea tremurându-i pe sub furou. În abisul inimii ei se ascunde dorinţa ca zgomotul acela să provină de la paşii adevăratului Cosmin, cel de dinainte de… O clipă, două se lasă cu voluptate pradă închipuirii cum că va urma pentru ea o noapte de dragoste cum n-a mai fost… Cu mana-i delicată dă la o parte draperia din faţa balconului şi priveşte pe uşa de sticlă fără a îndrăzni deocamdată să o deschidă. Cu emoţie aşteaptă ca dintr-o clipă în alta mâinile lui Cosmin să iasă din întuneric şi s-o înlănţuie cu patimă, iar gura lui să… Însă nu-i poetul. E altcineva. E altceva decât o noapte de dragoste. Simte cum i se opresc bătăile inimii. Căci vede la poartă, încercând zadarnic să deschidă, o bătrână. Fiorii, şir după şir, o străbat văzând bătrâna la poartă. Primul gând e că nu poate fi altcineva în afară de Moarte. „Dar Moartea a fost o dată pe aici”, bolboroseşte înspăimântată. „Să fi venit, oare, după mine? Sau după Adio, Babilon?!” Totuşi, îi trece repede spaima cea mare văzând cum dintr-o dată din susul străzii apare un trecător. Un gunoier… Serviciul de salubritate lucrează noaptea, într-adevăr… Bărbatul, livid, parcă descompus de tuberculoză, dar cu un glas destul de binevoitor întreabă: „Măicuţă, măicuţă, da’ pe cine cauţi, acu’, la miezul nopţii?” „Pe fiul meu”, zice bătrâna cu glasul plin de jale. Omul se scarpină la ceafă cam încurcat şi zice: „Păi, pe domnu’ Cana îl ştim… Suflet bun, în fiecare noapte îl vedeam scriind la lumina lămpii cu abajur. Copilaşii mei îi citesc cu plăcere basmele… Câteodată ne mai servea cu un pahar de ţuică. Iar doamna Irina ne dădea mereu prăjituri pentru copilaşi. Oameni vrednici. Numa’ că acu’ îs plecaţi de acasă”. Bătrâna, fâstâcindu-se, îndrăzneşte cu jumătate de gură: „Da’ pe unde-or fi plecat?” Omul dă din umeri: nu ştie. Totuşi, adaugă şovăind: „Poate o fi nascut doamna Irina, că era gravidă. Poate că-s la spital amândoi…” Apoi omul, punându-şi mătura şi lungul făraş pe umăr, îşi vede de drum. Bătrâna rămâne în faţa porţii neştiind încotro s-o apuce. Dintr-o dată, Ingrid simte un imens potop de milă cucerindu-i inima. Coboară într-un suflet şi-i deschide poarta. Bătrâna, nedumerită, o priveşte câteva clipe cu atenţie şi zice parcă gâtuită de emoţie: „Dumneata eşti Irina?” „Nu, nu”, zice Ingrid ca şi cum s-ar apăra de o acuzaţie nedreaptă, „sunt o prietenă de familie, ştiţi…” Bătrâna nu ştie, nu cunoaşte. Intră în curte sprijinindu-se în baston. Refuză invitaţia de a intra în casă: „E cald afară şi lună plină, maică, destulă lumină pentru amândouă…” Se aşează pe bănci faţă către faţă. Bătrâna e mulţumită să aibă în faţă o copilă atât de splendidă. Sufletul lui Ingrid tresaltă de bucurie şi emoţie, căci bătrânica seamănă foarte bine cu tanti Polixenia Ion. La fel ca scumpa tanti Polixenia, se poartă în port popular: ie şi catrinţă, batic şi brâu, plus ciorapi de lână şi opinci. Ar vrea s-o întrebe dacă nu-i e foaaarte cald cu ciorapi de lână şi cu…, dar îşi aminteşte că sărmanii bătrâni, la fel ca reptilele, au sângele rece. Pare devastată de un război lăuntric. Obraji bombardaţi, tranşee, râuri de lacrimi secate, ochi înroşiţi, mâini scheletice care nu mai au ce lacrimi să şteargă pentru că izvorul e secat. Totuşi, dacă dai zgura celor cinci sute de ani la o parte, obţii un chip de doamnă de o frumuseţe răpitoare care ar frânge multe inimi şi ar devasta în eternitate multe somnuri liniştite. „N-o fi chiar tanti?!” Nu are timp să-şi răspundă, căci bătrâna, fără nici o introducere, începe să se tânguie: „L-am pierdut, maică. Fiul meu, copilul meu. Unde nu l-am căutat? Am fost în sate şi-n oraşe şi nu l-am găsit. Am cercetat păduri şi munţi şi nu l-am găsit. Şi-n stele am fost şi tot nu l-am găsit. Am plătit slujbe la zece mănâstiri şi patruzeci de preoţi s-au rugat pentru această măicuţă necăjită. A pierit. A intrat în pământ, maică. Lasă-mă să mai plâng un pic, poate că prin plânset o să mi-l dea înapoi cine mi l-a luat. Căci cine ar avea inimă de piatră ca să nu se îndure de o măicuţă cu inima sfărâmată? Şi ce frumos era fiul meu! Mândru scriitoraş de şeapte ori mai mare decât Augustin Doinaş şi de zece ori mai adânc decât Blaga. Frumos cum numai pe Eminescu l-am mai avut odinioară pe când stelele năşteau pui vii şi nu-i lăsau să moară. Ţesător de frumuseţe: aşa a fost copilul meu, băiatul meu, pentru că eu i-am predat frumuseţea şi el a învăţat-o foarte bine. Mândru ciobănel tras printr-un inel. Feţişoara lui spuma laptelui; mustecioara lui spicul grâului; perişorul lui peana corbului; ochişorii lui mura câmpului!…” Lui Ingrid i se frânge inima în două. Simte că se sufocă de durere. Şi nu i se pune doar un nod în gât, ci i se pune ştreangul în jurul gâtului şi parcă i s-ar smulge scăunelul de sub picioare. Dacă ar fi singură pe câmp sau pe vârf de munte ar urla până când i-ar sări ochii din cap de disperare. Totuşi, nu vrea s-o îndurereze pe mâicuţa bătrână. Ar fi o cruzime să-i spună măicuţei despre marea tragedie. Se îndură s-o mintă frumos pe bunicuţă: „Măicuţă”, zice, „ascultă-mă în tihnă. Potoleşte-te, trage-ţi sufletul şi ascultă-mă cu luare aminte. Îţi dau o veste bună. Fiul tău, poetul, vieţuieşte frumos sub cerul poeziei. Dar el nu mai vieţuieşte aici, în lumea aceasta, căci ea nu îl mai încape. Ridică-ţi o clipă privirea spre cer şi priveşte luna. Spune-mi: ce vezi?… Nu-i aşa că nu vezi o lună pustie şi tristă, ci două chipuri de îndrăgostiţi fericiţi?… Uite, priveşte mai bine!… Vezi, fiul tău ne priveşte zâmbind discret pe sub mustaţă. Chipul lui e scânteietor ca o făclie de zăpadă, pletele lui cad valuri, valuri într-o cascadă întunecată, iar ochii lui răzbat până aici şi parcă mă întreabă ceva despre tine. Îl vezi?… Bun. Şi-acum priveşte-o pe crăiasă!… Nu-i aşa că e de-o frumuseţe răpitoare?… Dintru început dragostea îi uneşte fără să-i despartă nici o secundă şi-i înalţă de pe pământ la cer… Să-ţi spun câte ceva despre nuntă?… Păi, nunta are loc sus la curţile dorului, colţ cu poarta raiului. Nu-ţi închipui pe ce minune de imaş îs mesele întinse şi nu-ţi dai seama cât de bogate şi alese-s bucatele…”

Măicuţa bătrână ascultă în tihnă, ca într-un vis. Şi nu ştie Ingrid de ce, terminând, parcă după un veac, nu ştie Ingrid de ce măicuţa pleacă oftând. Nu ştie de ce măicuţa, deşi lămurită în timpul relatării marii nunţi a fiului ei, continuă să bată din nou din poartă în poartă pe toţi întrebând şi la toţi zicând etc. etc.

În zori, Ingrid se trezeşte murmurând un fel de rugăciune: „Măicuţă Literatură Română, ah, de ce nu crezi, Măicuţă, că fiul tău…” 

*

Vecinii, cei dintâi, apoi trecătorii percep anumite sunete stranii venind dinspre mormânt. Zile şi nopţi vântul urlă, teii jelesc. Irina s-a mutat la Ingrid, căci, literalmente distrusă, nu mai poate locui în casa fericirii decedate. Găbiţă, botezat de familia Robu, gângureşte ca o păsărică fără griji toată ziua; ce-i pasă lui de nefericirile celor mari… Pentru el se pregătesc alte cutremure, alte bombardamente, dar până atunci se bucură de ceasul efemer al inocenţei şi de celebritatea pe care i-o asigură poemele sale. Patrulele de poliţie din zonă sunt solicitate în mai multe rânduri. Inginerul Vasile Sava: „Domnule, vin zgomote ciudate dinspre mormântului Poetului…” Bucătăreasa Maricica Polixenius: „Exact, un fel de prăbuşire de galerii…” 

Oamenii simpli vorbesc deja despre strigoi. Preoţii se închină, neştiind ce să creadă; unii îşi dau cu părerea că ar putea fi vorba de „păcate ascunse care, vedeţi d-voastră, iubiţi credincioşi…” La procuratură se primeşte o solicitare de deshumare a Poetului, dar procurorul de caz ezită să ia o decizie până la revenirea în ţară a Ministrului Literaturii. Rumoare în societate. Presa vuieşte în faţa acestui caz ce miroase deja de departe a senzaţional. Zilnic apar titluri precum:

POETUL CANA VAMEŞUL – SUB SEMNUL BLESTEMULUI? CAZ FĂRĂ PRECEDENT ÎN ANALELE LITERATURII ROMÂNE: UN POET-STRIGOI. CE FORŢE OCULTE ALIMENTA „GENIUL” LUI CANA VAMEŞUL? ATAC INFAM LA EMINESCU: CE IMPOSTOR ATENTASE LA CELEBRITATEA POETULUI NEPERECHE… CAZUL VAMEŞULUI – POSIBIL PACT CU DIAVOLUL? VAMEŞUL ERA, OARE, MARE PREOT WICCA?

Seară de seară poporul român de pretutindeni urmăreşte cu sufletul la gură serialul marca WOW TV: DOSAR SENZAŢIONAL: MARTORI DE ÎNCREDERE DEZVĂLUIE FAPTE HORROR DIN ATELIERUL „CREATOR” AL POETULUI DE NOBEL – POEZIE GENIALĂ ÎN SCHIMBUL SACRIFICIILOR UMANE… 

Ingrid şi Irina, aflate în paza îngerilor Sebastian şi Elena Robu, stau departe de toate aceste zvonuri. Mai mult, Sebastian consideră aceste zvonuri ca fiind nişte atentate perfide la adresa memoriei poetului. Pentru a-i ţine departe pe curioşi angajează nişte agenţi de securitate ca să păzească casa Vameşului. De altfel, pentru mai multă siguranţă Sebastian se instalează în casă. Îi vine foarte greu să păşească pe culoarele şi prin odăile în care încă se simte mirosul de pastă de pix şi de text proaspăt printat pe hârtie slovacă. Instalat la masa de scris a poetului Sebastian simte cum se îneacă şi pentru a trece peste momentul greu iese pe balcon unde-l aşteaptă Grumpi.

Câinele e iarăşi devastat nu atât de tristeţe, cât mai ales de dor. Sebi mângâie câinele pe cap încercând să-i aline suferinţa. Câinele nu-şi poate lua ochii de la mormânt, după cum n-a făcut-o nici un ceas de la înmormântare încoace. Spre deosebire de stăpână şi de Ingrid, el nu şi-a putut părăsi stăpânul, nici casa. Căci aici zac, vraf peste vraf, nu doar memoria stăpânului, ci şi manuscrisele lui, plus toate obiectele iubite de el. Uite, mulajul acesta, de exemplu: e „ultimul chip” al lui César Vallejo luat de stăpân dintr-un anticariat parizian. Uite zecile de mii de cărţi din bibliotecă: pe toate le-a atins, le-a citit şi le-a iubit stăpânul. Uite miile de fotografii ale stăpânului. Uite mirosul lui pământesc. Uite patul ascezei sale. Uite fotoliul în a stat ţeapăn atâta vreme şi-a scris şi-a citit. Uite laptopul acesta: în faţa lui s-a răstignit stăpânul de-atâtea ori în viaţă şi tot de atâtea ori şi-a dat creierul şi sănătatea pentru a scrie la tastatura lui capodopere. Uite DVD-ul acesta: muzica lui a alinat de-atâtea ori sufletul stăpânului. Uite casa asta: stăpânul a cumpărat-o cu banii obţinuţi în urma scrierii cu atâta patimă a Melancholiei. Aşa încât, Grumpi ştie ce comoară păzeşte. Deşi fără nici un chef, aproape complet desprins de lumea asta prihănită, e cu toate simţurile în alertă. Nu-şi poate lua ochii de la pământul deja acoperit de buruieni. Urechile scanează ca nişte radare fiecare zgomot de vine de acolo.

Seară. Stelele se ivesc una câte una: Întâi Eu. Întâi Eu… Soarele dispare ai zice definitiv în spatele Muntelui Răiuţ.

Bec aprins afară non-stop de când cu decesul poetului. Lumină permanentă ca o lumânare aprinsă pentru pomenire.

Şi deodată, Grumpi latră scurt năpustindu-se spre grilajul de fier forjat al balconului. Ce face? Ce vede cu ochii lui mari? O clipă, Sebastian crede că bietul câine vrea să se sinucidă aruncându-se în gol. Dar imediat, înţelege. Înţelege şi nu prea. Căci ce să mai înţelegi?!

            Ţărâna mormântului e brăzdată dintr-o dată de fisuri.

            „Hristoase”, exclamă Sebastian. „Ce se întâmplă?!” Urmat de Grumpi, se repede înapoi în cameră, apoi pe hol şi, în jos, pe scări. Ajung afară dărâmaţi de spaimă. Atraşi de zgomote vin în curte şi cei doi agenţi de pază: „Domnu’ Robu, ce se întâmplă, ce se întâmplă”, întreabă năuciţi.

Nu se poate da nici un răspuns, căci nici nu există unul.

Stânjeneii cad parcă seceraţi de boli lăuntrice. Crucea vibrează. Pietrele se dau la o parte. Apar un fel de muşuroaie, deşi nu vezi nici o furnică, nu simţi nici o cârtiţă. Şi apoi! Şi apoi! Mormântul ia formă de vulcan şi începe să scuipe nu lavă, ci fiinţe.

Rând pe rând din pământ ies Cosmin Cana însuşi înveşmântat în giulgiu larg şi alb, apoi, abia recunoscându-le, personajele sale (?!): Maria-Maria (poemul Lebăda), Hhluű Ayk şi Ttah Haa (Îndrăgostita…), Monica Lunai & comp. (Echinoderme), Gina Matei (Faust şi Trandafirul impur), omenirea din Tark O’Donno, Jasmine Paul (Pânza de mercur), Iisus copil (Hristos Iisus al păpădiei), Căprioara Adam (Mărarul), războinicii din Cruciamentum etc. etc. etc. etc. Mii şi mii de oameni, mii şi mii de chipuri, mii şi mii de identităţi. Uluitor cât de mult a putut să creeze acest om! Abia acum Sebi îşi dă seama câtă viaţă a creat prietenul său pe lume. „Ar trebui să vadă asta şi amicii Paul şi Vali”, murmură. Agenţii de pază, înmărmuriţi, stau cu mâinile pe bulane fără nici o reacţie. Cum dracu’ să-ţi vină să crezi?!… Grumpi, în schimb, e la un pas de a exploda de fericire. Îl vede pe iubitul stăpân! Şi ajunge în pragul extazului văzând cum îi face stăpânul cu ochiul complice ca-n vremurile bune. De bucurie îi vine să ţopăie şi să latre scurt. Ar lătra mai tare dacă nu l-ar intimida enormul şir de oameni şi nu atât enormitatea şirului de oameni, cât mai ales diversitatea lui. Femei răpitoare prin frumuseţe cum numai cel mai sensibil poet de pe lume ar putea concepe; războinici neînfricaţi cu săbii de foc în dinţi coborâţi parcă din stirpea zeităţilor scandinave; omenire bizar extraterestră (popoarele Tark O’Donno & personajele din prozele şi poemele science-fiction), fecioare de-o puritate absolută; copii foarte drăgălaşi; bătrâni înţelepţi; artişti de geniu; călători în timp şi exploratori de spaţii; savanţi; întemeietori şi reformatori de religii; zei şi zeiţe; asceţi; personaje istorice imaginate altfel decât în tratatele de istorie; animale; plante; planete; universuri.

Şi de parcă îngerii lui Dumnezeu ar fi rezemat din nou scara la cer ca odinioară pentru Iacob, şirul începe să urce pe trepte invizibile pas cu pas către cer. Vameşul aşteaptă la baza scării ca să urce toată lumea. Dacă nu-l vezi nu-ţi poţi închipui cât de fericit este. Surâde tuturor cu bunătate. Chiar şi fără corp, Vameşul e blândeţea însăşi.

Şi când toate creaturile au urcat pe scară şi când capătul şirului, intrat deja în nori, nici măcar nu se mai vede în lumina lunii Vameşul însuşi pune piciorul pe prima treaptă. O clipă priveşte încă o dată mormântul; să nu cumva să mai fi rămas cineva nemântuit acolo. Apoi, întorcându-se către cei vii, îşi ia la revedere de la toţi făcându-le cu mâna. Pare un moment nedumerit, poate dezamăgit. Cu siguranţă regretă că nu-s aici Irina, Găbiţă şi Ingrid… Bărbaţilor le surâde, parcă le mulţumeşte. Pentru Grumpi a pregătit ceva deosebit: îşi duce pumnul strâns la inimă aratătând locul gătit prietenului său în veşnicie. Grumpi, înebunit de fericire, latră iubitor de mai multe ori; îl priveşte scurt pe Sebastian cu ochi căprui foarte nevinovaţi, extrem de fideli. Pare nehotărât sau hotărât, nu ştie nici el…

Vameşul se întoarce cu spatele la toţi, mai priveşte o dată casa, copacii, grădiniţa de flori, statuile scriitorilor, bancile pe care şi-a odihnit de-atâtea ori oasele ostenite, peretele bibliotecii… Şi gata. Începe să urce treaptă după treaptă la cer. Deja ultimul „om” din şir, Marian din proza Moştenirea mea literară, se află la treizeci, treizeci şi cinci de trepte distanţă. Frumos bărbat, frumos asemenea unui înger. Sebastian se îneacă de emoţie. Băieţii de la pază, dezmeticiţi în sfârşit, îşi fac cruce pe furiş.

Grumpi, însă, nu suportă ca stăpânul să-l părăsească încă o dată…

Sebastian vede ca prin vis cum câinele se smulge de lângă el, decis şi ferm, şi se năpusteşte pe scări în sus pe urmele stăpânului. Vameşul, surprins, se apleacă şi-l mângâie pe cap şi-l sărută pe bot. Bietul animal, din nou înlăcrimat, mârâie extraordinar de fericit. Nici nu mai aruncă vreo privire spre pământ. Nu urcă, ci ţopăie alături de stăpân mereu, mereu spre cer.

Deodată, Sebastian simte cum se fisurează ceva în el. Ar vrea să se năpustească şi el în sus, pe scară, alături de geniul şi iubitul său prieten, însă prea multe datorii de împlinit îl leagă încă, inextricabil, de lumea aceasta. Mânat de dor, de iubire sau de altceva, strigă: „Frate Cosmin! Te rog, dă-mi un semn!”

Nu, nu s-ar fi aşteptat ca Vameşul să-l audă de acolo, din înălţime…

Vameşul bagă mâna în sân şi scoate nişte hârtii pe care le lasă să cadă pe pământ. Hârtiile cad şovăielnic aruncate încolo şi încoace de curenţii văzduhului. Totuşi, dirijate parcă de un duh toate se adună la picioarele lui Sebastian…

Un poem scris în mormânt de Vameş!… Lacrima rerum sum.

Sebastian abia îşi aruncă ochii pe primele versuri când băieţii îi atrag atenţia: „Domnu’ Robu! Domnu’ Robu! Ia priviţi!” Într-adevăr, norul se dă la o parte şi lasă să se vadă un fapt uimitor pe cerul care, ce surpriză, nu-i chiar aşa departe, îl poţi nimeri cu o săgeată. În cer se deschide o uşă. Şi pe uşa Împărăţiei Cereşti iese o lumină orbitoare cu care abia îţi poţi obişnui ochii, lumină ce luminează lumea ca soarele ca şi cum ar fi miezul zilei; luna, prin comparaţie, pare de smoală. Şi îngeri strălucitori apar în prag şi-i îmbrăţişează pe toţi. Şi toţi sunt primiţi în ceruri cu mare bucurie de îngeri. Ultimii intră Vameşul şi Grumpi. Pare să fie o mică discuţie între Vameş şi îngeri. Căci îngerii acceptă cu dificultate ca un câine netrecut prin furcile caudine ale morţii să intre în Împărăţie. Dar Vameşul se pare că pune chezaş sufletul bun al lui Grumpi. „Şi-apoi, Grumpi s-a mântuit deja când mi-a salvat viaţa în munţi…” În faţa argumentului suprem al Vameşului, Îngerul cel Nenumit se scarpină în cap jenat murmurând: „Aaa, da; uitasem… Păi, în aceste condiţii, poate trece şi el…”

Nemuritorul Bendac

Sunt zile calde şi totuşi parcă gonite de vânt mereu către sud laolaltă cu păsările. Nu doar eu, ci şi Mariusică şi Serj avem probleme cu dinţii. Una, două ne trezim cu dinţii căzându-ne în farfuria cu supă sau rămânând în felia de pâine. Ca să ne crească alţii în loc şi ca nu cumva să rămânem ştirbi mama ne îndeamnă să ieşim afară şi să-i aruncăm degrabă peste casă cântând: „Păsărică-rică, dragă rândunică, ia un dinte de băieţel şi dă-mi unul de oţel!” Cu toate astea, durerile mici ale noastre nu se compară cu groaznicele crize de dinţi ale mamei. Când vine toamna vin şi necazurile cu dantura pentru mama. Dar noi nu ştim ce înseamnă cu adevărat aceste dureri. Pentru noi problemele dentare ale mămicii înseamnă că iarăşi vom rămâne singuri acasă câteva ceasuri. Şi într-adevăr, rămânem şi de data asta singuri. Aşa încât, primul lucru pe cale-l facem e să ne ducem la ţarcul găinilor ca să ne războim cu Bendac. Înarmaţi cu beţe ne apropiem de gardul de sârmă împletită şi înainte de a trece la acţiune ne minunăm minute în şir şi ne întrebăm uimiţi cum de-a devenit Bendac atât de al dracului. Povestea lui e nu-i una obişnuită. La început a fost un ou din aprilie anul trecut. Fraţii lui au eclozat unul câte unul şi după numai trei nopţi i-a măcelărit un dihor. Bendac, care eclozase ultimul, a supravieţuit ca prin minune rămânând ascuns sub cadavrul călduţ al cloştii. Treziţi cu noaptea în cap de zgomotul din coteţ tata şi mama nu l-au mai găsit în viaţă, deci, decât pe acest pui care, abia ieşit din găoace, nici nu se putea ţine pe picioare şi, udat de sângele cloştii, tremura de frig. Noi, copiii, l-am adoptat îndată, deşi tata se arăta sceptic în privinţa şanselor lui de supravieţuire. L-am ţinut la căldură şi i-am dat să mănânce mălai cernut, apoi firişoare de iarbă tocate mărunt, mărunt şi l-am pus pe picioare. Ceilalţi s-au plictisit repede de pui, dar eu şi mama ne-am ataşat profund de el. Numele l-a primit de la mama. Trezindu-se într-o lume populată de oameni mici şi mari şi nu de găini Bendac s-a comportat de la început ca fratele nostru mai mic. Oriunde ne duceam noi mergea şi el. Orice mâncam noi vroia şi el să guste. Şi pentru că habar n-avea de pericolele specifice speciei lui vederea sau întâlnirea cu o pisică nu-i trezea nici un sentiment de teamă. Dimpotrivă, la vederea vreunui motan care îl privea dintre butucii de viţă-de-vie lingându-se lacom pe bot şi gata să atace prada lipsită de apărare Bendac ieşea în întâmpinarea fiarei şi de multe ori, fără să-şi dea seama de pericol, ajungea până între labele motanului şi începea să-i ciugulească firimiturile de pâine din blană; de fiecare dată, motanii se retrăgeau uluiţi ca din faţa celei mai mari grozăvii parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor că au în faţa un pui de găină şi nu un căţeluş. Niciodată nu s-a întâmplat să nu pună pe fugă motanii şi pisicile cu inocenţa lui incredibilă. Totuşi, Bendac nu suporta sub nici o fomă singurătatea. Avea o nevoie enormă de prezenţă umană şi mai ales de prezenţa prietenilor lui. Dacă nu ne vedea pe mine sau pe mama pur şi simplu plângea toată ziua, adică piuia jalnic ceasuri în şir şi refuza să mănânce. În schimb, când ne vedea ieşind din casă sau apărând de după colţul casei ţi se părea că intră în extaz. Sau, dacă nu ne vedea, avea nevoie de glasurile noastre. Dacă ne auzea vorbind se liniştea şi îşi vedea de ciugulit fire de iarbă. Dar cel mai fericit îl făcea dialogul. Cât era ziua de lungă îi vorbeam, îi cântam, îi povesteam şi, fapt uimitor, părea să înţeleagă cuvintele noastre. Dresorii profesionişti m-ar fi invidiat dacă ar fi văzut cum Bendac răspundea perfect la comenzile mele. Ziceam: „Vino încoace!” şi venea; „Dansează!” şi începea să zburde, să se învârtă în jurul unei pietricele dând din micuţele lui aripi şi să piuiască fericit; „Du-te la cireş şi adu-mi un gândăcel!” şi se ducea şi-mi aducea un gândăcel şi aşa mai departe. În cazurile extraordinare, când aveam prea multă treabă şi nu puteam sta cu el, Bendac venea după noi în casă şi începea un du-te, vino foarte caraghios şi uneori cam disperat invitându-ne, astfel, afară; de cele mai multe ori, noi nu puteam să-i urmăm îndemnul, aşa că, resemnat, se aşeza într-un colţ şi stătea cuminte până când ne terminam treaba şi puteam să-l urmăm afară, la joacă. Ne era foarte drag. Pentru noi, copiii, Bendac nu era, repet, un pui de găină, ci un frăţior, iar pentru mama era ca un fiu. Ţinându-se toată ziua după noi era firesc să ajungem în nenumărate rânduri şi lângă curtea găinilor. Dar găinile, monstruase ca nişte dinozauri, îl speriau atât de tare încât, cum le vedea, o lua la fugă mâncând pământul. Nici o nevăstuică nu l-ar fi speriat la fel de tare ca găinile. Mama se simţea vinovată într-un fel, căci, susţinea ea, noi toţi am fi retezat legăturile fireşti dintre Bendac şi specia sa şi, în consecinţă, am săvârşit un mare păcat. Văzând puişorul cu ce spaimă se îndepărtează de găini mă întrebam, cum mintea mea puţină, ce s-o fi petrecând în mintea lui şi mai puţină. Să te temi de specia ta, de lumea ta. Să pricepi că prietenii tăi sunt călăii de mai târziu. Să înţelegi că nu eşti decât o jucărie. Să pricepi că nu mergi în direcţia cea bună. Să faci pact cu diavolul şi să-i slujeşti lui nu ca unui idol, ci ca unui frăţior. Să te fisureze lăuntric gândul că va trebui să rupi cu cei la pieptul cărora ai deschis prima dată ochii pe lume. Să nu ai alte amintiri în afară de amintirile cu oamenii. Să pricepi că tu nu eşti om şi că niciodată nu vei deveni unul. Cine ştie ce se petrecea în căpuşorul lui!… Când îl luam în braţe şi îl închideam în palme ca într-o cochilie el se pitea bine închizând ochii crezând pesemne că se reîntoarce în oul din care-a fost luat. Picioruşele reci se încălzeau iute în palmele mele, iar pliscul îmi gâdila uşor podul palmei şi-mi făcea impresia că nu închid în carapacea mâinilor un pui, ci un viţeluş ce vrea să sugă la ugerul mamei sale. Îl întrebam: „Cum te simţi, Bendac? Ţi-e somnic?” Iar el, în loc de răspuns, piuia slab. Întredeschideam palmele, iar el simţea aerul răcoros şi lumina invadându-l şi îndată ridica pleoapele de pe ochişorii rotunzi. Surâdeam, iar el îşi acopera iarăşi ochişorii piuid fericit. Între palmele mele, cel mai agreabil hotel de pe faţa pământului, Bendac uita toate necazurile acestei vieţi, toate întrebările existenţiale, toate spaimele şi toate pericolele şi se putea odihni în linişte şi pace desăvârşită. Însă timpul trecea, iar Bendac se transforma. Noi aveam nevoie de ani buni ca să ajungem oameni, el n-avea nevoie decât de câteva luni ca să devină cocoş. Mai întâi puful de aur care-l acoperea în întregime a început să se urâţească şi apoi să fie înlocuit de mici pene care, crescute neuniform, îi dădeau un aspect dezagreabil. Apoi penele i-au mai crescut, l-au acoperit în întregime şi, astfel, şi-a recăpătat frumuseţea, dar nu frumuseţea cea dintâi şi nici frumuseţea cea de pe urmă. În curând, crescând într-o lună cât alte păsări într-o viaţă n-a mai fost chip să-l închid în cochilia palmelor, fapt regretat nu doar de mine, ci şi de el. Târziu a înţeles că a crescut prea mare şi că nu mai încape între palme. Hrana i s-a diversificat: de la mălai, firişoare de iarbă şi furnici, plus apă şi ceai în solniţă a trecut la grăunţe de porumb, frunze de sfeclă şi insecte mari, plus apă în cratiţă. Din vânat a devenit în scurt timp un veritabil vânător. Pisicile au început să fugă de el zărindu-l încă de departe şi nu-l mai pândeau ca odinioară. Ia şi în greutate, astfel că la capătul unei luni şi jumătate e la fel de greu ca o sfeclă. Cu toate astea, ataşamentul său faţă de noi nu cunoaşte nici o fisură. Suntem la fel de buni prieteni, ne însoţeşte pretutindeni şi e la fel de curios şi jucăuş ca noi toţi. Numai că după o vreme băgăm de seamă că Bendac al nostru devine tot mai melancolic. Într-o seară, mâhnit fiind de starea jalnică a frăţiorului cel mic, stând pe scările din faţa casei alături de el îl întreb cu glas duios: „Ce se întâmplă cu tine, măi băiat?! De ce eşti aşa de trist?…” El nu-mi răspunde decât cu un piuit slab şi cu o pâlpâire melancolică a pleoapelor. A doua zi, rămânând singuri acasă, îi facem un necaz foarte mare. Serj e de părere că Bendac ar suferi de păduchi, aşa că propune să-l spălăm. Zis şi făcut. Mariusică încălzeşte apă la aragaz (deşi mama ne-a interzis categoric să umblăm cu focul şi să pornim aragazul…), eu chem cocoşelul care vine îndată, iar Serj aduce nişte săpun. Bendac, venind iute, sare în braţele mele şi ne priveşte pe toţi cu dragoste, deşi foarte nedumerit de jocul nostru. Şi când Marius aduce ligheanul cu apă potrivit de caldă eu vâr biata pasăre în apă, iar Serj se apucă să o frece cu săpun. Bendac s-a zbătut uluit, la început, extrem de speriat, pe urmă, şi pentru prima dată am văzut licărind în ochii lui frica: frica de noi. Jumulit, frecat şi stors ca o rufă, numai Bendac să nu te fi numit în clipele alea!… Din fericire, duşul n-a ţinut foarte mult, doar atât cât să stârpim orice urmă de păduche, aşa că după nici cinci minute Bendac s-a pomenit înfăşurat ermetic într-un prosop şi aşezat pe prag la soare. L-am lăsat acolo, apoi m-am dus să vărs apa din lighean. Când m-am întors, cocoşelul s-a ferit de mâinile mele. „Nu te bat”, am zis. Şi am pronunţat aceste cuvinte cu durere în suflet. Mi-am dat seama că ceva, ceva din prietenia noastră s-a fisurat. Am început atunci să-l mângâi, iar el şi-a recăpătat cât de cât încrederea. „N-am vrut să-ţi pricinuim nici un rău”, i-am zis în şoaptă, „am vrut doar să te ajutăm să scapi de păduchi şi de tristeţe…” Pasărea m-a privit cu ochi tulburi şi mi s-a părut că, vai, nu m-a înţeles. După aceea, au trecut zile şi nopţi, iar Bendac părea să fi rămas acelaşi, părea să ne fi iertat. Ne jucam din nou, povesteam din nou, descopeream iarăşi lumea diversă împreună. Creşteam împreună. Dar el parcă creştea mai iute decât noi şi învăţa pe dinafară lecţia vieţii mult mai iute decât noi. Curând Bendac sări pragul adolescenţei lăsându-ne pe noi, puii omului, la ani-lumină în urmă. Şi dintr-o dată, inocentul Bendac a început să privească cu alţi ochi spre curtea găinilor. Spre sfârşitul primăverii şi-a început cariera de ceasornic a curţii noastre. Prima dată l-am auzit cântând într-o după-amiază când mă întorceam de la grădiniţă. Din stradă nu mi-am dat seama ce pasăre ar putea fi, căci era un cântec subţire, sugrumat aş zice, ca o trecere nehorărâtă a arcuşului pe corzile viorii. Doar intrând în curte am înţeles că, ce surpriză, cântăreţul e însuşi Bendac. „Ce faci, Bendac? Tu cânţi?” Pentru prima dată Bendac nu mi-a aruncat nici o privire. Nu, nu-l mai înţelegeam. Ce se întâmpla cu el?! Se purta foarte ciudat în ultima vreme. Mă gândeam că poate o fi din cauza faimosului duş, că poate ne poartă tuturor ranchiună. Observam cu părere de rău că Bendac cel drag al nostru devine tot mai distant. Nu ne mai căuta disperat când nu ne zărea prin jurul lui. Nu mai intra în panică simţindu-se singur, singurel în toată curtea. Şi în vremea asta creştea. În timpul verii a fost cea mai liberă pasăre de pe faţa pământului. Ca să mai astupăm cumva ruptura din stăvilar şi să nu se scurgă toată dragostea cocoşului pentru noi făceam totul ca să-i intrăm în graţii. Îl îndopam cu cea mai bună mâncare. Îi acordam atenţie cum nu acordam decât îngerilor în timpul rugăciunii de seară. Până şi hăinuţe şi ciuboţele i-am făcut eu şi Serj doar, doar îi vom dovedi cât de mult îl iubim. Dar zadarnic. Bendac, în mod limpede, se sălbăticea de la o zi la alta. Descoperirea aceasta venea să pună sare pe rana din inima mea provocată de dispariţia Brigaelei. Copilăria lui Bendac îmi mai mângâiase cât de cât sufletul sfâşiat, pusese un pic de miere în potirul cu otravă pe care îl beam zi de zi. Înţelegeam că Bendac a căzut de pe treptele evoluţiei umane sau, mai precis, a sărit de pe această scară şi s-a întors cu faţa spre lumea lui. Fiind pe punctul să evolueze în om, Bendac a hotărât subit că el vrea să rămână pasăre şi aşa a fost. Dintr-o dată Bendac şi-a întors faţa către curtea găinilor, dar de data asta n-a mai privit cu teroare, ci cu interes nedezminţit. Toamna, crescându-i aripile foarte tare, a început să sară gardul în curtea găinilor. Prima dată a fost jumulit destul de zdravăn de cei doi cocoşi şi abia a scăpat cu viaţă. Numai intervenţia mamei l-a salvat. Pentru că a tras o sperietură foarte serioasă nu s-a mai apropiat o vreme de curtea nenorocirii. Totuşi, pândea tot mai des păsările şi privea parcă cu mult dor o moţată de care, se pare, se îndrăgostise pătimaş. La sfârşitul lui octombrie a existat un moment dramatic când am fost convinşi că, gata, Bendac s-a reîntors spritual spre noi. Scormonea în pământ după râme la rădăcina gutuiului şi, foarte preocupat fiind, nu a băgat de seamă semnalul de alarmă dat de cocoşi şi nici grabnica adăpostire a găinilor şi a celorlalte păsări. Desfrunzit complet, gutuiul nu-l proteja în nici un chip pericolelor cereşti. Mâncam un măr stând pe pragul casei şi mă holbam la dâra lăsată pe cer de un avion când am văzut un fel de piatră căzând cu mare viteză spre casa noastră. Am rămas încremenit cu dinţii înfipţi în cotorul mărului. M-am întrebat: „Cine s-a apucat să ne bombardeze cu pietre?!” Şi m-am gândit la Cătălin; mda, poate că-i supărat pe mine pentru că i-am zis Cătălin-Buletin-dă-din-coadă-şi-bea-vin!… Dar piatra nu venea dinspre Cătălin, ci din cer. Poate-i un meteor?… Văzusem meteori la Teleenciclopedia, dar crezusem că sunt nişte pietre care cad numai la televizor, nu şi în realitate. Totuşi, frecându-mă cu pumnii la ochi şi privind mai cu luare aminte mi-am dat seama că meteorul nu era meteor, ci o pasăre care se lansase ca un glonţ încoace, spre noi. Ciocul i-a sclipit o clipă în lumina solară. Era deja la mai puţin de cincizeci de metri când am dat alarma. „Bendac! Bendac!” Ca de obicei în ultima vreme, el n-a răspuns chemării mele. Iar când a simţit umbra uliulului prăbuşindu-se vijelios spre el a luat-o la goană în chiar ultima clipă încoace şi s-a refugiat înebunit de spaimă în spatele meu. Am aruncat cotorul mărului în uliu, dar am ratat ţinta. Am fost uluit de mărimea păsării vrăjmaşe, dar şi de felul cum s-a redresat în ultima secundă înainte de impactul violent cu pământul şi cum s-a înălţat maiestuos spre ceruri. Era o pasăre foarte mare, într-adevăr, cu o deschidere a aripilor impresionantă, aşa încât după aceea când am povestit întâmplarea am zis că a fost vultur şi am zis asta din convingere, nu pentru a minţi sau pentru a impresiona. După aceea, Bendac a gravitat în jurul meu şi-a fost neliniştit tot restul zilei, cel mai mic zgomot făcându-l să tresară violent şi să intre în stare de alertă. Poate că a înţeles că există libertate, dar nu poate exista libertate fără singuranţă. Apoi, în timpul iernii, Bendac s-a comportat excelent. A început să mănânce tot mai puţin şi în pofida acestui lucru a crescut foarte tare devenind la fel de măreţ ca ceilalţi cocoşi. Iarna a traversat-o cu bine pe lângă noi. Nu ne înduram să-l ducem în ţarcul găinilor, căci ne temeam că cocoşii ceilalţi îl vor ucide şi nici pe aceia nu vroiam să-i tăiem, căci erau foarte harnici, foarte iubăreţi găinile profitând la maximum de pe urma insistenţei lor, iar noi toţi profitând la maximum de rezultatul dragostei lor. Când dădeam perdelele la o parte ca să vedem cum ninge se uita şi el alături de noi. Când ieşeam la săniuş ieşea şi el cu noi, dar nu stătea prea mult, căci îi era frig şi trebuia să se refugieze iute în casă. Se juca cu noi, cu jucăriile noastre. Până şi la desene animate se uita, foarte atent. Numai muzica, nu se ştie de ce, îl cam scotea din fire. Mânca împreună cu noi, din farfuriile noastre, stând cocoţat pe masă şi fiind tot timpul în centrul atenţiei. Când ne rugam noi la îngerul păzitor sau la Doamne, Doamne se ruga şi el în felul său aparte înclinându-şi capul în faţa icoanei şi râcâind ritualic cu piciorul. Când au ieşit ghioceii, însă, Bendac a devenit de nesuferit. Era foarte neliniştit, fără stare şi din ce în ce mai răutăcios. Nu-l mai mulţumea nimic. În plus, s-a apucat să cânte în casă trezindu-ne pe toţi cu noaptea în cap în două rânduri. Încet, încet îşi lepăda bruma de civilizaţie pe care i-o insuflasem încă din pruncie. De asemenea, îşi împrăştia găinaţul peste tot şi nu în lădiţa cu nisip, aşa cum fusese educat. Astfel că, dovedindu-se total lipsit de maniere, tata l-a luat într-o dimineaţă şi l-a aruncat în ţarc. Nouă, copiilor, ne părea rău de el, însă înţelegeam că situaţia n-ar mai putea continua în felul acela. Bendac a fost scărmănat zdravăn, jumulit până la sânge de cocoşii-stăpâni. Văzându-l aşa de chinuit eu am plâns mult şi chiar l-am rugat în genunchi pe tata ca să-l scoată de acolo. Tata a rămas neînduplecat; ştia el ceva, se pare. După nici o săptămână Bendac a fost proclamat rege şi nici un cocoş nu mai îndrăznea nici să respire în curtea lui. Luptele au început, după toate aparenţele, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Se pare că, la ora potrivită, lui Bendac i se făcuse de cântat şi îşi urmase instinctul. O lege nescrisă prevedea faptul că primul care cântă, cel ce dă tonul e cocoşul senior, adevăratul stăpân vechi de zile, ceasornicul oficial al regatului său. Bendac ar fi încălcat legea şi s-a apucat de cântat furând startul orei a treia a dimineţii cu cinci, şase minute, iar celalţi ar fi tăbărât pe el. S-a dat o bătălie pe viaţă şi pe moarte şi pentru că n-au existat martori oculari care să consemneze cu vrednicie isprăvile de vitejie ale uzurpatorului nu putem decât să bănuim principalele momente ale desfăşurării epicei confruntări. Primul care a izbit a fost seniorul: cu câteva lovituri de aripi şi cu o izbitură de piept a crezut că-l doboară definitiv pe intrus; Bendac s-a ţinut bine şi, total lipsit de respect, a ciupit zdravăn din creasta adversdarului şi n-a dat drumul până când n-a curs sânge. Seniorul a căzut ca secerat în teica de apă. Apoi a fost nevoit să ţină piept atacului furibund al celuilalt cocoş, mai tânăr şi parcă mai suplu, dar mult mai viclean decât seniorul. S-au încleştat într-un duel teribil din care se părea că nu va ieşi un învingător nici până la sfârşitul veacurilor. S-au luat la trântă, s-au ciupit, s-au umplut de sânge, s-au zgâriat cumplit cu ghearele şi s-au lovit cu capetele ca girafele. Lumea a ratat de puţin reeeditarea duelului magnific dintre Ahile şi Hector transpus în lumea păsărilor. Găinile cotocodăceau alături atât de înfricoşate, dar fără a îndrăzni să intervină aşa cum trebuie să fi privit prinţesele şi nobilele de pe zidurile Troiei lupta dintre cei mai vestiţi războinici din istorie. Şi la fel ca Ahile, bravul Bendac s-a dovedit un războinic fără milă, căci fără milă l-a răpus în zori pe adversar, apoi a părăsit leşul în praf şi sânge lângă gard. Dar, spre onoarea lui şi spre deosebire de Ahil Peleianul, Bendac nu a umilit prinţesele şi femeile noii cetăţi Troia şi nici pe învinsul Priam, căci nu a târât leşul cocoşului Hector prin praf şi nici nu a jurat că va trece cetatea prin foc şi sabie. E adevărat, însă, că la mijloc nu se aflau nici un Agamemnon şi nici un Patrocle ca motive de război. Exista, însă, o Elena, căci moţata pe care pusese ochii încă din vara trecută, seducătoare şi apetisantă, îl determinase,  înebunindu-l, deci, de dragoste să ucidă numai ca să obţină dragostea ei. Şi se pare că obţinuse de multă, multă vreme inima prinţesei, căci fără să le pese de durerea învinsului Priam şi nici de leşul lui Hector s-au iubit îndată după obţinerea vitoriei şi a tronului regal (o stinghie de lemn de brad situată la stânga cuibarului rezervată exclusiv stăpânului). Nu ne-a venit să credem când am găsit dimineaţă cocoşul porumbac ţeapăn şi plin de sânge amestecat cu ţărână şi pe celălalt negru cu creasta sfâşiată. Cu toţii am crezut că a fost un atac al şobolanilor, dar Serj a arătat cu degetul spre Bendac care trona, superb Plymouth-Rock de aur, pe stinghia de brad, veghind liniştit asupra poporului său şi neacordându-ne nici cea mai mică atenţie. Dacă la început, tata, foarte nervos, a vrut să-l taie, la insistenţele noastre l-a lăsat în pace. Ne-am văzut de micile noaste vieţi şi apoi ni s-a întâmplat să mai uităm de el. Nu mai era fratele nostru, ci o pasăre ca oricare alta. Amintirile, uneori, ne îndurerau, adică nu ele, ci faptul că frumoasa poveste de odinioară nu avusese o continuitate pe măsură. Fuseserăm siguri că alături de fratele nostru putem răsturna munţi şi despica oceane, dar n-a fost până la urmă aşa de unde şi marea noastră dezamăgire. Primăvara, după ce a întors prin grădină şi înainte să semene, tata a dat drumul la găini ca să aibă parte de câteva ceasuri de libertate după o captivitate atât de lungă… Complet absorbit de o problemă personală, nu l-am văzut venind spre mine. Adică l-am văzut, dar prea târziu. Prima dată m-a ciupit, apoi, când am vrut să mă apăr cu mâinile, m-a izbit cu aripile, m-a zgâriat cu ghearele şi m-a ciupit violent de picioare. Am început să ţip, iar mama a venit într-un suflet plină de clăbuci pe mâini de la spălatul rufelor. Nici nu ştiu cum l-a alungat, căci nu vroia să se lase cu una, cu două. Ceasuri în şir am plâns nu neapărat pentru că mă ciupise, ci mai ales pentru că mă speriasem foarte tare şi pentru că nu mă aşteptasem să iau bătaie de la cocoşul pe care îl iubisem atât de mult şi îl ţinusem atâta vreme în palmele şi în braţele mele. „Ce i-am făcut eu lui? Cu ce i-am greşit aşa de tare?!” Nu exista un răspuns limpede. Se pare, totuşi, că, preocupat cum fusesem de problema mea, mă apropiasem fără să-mi dau seama de potârnichia cu picioarele îmbrăcate în pene fapt ce-l călcase pe nervi pe Bendac care crezuse că vreau să-i răpesc nevasta, mai ales că aceasta se lăsase în jos în faţa mea de parcă eu aş fi fost cocoş ca să o iubesc şi aşa mai departe. Se pare că luat de valul iubirii pentru moţată Bendac uitase să iubească o parte însemnată a poporului său, iar aceasta suferea de dragoste şi o cerşea tututor fiinţelor vii. Auzind explicaţiile lui tata l-am iertat pe Bendac. Însă nu l-am mai iertat sub nici o formă când a atacat-o pe mama, a doua zi, când ea se ducea să spele nişte morcovi la cişmea. În faţa casei nu era nici o găină şi totuşi l-am văzut pe Bendac cum vine în goană din grădină după mama şi cum o atacă mişeleşte pe la spate. În ceasul acela Bendac n-a mai avut pentru mine nici o scuză şi am început să-l urăsc. Dinte pentru dinte, atac pentru atac. Mama s-a apărat bine aruncând în el cu morcovii şi cu cratiţa. Dar după câteva ceasuri, când s-a întors tata de la serviciu şi a închis toate păsările în ţarc Bendac a fost cuminte. Pe tata nu îndrăznea şi n-a îndrăznit niciodată să-l atace pesemne dându-şi seama cine-i adevăratul stăpân al ţarcului cel mare. Sâmbăta următoare părinţii noştri s-au dus la o nuntă luând-o cu ei şi pe Lăcră, iar noi, băieţii, am rămas singuri. Seara trebuia să vină vecinul nostru, nea Culai, ca să doarmă la noi pentru a ne ţine de urât peste noapte. Până atunci, mai era destulă vreme pentru multe isprăvi. Şi după ce am făcut prize (adică am bombardat pereţii din sufragerie cu mămăliga fierbinte şi cu brânza pe care mama ni le lăsase ca să le mâncăm), după ce ne-am urcat în vârful giganticului zarzăr ca să vedem Focşaniul, după ce ne-am jucat de-a astronauţii (am scos toate hainele părinţilor din şifonier şi ne-am îmbrăcat cu ele nelăsând nici o piesă vestimentară pe dinafară astfel încât ne-am dublat grosimea şi greutatea şi ceasuri în şir, după aceea, n-a fost chip să ne mai dezbrăcăm decât cu eforturi cumplite…), după ce am dat o raită prin podul casei la vânătoare de fantome ne-am amintit de Bendac. Foarte determinaţi să încheiem socotelile cât mai degrabă cu duşmanul nostru de moarte ne-am înarmat cu un arac, eu, cu o secure, Mariusică, şi cu un sprai de muşte, Serj, şi ne-am îndreptat furioşi spre ţarc. Găinile au simţit pericolul încă din prima clipă şi au început să cotcodăcească alarmate înghesuindu-se într-un colţ, în schimb Bendac, de pe stinghia de brad, nu ne-a învrednicit decât cu o privire scrută plină de dispreţ. Privirea lui dispreţuitoare ne-a stârnit şi mai mult, dar ne-a şi intimidat. Primul care a descins în ţarc a fost Marius, dar văzându-l pe Bendac cum sare furios de pe stinghie şi vine încoace a ieşit iute trăgând poarta după el. Serj, speriat, a bătut în retragere: „Eu nu mai intru…” Laşitatea fraţilor m-a înfuriat. Am strâns aracul în mână şi am poruncit: „Deschideţi poarta cetăţii!” Mă dădeam mare, ăsta-i adevărul, căci în realitate muream de frică. Marius a împins poarta cu mişcări nesigure, iar eu am păşit înainte. Toate bune, dar când mi-a ieşit în faţă Bendac suflând pe nări ca un taur înfuriat mi s-a părut că soarele se topeşte şi curge picătură cu picătură pe mine. Într-o clipă am fost lac de transpiraţie. Nu mai vedeam în faţa ochilor decât roşu: culoarea sângelui şi a crestei cocoşului. Dar mi-era ruşine să dau înapoi. Păţisem exact ca Morcoveaţă: trebuia să mă iau la trântă cu pericolul. Aşa că, atunci când Bendac mi-a sărit în faţă ca să-mi scoată ochii, am întors faţa spre cer ca să mă apăr şi am izbit în plin. Când am privit în jur l-am văzut pe Bendac zbătându-se în celălalt colţ al ţarcului. Ameţit, s-a ridicat repede şi s-a năpustit spre mine extrem de furios. Dar nu i-am lăsat nici o ocazie să mă lovească. Numai eu îl izbeam în cap, în guşă, în picioare, în gât, în aripi, peste tot. Nu ştiu cum de nu l-am omorât atunci. Strigătul lui Nea Culai şi înjurăturile lui m-au potolit ca prin farmec şi-am bătut în retragere. Culmea e că Bendac, în afară de câteva pene smulse şi de un uşor şchiopătat, n-avea absolut nimic, poate că, fiind prea mic, loviturile mele nu erau chiar atât de puternice aşa cum mi s-a părut în toiul luptei. „Ăsta-i dracu’ gol”, a comentat Mariusică, dar nu sunt sigur dacă se referea la Bendac sau la Nea Culai care ne promitea o corecţie zdravănă cu cureaua pentru c-am vrut să omorâm cocoşul!… Dincolo de necazul cu trădarea, pilda lui Bendac îmi dă motive serioase să sper că aşa cum cocoşul s-a reîntors firesc în lumea lui rupând legăturile cu omul şi Brigaela se va reîntoarce firesc în lumea mea rupând legăturile cu îngerii; locul ei e aici, în lumea noastră, nu în lumea lor… Dar de data asta Bendac nu mai e salvat de Nea Culai, ci chiar de mama. Nici nu trec cinci minute că o şi vedem intrând pe poartă. Noroc că nu ne-a văzut beţele! Precocupată, se întoarce şi priveşte pe cineva de pe stradă, apoi schimbă câteva cuvinte cu acel cineva, timp suficient pentru noi de a arunca beţele cât colo. O luăm la goană către poartă şi începem să ţopăim, chipurile, de bucurie, în fond ne străduim să ascundem planul războinic. Mama, însă, ne citeşte ca pe nişte cărţi deschise: „Iar l-aţi necăjit pe Bendac?!” Noi, ruşinaţi, recunoaştem. „V-am spus să aveţi grijă de Lăcră!” Foarte încurcaţi, nu îndrăznim să ne apărăm în nici un fel. Totuşi, Serj îndrăzneşte să spargă gheaţa şi să destindă atmosfera prin întrebarea: „Da’ nu te-au primit la dispensar?” Mama se înseninează la faţă: „Mi-a trecut durerea în timp ce aşteptam autobuzul în staţie!” Şi adaugă cu subînţeles: „Şi-apoi trebuie să vă pregătesc hăinuţele pentru mâine… Am multă treabă!” Într-adevăr, după ce dă buzna în casă pentru a vedea ce face Lăcră – aşa cum i-am dictat noi cu cruzime şi indiferenţă fetiţa se uită, etern nedumerită şi plină de gem la gură şi pe obraji, la televizor la o emisiune despre armata română (oare o fi pricepând ceva?!) – se apucă de treabă. De-o săptămână încoace n-a fost în stare de nimic, durerile dentare pur şi simplu atroce împiedicând-o să se ridice din pat şi să-şi facă datoria de mamă. Energică şi parcă entuziasmată de muncă, se apucă să gătească, să spele rufe, să ne calce uniformele şi să ne pună în ordine ghiozdanele. Ca un bonus al însănătoşirii ei, seara ne oferă în dar o poveste calificată drept „pe jumătate adevărată”, fapt ce ne marchează profund căci adevărul, fie şi pe jumătate, întotdeauna uimeşte şi cutremură: Pilduitoarele peripeţii în Africa ale lui Eugene Henderson, Regele Ploii… Etc.

Un înger trist

Erai un înger-copil, aproape un abur divin, respirația cerurilor sfinte
Te îmbrăcai numai cu aripi, atât, puritatea ți-era îmbrăcăminte
Iubeai florile pământului și-ți exprimai iubirea prin cuvinte
dar și fără cuvinte. Te apropiai de flori cu multă luare-aminte
ca nu cumva să le rănești. Pășeai printre zorele în zori
și mureai și înviai de fericire de o mie și una de ori
când le priveai. Şi era ca și cum s-ar fi ivit un soare printre nori
așa de mult se bucurau la trecerea ta printre ele ori
pe deasupra lor. La fel, panseluța, violeta, gențiana, orhideea și crinul
tuturor le tresalta inima de bucurie când te vedeau. Ba chiar și pelinul
își făcea o clipă iluzia că e floare și se lăsa adorat de tine, seninul
înger-copil. Şi toate ți-au sfârtecat inima și sufletul și au sădit în locul lor veninul
și crunte remușcări și cel mai mare deșert. Acum ești un pustiu
mai mult bătrân decât tanar, mai mult mort decât viu
și plângi, înger-copil, regretând profund că ești atât de bun. Nu știu
de ce trebuie să suferi atât, de ce ochiul tău siniliu
trebuie să plângă, în timp ce celălalt admiră și iubește profund
Admiră florile, dar nu le mai cerși dragostea pe care ele o ascund
adică o păstrează pentru cei ce le ofilesc și le sorb seva până la fund
și le umilesc și le fac viețișoara un iad. Fă-te ghem, fă-te scund
și ascunde-te printre ele, nu le mai privi de la înălțime
și admiră-le doar splendoarea și puritatea. O mulțime
de bucurii vei avea în felul acesta și nu ți se va mai face inima țăndări
Ești un înger-copil, gol, pur, te îmbraci numai cu aripi și cu lumină
iubești florile, dar ele nu te iubesc. Ţi-e viața senină
de când nu le mai cerșești dragoste, ci doar le admiri ca pe niște opere de artă
fără nici un sentiment mai înalt. Inima ți-e moartă
de când creierul nu-ți mai dictează dictatorial să iubești
și ești mult mai fericit acum. Nu mai plângi, ci trăiești
senin pururi călătorind prin mijlocul splendorii
ești calm și senin, nu te mai tulbură decât norii
când desenează umbre pe chipul tău de bărbat înțelept
Vino și la mine și mă învață înțelepciunea asta. Iată, aștept.

Marele Week-end

Într-un Week-end ne-am întoars acasă la părinţi şi la origini, în Vulcani. Căci aşa se numea satul nostru: Vulcani. Fireşte, nu vedeai nicăieri nici un vulcan şi nimeni nu ştia de ce se numea aşa satul nostru. Un unchiaş susţinea sus şi tare că odinioară, pe vremea lui, pe locurile astea ar fi fost doi vulcani pe care i-ar fi furat tătarii într-o noapte şi i-ar fi dus în ţara lor; dar nimeni nu-l credea. Locul părea a fi cel mai paşnic ţinut din lume. Un ţinut sută la sută amorţit în epoca fânului incapabil de salturi bruşte sau de evoluţii spectaculoase. Un ţinut în care timpul aştepta. Am ajuns în gară la miezul nopţii. Şi până acasă am luat un taxi. Taximetristul cel dement accelera, ca un făcut, tocmai când ne apropiam de vreo curbă mai periculoasă, intra în curbele alea cu 130 la oră. Pe mine şi pe Stin ne treceau fiorii, iar taximetristul fluiera încântat. “Am dat în patima morţii”, zicea individul la intrarea în sat. Cuvintele lui m-au băgat in sperieti. Dar Serj, băiat calm de felul lui, m-a sfătuit sa nu pun la inima. I-am aratat soferului poarta noastra, iar el a franat brusc, înainte de a accelera din nou si mai vijelios. Ne-a luat o gramada de bani, ultimii nostri bani. Nu ne-au mai ramas decat bagajele cele grele, oboseala crunta si multumirea revenirii acasa. Poarta era incuiata, asa incat eu am preluat initiativa. M-am uitat in stanga si-n dreapta – pe drum nu trecea nimeni – si am sarit gardul din doi pasi si trei miscari. Am deschis poarta pe dinauntru si am luat o parte din bagaje. Casa noastra batrana si saraca, sarmana, doarmea. Pesemne, asa dormea tot satul. Era liniste. Se auzeau doar adierea vantului prin crengi si pâlpâitul stelelor pe ceruri. Nici un cocos nu canta de trei ori, nici un caine nu latra o data. Noaptea însăși dormea atat de adanc, noaptea era atat de neagra de somn, caci somnul o infestase ca o cangrena. Usile erau incuiate. Ne-am dus la fereastra camerei lui tata si am ciocanim in geam. La inceput, am ciocanit incet. Apoi, vazand ca nu se intampla nimic, am ciocanit mai tare si am facut taraboi strigand cu vocile schimbate: “Domnu’ Colibaba, Domnu’ Colibaba!!” Deodata, am auzit voci speriate. Mama, cu voce tremuratoare: “Andrei, mai Andrei, vezi ca striga cineva!” “Cine-i, cine-i”, a zis tata buimac. Trezirea parintilor ni s-a părut la fel de grava ca o tragedie antica. Asa incat ni s-a facut mila de ei si am regretat profund gluma aia fara sare si piper. “Cine-i, cine-i”, a zice tata de dincolo de usa neindraznind sa deschida. “Suntem noi”, am zis. “Care noi?” “Smin si Serj!” Dintr-o data tata a prins curaj si a deschis usa. In spatele lui din intuneric a aparut mama. Imediat ne-am cerut iertare pentru gluma noastra. Ei insa au alunga orice urma de suparare. S-au bucurat teribil ca ne-am intors acasa dupa atata amar de vreme. Ne-am povestit in cateva cuvinte aventurile din calatorie si, intr-un mic rezumat, vietile si ultimii ani. La un moment dat, mama ne-a intreabat cu strangere de inima: “Cand plecati? Ca sa stiu…” Era intrebarea ei favorita. Nu vroia sa scape de noi, ci se temea de plecarile noastre si dorea sa afle de la inceput momentul despartirii; ura plecarile noastre si, stiind de la inceput ziua cu pricina, avea timp sa se pregateasca temeinic pentru marea ruptura. L-am lasat pe Serj sa vorbeasca: “Luni, plecam luni dimineata”. M-a doborât dintr-o data o oboseala placuta. M-am dus in camera mea. Am dat drumul la radio pe Romania Actualitati, era o emisiune de jazz & blues. Muzica m-a uns pe suflet. După aceea, mama m-a cheamat la masa. “Vino si tu sa mananci ceva, nu te culca flamand…” In timp ce mancam, il ascultam pe tata care vorbea despre bani: “Nu se mai ajung…” Sacul cu mere imi facea cu ochiul, dar am rezistat ispitei. Sunt mort dupa mere si daca musc o data dintr-unul singur, dupa aceea nu ma mai opresc, sunt in stare sa inghit un sac intreg. “Baietii ce fac”, am zis. „Baietii”, adica Marius si Lacramioara. Caci Lacra, in ochii nostri, era un baietoi si, in consecinta, tot un baiat. “Nu-s multumita deloc de copiii astia”, a zis mama mâhnită. Tata, la randul lui, a oftat sub plapuma. “Marius e bine”, a continuat mama, “numai ca umbla dupa fata popii si ne face de rusine. Si-a deschis o spalatorie auto in centrul satului, chiar langa biserica. Si una, doua il vezi vorbind peste gard cu fata popii. In loc sa spele masinile oamenilor, spala gardul popii. Gurile rele spun ca fata-i gravida cu el. Popa nu stie nimic, dar daca afla ne pune la blestem si ne inchide portile raiului. Lacra, știți, s-a logodit cu un colonel. Nu cu un colonel, ci cu un capcaun. Barbatul ala are un obraz de om si altul de caine, un nas de om si un nas de caine. E urat si rau, nu stiu ce-a vazut fata mea la el”. L-am intrebat pe tata care ne privea din pat tacut, dar mistuit de o mare bucurie launtrica: “Ce mai e nou pe-aici, prin sat?” “Nimic nou; toate-s vechi…” Imi dadea acelasi raspuns de vreo douazeci si patru de ani, adica de cand mă făcuse.

Sub patura protectoare, inconjurat din toate partile de caldura, ma lasam furat de reverii. Gutuiul de la fereastra pe care părea să se legene o cucuvea, luna plina pe cerul spuzit de stele, cartile din biblioteca, fotografiile vechi de pe noptiera, chipul bland al lui Iisus din icoana, o vaga amintire a unui concert de flaut de demult, parfumul indepartat al izmei uscate, dorul de verile copilariei, prima strofa din poezia La steaua repetata obsesiv, muscatele din fereastra, fotoliul pe care odinioana bunicul Toader a stat si a baut ultimul ceai de papadie si apoi si-a dat duhul, soba la care iarna te incalzesti si vara te racoresti, panza de paianjen din tavan, vise, multe, multe vise. Si mai ales cosmaruri din trecut. La lumina lanternei am scos din sertarul scrinului vechile mele jurnale onirice si m-am apucat sa recitesc insemnarile din diminetile mele de licean: “La Adormirea Maicii Domnului. Biserica are un contur straniu, galerii subterane de jur-imprejur, intr-un decor insolit. Doi preoti, Nectarie si inca unul, fac miezonoptica. Doar eu la strana. In naos stau cativa batrani. Preotul strain rosteste cu glas sugrumat de evalvie Nu va lasa sa se clatine piciorul tau, nici nu va dormita Cel ce te pazeste. iata, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce pazeste pe Israel… etc. Ies in curte pe usa din absidiola diaconiconului. Ajung in mijlocul unei multimi bizare de extraterestri cu lampi aprinse in maini. Stele pe cer. Din pridvorul bisericii si pana la turnul-clopotnita drumul devine tot mai lung, alungindu-se ca o guma de mestecat sub pasii nostri. Eu si Ea. Caci daca e femeie chiar nu mai conteaza cum o cheama!…” etc. etc. Nimic deocamdata despre iubire. Nu puteam si parca nici nu vroiam sa adorm. Vocile de dincolo ma mangaiau pe suflet, mai ales vocea mamei. Din cand in cand scapara si tata cate-o vorba. In rest, Serj trancanea de zor despre cate-n luna si-n stele, numai despre necazurile noastre nu sufla o vorba; descria viata diversa de la oras, fetele si femeile frumoase, coplesitoarea stiinta a profesorilor, tezaurul din marile biblioteci, parcurile si gradinile publice, marile proiecte de infrastructura, inaltimea uluitoare a blocurilor, luxul lanturilor hoteliere, frenetica viata de noapte, uimitorul numar al cinematografelor, marile muzee, star-urile zarite pe strada, giganticul stadion al naționalei de fotbal, chipurile milioanelor de locuitori ai metropolei etc. Si in ritmul acesta intr-un tarziu am ațipit.

Sambata s-a scurs rapid ca un fir de nisip intr-o mare clepsidra. N-am facut mare lucru in vremea asta. Somn, plimbare prin sat si imprejurimi, viziteză la cativa fosti colegi de scoala, rastignire leneșă in fata televizorului. Mănânc, fac burtă şi pentru prima dată în viaţă îi mulţumesc mamei pentru cea mai delicioasă mâncare din lume. Trei, patru ore mi-am rasfoit cartile din biblioteca cu aceeași veche uimire. Editia Minerva din Rebreanu mi-a umplut sufletul de bucurie, cu dor am rasfoit si am mirosit fiecare pagina, cu mare emotie am recitit fragmentele favorite. Eram multumit. Si cum sa nu fiu?… Ma relaxam in mijlocul paradisului, ma simteam din nou eliberat de orice responsabilitate, era totul okay. Uneori imi doream sa zbor, dar mi-era jena de taranii batrani. Zburatorul nu-i bine vazut in patria lui. Ore in sir m-am plimbat pe plaiuri fredonand Miorita. Ma inecam de fericire in acea civilizatie verde. Dansam de unul singur ca nebunul pe pajisti tragand cu violenta in piept mirosul de fan. In amintirea vremurilor bune din copilarie pandeam momentul cand nu ma putea vedea nimeni si o luam la goana spre apa Tojanului. In Frăţiniş trebuia insa sa ma opresc, caci mă aflam la un pas de a provoca un mare dezastru: cat pe ce sa sperii vacile care păsteau in poiana, deja taurii scoteau fulgere pe nari si ma ameninta cu coarne mari. Mergeam mai departe. Strabateam Lacu’ lu’ Ghiţă pasind descult prin otava, picioarele-mi erau cele mai fericite parti ale corpului. Capitele de fan ma induiosau pana la lacrimi, caci ele imi aminteau de anii de fericire alaturi de Cheaşu-unchiaşu. De pe Piatra Tojanului priveam valurile de piatra de la rasarit si vestul salbatic. Mă aflam la 2617 picioare deasupa nivelului marii, dar era ca si cum m-as fi cocotat pe acoperisul lumii. Ce minunatie, Hristoase! Fantastic cum verdele devine albastru in departare! Intind mana si mangai norul pe crestet. Padurea din vale rasuna de triluri de mierle. Acvilele descriu cercuri largi peste Dosul Tojanului. Ceasuri in sir stau in Piscul Tojanului si privesc libertatea. Jonglez cu clipele de viata. Sunt, in sfarsit, neserios. Si ca sa fie totul clar ma pun pe haulit; chiotele mele strabat vaile pana hat departe spre Lapos si Tiganasu, Monteoru si Rachitasu, Hijmei si Raiuti. Nu-mi pasa ca ma aude cineva; sa ma auda, oricum vreau sa-mi revars bucuria in toate vagaunele, in toate sufletele, caci fericirea și mulțumirea îmi prisosesc și vreau sa mai dau si la altii.

Apoi nu stiu ce duh rau si-a varat coada in bucuria mea, caci s-au petrecut lucruri tare ciudate. Pentru inceput am devinit nerabdator. Am presimtit primele semne ale terorii de mai tarziu?… Habar n-am. Cert e ca mi-am pierdut rabdarea vazand cum apune soarele. Cand soarele rasare incolteste speranta in mine, viata trebuie sa se fi nascut in zori; cand soarele apune moare speranta in mine, moartea trebuie sa fi venit pe lume odata cu umbrele serii. Devin nelinistit si pentru intaia oara ma fulgera gandul ca poate niciodata nu voi mai pleca din sat. Seara m-am vârât in pat foarte obosit, insa n-am putut adormi. Ganduri negre ma napadeau ca puricii si mancau din mine fara mila. La lumina lanternei imi numaram ultimii banuți: trei euro si cativa centi, atat. A început sa-mi bubuie inima. M-am intrebat cum sa fac rost de altii. Datoriile tatalui sunt colosale pentru saracia noastra. Mama plangea in fiecare zi gandindu-se la toate necazurile determinate de lipsa banilor: nu-s bani pentru casatoria lui Marius, nu-s bani pentru cununia fetei, nu-s bani pentru consolidarea casei, nu-s bani pentru aia, nu-s bani pentru cealalta. Dorul de oras ma sugruma. Vroiam sa incep o noua facultate ca sa mai uit de nefericire, vroiam sa ma intorc la studiu si la poezie, vroiam s-o iau de la capat in inima tarii. Aci chiar si curentul electric pica de prea multe ori si fara el ne intoarcem in Evul Mediu, caci fara electricitate ce poti sa mai faci cu computerul, cu frigiderul, cu televizorul sau cu uscatorul de par?… Monotonia si vesnicia de la sat incepură sa ma irite. Ce greseala cu revenirea in sat, nu incetam sa-mi repet…

Duminica in zori m-am dus la biserica. Ca de atatea ori in vremurile bune vroiam sa-i cer sfatul si ajutorul Sfantului Gheorghe. Oamenii ma priveau ca pe un strain, foarte putini își mai aminteau de mine. Sa ma fi schimbat, oare, atat de mult? Pana si parintele Nectarie – tot mai batran, tot mai desprins de pamant – se uita la mine tare nedumerit. Trebuia sa explic tuturor ca-s fiul apicultorului. In schimb, Sfantul ma privea cu ochi blanzi ca odinioară, era limpede ca el stie perfect cine-i acest băiat neinsemnat. Am ridicat privirea spre el cu prea putina indrazneala. Sunt un om pacatos, un vames, nu-s vrednic sa intru vreodata in ceata dreptilor. N-am îndrăznit mai mult în afară de o simplă rugăciune.

L-am lasat pe Sfantul Gheorghe cu sfintii lui. Am mai dat cateva ture cu bicicleta prin sat. Am trecut pe la postas in speranta obtinerii unui imprumut. Postasul insa nu era acasa, asa ca a trebuit sa fac fata cu greu asediului amoros al Virginiei, destrabalata de fiica-sa. Si tot restul zilei am ratacit pe ulitele satului. Noaptea tarziu m-am intors acasa. Luna era extraordinar de mare si luminoasa. Cerul spuzit de stele parca imi arata obrazul: “Vezi, pacatosule, frumusete adevarata? Cu dansa nu-ti uratesti inima!” In fata portii am franat brusc si am sarit de pe bicicleta. Abia am pus mana pe clanta ca indata am auzit glasul doamnei Aparhideanu: “Fratioare, vezi naveta spatiala?” Mai intai am privit-o uimit pe vecina. Langa ea Marcu se holba la cer. Si cand m-am uit spre cer am ramas interzis. Un OZN ca-n filme plana deasupra casei noastre. M-am frec la ochi cu pumnii, caci mi se parea ca visez. Sa tot fie vreo 500 de picioare pana sub pantecele monstrului de metal, cred ca l-as putea izbi cu o piatra. Mi-am amintit de elicopterul pe care l-am ucis odinioara. Dar n-am avut timp pentru alte ganduri caci indata s-a petrecut o bizarerie: asemeni unui balon intepat de un ac OZN-ul a inceput pe neașteptate sa se zbata frant prin vazduh si dupa putine clipe s-a prabuseste in fosta vie a lui Neculai Ifrim unde se construiau niste blocuri. Explozia a facut ravagii pe o raza foarte mare, un palc de nuci a fost mistuit pe loc de limbile lacome ale focului, sinistrul intra cu repeziciune in faneata lui Candidatu. A urmat o formidabilă ploaie de scântei. Niste scantei au ajuns in curtea noastra. Prunul cel batran luase foc. Serj stropea cu apa pomii din livada si stupii. Insa din fericire o ploaie rece a impiedicat dezastrul sa capete proportii. Si-n cele din urma n-au mai ramas peste sat decat mirosul de fum plus o spaima grozava. Acasă am aflat că era vorba nu de un OZN, ci de balonul Asociației Viticultorilor. Nu fusese, deci, balenă, ci furnică.

Serj traia aceeasi drama, insa suferinta lui era mai discreta. Pentru prima data dupa entuziasmul initial am vazut pe chipul lui ingrijorare și umbre. De ceasuri bune nu-l mai auzisem elogiind civilizatia urbana plus binefacerile progresului. Statea retras in camera lui si scria o biografie a carbonului. Stia ca problema banilor ii poate sabota proiectul stiintific tinandu-l, Doamne fereste, foarte departe de marile biblioteci si laboratoare si de marile creiere, ca sa nu mai pomenesc de marile concerte rock pe care pur si simplu le venera. Eu cel putin mai aveam o speranta, caci de scris se putea scrie și la capatul civilizatiei si-n creierul muntilor. Dar el?… Ma ingrijora mai mult situatia lui decat a mea. Un ultim moment de entuziasm ii provoaca o hiba pe care o descoperi prin nu stiu ce minune in asa-zisele teorii supersimetrice. Timp de doua, trei ceasuri si-a expus argumentele prin care dezvaluia pentru prima data adevarul despre particulele Higgs. Bineinteles ca tuturor ne era foarte greu sa-l urmarim chiar daca pentru a se face inteles facea tot felul de scheme si ecuatii obscure pe zeci si zeci de hartii. Insa remarca exasperata a lui tata care nu intelege absolut nimic cum ca “sa i se vorbeasca in romana, nu in chineza” l-a determinat pe Serj sa puna punct discursului său si sa se retraga extrem de dezolat in camera lui. Dupa plecarea lui Serj s-a lasat o tacere stanjenitoare. M-am retras si eu. In urma tata a spuns incet: “Ce ne-om face cu baietii astia…” Restul n-am mai inteles.

Duminica dupa-amiaza ne-am luat la revedere de la sat si de la prieteni. N-am indraznit, totusi, sa aducem vorba despre bani. Nici parintii nu ne-au intreabat daca mai avem vreun sfant. Marius, ca sa fie totul limpede, incepu sa se planga ca fata popii vrea inel cu diamant in valoare de 3000 de euro si ca nu se mai ajung banii, fir-ar ei sa fie! Lacra era plecata in Kosovo impreuna cu capcaunul si nu mai dadea nici un semn. Oamenii erau saraci, n-aveau nici de unele, multi nici nu stiau cum arata banii, asa ca n-am de unde sa ma imprumut. Mi-as lua zborul, dar ce ma fac cu bietul Serj? Si-apoi simteam ca ma lasa tot mai mult puterile.

Duminica seara ne-am pus la punct bagajele. Ne-am privit pe furis, complice, și ne simțeam nu știu de ce foarte vinovați. Tata se uita la televizor, mama se ruga pe undeva. Nu ne-am spus un cuvant. Doar speram. Speram ca totul va fi bine.

Duminica spre luni, in toiul noptii, ne-a trezit tata. “Nu mai avem nici un ban in casa”, a zis. Am ramas fara cuvinte. Tata asteapta un raspuns. “Bine”, zic. El era foarte stanjenit. “Daca n-ar fi datoria aia la banca, fir-ar a dracului sa fie!” A adaugat cu jumatate de glas fara sa ne priveasca in ochi: “Voi aveti bani de drum?” Aproape ca m-am inecat cand am zis: “Da, mai avem!” “Atunci, atunci e foarte bine”, a zis oftand usurat. “Cand voi vinde niste miere si voi mai acoperi din datorii o sa va trimit niste bani, dar pana atunci trebuie sa intelegeti ca asta-i situatia!” “Intelegem”, am zis. El, linișitit, s-a dus sa se culce. Am ramas singuri pe hol. Pentru prima data l-am observat pe Serj care ma privea fix cu o vaga sclipire de speranta in ochi. M-a intrebat: “Chiar mai ai bani?” “Da”, zic, “insa numai trei euro si cinci centi, nu ne ajung sa strabatem nici muntii!” Fara o vorba s-a retras in camera lui.

Luni dimineata ne-am desfacut bagajele. Serj s-a pus pe plans ca un copil. Eu eram foarte nervos si absurd; imi spuneam ca s-a sfarsit totul…

Iar pe la amiaza a inceput sa ninga.

Ne pacaleam singuri. Inca speram ca vom pleca. O, dar nu vom mai sta mult aici! Imediat ce sta ninsoarea… Poate ca intre timp vom face rost de niste banuti. Insa de nins, ninse incontinuu timp de doua saptamani si jumatate. Ne-am trezim dintr-o data parca la Polul Nord. Serj s-a ingropat tot mai mult in studii nucleare. Eu scriam de zor la roman. Imi spuneam ca in mod sigur imi va pune Dumnezeu mana in cap, voi vinde foarte bine cartea si ma voi umple de bani, mai mult ca sigur voi fi miliardar si nu se va mai pune niciodata problema izolarii la capatul lumii. Dar zilele si noptile treceau fara ca proiectul plecarii sa se urneasca o clipa din loc. Mi-era jena sa mai aduc vorba de plecare. Serj se zavorase intr-o tacere deplina. Comunicam doar prin vagi priviri complice. Zile si nopti in sir statea inchis in camera lui sau, dimpotriva, bantuia padurile si adancurile muntilor. Era intr-atat de absorbit de studiu incat uita ca traieste pe lume, ca exista in trup. Devenise aproape in intregime spirit. Intr-o dimineata, fiind complet absorbit de studiile asupra mezonilor, uita ca exista si pe jumatate isi iesi din corporalitate, se desprinse de pamant si levita circa zece, cinsprezece minute uimindu-ne pe toti. In rest, amagire și tristețe din plin.

M-as fi intoars la Focsani, in mileniul douazeci. Dar nu am bani de drum, nici curaj, nici speranta. Chiar si visele de fericire se transformau in cosmar. Visam de pilda o situatie excelenta: sunt insurat cu o femeie splendida, sunt sarac, insa am tot ce-mi trebuie, sunt linistit, scriitor apreciat si sportiv amator cu rezutate excelente, astept un copil. Dar toata fericirea se face tandari in ziua in care in oraselul nostru se stabilesc cateva familii de pisici. O grozavie. In plus, se petreceau tot felul de chestii demente. Toamna dupa toamna stateam cu Serj in halta pustie. Nu trecea nici un tren de sute de ani. Aveam pururi cu noi un sac de cartofi pe care vroiam sa-l vindem in Piata Daciei din Buzau ca sa facem rost de niscai bani. Aveam nevoie de bani ca de aer, in lipsa lor simteam ca, gata, s-a sfarsit. Eram disperati. Ne temeam ca vom pierde ultimul tren care va trece pe-aici in ultima toamna, dupa cum spuneau profetiile. De fiecare data insa toamna se dovedea a nu fi ultima toamna. Pe peron vedeai lazi sparte, sticle goale, gunoaie, resturi alimentare, cadavre de caini vagabonzi, sobolani vii si parca mai prosperi ca niciodata, nici un calator. De obicei, Serj imi povestea chestii, trestii despre bolile obisnuite ale cartofului sau despre soarta universului. Stam pe sine. Priveam tristi in zare si-n noi. Frate-meu palavragea mai departe, ii placea sa se-auda vorbind de n-ai treaba, lucru rar, mai ales cand venea vorba de stiinta. Eu ascultam, caci ma pricepeam de minune la chestia asta. Ma gandeam la alte posibilitati de evadare din sat si la nefericirile mele. Si era frig si mirosea a poame si bateau vanturi reci dinspre Olanda si se lasa, de la o zi la alta, cu culori tipatoare ca-n Van Gogh. Si-asa, de fiecare data ne pomeneam aruncand cartof dupa cartof pe traverse si-n crampoane si de fiecare data din cartofi construiam trenuri care pleacau pe nesimtite spre zare fara noi. Nu ne ramanea decat sa ne intoarcem in sat cu sacul gol si sa asteptam productia de cartofi de anul viitor si cu adevarat ultima toamna. Pe la mijlocul iernii insa s-a prabusit un meteorit care a stricat terasamentul, iar legatura pe calea ferata cu restul lumii s-a dus naibii pentru totdeauna. Semn rau.

Traisc apoi un eveniment care ma marcheaza profund pentru intreaga viata. Stateam la masa cu ai mei sub nucul din fata casei. O perfecta cina trista de familie. La un moment dat, am auzit un vuiet apropiindu-se. Un avion. Curand, cand zgomotul surd s-a transformat intr-un fel de furie rascolind seninatatea fierbinte a vazduhului, am vazut apropiindu-se dinspre nord un avion militar ce zbura la foarte joasa altitudine. Monstrul era escortat de MIG-uri. “Pesemne duc carne de tun pe frontul din Irak”, a zis Marius. Cand avionul ajunse deasupra cartierului nostru Serj a spus: “Cum ar fi sa se prabuseasca acum?!” Nimeni nu i-a dat prea multa atentie. Priveam darele de lumina lasate de caravana militara. Serj si-a repetat gandul, dar de data asta eu (presimtind dintr-o data ceva cumplit) am intervenit: “Tine-ti gura acasa!” Dar n-am apucat sa termin ca indata am vazut cum avionul se-nclina cu botul spre pamant, danzeaza o clipa parca zguduit de o pana (Oare noi, românii, avem gropi pana si-n vazduh?!), apoi s-a prabusit navalnic undeva pe aproape. Avioanele-escorta si-au continuat imperturbabil drumul spre munti ca si cum totul ar fi fost in regula. O ciuperca uriasa – cvasiatomica – crescu spre cer mistuind copacii din jur pe pamant si pe cer lumina, norii, viata si toate cate sunt. Imensa valvataie de foc, enorma coloana de fum indata uni cerul si pamantul si satul nostru Vulcani cu steaua Vega. Pamantul se cutremura, intunercul puse stapanire pe toata fata pamantului. “Intrati in casa”, am tipat. Serj, minte de copil, se incapatana sa vada explozia invocand argumentul cum ca el a provocat-o… Explozia, ploaie de foc murdar cazand de pe pamant in ceruri, se ridica in trambe tremuratoare pana la inaltimi ametitoare. Incepu sa ploua marunt cu picaturi de apa si cenusa. Focul insa nu tinu prea mult, il stinse ploaia.  Un fum gros urmat indată de trambe de fum sovaind intre cer si pamant. Dintr-o data s-au auzit tipete. Dinspre Libertatii se-auzeau femei tipand, imi rupeau inima. Dezastrul trebuia sa fie destul de aproape, poate in curte la Smarandoiu. Am alergat intr-un suflet spre locul crimei. Multimile de gura-casca curgeau rauri, rauri de pe ulite. Deja in preajma avionului se-ngramadeau vreo cinspe insi care vroiau sa ajute sau pur si simplu sa priveasca. Barbati in putere – Virgil, Ionica, Nicusor, Dobandas si Culita – tineau piept curiosilor. “Rezervorul e plin de kerosen si poate exploda in orice clipa”, urla Ionica. Niste barbati scoteau cadavre dintre fiarele contorsionate. Doctorul Ivan Porojnicu si asistentul Silviu Aparhideanu, ajutati de culturistul Nentu Melu cara ranitii in cortul sanitar. În fata casei lui Smarandoiu o grozavie: morti si raniti, de-a valma in jurul avionului. Victimele erau niste copii, numai militari, marfa pentru gloantele talibanilor. Neculai Caldare, politistul de sector, afirma ca bietii copii îs de la cazarmele din Adjud sau Focsani, nu stia nici el foarte precis, si ca la ora asta trebuia sa aterizeze pe aeroportul militar din Kabul… Aeronava ar fi fost deturnata de teroristi Al-Qaeda etc. etc. Victimele aratau îngrozitor. Fasii mari de carne desprinse de pe oase, prajeli in toata regula nu simple arsuri, multi mureau sub ochii nostri chinuindu-se cumplit. Si drama era ca nici unul dintre noi nu stia ce sa faca pentru a salva cât mai multe vieti. „În doua ore ajunge aici prim-ministrul si ministrul de interne”, bolborosi Paul Flerchi. La ce naiba vin, ma întrebam furios; e doar numai vina lor! Ranitii urlau inuman, nefericite fiare ragind. Unora focul le-a ars in intregime sau partial mâinile, picioarele, fata sau stomacul. Tipatul lor animalic, fara nimic omenesc in el sfasia inimi, detona creiere. Cei mai multi delireau si aveau febra. Pe unii hainele topite înca mai fumegau. Am vazut cu ochii mei cum, la mai multi militari, nu mai recunosteai care-i carnea, care-i mantaua. Nu mai puteai deosebi carbunele nici de carne, nici de tesatura sintetica, nici de panza de canepa. In mai multe randuri am facut eforturi imense pentru a ma convinge ca sub ochii mei nu-s niste bestii apocaliptice invinse de sabia Arhanghelului Mihail, ci pur si simplu niste copii incredibil de nefericiti. Doctorul Ivan se chinuia sa adune ramasitele unui soldat. Victima era arsa atat de cumplit, incat daca n-ar fi vorba de o tragedie reala ar provoca ilaritate. Unii ar spune ca-i vorba de un pitic daca oasele intacte, doar usor calcinate, n-ar arata contrariul. “Sarmanul flacau Sebastian”, jeli o mama pe undeva. Intr-adevar, sarmanul flacau! Scheletul dezgolit depunea marturie despre un atlet urias. In schimb, carnea carbonizata se comprimase ca la pulpele de pui prea tare fript. Falangele, metatarsienele, tarsienele, peroneul in intregime decojite de carne, numai de la mijlocul tibiei in sus recunosteai un fel de pasta neagra, carne in scrum, materie mistuita de flacari. Oasele bazinului aveau mai multa carne fripta, iar mai sus, in jurul coloanei vertebrale, puteai recunoaste cateva organe interne amestecate intr-un fel de voma indigesta. Sub craniul dezgolit creierul inca mai clocotea si din ochii goi ieseau aburi ca dintr-o supa fierbinte. Mainile dezgolite erau sustinute ferm de mitraliera. Falangele afumate si, în buna masura, distruse; metacarpienele cu un fel de coaja galbena ce amintea de carnea de adineauri; carpienele strabatute de doua vene fantastic lipite între ele cu un fel de clei sângeriu; radiusul alb si copt la foc încins; cubitusul si humerusul cu un fel de pete albe, foarte stranii. Omoplatii si claviculele erau singurele zone acoperite cu carne carbonizata. Pur si simplu înspaimântator. “D-le doctor”, am zis, “este posibil ca nenorocitul asta sa-si mai revina?” Doctorul dadu din umeri: nu, nu stie, dar spera pâna în ultima clipa. Tine baiatul în brate si încearca sa-i modeleze trupul ca pe o bucata de plastilina. “Oare îsi mai revine?” “Pe mine ma întrebi? Eu nu stiu, numai Dumnezeu stie, intreaba-l pe Hristos…” Avea lacrimi în ochi. Ce drama! Sebi era fiul lui, prietenul meu Sebastinuta, pe care-l stiam de odinioara din era vaccinurilor. O mila nesfârsita m-a doborat si am început sa plâng. N-am mai suportat tortura neîncetata cu care ma bombarda din toate partile privelistea aia cumplita. Mi-am pus mâinile la tample, simteam ca-mi explodeaza creierul. Am luat-o la goana spre casa. M-am aruncat pe pat plângând. Plângea si mama. Marius si Serj erau la locul tragediei, îl ajutau pe doctor sa salveze ce mai era de salvat. “Tata ce face”, am întrebat-o pe mama. Ea m-a privit ciudat cu ochii ei tulburi-albastri si nu mi-a raspuns. Parca nu stia despre ce vorbesc, parca nu stia cine era tata… Pe tata l-am gasit în bucatarie vesel nevoie mare, asculta muzica la Radio România Actualitati. Mânca un fel de friptura dintr-un lighean mare de tabla. “Ce-ai aici”, am zis. “Sunt pui!” “De unde ai atâta carne”, am zis uimit. Incepu sa râda. “Prostule, ia si manânca!” Dintr-o data m-a cutremurat gandul ca… M-a strapuns un fel de sulita, am simtit ca din inima-mi tâsnesc stropi de apa si sânge. “Nemernicule”, am urlat, “cum poti sa faci asta, asta ar putea sa fie copilul tau, ar putea fi în ligheanul asta Mari sau Serj!” Am luat tava si m-am repezit s-o arunc pe fereastra, însa tata, barbat masiv, puternic si împartasit cu mult must proaspat înca din zori mi-a da un pumn violent în cap. “S-a dat voie, prostule, n-ai auzit la radio, ba chiar s-a ordonat precis sa se care stârvurile alea împutite de acolo si poti sa faci ce vrei cu ele”… Atât am apucat sa aud. M-am prabusit într-o balta de sânge. M-am trezit abia in zori. M-a trezit o usa trântita si o scotocire grabita în sertar. Serj, pe hol, cauta într-un sertar din dulapul cu medicamente. Scoase niste pansament si o seringa. E extrem de grabit. “Ce faci”, am baiguit, “unde te duci?” “La gara! Un nou carnagiu; un elicopter a bombardat Mocanita, au murit sute de oameni, trenul era, ca niciodata, plin cu turisti…” S-a oprit o clipa in pragul usii si mi-a zis privindu-ma livid: “Bai, stii ceva, în vazduh miroase a moarte!” Invadat de o tristete crunta m-am ridicat din pat, greoi, amortisem, juram ca picioarele mele nu cantaresc mai putin de optsprezece tone. Durere atroce la tâmpla. Am iesit pe veranda si am respir aerul rece de toamna. “Da, în vazduh mirose a moarte!”… Dar, deocamdata, totul era doar un cosmar. O, de parcă viața însăși...

Dupa putina vreme mi-am pierdut zborul. Hoinaream prin poiana cand, dintr-o data, mi-am dat seama ca-s mult mai usor decat de obicei. Si indata m-a fulgerat gandul ca, cine stie, poate nu voi mai zbura niciodata. Ceasuri in sir am alergat prin poiana si plin de deznadejde mi-am cautat zborul pierdut. Am riscat totul intrand pe teritoriul ursilor ca sa-mi caut zborul prin catinis si zmeuris. Dar totul a fost in zadar. Si asta a fost cea mai mare lovitura pentru mine. Apoi am vrut sa ma insor cu Eva si sa petrec cu ea luna de miere in strainatate. Casatoria era, în gandurile mele, și sau mai ales un mijloc de evadare. Insa capricioasa Eva – care la inceput a fost entuziasmata de proiect – a renuntat brusc si nu m-a mai lasat sa plec. Apoi m-a parasit si ea. Oare de ce?…

Chiar pun ogarii pe urmele mele. Oameni si ogari au inceput sa ma urmareasca zi si noapte.

In fiecare noapte plangeam.

M-am revoltat impotriva tatalui, dar mai ales impotriva mamei. “Lasa-ma sa plec”, am zis. “Nu-s bani!” “Ma voi imprumuta, voi munci si-mi voi plati datoria pana la ultimul sfant!” “Nu, nu si nu”, a zis mama si ca sa fie mai convingatoare de fiecare data incepea sa planga.

Visam ca plec, dar pana si in vise mama refuza sa-si dea acordul. “Nu, draga”, zicea, “nu trebuie sa pleci si cu asta basta!” Simteam ca dragostea pe care o nutrisem pentru ea pana atunci se duce pe apa sambetei si ca devine ura. Dintr-o mama iubita in ochii mei mama devinea de la o zi la alta un dictator si atata tot. „Va urasc pe toti, la naiba”, urlam si plangeam si-mi scrasneam dintii, „vreau sa muriti cu totii, sa nu va mai vad in fata ochilor!” Familia mi se parea o temnita si inebuneam de furie ca, iata, nu puteam evada nici macar pentru o secunda sau doua. „Dau o viata pentru o farama de libertate, dau un suflet pentru o microsecunda de dragoste!…”

Ma instrainam.

Nu mai pescuiam orele.

Traverseam profunde crize existentiale, adevarate sahare exasperante. La orizont nu se mai ivea nici o speranta. Nimeni nu ne intindea o mana, nimeni nu ne ajuta si pe noi. Decădeam ruinat de remuscari de tot felul. Intai regretam profund ca prin disperarea mea netarmurita ii faceam pe cei dragi sa se instraineze de mine. Al doilea, imi spuneam ca trebuie sa fi gresit grozav fata de cateva fiinte pe lumea asta și că a venit vremea socotelii și a răspunderii. Al treilea, mi se parea ca prin tristetile mele ii ingropam de vii pe cei care inca ma iubeau. Al patrulea, imi parea foarte rau ca nu ma puteam resemna; caci in definitiv, imi spuneam, destinul meu e sa fiu un individ neinsemnat, un taran, un om simplu si eu nu fac altceva decat sa fiu intr-o permanenta galceava cu soarta, vreau sa-mi depasesc conditia si sa-mi schimb destinul, iar faptul asta poate fi un mare pacat.

Devenisem cel mai contradictoriu om cu putinta. Aci-s bun, aci-s rau. Acum rad, acum plang. Sunt slab si sunt tare. Mi se parea ca angrenajul lumii e cu neputinta sa mearga fara mine sau, dimpotriva, ca eu nici macar nu contez in functionarea acestuia.

De multe ori mă străduiam sa fug din sat, insa mereu se ivea cate ceva care ma intoarcea din drum. Satenii, care-mi cunosteau gandul si naravul, imi stateau in cale si nu-mi permiteau sa trec mai departe. Cainii din sat latrau cand imi ghiceau planul de evadare punandu-si stapanii in alerta.

Timpul trecea. Si eu tot nu puteam evada. Usile odinioara larg deschise se inchideau si-n jur se ridicau ziduri, ziduri, ziduri tot mai inaccesibile care-mi rapeau orice speranta de a fugi.

Zile si nopti de mizerie.

Sentimentul meu de iubire pentru mama se transformase pe nesimtite in ura. Caci spre deosebire de tata care-i mult mai nebulos, mult mai greu de ghicit mama spune lucrurilor pe nume: nu, nu puteti pleca din motivele cutare si cutare etc. etc. Il suspectez pe tata de ipocrizie, caci mi se pare ca face un joc dublu: aci tine cu noi, aci ii da dreptate mamei; pana la urma, imi dau seama ca nici el nu vrea sa plecam, insa pentru ca n-o spune deschis mi se pare inofensiv. Uneori parea sa fie de partea noastra. Astfel, tata venea cu propuneri viclene cum ca: “Ar trebui sa ne imprumutam la banca, ar trebui sa punem garantie pamantul din Fund de la Scatura, sa facem rost de bani si sa le dam sa plece, numai sa nu-i mai vad suferind atata, mi se face rau vazandu-i cum se topesc zi de zi, cum plang seara de seara!” Inamicul numarul unu al plecarii noastre ramanea, deci, pana la urma doar mama.

In ochii mei mama devenise, pe față, un dictator. Nu suportam s-o mai vad in ochi. Caci ea se opunea cu vehementa plecarii noastre. Nu-mi permitea nici sa ma insor cu ce fata vroiam eu, nu-mi permitea nimic, imi restrangea toate libertatile. Uneori ma mustra, privindu-ma cu o privire sticloasa, rea ca inspiram prea mult aer: „Mai lasă și pentru aproapele, nu mai fi așa de lacom, băiete!” Traiam un cosmar fără sfârșit. Noaptea visam numai dezastre, razboaie, sfarsituri de lume, atentate, masacre, carnagii si ingrozitor de mult sange, oceane de sange. Plus invazii extraterestre. Eu si ai mei eram sistematic exterminati (dar oare numai in vise?) de specii straine – gandaci de metal, pisici umanoide, plante carnivore, coleoptere gigantice, martieni verzi – venite de peste noua mari si noua tari sau mai degraba din smarcurile iadului.

Nu ma puteam impaca cu ideea ca nu voi mai pleca niciodata din sat. Ma trezeam cu ochii rosii de plans si ca intr-un film horror mi se parea ca plang cu sange in mijlocul iadului. Mi se parea tot mai des ca inebunesc. Spaime de tot felul ma luau cu asalt. Chiar si cel mai mic zgomot ma baga in lipituri.

„Voi inebuni, voi inebuni”, spuneam. „Trebuie sa plec! Trebuie sa plec!”

Nici nu stiu cum au trecut trei milioane de ani. Anotimpurile si generatiile se succedau cu repeziciune. Lumea – cel putin in ochii mei – se inmultea ingrozitor si devenea straina, decazuta si rea.

Satul se transforma, iar metamorfoza lui era cumplita. Nu, din viermele de la inceput nu iesise un fluture splendid, ci o insecta hidoasa cu o mie de picioare si vreo zece mii de ochi care vedeau totul. Dintr-un catun pierdut intre poieni si paduri si asurzit de susurul izvoarelor si-al talangilor, devenise – rand pe rand – o comuna, un mic orasel, un oras, un municipiu, un oras mare, o metropola, un megalopolis, o lume. Relieful, de asemenea, se transformase in timp. Forme geologice uimitoare luau locul muntilor de odinioara. In locul muntilor domoli din vechime cresteau si dispareau apoi uriase dune de munti, acum sunt aici, acum pleaca in tara tatarilor, niciodata nu stiai de unde vin si unde se duc muntii aia, chipurile, tineri. Dar de la o vreme o ciudata specie de munti venita, se pare, dinspre Islanda a prins radacini adanci in creierul pamantului si a ramas in locurile astea mii si mii de ani. Muntii cei noi s-au asezat de jur-imprejurul satului. Ei, bine, da, sat, caci in ochii mei Vulcani, desi crestea si imbatranea atat de mult, ramanea tot un sat. Asa cum fii si fiicele, desi imbatranesc si cresc, pentru parinti raman tot copii. Totusi, cu Vulcani aveam o relatie bizara. Desi eram fiu al satului, imi priveam satul nu ca un fiu, ci ca un tata. Mi-era mila de el. Si cum sa nu-mi fie mila de Vulcaniul meu natal vazand cum muntii il asediau din ce in ce mai teribil de la un an la altul, il strangeau ca un cerc din toate partile, strivindu-l, dandu-i peste bot si punandu-l pe labe si, dintr-un oras semet, il impingeau din nou inapoi in istorie facand din el un simplu sat nenorocit. In vremurile de pe urma, oriunde priveai la orizont vedeai numai valuri, valuri de munti gigantici, inspaimantatori, inaccesibili si fantastici, impaduriti pana pe creste, plini de pericole etc. etc. O dată cu muntii cresteau si drumurile. Din frumoasele drumuri orizontale de odinioara nu mai ramasesera decat niste carari aproape verticale de grohotisuri pe care ti-era aproape imposibil sa mergi. Multi ani la rand, singurul mijloc onorabil de iesire din oras ramasese aeroportul. Dar un cutremur care, in mod normal, nu trebuia sa aiba loc a distrus pistele aeroportului si a rupt legaturile orasului cu lumea. A urmat o epidemie de ciuma si, aproape simultan, o pandemie de canibalism. In scurt timp, din două milioane de locuitori au ramas sub o mie. Dupa aceea, n-am mai avut vesti din lume. Vestile despre lume eram nevoiti sa le inventam noi înșine. De asta se ocupau mai ales cei trei mari povestasi: tobosarul, postasul si preotul. Ma trezeam inca din zori ca sa ies in intampinarea tobosarului si sa aflu vesti despre Focsani, Odobesti, Bucuresti si restul lumii. La inceput, tobosarul habar n-avea despre ce anume vorbesc, caci el n-a fost in viata lui in orasele de pe Milcov, iar manualul de geografie nu l-a invatat, ci l-a mancat cu paine in timpul marii foamete din anii razboiului. Dar preotul si postasul, dupa ce au stat putin pe ganduri, si-au amintit de marele roman care-a fost Noe. Noe, dupa cum stim cu totii acum, a plantat cel dintai via pe meleagurile Odobestiului si a inventat vinul rosu. E adevarat ca Noe a fost si primul roman care s-a imbatat, dar intamplarea asta nu se pune la socoteala, ci se trece in contul lui Uciga-l toaca (caci Uciga-l toaca poarta toata vina si, pe deasupra, el nu-i roman). Asa incat, cei trei au tesut o serie de stiri-povesti pe marginea intamplarii cu Noe din Odobesti, istorii pline de haz sau drame sfasietoare care ne-au hranit spiritele multi ani la rand. Aveam tot mai mult impresia ca satul se afla pe fundul craterului unui vulcan stins. Odinioara, vai, n-a fost asa, imi spuneam mereu frangandu-mi mainile. Aproape toti vulcanenii gandeau asa: “Fireste, numele de rau augur al satului a atras napasta asupra intregului tinut si, mai ales, asupra noastra si-a copiilor nostri; trebuia sa ne fi asteptat de multa vreme la asa ceva!”

Dar din start schimbarea numelui satului nu parea o solutie: mai intai, pentru ca se opunea cu inversunare domnul parinte; al doilea, pentru ca ma opuneam eu. Mi-era drag satul si nu vroiam sa i se schimbe numele, ci numai destinul. Si, intr-adevar, schimbarea numelui s-a dovedit a nu fi o solutie fericita. Niste femei tinere s-au adunat la marginea satului intr-o dimineata de duminica. O femeie care, chipurile, era straina si venea de departe s-a dus la fereastra colibei bunicii Safta, a ciocanit discret in geam si a zis: “Nu cumva aveti pe-aici un sat?” Baba, din mijlocul casei, a clatinat din cap posomorata si a zis: “Ba avem, da’ norocu’ nu-l lasa sa traiasca!” “Videti-mi-l mie”, a zis straina, “ca eu, multumesc lui Dumnezeu, am noroc destul, incat pot sa mai dau si la altii!” “Ti l-om vinde, da’ cat dai pe dansul?!” Femeia, na, ce sa zica: “Cat ceri, bunicuta, atata dau!” “Aracan de mine, da’ ai dumneata atatia bănuți cati ti-oi cere eu pe dansul?” Femeia, cu o umbra de iritare in glas: “Atata pot, atata dau!” Dar bunica, parca speriata de iminenta plecare a negutatoarei, a clatinat din cap resemnata: “Atunci, pune banii colea, pe masa!” Femeia a scos din san treizeci de arginti si i-a intins bunicii. Femeile celelalte au numarat argintii cu atentie. Dupa numaratoare, bunica i-a intins femeii – pe fereastra deschisă larg – un colac in forma de vulcan cu vagi semne facute cu cutitul pe el. Luand colacul in brate straina a inconjurat casuta, apoi a intrat in odaia de oaspeti zicand: “Maicuta milostiva, primesti in casa ta o straina flamanda si ostenita care vine de departe si mai are si un sat in brate?” “Primesc, primesc”, a zis bunica bucuroasa de oaspeti. Tanara a pus satul cu mare grija pe lavita, iar apoi s-a asezat pe un scaun dand semne de mare ostenala. Baba, insa, curioasa si iute la vorba, a ispitit-o: “Da’, straino, cum se numeste satul tau?” Femeia, mandra de plodul ei, a zis: “Serafim!”… O vreme, deci, satenii au crezut cu adevarat ca femeile alea – schimband numele satului – au tras Moartea pe sfoara. “I-am jucat Mortii un renghi sa se duca vestea!” Numai eu, tobosarul, postasul si popa am rămas sceptici. Si, nu dupa multe saptamani, scepticismul nostru s-a dovedit mai mult decat intemeiat. Caci Moartea, – venind sa ia satul ca sa-l duca in lumea dreptilor, unde nu-i durere, nici intristare, nici suspin, si gasind, culmea, un sat cu alt nume – a ghicit inselaciunea pamantenilor si tare s-a mai maniat, incat in numai jumatate de ceas a adus in tinut patru cutremure succesive care au inaltat muntii din jur cu vreo doua mii de metri si au ucis zeci de sateni si multe vite, iar recoltele si ruinele vechiului oras le-a inghitit pamantul. Si, pe la amiaza, vulcanii adormiți au dat primele semne de trezire. Muntii din jur au inceput sa fumege. Preotul mi-a spus atunci cu jale în glas ca in Scripturi scrie ca sfarsitul e foarte, foarte aproape si ca traim in eshaton. L-am crezut pe cuvant, n-am avut de ales. Atunci mi-am amintit de o remarca de-a lui Stin – pe care, la vremea respectiva, o luasem ca pe o gluma buna – cum ca, sub satul nostru, la o adancime – eproxima el – de vreo opt kilometri clocoteste lava care urca spre noi nu mai tin minte cu cati metri pe zi. “Vulcani”, spunea Stin, “bietul nostru sat e singurul loc de pe fata pamantului in care gravitatia e o gluma. Din acest motiv tu si ceilalti doi baieti din sat ati reusit sa zburati…” Ma inspaimantam in fiecare zi cand priveam spre hotarele satului, adica spre Munti. Muntii literalmente sustineau cerul pe umeri; mai mult, uneori dadeau impresia ca nu mai incap sub cer si ca imping cerul din ce in ce mai in sus ca sa-si faca loc în infinit. Imi parea rau mai ales ca, de la o zi la alta, ma dobora uitarea. Urca uitarea pe mine si ma invada ca o cangrena, asa cum covorul de muschi verde urca pe scoarta copacului. Abia imi mai aminteam de întâmplările din trecut. Iar de fetele mele și de copii, de faptul ca, odinioara, fusesem iubit, soț și tata mai aflam doar in vis.

Din ce in ce mai des mi se intampla sa rad de cei care afirmau in gluma sau vorbind serios ca, dincolo de munti, mai exista o lume. Cand, pur intamplator, gaseam o fila rupta dintr-o enciclopedie din antica mea biblioteca si citeam – cu tot mai crâncenă dificultate – despre misteriosul râu Siret sau despre papă ori despre Moscova și așa mai departe pur si simplu nu intelegeam nimic. Nici macar nu mai puteam identifica punctele cardinale. Nu mai intelegeam rolul Soarelui, adesea uitam chiar cum se numește becul ăla fierbinte de pe cer și căzând pe gânduri mă proțăpeam uimit cu ochii spre el și mă întrebam prostit ce-o fi acela… De multe ori stateam nedumerit cu ochii ficsi privind rasaritul soarelui si nu intelegeam ce se intampla. Incendiul de la orizont ma inspaimanta si de multe ori o luam la goana ca un animal haituit spre intunericul protector al padurii. Tindeam tot mai mult sa cred ca pamantul se întindea cat vedeam cu ochii, atat. Nu-mi mai puneam deloc problema cum ca ar putea sa mai existe, dincolo de crestele muntilor, noi pamanturi. Decădeam; deveneam un perfect animal. Ma intorceam in maimuta din care-am fost luat. Nu mai plangeam. Nu-mi mai faceam baie, mi-era suficient să mă scarpin de păduchi. Nu ma mai emotiona nimic. Frumusetea din jur o priveam ca pe o pedeapsa, la început, cu indiferență, pe urmă. Din ce in ce mai putini oameni in sat, existau pe lume tot mai putine dialoguri. Incet, incet incepusem sa uit cuvinte. Mai intai am uitat integral germana, apoi aproape complet franceza, italiana, spaniola, coreeana si in cele din urma engleza. In ultimul secol am observat ca pierd din memorie cuvintele esentiale ale limbii romane, eu care odinioara eram un dicționar ambulant. Regresam, regresam. Nimanui nu-i păsa cu adevărat de decaderea mea. Nici mie nu-mi mai pasa. Singurele lucruri care imi mai ofereau o stare de gratie erau hrana si somnul. Vanam in padure pui de mistreti si caprioare si mancam carnea cruda fara a o mai trece prin foc, adoram sa beau sangele cald care mi se parea de saispe, saptespe ori mai bun decat vinul. Dormeam in camera mea numai in timpul iernilor geroase; in rest ma astrucam in vizuina de pe Cheie. Miroseam a sange si a lemn putred. Preferam sa stau gol ca un salbatic acoperindu-mi doar goliciunea cu o carpa stransa in jurul soldurilor. Noaptea numai visele imi dădeau fiori, numai ele ma nelinisteau, numai ele parca ma mai leagau tainic de vechile deprinderi.

Un cioban care-si pastea turmele in poienile din Barasti si cerceta veacurile si inaltimile imi dezvalui într-o zi cate ceva din trecutul meu. Habar n-am de unde stia ciobanul atat de multe lucruri despre mine; sa fi citit despre mine, oare, in stele?… Imi dezvalui, de asemenea, marele proiect de intoarcere la oras pentru a-mi termina facultatea și a incepe alta si pentru a-mi scrie destinul cu mainile mele, nu cu ale altora. Cuvintele ciobanului mi-au deschis ochii. Parcă am căzut dintr-o dată în mine însumi de la o înălțime amețitoare, iar căderea a fost îngrozitoare. Am devenit din nou un om vigilent si disperat. Pentru prima data dupa prea multa vreme am plans si am plans cu lacrimi fierbinti. Mi-am reluat greoi vechile preocupari: scrisul la roman, proiectul lasat balta al plecarii din sat, cititul, visatul si indragostitul.

Serj ma ignora cu desavarsire. Isi petrece viata cercetand pamantul si fizica. Descopera fel de fel de lucruri uimitoare in muntii din jur. Descoperea chiar si chestii care l-ar fi putut imbogati cu miliarde de dolari. In rocile din Dosul Tojanului gasi minereu de fier si o vana masiva de cupru, la cativa kilometri sub Piscul Ghebarilor dadu peste gaze de sist, iar in apropiere de Piscul Cheii descoperi o pestera care ducea spre un enorm bulgare de diamante. Descoperea totul cu ajutorul matematicii, chimiei, fizicii si microscopului, iar in lipsa tehnologiilor industriale care i-ar fi permis sa treaca la exploatarea comorilor nota totul intr-un carnet fara sfarsit. Uneori, cam o data la sase, sapte mii de ani venea in camera mea si-mi povestea pana tarziu despre  descoperirile lui. Intr-o dimineata mi-a adus un fragment dintr-o rocă – sustinea el si nu aveam nici un motiv de să nu-l cred pe cuvant – provenita de pe Marte. Pentru a avea acces la informatie si pentru a comunica din nou cu restul lumii a construit de unul singur un computer si o retea de internet. Un straniu accident – poate o enorma furtuna, poate un meteorit, poate un razboi civil, poate altceva – a pus pe butuci pentru multa vreme reteaua de electricitate in partea asta de lume trimitindu-ne cu adevarat inapoi in secolul al saptesprezecelea. Dandu-si seama ca revenirea electricitatii nu putea fi decât o amagire Serj s-a văzut pus in situatia de a construi o mica centrala electrica pe Pârâul Porcului. De la o vreme insa pleca de acasa fara sa spuna nimanui unde se duce. Satenii il considerau nebun, un biet caraghios sau un pierde-vara. Nu stia nimeni pe unde-si petrecea timpul. Eu nu-l mai vedeam cu deceniile. Dar intr-o zi un pusti mi-a spus ca frate-meu construia un avion sub rapele din Deal la Crimu. Am inteles indata ca si pe Serj il preocupa evadarea din temniță.

Din cand in cand ma duceam in vizita la Marius. Plangeam in fata lui si-i vorbeam ca unui tata. Fratele cel mare ma mangaia spunandu-mi cuvinte dulci care ma ungeau pe suflet. “Lasa, mă, vremurile se mai schimba, o sa reusesti si tu in viata; pune-ti doar nadejdea in Dumnezeu!” Dar cand aduceam vorba de Marea Plecare el ridica din umeri. Si daca ma plangeam de toate relele spunandu-i ca mama si tata si Lacra nu vor sa ma lase sa plec el se incrunta brusc. “Nu spune vorbe rele despre Ei”, zicea. Mai vroaim sa spun cate ceva, dar el se supara de-a binelea si ma zvarlea afara din spalatoria lui. Ma injura si ma acuza de lipsa de patriotism. Dupa aceea, imi intorcea spatele si ma ignora luni si ani la rand. El se insurase cu fata popii, făcuse mulți copii si devenise, la randu-i, bunic, isi cladise o familie frumoasa si o afacere prospera. Ce-i pasa lui de drama mea?!…

Si asa toti s-au pornit impotriva mea. Dintru inceput mi-am spus ca nu se poate sa se ridice așa, degeaba, toata lumea impotriva mea; cine stie, poate ca-s eu de vina, poate ca-s paranoic si vad lucrurile in alb si negru. Dar nu era deloc asa. Eu eram doar un om trist, atata tot. S-a ajuns pana intr-acolo incat, intr-o noapte, m-au alungat de acasa ca pe un caine. Flamand si descult am umblat toata noaptea dupa un culcus. Si n-am gasit nici un cuib. Am fost nevoit sa ma intorc pentru o vreme in vechea mea vizuina. Insa zilele si noptile petrecute in vizuina au fost atunci o oroare continuă, caci aveam, vai, din nou memorie, iar nefericirea era de o mie de ori mai insuportabila decat in vremea cand devenisem un biet animal. Radacinile, frunzele si hoiturile din padure nu-mi mai potoleau foamea. Îmi pierdusem abilitatile de vanator. Nu mai puteam digera singuratatea. Rasaritul si apusul soarelui ma umpleau de jale. Numai rugaciunile izvorate dintr-o nefericire adanca ma mai ajutau sa supravietuiesc. Simteam ca iubesc tot mai mult lumea si sufeream îngrozitor pentru ca lumea ma ura. Mi-era tare dor de fratii mei, de sora mea si de parintii mei, de prieteni si de fostele iubiri. Dar Marius isi vedea de viata lui in vila de la capatul satului; Serj mesterea de ani buni la avionul său care-i juca mereu feste, caci afurisitul nu vroia sa-si ia zborul pentru nimic in lume; Lacra traia cu capcaunul ei, se inraise ingrozitor si nu vroia sa mai auda de nimeni; tata isi tara cancerul de colo, colo cu forte tot mai diminuate si era limpede ca n-o mai duce mult; mama se scufunda intr-o tristete coplesitoare si plangea mai tot timpul permanent îndurerată de nefericirea vieții ei și pururi înfricoșată de iminentul sfârșit al lumii și de domnia lui Antihrist; iubitele mele zăceau in morminte presărate haotic pe fata acestui pamant si nici macar ca fantome nu vroiau sa-mi mai frecventeze visele si viata. Cel mai aproape de sufletul meu, singurul, de fapt, ramasese bietul Serj. Nu, Serj niciodata nu ma respinsese cand m-a durut sufletul si cand am plans in fata lui. Noi aveam dintotdeauna doruri comune: vroaiam sa plecam de aici, sa iubim, sa nu ne ratam etc. etc. Desi frati, eram cele mai diferite creaturi de pe fața pământului, dar ne intelegeam de minune cand venea vorba de afaceri sprituale ori intelectuale. Ne completam perfect. Descrieam sau recreeam cosmosul contribuind fiecare cu inteligența proprie. Iar avionul care-l epuiza psihic si fizic de ani buni imi dadea si mie sperante de mai bine. Mă gândeam mereu la fratele meu. Mă vedeam în el ca într-o oglindă. Avea şi el necazuri. Îi era şi lui foarte greu. N-avusese noroc în dragoste, nici în carieră. Era un geniu natural, nu doar în domeniul lui, fizica, ci şi în alte domenii. L-ai fi comparat fără ezitare cu Novalis dacă ar fi avut şi geniu poetic şi-un pic de mistică în el. Însă geniul lui era pur ştiinţific, ca să zic aşa. Nu-ți venea să crezi că suntem fraţi. Nu doar fizic, ci şi psihic ne aflam la antipozi. Pe cât de fierbinte şi pătimaş eram eu, pe atât de rece şi raţional era el; pe cât de intuitiv eram eu, pe atât de deductiv era el. Spirit umanist, eu; spirit scientist, el. L’esprit de finesse, eu; l’esprit de géométrie, el. Nu exista enigmă pe lumea asta pe care el să n-o înţeleagă; ar fi rezolvat toate misterele lumii, pe cale logică, dacă nu s-ar fi dedicat total lor, nu doar anumitor probleme. Visul lui cel mare – căci, da, chiar şi acest spirit raţional era cumva un visător – era să devină cercetător la CERN, căci nimic nu-l fascina mai mult decât fizica particulelor elementare. Încă o deosebire absolută între noi: în timp ce el era fascinat de microunivers, eu mă lăsam vrăjit de tainele macrouniversului. E drept că şi-n privinţa macrouniversului, pe care eu îl percepeam şi-l gândeam din punct de vedere strict poetic, tot el îmi dădea lecţii. Căci Serj ştia cum stă treaba cu Big Bang-ul, cu toate categoriile de relativitate, cu principiul excluziunii al lui Pauli, cu galaxiile, cu găurile albe sau negre, cu entropia, cu numărul barionic, cu supernovele, cu expansiunea universului şi cu toate cele; Serj ştia totul, nu trebuia decât să-l întrebi şi să faci efortul de a-i urmări cu maximă atenţie argumentaţia. În plus, era pasionat de matematicile superioare care, după toate aparenţele, nu mai aveau nici un secret pentru el. Cu toate astea, îi era cu neputinţă să înţeleagă un vers din Memento mori sau din Les fleurs du mal, chiar dacă avea un respect aproape religios faţă de toţi marii poeţi ai lumii. Un singur poet nu-i placea, Ion Barbu, pe care-l considera un sofisticat inutil şi un matematician venit de pe Marte ca să inventeze un limbaj matematic puţin spus insuportabil care nu ducea nicăieri. În schimb, îi placeau haiku-rile japoneze pe care le citetea în original: i se pareau, în simplitatea şi-n adevărul lor fără cusur, cele mai durabile creaţii ale poeziei universale. De asemenea, la fel ca lui Kant (pe care nu-l suporta; „Tot ce-a scris Kant al tău în cărţile lui cu fraze grele şi de cele mai multe ori obscure se poate rezuma într-o ecuaţie cu două necunoscute…”) îi placeau fabulele lui La Fontaine. Nu era un creştin practicant şi nici măcar un spirit religios, însă era una dintre cele mai etice fiinţe pe care le-am întâlnit în viaţă. N-a citit niciodată Biblia sau vreo carte de dogmatică, iar la biserică nu se ducea din cauza predicatorilor înfiorător de anacronici; totuşi, dacă ai fi avut vreo nelămurire cu privire la adevărurile de credinţă trebuia să stai de vorbă cu el, căci scotea om lămurit din tine în maxim cinci minute. Prin deducţiile lui logice, a convertit într-o zi un ateu. Îl mai ţinea departe de biserică şi oroarea pe care o resimțea faţă de superstiţiile de tot felul şi faţă de babe. Pentru el baba era agentul răului pe lume. I se parea că toate băbuţele au feţe de vrăjitoare şi-l scoatea din sărite aerul lor atotştiutor. De la o vreme, bunicile noastre tind să răpească din atributele lui Dumnezeu, atotştiinţa fiind cel mai important dintre ele. „Baba ştie, dom’le, ştie orice; tu eşti specializat într-un anumit domeniu, baba e specializată în toate. Până şi pe tabla adunării au pus ghearele!” În faţa babei, nici preoţii n-aveau prea multe de spus, căci, era limpede, oricât de bine pregăţiţi ar fi fost ei, tot nu ştiau totul ca atotștiutoarea bunicuță. Nici uncheşii nu-i placeau şi asta de când cu dinozaurii comunişti şi anchilozaţi din universităţi. Nu exista om mai nimerit decât el care să pună în mai deplin acord ştiinţa şi religia. Pe de altă parte, când îi era lehamite de ştiinţă (căci i se întâmplă destul de des) declara că toată ştiinţa e inutilă. Cel mai mult îi placea să dea de pământ cu darwinismul, cu viaţa extraterestră şi cu Big Bang-ul. În fond, modelul lor cu Big Bang-ul e o ficţiune ca atâtea altele. Se aruncă miliarde de euro pe cercetări inutile. Cu banii aceia se poate asigura hrană suficientă pentru toţi înfometaţii din Africa. În realitate nu poţi şti ce a fost acolo, atunci. Chestia cu materia concentrată într-un punct de mărime zero şi densitate infinită e poezie de Ion Barbu… „Ştii ce, eu nu mă trag din gorilă la fel ca politicienii noştri; prefer câinele…” Viaţa extraterestră i se parea cel mai tare banc din istorie. Viaţa, după opinia lui, este un element ce face parte doar din compoziţia chimică a Terrei. Noi înşine suntem compuşi chimici ai Terrei. Viaţa e o informaţie genetică ce face parte strict din ADN-ul Terrei. Nu există planete identice în univers, după cum nu există om identic pe lume. Fiecare planetă îşi are propria lectură ADN. Oameni pe alte planete sunt de neconceput. Până şi eventualele specii de plante care-ar putea fi descoperite pe nu ştiu ce planetă terestră din Andromeda vor fi cu totul şi cu totul diferite faţă de plantele noastre; nu pot fi concepute decât plante monstruose, din punctul pământean de vedere, cu picioare, ochi, gheare şi cu flăcări în nări sau incolore sau în stare de plasmă; descoperirea unor astfel de plante ar putea schimba concepţia noastră despre viaţa vegetală. Însă speculaţiile ţin de science-fiction, nu de ştiinţă. Cred că dacă, la un moment dat în viață, ne-am fi unit creierele am fi obţinut cu siguranţă acel uomo universale visat de renascentişti, un Leonardo da Vinci al timpurilor noastre. Datorită unei burse, se specializase la Paris, însă despărţirea de Matiora l-a zdruncinat sufleteşte determinându-l să revină în ţară. Sufeream pentru că mi-era imposibil să-l ajut mai mult. Dacă aş fi avut bani ca să-l ajut copilul ăsta ar fi ajuns nu departe, ci, ca să mă exprim în termenii lui, la ani-lumină. Potenţialul neexploatat din el era imens. Din păcate n-a avut loc în universităţile de la noi din pricina dinozaurilor comunişti şi a nepoţilor acestora. Două universităţi l-au respins de la concursul pentru ocuparea unui post de asistent pe motiv de dosar prost: efectiv n-are nici o rudă în comisie, nici o pilă în universitate, n-a trecut prin aşternutul nici unei profesoare, n-a dat mită nici unui decan şi, pe deasupra, ştie prea multe şi ar putea pune în pericol ştiinţa molcomă a dinozaurilor. Mi-era tare milă de el; mi-era teamă de ratarea lui. Eu, cel puţin, voi rămâne în istoriile literare, chiar dacă în lista autorilor de dicţionar; dar el? Ce se va alege de bietul Serj? Singura soluţie era plecarea în străinătate. Dar şi pentru străinătăţuri trebuie bani. De unde să-i ia? Degeaba a fost admis la Yale, Harvard şi Oxford dacă n-are cu ce-şi plăti biletul de avion până acolo… Ca să ajungă la Paris s-a împrumutat de la toţi prietenii; din păcate, eu am contribuit cu cei mai puţini bănuţi, căci, teribil de strâmtorat fiind, n-am avut cum să-l ajut cu mai mult. N-am fost în stare decât să-i ofer o cameră în casa colonelului. I-am oferit odaia cu mare drag, însă pe cât de deştept era bietul meu frate, pe atât era de orgolios. Băiatul, deşi sărac lipit şi sugrumat de datorii, vroia să dea impresia de om avut. Nu vroia să stea pe capul meu, căci eu aveam, chipurile, mai multe necazuri decât el. S-a descurcat cu bursele şi cu micul câştig de pe urma articolelor ştiinţifice publicate în diverse reviste din străinătate. Ba uneori, în momentele de strâmtorare, el mi-a plătit facturile, cu ce bani habar n-am; e de prisos să adaug că a refuzat să-i plătesc vreun ban pentru aceste servicii. Noroc că l-au mai ajutat, în chip mascat, băieţii. Profitând de faptul că Serj era mort după muzică în general şi după simfoniile metal în particular, dar şi de faptul că el chiar era un maestru al tobelor, băieţii îl luau uneori în turneele lor – deşi nu aveau nevoie cu adevărat de serviciile lui, căci Boby era un toboşar dat dracului – şi-i plăteau munca mai mult decât decent ajutându-l astfel să mai scape de-o parte din datorii. A stat cu chirie în Sud, în Valahia, singura zonă a oraşului pe care-o suporta: pur şi simplu îl scoatea din sărite dialectul moldovenesc din Nord. Era apolitic. N-a votat şi nu va vota niciodată. Nu era nici de stânga, nici de dreapta. „Cum să ţii sau cu Oceanul Atlantic sau cu Oceanul Pacific; oare n-au aceeaşi apă?!” Politica i se parea o chestiune nu doar neserioasă, ci, aşa cum e făcută la noi, foarte josnică. Observa că politica scoate la suprafaţă demonul din om. Cel ce intră în politică devine bulbucat la faţă, mincinos, hoţ, părtaş la fraude, capătă o mentalitate de târfă, devine peste noapte posesor de averi suspecte, devine un soi de dumnezeu intangibil, ajunge perfect echivalent cu dreptatea, justiţia stă îngenunchiată mereu la cheremul lui, manipulează opinia publică, terfeleşte inocenţa, mânjeşte cu rahat tot ce are mai sfânt neamul acesta, poate distruge totul şi totuşi oricât de mult dezastru ar produce pe lume obţine tot mai multă iubire din partea poporului. Serj, dac-ar fi fost după el, ar fi impus la conducerea ţării un rege şi câțiva înţelepţi care să-l ajute pe Majestatea Sa să guverneze ţara. Nu-i nevoie de șase sute de burtoşi puturoşi şi hoţi care să se lăfăie toată ziua într-o clădire gigantică şi nici de un preşedinte uzurpator care n-a făcut altceva în viaţă decât (un aproape etern!) nani-nani. Clasă politică sub zodia lui Dracula care suge sângele poporului şi e pe cale de a distruge conştiinţa unui neam.

Mama si tata, bietii de ei, ma primeau ca de obicei in camera lor de suferinta. Cancerele lor ma inspaimantau. „Hristoase”, jeleam în rugăciunile mele, „cum sa-i ajut?” Medicii s-au lasat pagubasi, nici ei nu mai puteau face nimic. Numai preotul parca mai reusea sa-i mentina pe linia de plutire cu rugaciunile lui staruitoare catre ceruri. Ma durea sufletul ca nu puteam sta mai mult langa ei. Marius nu-mi permitea sa stau lângă ei mai mult de două ceasuri. Se parea ca tristetea mea ii imbolnavea și mai tare. Asa ca la început ma straduiam sa fiu cat mai optimist cu putinta in fata lor. Dar fericirea mea zidita cu-atata efort se ducea pe apa sambetei vazandu-i cum decad, cum se descompun. Ma treceau fiorii vazand de fiecare data cum carnurile se usuca pe ei, cum oasele deja stralucesc prin tot mai subtirele strat de carne (?) de pe ele, cum venele li se zvanta de sange, cum se topesc, Hristoase, cum se topesc! Barem de i-ar mai durea la fel de tare ca altadata ca sa urle, ca sa tipe… Dar nu, nici durerea nu-si mai aducea aminte de ei. Intr-o seara moartea ciocani la fereastra si desi mama isi exprima (prin gesturi!) dorinta de a o primi, tata ezita sa se tarasca pana la usa ca sa-i deschida. Il speria pe bietul tata ideea saltului in necunoscut. Si cand, in sfarsit, s-a hotarat sa deschida la rugamintile staruitoare ale mamei n-a mai văzut pe nimeni. “Am ratat moartea si de data asta”, i-a reprosat mama. Intre ei crescu un fel de zid dintr-un amestec de vinovatie si teama. Lui tata ii era teama ca mama va pleca inainte. Mama regreta vremea tandretii; uneori il indeamna s-o ia in brate, s-o sarute, sa-i spuna c-o iubeste. Tata o imbratisa si-o saruta pe frunte ca pe un copil, dar se vedea de la optzeci de kilometri ca lucrurile astea il lasau rece, un motiv in plus pentru a se simti de trei ori mai vinovat decat daca ar fi pacatuit cu ceva. Si-ar fi dorit amandoi sa plece impreuna. “Parca-i mult mai simplu sa stii ca nu mori singur”, mazgalea tata pe hârtie, “ca pasesti in intuneric cu cineva care te tine de brat; poate ca de asta si soldatii infrunta moartea mult mai usor, caci ei nu pleaca singuri, ci insotiti de camarazii lor; intr-adevar prinzi mult mai mult curaj cand nu esti singur…”

Li se umezeau ochii cand intram. Nici unul nu mai putea vorbi. Comunicau cu mine prin scris. Mama parea prea obosita. Nu mai avea ce sa-mi spuna. Zicea ca de la un milion de ani încolo nu-ti mai pasa: “Fiule, am vorbit deja prea mult in viata asta!”

In schimb, tata cel atat de tacut odinioara era de nerecunoscut. Cu maini tremuratoare imi scria pe hartie cuvinte cutremuratoare. Ar fi vrut sa-l omoare cineva ca sa-l elibereze de suferinta. Dar in acelasi timp ii era teribil de frica de moarte. Regreta ca in viată a iubit atat de putin. Si-ar fi dorit sa revada serialul Dr. Quinn si sa admire inca o data frumusetea lui Jane Seymour care-i amintea de mama la optsprezece ani.

Ei, pe viu, nu-mi mai puteau spune nimic. Dar eu le vorbeam de fiecare data timp de vreo cinci, sase ceasuri plangand disperat. “Visele mele s-au dus pe apa sambetei”, ziceam. “Nu mai am nici o speranta. Sunt singur si gol. Toti m-au parasit. Va vine sa credeti? Toti m-au parasit. Nimeni nu mai are nevoie de mine si, fireste, toti imi spun cu dispret sa zbor ca doar de aia sunt pasare, n-am ce cauta in lumea lor. Cariera mea s-a naruit. Visam sa ajung un mare carturar, un filosof sau barem un simplu pedagog…”

Suferinta mea nu cunostea margini. Plangeam sute de ani in sir. Plangeam indeosebi ziua si noaptea.

Traiam. Trăiam: noi mult, ei din ce in ce mai putin.

Eu, fratii mei si sora mea traiam. Timpul trecea pe langa noi ca o adiere de vant. Il simteam, il pipaiam, dar el nu avea nici o putere asupra noastra. Neatinsi de timp ca intr-un vis. In schimb rand pe rand mureau toti ceilalti oameni de pe fata pamantului. Nici unul nu se vindeca de moarte. Parintii nostri se topeau vazand cu ochii, ramaneau din ei numai oase. Mi se punea noduri in gat cand ma gandeam ca peste o zi sau un milion de ani ii voi pierde.

Dar intr-o zi au murit si parintii nostri. Nu-mi pot descrie paragina din suflet și suferința nețărmurită de atunci și de după aceea. Si chiar a doua zi dupa inmormantare, in timp ce ma indreptam spre cimitir, mi-am dat seama ca am pierdut totul: parintii, dragostea, linistea, echilibrul, libertatea si zborul. Multi ani dupa aceea am pastrat obiceiul de a vizita casa natala. Dar pe ascuns. Mai pastram vagi legaturi cu Serj care nu ma uitase chiar de tot, desi de la o zi la alta frate-meu era tot mai absorbit de problemele abisale ale Teoriei complete a Totului. Exista obiceiul ca morţii să nu fie îngropați sau incinerați. Exista credinta ca timpul trebuie sa rezolve totul. Corpul, asemeni sufletului, trebuie sa se dizolve sub actiunea timpului si sa se evapore incet, incet pentru a reintra in vazduhul din care a fost luat. Cadavrele se descompun pe paturile lor de moarte, acolo unde mirosul mortii nu piere si spuma amintirii nu se risipeste. Sub acțiunea timpului mortii devin niste morti foarte frumosi, niste schelete stralucitoare ca stelele. Vizitatorii erau datori sa aduca pietre ca ofranda pentru cei adormiti. Si tot vizitatorii erau datori sa sprijine oasele cu pietrele aduse ofranda pentru ca aceste oase ca sa nu se prabuseasca in devalmasie unele peste altele. “Altfel, se supara mortii”, se zicea cu jumatate de gura. Ma strecuram pe furis in casa natala. Ma furișam numai la miezul noptii ca hoțul, ca duhul rau. Trebuia sa ma strecor nevazut de nimeni. Altfel, exista pericolul ca sotul Lacramioarei, colonelul Victor Cozmaciuc, sa ma impuste ca pe un tatar. Si fiindca veni vorba de surioara mea! N-o mai recunoșteam. Dintr-o papuşă, dintr-o fetiţă de zahar se transformase într-o scorpie perfectă. Femeie rea şi duşmănoasă şi, culmea, din ce în ce mai frumoasă! Zece prinţi tătari aleargau după fustele ei, dar ce folos! Ea îl iubea doar pe căpcăunul ei, atât şi nimic mai mult. Făptură sadică, îl supunea la vestite torturi pe bietul căpcăun în nopţile de amor. Una, două îi vedeai împreună, ai fi zis că era vorba de un androgin. Bietul colonel era realmente vrăjit de Lăcră, cea mai mică despărţire de ea l-ar fi umplut de lacrimi. El era mare si tare la unitatea militara, nu misca nici musca in fata lui, pe campul de lupta ucidea singur sute de tatari, dar in fata Lacramioarei parea un sarman ied amenintat de lupoaica. Capcaunul daca m-ar fi prins in casa natala m-ar fi jupuit de viu fara a sta prea mult pe ganduri și m-ar fi tras pe urmă în țeapă. Iar in camera mortuara sedeam in genunchi langa osemninte. In tacere. In semiintuneric. In preajma mortii. Paianjenii vaneau ultimii viermi, ultimele muste care s-au hranit din cadavre. Teribil de incurcat in fata osemnintelor. Nu, chiar nu intelegeam. Care-i treaba cu omul? Ce-i cu noi? Cum e posibil ca acum sa traim si acum sa murim? Cum e cu putinta sa fim atat de efemeri? Astazi ne nastem, murim ieri. Craniile nu-mi spuneau nimic. Daca n-as fi stiut ca acolo își dormeau somnul etern chiar tata si mama pur si simplu n-as fi crezut ca acele osemninte provin nu dintr-o cariera de marmura, ci din trupuri reale si vii. Priveam uimit craniul lui tata si nu puteam sa cred ca odinioara el privea, radea, vorbea, miroasea, asculta, gandea, manca, bea, saruta, plangea si se uita in oglinda. Iar, dincoace, priveam și mai indurerat craniul mamei si mi se punea un nod in gat vazand ca el nu-mi mai spune un cuvant; ah, as fi dat un milion de ani din viata mea numai ca sa ma certe inca o data mama! Mai dureroasa era insa absenta ochilor. Ochii, aceasta reprezentare vizibila a sufletului. Daca vrei sa-ti spun cat de dulce, cat de hain ti-e sufletul da-mi voie sa te privesc o clipa in ochi.

Uneori, ma mai intalneam pe ulitele satului cu Eva şi Anca, vechi prietene. Ne intalnam, vorbeam de una, de alta. Dar ele ma dispretuiau, mi-era limpede ca buna ziua. Ma priveau ca pe un individ cazut din Luna. La inceput aerul meu fatal le trezise un oarecare interes. Li se păruse ca-s un tip destul de cool. Povestile mele urbane trezeau in ele nostalgii fara numar. Mereu ma indeamnau sa le vorbesc despre femeile din marile orase de la rasarit, dar era destul de stravezie dorinta lor de a ma face sa turui intr-una, de fapt, despre barbatii celebrelor femei. Eram supus torturilor celor mai atroce cand ceasuri intregi si la cativa centimetri de paradisul in care nu eram lasat sa intru mă vedeam pus în situația de a povesti despre flirturi, mode, moravuri, frumusete, parfumuri, bijuterii, rujuri, coafuri, pantofi, croieli, rochii si amoruri. Nici un cuvant despre singuratate. Nici o aluzie despre nefericire. Nici o silaba despre tanjire si suferinta. Ma intalneam deci cu aceste femei, dar aveam tot mai putin chef sa turui vrute si nevrute exact ca o moara stricata. Caci de vorbit puteam vorbi si copacilor sau stelelor si inca foarte, foarte mult. Dar eu aveam nevoie de dragoste. Or, nici Eva, nici Anca nu vibrau de iubire pentru mine. Pentru ele nu eram decat un simplu povestas asexuat, aproape abstract. Ca niste oarbe, ele nu ma vedeau, de parcă aș fi fost invizibil, ci numai ma auzeau, mă ascultau ca pe un radio. Le era de folos din mine numai glasul. Daca tăceam, indata ma paraseau fără regrete. Daca-mi auzeau vocea se intorceau la mine. Vrajite doar pe jumatate cadeau in mrejele povestilor mele, atat si nimic mai mult. Regretam enorm ca nu-mi pot blinda glasul cu steroizi, ca propozitiile mele nu emanau feromoni care sa le suceasca mintile, ca nu-s un priceput vrajitor. Mi-era rusine sa stau cu mana intinsa si să cerșesc dragoste. Nici una nu se indura sa-si faca pomana cu mine. Dorintele mele erau tot mai simple, focul aproape cu desăvârșire stins. Nu vroiam sarbatori erotice, nu vroiam extaz, nici priviri provocatoare. Nu vroiam decat sa fiu imbratisat si sarutat pe frunte. Simteam nevoia de a mi se sopti cuvinte de dor, dar cuvinte care sa nu fie numai vorbe. Vroiam o mana intinsa. Vroiam sa fiu privit in ochi cu gingasie. Vroiam sa ma linistesc contempland frumusetea unui san feciorelnic. Vroiam sa uit de toate pipaind pielea catifelata a Evei. Vroiam ca macar inima Ancai sa arda pentru mine. Asemeni unui caine vroiam sa fiu alintat pe cap, sa freamat de iubire pentru stapana, sa dau din coada (o, daca as fi avut una!), sa latru de fericire, sa ma las scarpinat sub ureche, sa mi se vorbeasca nastrusnic cu cuvinte de miere. Hristoase, ce fericire sa ti se pronunte sincer in fata acel ridicol (si de multe ori mincinos) Te iubesc! Ah, sa fii mintit! Sa crezi ca cel putin pentru o eternitate sau doua cineva chiar tine la tine. Sa traiesti pentru ea, sa stii ca ea traieste pentru tine. Sa-ti faca loc in inima ei, sa-i faci loc in inima ta. Sa-i oferi sufletul pe tava, sa-ti daruiasca sufletul ei. Sa-ti dai viata pentru ea, sa moara impreuna cu tine. Tu sa sadesti in pantecele ei samanta nemuririi pentru ca mai tarziu ea sa te nasca din nou tot pe tine. Sa fie tu, sa fii ea.

Intr-o zi m-am imbolnavit. Toata rautatea de pe fata pamanului s-a asezat pe umerii mei strivindu-ma. Pentru o clipa m-am bucurat, caci mi-am spus ca in curand voi avea prilejul sa cer si, poate, sa primesc iertare de la buna mea mama într-o viață mai bună.

Am zăcut la pat zile si nopti in sir. Nu m-a vizitat nimeni. Numai gandacii si soarecii mi-au tinut companie. Si-o cucuvea in cires.

Cat timp respir, sper. Poate ca inca nu voi iesi din lume. Atat de anonim, atat de rusinos. Macar in ceasul mortii sa fiu in stare de o isprava grozava; macar sa ma arunc de pe stanca, macar sa ma las impuscat de dusman dandu-mi viata pentru patrie, macar sa mor pe stadion sub privirile a o suta de mii de fani dupa ce voi fi marcat golul victoriei, macar sa ma arunc in flacarile Soarelui, macar sa ma sting in bratele unei femei…

Abia dupa o saptamana sau doua m-a vizitat Serj. Nu parea surprins de starea mea. Dupa ce mi-a face un ceai de menta si un terci de cartofi mi-a vorbit o jumatate de zi despre imbunatatirile pe care le adusese teoriei electroslabe, despre biografia geniului Euler la care lucra de luni bune si despre multe chestii in legatura cu petrolul si ingrasamintele chimice. Il ascultam bucuros, deși îmi vedea să plâng. Nu indrazneam sa-l intrerup ori, Doamne fereste, sa-l contrazic. Cine-s eu? Ce stiu eu? Privindu-l si sorbindu-i fiecare cuvant ma simteam mistuit de doua sentimente contradictorii. In primul rand, simteam ca-l iubesc si ma durea sufletul ca nu venea sa ma vada mai des, ca traia in lumea lui ca un perfect autist fara sa se intereseze absolut deloc de gandurile, de pasiunile, de durerile mele. Apoi eram sfasiat de regretul ca, iata, un carturar de elita ca el se irosea in creierii muntilor cand mintea lui de geniu ar fi putut foarte bine sa imbogateasca tari, sa miste guverne, sa reformeze civilizatia, sa lamureasca enigme, sa descopere lumi nou-noute, sa impinga cunoasterea cu mii de kilometri inainte, sa intemeieze o lume mai buna; imi smulgeam unchiile pe sub patura de durere ca nu puteam sa-l ajut sa devina un star al stiintei, sa salveze Romania de la colaps, sa ia premii Nobel si Medalii Fields, sa desavarseasca imensele daruri pe care le pusese divinitatea in el. Simpla lui prezenta era tonifianta in gradul cel mai inalt, pur si simplu vizita lui m-a pus pe picioare. Eram recunoscator cerului ca mi-a dat nu doar un frate, ci si un prieten. Prieten in felul lui deosebit. Tinea la mine, dar niciodata n-ar fi spus-o deschis; era fericit cand ma vedea, dar niciodata n-ar fi lasat sa se vada asta. In raport cu ceilalti se situa intr-o pozitie oarecum defensiva. Ii era tot mai greu sa-si deschida inima catre cineva. Zicea ca nu (mai) simte nimic pentru nimeni, ca toti si toate l-au dezamagit, ca se simte strivit, ca nu reuseste sa se integreze in lumea asta rea, ca e mai bine sa-si vada de treburile lui care nu dor. “Dragostea”, exclama, “vai, ce impostura!” In schimb, murea de fericire sa studieze pamantul si matematicile. Cifrele, mai mult decat orice alta frumusete, il aruncau, simplu spus, in extaz.

Pentru o clipa mi-a luminat existenta doar Gina, seducatoare efemerida. Dar tot binele s-a terminat, ca de obicei, foarte prost.

Intr-o noapte din ultimul aprilie. Cativa caini latrau in sat. La periferie ulițele erau cufundate in bezna. Un singur felinar lumineaza pe jumatate Str. Dinonis. Sub felinar doi indragostiti isi striveau buzele: Eu si Ea. Ne priveam cu atat de mult dor de parca ne-ar fi despartit stramtoarea Bosfor. “Vai”, a exclamat Gina, “uite niste fluturi!” Fluturi de noapte, fluturi ochi-de-paun si molii. Zborul lor frant, nehotarat, parca fara nici o tinta ne-a fascinat. Gina si-a lipit tampla de pieptul meu: “De ce nu avem si noi aripi ca fluturii, de ce nu putem zbura si noi?” Eu nu i-am raspuns, nu doream încă să-i dezvălui trecutul meu de zburător. Vrajiti, priveam fluturii cu ochi incandescenti. Fratiorii ingerilor strapungeau bezna, ieseau la lumina cautand soarele cel artificial. In jurul lampii electrice sute de fluturi si molii teseau o panza invizibila, iar dansul lor mirific, muzică divină, acoperea urletele stinse ale cainilor. Fiecare bataie de aripa parea o bataie de clopot. Parca si stelele vibrau de admiratie privind dansul roiului de fluturi. Pe cer semiluna stralucea puternic ca un far in noapte. Cativa fluturi s-au desprins din roiul vrajit si s-au inaltat la cer. “Da, acolo, in cer, e o lampa cu mai multa lumina!” Mult timp le-a luat ca sa ajunga pe luna. Dar ajungand acolo si-au dat seama, bietii de ei, ca acolo nu-i lumina, ci arsita si frig, vant pustiitor si nici un fir de floare. „S-a zvonit pe urmă că bietii de ei au murit in chinuri de dorul pamantului, fiind ingropati crestineste de cosmochimistii rusi in craterul Tycho…” Ginei i-au dat lacrimile. “E adevarat?” “Nu, nu-i decat o poveste”. “Ce bine, ce tare ma bucur! Si totusi, daca e adevarat?” “Nu, nu-i decat o poveste!”

Asa a inceput iubirea: cu un dans de fluturi.

Dupa o saptamana, m-am dus la pescuit pe malul Lacului lui Ghiță. Vroiam sa-i daruiesc iubitei pestisorul de aur in loc de inel de logodna. Eram putin necajit, caci tantarii prea isi făceau de cap, prea mă chinuiau. Deodata, firul unditei zvacni. M-am repezit la mulineta si am început in graba sa trag firul la mal. Cand am prins carligul pur si simplu nu mi-a venit sa cred. In carlig se zbatea un splendid Iphiclides podalirius. Fluturele cauta libertatea, incerca s-o atinga cu labutele si nu putea. Vazandu-l, mi-a stat inima in loc. Am privit bietul fluture cu mila. “Pentru numele lui Dumnezeu, mititelule, cum ai ajuns in undita mea?!” M-am straduit sa-l eliberez din carlig fara a-i atinge aripile. Pudra sensibila de pe aripi ajuta inocenta sa supravietuiasca. “Dar ce cauta fluturele in apa”, m-am întrebat uimit. Nu stiam ce sa cred. Animalutul sufera ingrozitor, își misca disperat antenele si labutele, isi contorsiona corpul ca un acrobat in palma mea, vibrea din aripi ca si cum ar fi rostit o rugaciune. Carligul îi zdrobise un ochi si îi sfartecase trompa. Celalalt ochi parea un izvor de lacrimi.  Am scos incet, incet carligul din corpul insectei, insa nu am putut evita deznodamantul. Odata cu carligul a ieșit un lichid de culoarea cafelei: un amestec de creier, chinina si sange. Picaturile de sange au căzut in iarba si pe cizmele mele. “Vizez oare?” Nu, nu visam; chiar era sange. Dupa câteva clipe de suferință fluturele a incetat sa se mai zbata. Un corp inert, cel mai frumos cadavru de pe fata pamantului. Fluturele miroasea a moarte. Un vuiet mi-a atras atunci atentia. Am privit in sus. Un card de corbi plana haotic deasupra lacului asteptand ospatul. Atunci am jelit profund moartea acestui copil al cerului. Apoi m-a potopit furia. Nu, sub nici o forma nu vroiam sa las bietul fluture prada corbilor. Am îngenuncheat pe malul apei si am sapat cu briceagul o groapa. Si dupa ce am rostit un scurt kadis am ingropat fluturele cu lacrimi in ochi. Mă durea inima cand aruncam pumni de tarana peste acea picatura de curcubeu. Cand sa aruns in groapa ultimul pumn de tarana, m-am oprit brusc. Caci in spatele meu se petrecea ceva. Lacul era maturat ca de vant pana departe. Valuri spulberate cu furie, stropi mari tasneau catre inaltimi, apa tot mai tulbure, abisul tot mai intunecat. Nu știu de ce m-au trecut fiorii. O fi cutremur, mi-am zis Dar pamantul nu se misca. Cerul era senin. Cainii nu urlau. Pe munți nu erau avalanșe. Si dintr-o data lacul a inebunit. Oglinda lacului s-a despicat in doua, apele s-au desparțit ca odinioara sub puterea toiagului lui Moise, si din abis a urcat un vuiet infiorator. De o parte si de alta a abisului muntii de apa mugeau; prin peretii lichizi se vedeau pesti care aleargau infricosati de colo, colo cautand unde sa se ascunda. Priveam inlemnit de pe mal tinandu-mă cu mainile de o creangă de salcie. Aș fi vrut sa fac doi pasi spre mal si sa privesc in abis, dar frica mi-a invins curiozitatea. Si, iata, vuietul urca tot mai mult, tot mai mult!  „E lava”, am murmurat. Am închis ochii pentru o clipa, dar i-am deschide în clipa următoare. Parca mai bine te simți privind in ochi primejdia decat ghicindu-i hidosenia. Si, in timp ce asteaptam sa vad dragonul de foc tasnind din abis, incandescent si ireal, am făcut un pas inapoi ascunzandu-mă dupa tulpina protectoare a salciei. M-am frecat cu pumnii la ochi si am privit iarăși. Nu, nu era lava. Din genune a țâșnit spre cer un gigantic stol de fluturi. Miliarde si miliarde de fluturi in absolut toate culorile posibile si imposibile. Şi era ca și cum din lac ar fi ieșit un curcubeu. Minute în șir fluturii au ieșit din abis cu zborul lor frant, cu zumzetul lor coplesitor. Cerul s-a intunecat. Mai intai fluturii s-au indreptat spre nori si indata au inceput sa-i manance. Insectele păreau ingrozitor de flamande. Cateva milioane de fluturi s-au repezit la soare vrand sa-l devoreze, prea era delicioasa lumina! Soarele avea cel mai dulce nectar din univers, iar fluturii stiau cel mai bine asta. Dar apropiindu-se la șase minute-lumina de soare insectele au căzut ca o ploaie pe pământ. Iar dupa ce au ieșit toti fluturii din lac muntii de apa s-au prabușit cu mare vuiet in genune, s-au ciocnit cap în cap ca niște tauri gigantici si unda de soc a provocat un cutremur in tinut și numeroase avalanșe în munții din jur. Peste sat pluteau nori de fluturi. Pe la apusul soarelui ei s-au depus milioane si milioane pe muntii din jur, asa incat lumea tindea sa creada ca satul pluteste in deriva in mijlocul unui ocean-curcubeu sau in spatiu printre pulberi de stele. Saptamani in sir pe cerul satului n-a mai trecut nici un nor. Si cum rasarea la orizont vreun nor fluturii flamanzi il devorau intr-o clipa. Vulcănenii s-au împarțit atunci în doua tabere. Cei putini erau extrem de fericiti, li se parea ca raiul a pogorat pe pamant si ca li s-a umplut viata de ingeri. Cei multi nu mai puteau de mânie. „Frumosi sunt fluturii, nimeni nu sustine contrariul, ziua si noaptea cerul satului e colorat in toate culorile stiute si nestiute, cerul in intregime e un curcubeu infinit. Dar! Dar si norii sunt frumosi. In plus, norii aduc ploi atat de necesare culturilor, fara ei vom muri!” Căci în sat era o seceta cumplita. Se usucau culturile. Izvoarele, paraiele si fantanile au seacat. Surse de apă nu mai erau decât pe munți, zăpezile veșnice, dar nu puteai să te apropii de ele din pricina avalenșelor și a fluturilor. Un tifos exantematic a ucis in putine zile o groaza de copii si batrani. Chiar si apa lacului a scazut cu sapte, opt metri, iar in unele locuri barcile au rămas intepenite in namol uscat la douazeci, treizeci de metri de apa. In aceste conditii primarul, prin nu se știe ce minune, a pus la curent Guvernul cu situatia de criza. Iar in urma unei sedinte CSAT si la sfatul Secretarului Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, Seful Statului a ordonat interventia armatei.

Pe 17 iunie, in sat a sosit Brigada 11 Artilerie Mixta aflată sub comanda locotenentului Iozemait Cosânzean. Pe 19 iunie pe aerodrom de la Unitatea Militara Măicănești au sosit așii aerului cu douazeci de avioane de vanatoare si bombardiere. Iar in noaptea de 20 spre 21 iunie locotenentul a dat ordinul de atac. De pe Platoul Ghebari artileria grea a tras zi-noapte. Numai la amiaza, timp de doua, trei ceasuri, tunurile Canon au făcut o pauza. Atunci, de pe aerodrom a țâșnit spre cer Escadrila 98 Anton Pann. Norii de fluturi zburau haotic de colo, colo pe cerul satului cautand un țărm, o mână întinsă și milă; se risipeau si iar se adunau ca niste bancuri de scrumbii vanate de rechini. La semnalul colonelului Stelian Fasioiu escadrila a luat forma de V, dupa modelul cocorilor. Colonelul a rămas in fruntea convoiului mortii, iar aripile erau dirijate de doi subalterni: locotenentul Lucian Pârvu, aripa stanga si plutonierul-major Maria Labeș, apripa dreaptă. La 13.05, după un zbor de recunoastere, a început cumplitul bombardament, nefericita vanatoare. Vazduhul a dat în clocot. Satul fierbea. Marii propietari de pamant, indeosebi cultivatorii de varză, explodau de satisfactie că, în sfârșit, fluturii se duc dracului. Pe de alta parte, nu putini erau oamenii care de la ceas la ceas îngroșau randurile indignatilor. „Mai bine să murim noi de foame decât să fie măcelăriți îngerii!” Zi de zi, locotenentul Cosanzean si colonelul Fasioiu s-au văzut nevoiti ca, mai intai, sa împrăștie multimile de protestatari si abia pe urma sa-si vada de razboi. Macelul fluturilor îi umplea de jale pe multi. Eu eram cel mai înrăit contestatar al razboiului. Spumegam de furie văzand raidurile criminale ale armatei si eram sfasiat de milă văzând fluturii ucisi pe capete. In Şesul Cerbului și pe oglinda lacului ploua aproape neincetat cu fluturi morti. Un festin nemaivăzut pentru corbi, ulii, vulturi, lupi, vulpi, dihori, serpi, broaste, muste și viermi. În sfanta duminică de vineri s-a petrecut cel mai groaznic macel. Pamantul, atunci, a strigat la cer. De dimineata pana seara a plouat fara incetare cu 60-70 kg fluturi pe m². Ultimele milioane de fluturi zburau jalnic de colo, colo. Ametiti, prigoniti amarnic, chinuiti nu stiau ce sa mai faca, unde sa se ascunda din fata salbaticiei omului. Ar fi intrat in lac, daca apele lui n-ar fi fost ferecate cu lacate din ordinul locotenentului Cosanzean. Cand se îndreaptau spre munti erau nimiciti de bombardierele locotenentului Pârvu, iar dincoace de dealuri erau vânați de avioanele plutonierului-major Labeș. În vazduh erau masacrați de colonelul Fășioiu. Sub un clopot de sticla, înconjurați din toate părțile, n-aveau nici cea mai mica șansă de scăpare. Vroiau să evadeze de pe pământ, dar când se îndreaptau spre celelalte planete erau vânați fără milă de oamenii maiorului Buzescu. Întorcându-se înapoi pe pamant și pe oglinda apei intrau in focul continuu al artileriei de pe Platoul Ghebari. N-aveau, deci, nici un refugiu. Dincolo de piscurile Tojanului, Cheii, Fetigului, Narujii și Ursoaiei îi asteaptau regimentele vrancene și moartea. Îmi sfâșiam vesmintele de disperare, umblam mai mult gol, nu-i mai păsa. Gina suferea ingrozitor, declara că traiește în zorii sfârșitului lumii. In multe case era vrajbă și jale. Se petreceau adevărate drame. Multe familii s-au dezintegrat atunci din pricina măcelului: femeile și copii urlau de jale și săreau în apărarea bietelor ființe; bărbații băteau din palme, dănțuiesc, se îmbătau de bucurie văzând nelegiuirea și nu încetau să-i dea dracului pe fluturi.

Luni pe cer n-a mai rămas decât un mic stol de fluturi, să fi fost vreo mie, nu mai mult. Avioanele nu s-au mai ridicat de la pământ, nu mai aveau motorină. Nici artileria n-a mai deschis focul, căci nu mai era munitie. Fluturii insa, dupa câteva ceasuri de dans haotic prin vazduh, au căzut pe pamant unul cate unul. Morti. Epuizati. Infometati. Prigoniti. Ingrozitor de nefericiti. Primarul Petre Babei a dispus strangerea fluturilor și incendierea lor. Zile și nopti întregi au muncit soldatii și taranii la strângerea micilor cadavre. Au avut loc chiar si ciocniri destul de serioase între oameni, pe de o parte, și vulturi, lupi si sacali, pe de alta. Fiarele deveniseră foarte agresive si păreau dispuse să lupte pe viață și pe moarte pentru dreptul lor.

Şi-atunci, când Gina, fata-miracol, de disperare s-a închis în crisalidă și a intrat în hibernare, mi-am dat seama că și ea era un fluture, nicidecum o fată sau un miracol. Atunci am hotârât să-mi dau viața pentru a salva ceea ce mai era de salvat. Şi am fost foarte nefericit când am constatat că nu mai rămăsese nici un fluture viu pe fața pământului. Căci Gina însăși, de tristețe, își dăduse sufletul în brațele mele. Eram iarăși singur.

Sătenii abia așteptau ca armata sa-și ia jucariile și să plece. Femeile nu suportau să-i vada în ochi pe ucigași. Bărbații, usurați ca li s-a luat crucea de pe umăr, vroiau și ei să-i vadă duși pe soldati de pe pâmânturile lor, caci acestia îi lăsaseră fără nici o picatura de rachiu și le devastaseră proprietățile cu nebunia lor. Locotenentul Cosanzean însă nu vroia să plece cu una, cu doua; ținea să-i tragă la răspundere pe tradatorii de neam și țară și pe instigatorii împotriva operațiunii de salvare a Statului. Primul provocator pe care a pus mâna a fost am fost eu însumi. Intai, m-a scuipat în ochi: “Tradatorule”, a zbierat. Dintr-un picior bine aplicat în stomac m-a despicat în două. Colonelul Fasioiu l-a apuca de braț pe locotenent. “Lasa-l, mă!” “Nu-l las!” Si mi-a ars încă un bocanc în stomac. M-am prăbușit în iarbă fără cunoștință. Un fir de sange mi-a ieșit din gură și a pătat un mic cadavru de fluture, un splendid Comma uitat în iarbă. Si când firul de sange s-a prelins pe ochii micutului cadavru aripile au vibrat. Imediat fluturele a dat din aripi scuturandu-se de moarte, apoi, ridicandu-se dintru inceput cam nesigur, a zburat voios către soare.

Nu putini au fost aceia care s-au culcat pe-o ureche crezând că au scapat definitiv de fluturi și de moarte și de pedeapsă pentru crimele lor. Mă rugam ca faptele torționarului Cosânzean să nu rămână prea multa vreme nepedepsite. Si-ntr-adevar! Mustele au apărut miercuri, in zori. Mai tarziu multi vor susține ca enormul nor de muste ar fi iesit din Pestera Bădiței, iar altii vor jura că au văzut cu ochii lor cum, in timpul noptii, ar fi nins cu muște pe Tojan. Cumplit nor de muste, miliarde și miliarde de muște, venit parcă din iad. De cinci, șase ori mai multe muste decat stele de pe cer si de optsprezece ori mai multe muște decât fire de nisip pe pământ. Când s-au aseaza pe pamant, sub greutatea lor planeta a inceput sa se scufunde în galaxie. Si-ndata soarele s-a miscorat pana intr-atat incat multi au zis ca l-au mancat varcolacii. Vulcănenii și-au sfâșiat veșmintele, și-au turnat cenușă în cap si au început să cheme numele Domnului. Mustele au devastat cumplit ținutul. Din cei treizeci de mii de locuitori ai satului au pierit mai mult de jumătate. Victimele, fără excepție, au sprijinit efortul autoritatilor intru starpirea fluturilor si nici o clipa n-au condamnat crima. Iozemait alearga nebun către Caverna Ursului. Mii de muste s-au napusit turbate asupra lui. I-au sfasiat mantaua și rufele cu bătaile de aripi. Apoi i-au intra în gură, în nări, în urechi, în ochi, în piele, în degete, în picioare, în stomac, în sex, în testicule, în plămâni, în inimă, în maţe, în fiere, în ficat, în creier, în sânge, în celule şi-n toate măruntaiele. Două muşte mari de bălegar s-au streccurat în fiinţa lui şi i-au băut sufletul ca pe o cană de lapte. În nici un minut, din teribilul Iozemait n-a mai rămas decât scheletul. Totul s-a petrecut foarte repede chiar sub ochii mei. Mie, ca tuturor celorlalți inocenți, muştele nu neau făcut absolut nici un rău, nici măcar nu ne-au atins. Mi-am amintit atunci de o fotografie dintr-un manual de antopogeografie cu pădurile-schelet din Amazonia curăţate de frunze de miliarde de termite. Terminându-şi treaba în sat muştele au dispărut apoi dincolo de munți, ca un nor de smoală, ca un coșmar, ca duhul rău, ca moartea însăși.

*

…Într-un week-end ne-am întors acasă la părinţi, în Vulcani. Însă am amânat plecarea din motive financiare. Ne-am fi întoars la facultate în Bucureşti, dar nu aveam bani de drum. Traversez nu deșerturi, ci grave crize existenţiale și sunt devastat de remuşcări. De nenumărate ori am vrut să fug din sat, însă am fost împiedicat de fiecare dată. Odată trenul a deraiat şi a stricat terasamentul. Altă dată am vrut să fug pe o cărare tăiata de multe garduri cu porţi păzite de bodyguarzi străini, un soi de gorile înfricoşătoare. Paznicii îmi vorbeau urât de fiecare dată, mă umileau şi mă determinau să mă întorc din drum cu coada între picioare ca un biet câine. Apoi am vrut să mă însor cu Anca, însă femeia a pus punct proiectului deşi la început fusese entuziasmată; totuşi, mi-a interzis categoric s-o părăsesc. Pe deasupra Ei au început să-mi monitorizeze orice mişcare. În felul ăsta au trecut milioane de ani. Anotimpurile şi generaţiile se succedau cu repeziciune, toţi mureau, toţi se nasteau, extratereştrii așteptați nu mai veneau, nefericirea lumii nu ne mai părăsea. Oamenii se înmulţeau aiuritor ca păduchii, mişunau cu miliardele în sus şi-n jos, nu mai aveai unde pune un deget de mulţimea nemăsurată a lor. Lumea devinise tot mai străină, tot mai decazută şi rea. Pe planetă erau optsprezece miliarde de suflete, dar în acea mare de omenire fiecare suflet se sufoca de singurătate. Moartea nu ştia sărmana cum să-şi mai scoată cămaşa, era deprimată, să-i plângi de milă, nu alta. În fiecare minut pe pământ se nasteau un miliard de suflete, iar Moartea nu putea secera mai mult de jumătate de miliard de trupuri. Avea nevoie de întăriri, de forţe proaspete, dar de unde, biata, să le ia?! Eram singurul om de pe faţa pământului care-şi sfâşia veşmântul şi-şi smulgea unghiile şi-şi zgâria faţa până la sânge şi se îmbraca cu cenuşă şi sac de mila Morţii. Aş fi vrut să ajut Moartea şi nu puteam s-o ajut decât prin biete rugăciuni mult prea lipsite de smerenie. Din fericire, oamenii rezolvau o mare parte din problemă declaşând războaie, răscoale şi revoluţii, inventând molime şi răspândind evanghelia crimei pe lume. Industria morţii era una dintre cele mai înfloritoare sectoare ale economiei, statele lumii aflându-se într-o acerbă competiţie pentru supremaţia mondială. Rusia, China, India şi Franţa se aflau de ani buni în topul celor mai tari naţiuni ale morţii. Cadavrele nu mai încapeau în pământuri şi erau aruncate de-a valma de către tancurile mortuare în mările şi oceanele lumii, ba chiar şi pe orbită. Şi-n scurt timp de pe fundul oceanelor cresteau munţi de cadavre care deveneau insule, colonii, prefecturi, state şi în cele din urmă colosale continente. Şi-n scurt timp norii cei cântaţi de poeţi şi de compozitori de-a lungul istoriei literare au fost înlocuiţi de nori de cadavre întunecând faţa pământului… Serj mă ignora, căci zi şi noapte cercetea pământul şi fizica. Din când în când ma duceam la Marius şi mă confesam lui, însă când venea vorba de plecare el se încrunta, apoi se supăra, apoi mă înjura, apoi mă acuza de lipsă de patriotism şi-n cele din urmă mă alunga ca pe o muscă supărătoare. Lui îi mergea bine, era însurat, avea o familie frumoasă şi-o afacere prosperă. Toţi mă hăituiau, toţi mă alungau, toţi mă scuipau în faţă. De ce plecarea aceea era un blestem?! Ce-i aşa de rău să plec din satul meu? Ce-i aşa de rău în a fugi din patria care nu-şi recunoaşte şi-şi persecută fiul? Eu, Serj, Marius şi familia lui păream fără vârstă, perfect neatinşi de timp (“Din ce rasă de Ahashveri ne tragem?”). În schimb, ceilalti mureau pe capete. Mureau şi părinţii noştri. Din când în când, singur, vizitam casa natală. Obiceiul era ca morţii să nu fie îngropaţi sau incineraţi, ci să fie lăsaţi să se usuce – ca fânul, ca grâul, ca porumbul – şi să se descompună pe paturile de suferinţă (“Cumperi patul, dar cum să cumperi somnul?”); căci sub viforul vremii cadavrele deveneau nişte exponate de o frumuseţe fără seamăn. Morţi frumoşi, nişte schelete netede şi stralucitoare ca diamantul. Oasele, aceste noi diamante mult mai de preţ decât aurul sau opalul. În jurul patului erau aşezate într-o rânduială precisă pietre peste pietre pentru a împiedica oasele să se desprindă din încheieturi în lipsa cărnii. Intram în camera lor de noapte (căci ce e moartea, dacă nu o neţărmurită noapte?). Îngenuncheam la căpătâiul lor şi alungam cu mâinile, cu pumnii ţânţarii şi timpul. Nici nu începeam bine să vorbesc că îndată izbucneam în plans. Hristoase, ce mult se mai plânge pe faţa pământului, de parcă-i lege; până şi Tu ai plâns odinioară!… Mă sufocam, dar până la urmă printre sughiţuri şi icneli reuşeam să leg câteva cuvinte despre visul de a fugi din sat şi despre cariera mea care se năruia tot mai mult zi de zi, an de an, mileniu de mileniu. Eram tot mai dărâmat, tot mai disperat. Vremea trecea, disperarea nu se mai termina. Plângeam îndeosebi seara şi dimineaţa: când vedeam că ziua moare şi că eu tot n-am plecat, când vedeam că ziua se naşte şi că eu tot n-am cum să evadez. Mă întâlneam tot mai rar cu Anca, faceam sex însă ca gândacii, fără nici un chef, şi-n cele din urmă nici ea – totuşi, ultima făptură care mi-a dăruit o dragoste adevarată – nu m-a mai salutat. Numai muzica pe care nu mă mai saturam s-o ascult îmi mai dădea slabe speranţe. Muzica fiind un soi de scufundare în uitare sau o fugă din faţa coarnelor nefericirii.

Şi într-o noapte cu cvintilioane de stele şi lună plină – splendoare în cer, paragină în suflet – am încercat să plec din nou. Umblam hoinar ca un câine fără treabă şi ros de disperare. Maşina mi-a iesit înainte pe la capătul satului. Băieţii nu-mi ştiau povestea. Au oprit în dreptul meu. Nu s-au uitat la jegul meu, la rufele mele jerpelite, la barba mea cât o zi de post, la unghiile mele netăiate, la duhoarea corpului meu. Unul îmi facu semn să urc. Am urcat pe bancheta din spate. În maşină mirosea frumos a coji de portocale ca în țară după Revoluţie. Erau patru inşi, băieţi de ispravă cu toţii. Mi-au vorbit politicos, le era milă de nenorocirea mea, iar asta m-a uns pe suflet. Ne-am îndreptat spre est. După o vreme mi-am dat seama că băiatul de lângă mine era fată, de fapt. O fată deghizată în militar. Am aflat că-i femeie când maşina a sarit într-o groapă şi m-a aruncat violent spre stânga. M-am izbit cu capul de sânii ei mari şi moi ca nişte perne, aşa încât am scapat teafăr din zdruncinătura teribilă care i-a umplut de sânge pe băieţi… După un ceas am ajuns la Râpele Roșii. Am abandonat mașina în lan. Ne-am cocoțat pe drumul aproape vertical, spre cer. Ne cocoţam, nu mergeam. Ne căţărăm ca nişte alpinişti disperaţi. Drumul era acoperit de un covor de muşchi verde. Mi-am aruncat tenişii şi am rămas desculţ. “Ăsta-i un loc sfânt”, a zis Violeta, “şi bine-ai făcut că ţi-ai aruncat tenişii”. Mă cocoţam mai sus, tot mai sus. Dar era din ce în ce mai greu. Aer rarefiat. Mi-a pierit dintr-o dată curajul, nu mai aveam nici energie. Mă luptam cu dificultăţile şi ele mă biruiau. La un moment dat, m-am dezbracat de bluză, căci mă încălzisem, eram lac de transpiraţie. Am rămas numai în cămaşă, deşi în vârful munţilor mă aşteaptu frigul şi zăpada. Drumul devenise foarte greu. M-am uitat după băieţi şi după Violeta care se cocoaţau pe pereţii verticali la fel de uşor ca nişte păianjeni. “Voi nu sunteţi oameni!…” Muşchiul îmi facea necazuri. Covorul atât de plăcut, care-mi mai dăduse puţin curaj, începu să crape şi să-mi alunece de sub picioare. Era umed, dar şi uscat. Sub covorul fisurat dădeam peste pământ negru, pietre, iarbă galbenă, rădăcini neputrezite, apă, nămol şi oase (de om, de fiare?…) şi hârtii, pesemne bilete de adio. Urcam de ceasuri întregi, de aproape o jumătate de zi. Şi când am ajuns la zăpezile veşnice şi, cu alte cuvinte, nu mai aveam decât două, trei sute de metri până pe creasta muntelui mi-am amintit de Serj. Mi-am amintit de fratele meu şi, dintr-o dată, m-a doborât ruşinea şi disperarea. „Nu pot pleca fără el”, mi-am spus frângându-mi mâinile. Mi-au venit în minte dintr-o dată toate încercările noastre din toţi aceşti ani de a ieşi din sat. Căci nu numai eu am încercat să plec din sat, ci şi bietul meu frate. Numai că, spre deosebire de mine, el s-a străduit mereu să evadeze prin intermediul cunoaşterii. Cercetările lui abisale pareau o formă de libertate. Mi se păruse uneori că el renunţă prea repede la visul de a pleca din sat, dar mă înşelasem de fiecare dată. Fratele meu, de fapt, era mult mai profund. Mi-am scos celularul din buzunar şi am format numărul. L-am sunat de mai multe ori, căci nu prea aveam semnal. Mi-a răspuns târziu cu o voce venită parcă de la celălalt capăt al galaxiei. “Vino şi tu!” El însă era deznădăjduit. “Nu pot veni chiar acum”, a zis,  “trebuie mai întâi să demonstrez o conjectură!…” Mi-a spus apoi să-l aştept la ieşirea din sat. Dar eu i-am explicat că mă aflam, deja, pe creasta muntelui în apropierea staţiei de microbuze şi că vroiam să plec fără întârziere. Serj atunci mi-a frânt inima în două. A început să plângă sfâşietor implorându-mă să nu plec fără el. “Nu mai plânge”, am urlat dintr-o dată în telefon, “îmi sfâşii inima! Îmi sfâşii somnul!!…” Dar el plângea mai departe. Nu ştiu câtă vreme am rămas cocoţat pe stâncă, la două sute de metri de libertate. Multe ceasuri în şir s-au scurs în felul ăsta. Tot timpul am privit prostit şi abătut satul de pe fundul craterului. Acolo, jos, era fratele meu. Şi am început şovăitor, sătul de viaţă, să cobor. Coboram plângând. Nimeni nu-mi va bănui vreodată durerea care mă rupea în două, atunci, de sus până jos. Nimănui nu-i va păsa de mine. Eu am fraţi şi veri şi prieteni. Eu nu-s nici fratele, nici vărul, nici prietenul nimanui. Târziu, în noapte, intrând în sat şi împleticindu-mă pe uliţe printre garduri şi câini care latrau furios la mine ca la un străin pribeag, mi-am spus: „Fugi, taci, linişteşte-te! Pune punct”

Rugăciune

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu înalț această simplă rugăciune către Tine
Căci Tu ești Tatăl meu, Tu m-ai creat și Tu mă cunoști cel mai bine!
Vino, Fiu ceresc, la mine, acest neînsemnat fir de țărână, din bolta Ta senină,
Şi din nemărginită iubirea Ta întinde-mi, Dumnezeul meu, o rază de lumină
Înseninează-mi cerurile pe care le ascund în suflet și pe care numai Tu le știi
Căci doar Tu le-ai zidit odinioară în mine când ai sădit în mine și un suflet dintre mii
De suflete și când ai mai sădit în mine, ca în orice pământ, paradisuri de flori
și cerbi și veverițe și miliarde de miracole și nori trecători și umbre și ninsori
plus povești fără număr. Fă-mă, Doamne, mai bun, nu mă lăsa să mă scufund
în răutăți precum odinioară Cain. Dăruiește-mi, te rog, un suflet profund
care să locuiască în inima mea toată viața și să mă ajute să trăiesc
și să fiu fericit; numai așa aș fi în stare să zâmbesc
zi de zi și să mă împărtășesc din potirul dragostei Tale. În fiecare noapte
n-aș mai fi singur de tot, în fiecare zi n-aș mai fi dezorientat și trist și m-aș încălzi
la flăcările darurilor Tale. Nu vreau să mai caut ca orbul, așa, în plină zi
o femeie. Eu sunt orb, sunt mic, sunt slab si nu văd, nu știu, nu pricep, nu îndrăznesc
așa că în chipul acesta, din nepricepere, distrug toate ocaziile ce se mai ivesc.
Dăruiește-mi-o Tu. Spune-mi: „E asta!” Sau: „Nu-i asta, e cealaltă!”
și dacă nu există pe lume, încă, Ea, adă, Doamne, peste mine somn greu
așa cum ai procedat cu Adam și scoate o coastă din acest biet suflet al meu
sau din trup – Tu hotărăști, Tu știi – și modelează-mi o evă. Promit
că o voi iubi și o voi proteja și o voi adora toată viața. Promit
că numai moartea ne va despărți, dar și ea numai pentru câteva clipe efemere
și mai promit că nu îi voi permite șarpelui s-o ademenească cu mere
ori dacă cu voie sau fără de voie va greși, Doamne, promit că o voi ierta
și niciodată n-o voi învinui și n-o voi lepăda
de la fața mea și de la inima mea. Nu, nu voi arunca vina în brațele ei,
căci sunt convins că n-o va putea duce. Şi apoi nu vreau să pierd ceva din acel paradis
printr-o purtare neghioabă. Sunt deja fericit. Un miliard de femei
nu vor prețui pentru mine mai mult decât Ea. Viața cu ea nu va fi viață, ci vis.
Așa, Doamne, te rog să-mi auzi rugăciunea și să-mi împlinești acest gând
Sunt convins că mă auzi, că mă iubești și îmi vei da un semn
șoptindu-mi la timpan, privindu-mă din icoană sau de pe crucea de lemn.
Voi aștepta fericirea stând, la fel ca ceilalți rugători, Hristoase, la rând.

Focsaniul de altadata: focsaniulvechi.ro/

 

Sursa:

http://focsaniulvechi.ro/galerie/

Semn pe zăpadă

Mi-ai luat de mâna atunci și m-ai ademenit înspre pădure
departe de civilizație, deși doar la un milimetru pe hartă
de monotonul oraș. Peste tot miroasea a cetină moartă
și a zăpadă și a frig, deși frig nu era. O secure
zăcea înfiptă în trunchiul acela de fag
Şi din căștile tale vocea Paulei Seling ajungea fierbinte până la mine
și-mi încălzea timpanele. Şi mereu priveam către tine
ca nu cumva să te pierd. Ţi-eram drag
însă mă necăjeai spunându-mi adesea că mă urăști
și că dacă ai putea m-ai ucide cu pietre. Nu m-ai ucis
ci m-ai ademenit în luminișul acela de vis
ca să-mi arăți căprioarele. Glas peste glasul din căști
cuvintele ți se împleteau cu muzica și ele însele deveneau muzică
cu siguranță cea mai frumoasă muzică de pe fața pământului
și mă miram de rostul cuvântului
pe lume, atâta vreme cât există muzică.

Deasupra cerul, jos pământul și pe suprafața lui zăpadă
și pe suprafața zăpezii căprioare, plus copaci, plus povești
plus noi doi. Veverițe, plus un huhurez ce ne privea năuc fără să ne vadă.
Vorbeai. Vorbeam. Priveam în vale: orașul Odobești
risipit haotic în podgorie, Milcovul cu ape cenușii
casa miliardarului, alte mii de case, plus biserici și cimitire moarte printre
vii.
Ne-am așezat pe trunchiul de brad răsturnat de viforul nopții
de-a curmezișul poienii. Te ascultam fermecat ținându-te de mână.
Fericirea ținea, mi-era imposibil să accept adevărul,
(era să zic: de un veac) de o săptămână.
Tremuram de emoție, aproape istovit de fericire.
Eram tot copii, deși abia trecuți de zodia adolescenței
și ne prosteam.

Căprioarele scormoneau cu boturi liniștite în zăpadă
după hrană și ne priveau cu ochișori umezi uneori.
Zgomote mici sosind din inima pădurii le dădeau fiori
și tremurau o clipă de frica pericolului pe care nu puteau să-l vadă
căci, oricum, el nu exista. Prezența noastră însă le calma.
Iedul dansa inocent pe lângă ugerul mămicii
în timp ce căpriorul-tată ne pândea; Rafail se numea
căpriorul, așa îl botezasem, căci ochi de înger avea.

Erai cea mai frumoasă fată din lume
Eram cel mai fericit tânăr de pe planetă
Tu doreai o fericire universală
Eu visam o fericire discretă.
Tu ai fi vrut să-ți proclami fericirea în mijlocul Parisului
Eu aș fi vrut să-mi descriu fericirea pârâlui, pietrelor, râsului.

Căpriorul a sărutat iedul și i s-au umezit ochii o dată
apoi s-a apropiat de căprioara lui și i s-au umezit ochii de două ori
și a mângaiat-o pe greabăn cu aburii din nări
și a iubit-o apoi lingându-i pleoapele pe covorul de vată.

Atunci tu m-ai strâns de mână ca un clește de rac autentic
și mi-ai dictat din iriși să te sărut.
Nu învățasem lecția asta la liceu, nici la facultate
și de aceea am mai privit încă o dată căpriorul
și atunci m-a doborât literalmente dorul
așa cum bradul fusese pus la pământ de furtună
dorul de tine și te-am mușcat de buze ca un canibal
și m-am retras apoi ca un arc. Mi-era rușine. Era infernal
Dar tu din fericire ai început să râzi. Şi ai râs mult
și mi-ai propus să mă înveți. “Te ascult!”
am zis cuviincios și apoi am ascultat cu luare-aminte
sperand să nu-mi scape nici un cuvânt din prețioasele-ți cuvinte.

Şi-n timp ce-mi predai lecția menită să mă facă mai înțelept
te-ai tăiat la picior cu o așchie ascunsă în zăpadă
iar eu m-am speriat foarte tare. Picături de sânge pe covorul cel pur
Te durea foarte tare, mă durea și pe mine, suferința ta nu puteam s-o îndur.
Dar tu m-ai liniștit. Trăgând aer în piept
te-am așezat mai întâi la umbra puiului de zadă
chiar pe malul pârâului dezghețat. Ţi-am scos ciorapul încet ca să nu te doară
și am examinat cu drag, dar și cu neliniște rana. O căprioară
s-a apropiat atunci ca să privească și ea
rana care din fericire adâncă nu era
și tu, dând din mână ușor, ai asigurat-o că totul e okay
și m-a bucurat și pe mine nespus bucuria licărind o clipă-n ochișorii ei.
Ţi-am spălat rana cu apă plată. Din fericire
soarele încălzise văzduhul și ne îmbrățișa pe toți cu iubire
așa că nu-ți era rece la picior. O adiere de vânt
cobora de pe Malul Caprei și topea zăpadă și pământ
iar pârâiașul fără nume ducea cu sine parcă toată iarna
coborând din piatră în piatră spre Milcov.
Îți spălam și îți sărutam picioarele, iar tu mă priveai uimită
și la fel, uimit, privea căpriorul spre noi. Liniștită
nu era decât căprioara alăptându-și iedul,
deși ei iubitul nu-i sărutase niciodată picioarele.
Ţi-ai îngropat mâinile în părul meu și m-ai mângâiat
apoi ai început să plângi de emoție. “Ce băiat
prostuț! Ce baiat…”

Atunci ni s-a părut că fericirea va ține o veșnicie
dar ea, ca orice fericire, n-a durat
căci au venit pe urmă zmei și Făt-Frumoși și te-au furat.
În timp ce ne priveam ochi în ochi ca să ne ținem minte
și în secunda următoare și mai ales la noapte
când vom fi despărțiți de un drum lung
și de alte un miliard de lucruri
în căști, alături, o auzeam pe Petra Marklund printre lacrimi și șoapte:
You’ll Never See Me Again…

Cu mâinile îngropate, deci, în parul meu m-ai mângâiat
din nou. “Ce băiat prostuț! Ce băiat…”

Prolog (Yun Dong-ju)

Până în ziua morţii mai am timp să sper
că voi scăpa de restul de ruşine
ce mă tulbură şi pune jar în mine
atunci când privesc pe furiş spre cer
la adăpostul frunzelor agitate de vânt.
Cu inima ce cântă stelele – ea fiind un clopot de pământ -
voi iubi toate lucrurile şi voi iubi
toate făpturile şi orice ecou.
Şi pe calea ce mi-a fost dată pururi voi păşi.

Diseară vântul va lustrui stelele din nou.

(trad. G. Mocanu)

Astăzi (Ku Sang)

Azi înfrunt iarăşi o zi şi nu o simplă zi, ci însuşi misterul.
Astăzi trecutul, prezentul şi viitorul sunt una
după cum picăturile de apă din râu unesc cerul
şi izvorul de munte şi marea şi furtuna.
Sunt, iată, legat de veşnicie cu durul lanţ al sorţii.
Eu însumi sunt ai zice veşnicia şi-i râd în faţă morţii.
Nu aştept să vină moartea la mine vreodată;
oricum n-ar veni. Trebuie să duc o viaţă curată
pentru a merita din plin eternitatea ce mi-e dată.
Deci inima în întregime lumii să o dăruiesc
căci ea îmi prisoseşte. Prea plină-i! S-o golesc…

(trad. G. Mocanu)

Înapoi în cer (Chŏn Sang-pyŏng)

Voi pleca înapoi către cer
braţ la braţ cu roua
ce se dizolvă la ivirea zorilor zilei.
Mă voi întoarce în cer.
Voi pleca odată cu amurgul
la semnul norului
când norul îşi va isprăvi desenul pe dealuri.
Deci mă voi întoarce iarăşi în cer.
După vizita făcută în această splendidă lume
voi pleca şi voi zice: A fost fascinant…

(trad. G. Mocanu)

Un fluture

un fluture mănâncă o prună bleumarin
fluturele înghite culoarea vie a prunei
şi desenează cu zborul lui frânt
un curcubeu la fel de straniu ca un ochi de femeie
pământul se dă la o parte tulburat şi umil
strivit ca un ou de o menghină în faţa măreţiei
fiindu-i ruşine că el nu are decât o singură culoare
pământul trist începe deci să cânte o melodie veche
şi din melodie curg multe turme de cai
pământul se zguduie sub tropotul copitelor
iar zgomotul lor furios îl trezeşte pe bărbat
din somnul lui putred şi-i dă ca temă pentru acasă viaţa

Cântec

comună pentru unii este opţiunea mea de a iubi
din toată inima mea şi din tot cugetul meu
frunzele vii de pe ramurile tinereţii tale femeie
asemeni mugurilor de viţă-de-vie
sunt sânii tăi stând cuminţi în scutece albe
asemeni fânului proaspăt cosit este podoaba ta capilară
şi chipul tău este blând şi bun pentru iubire
numele tău îl rostesc pe silabe
ca să îi înţeleg şi să îi simt fiecare nuanţă
în timp ce tu îţi stabileşti reşedinţa în inima mea pentru totdeauna
eşti frumoasă însă ştii asta
eu îţi mărturisesc doar emoţia mea primitivă
întregul meu trup a devenit de curând
o neasemuită inscripţie votivă
pe care se poate citi cu uşurinţă că eu
când te gândesc mă presimt un mărunt dumnezeu
mişcările pe care le faci stârnesc adieri
şi efluvii de îngeri şi inefabile plăceri
ieri nu existam azi exist pentru tine
şi dumnezeii şi-au făcut locuinţă din mine
văzutele şi nevăzutele iubiri m-au atins
încât nimeni nu m-ar mai defini
unul care se străduia să nu alunece în neant
cum să mă exprim femeia pe care o iubesc
este idealul cel mai ideal
aşa cum ovalul oval este cel mai oval
tăria cu care o gândesc vine de undeva
dintr-un ţinut în care neapărat se iubeşte
mirajul cu care o presimt vine de undeva
dintr-un ţinut în care omenirea mă gândeşte iubind

Simplu exerciţiu de naivitate

femeie blândă ca mirosul aspru de cetini
unde ţi-s aripile din vremea hulirii
când ai căzut din edenul turmelor de cerbi
nostim cum vii să-mi întinzi rotundele mere
cu paşi virgini cu chip de primăvară
cu sâni nelinişti şi trişti ca sören kirkegaard
cu merele pline de zeama unor amoruri grăbite
cu fructele coapte la soarele inimii tale
introvertiţii mei axoni cerebrali te doresc
din şase era noastră de când te spionează în taină
şi te sorb ca pe o bere necesară
atunci când te gândesc în concepte fireşti
femeie în fine eşti o ispită şi ard
aşa cum calul aleargă nebun pe pajişte păscută.

Melodie simplă

Uneori, zodia asta deplină
îmi dă dureri cumplite
de oase şi de splină,
dar nu mă dor viscerele în sine
decât dacă cu inima şi gândul sunt la tine.
Vino,
ia-mi mâna şi răsuceşte-o
ca să mă doară,
durerea venind de la tine mă înfioară.
Sub petalele unui anotimp pe sfârşite
roua de pe buzele tale
îmi şopteşte cuvinte negrăite
cu paşii tăi să vii să-mi bătătoreşti dormitorul:
un cer senin, un nor rătăcit,
un pat mic cât un astru,
cunoşti foarte bine decorul,
în anotimpul albastru
mă port în lume ca un sihastru din mănăstire,
în camera mea mă cuprinde tristeţea,
iar tinereţea îmi dă de ştire
că tu mă chemi din camera ta
pe o rază de soare
şi iubirea mea pentru tine
mă face o pasăre mare.
Tu ştii cel mai bine
versul în care te cânt
ca pe o stea strălucitoare,
dar azi, eu n-am chef să mă joc,
sunt urmărit de patima iubirii
şi mă ascund să visez
în ghearele trăirii…
Cea mai adâncă rază de pe cerul inimii tale
îmi încântă fiinţa
cu dulcele ei şoapte
în lumina felinarelor şi în lumina stelelor
din fiecare noapte.
Cu tine viaţa mi se pare mai blândă,
iar fără tine viaţa mi se pare flămândă
de carne, de sentimente ascunse.
Unele clipe îmi cutremură trupul
cu emoţiile lor nemărturisite
şi cu trăirea secundelor grăbite
regăsite în nopţile pierdute.
Petalele ultimului anotimp al iubirii
se risipesc între norii sihaştri,
iar păsările se agaţă de stele cu aripile lor
căutând nesfârşirea curgerii line
în universul iubirii noastre senine.
Sub aura zodiei mele
eu vărs o jumătate de lacrimă şi pentru tine
ca o jertfă căzută
în strălucirea nisipului pur.
Fiecare petală de lotus mă îmbie spre inima ta
cu mireasma ascunsă şi cu puful din zare de pasăre mare…
Frica de orice idee năucitoare
mă face să zbor din floare în floare,
rupându-mi speranţa în două
cu mâinile mele uscate şi reci.
Să treci
pe stradă pe lângă mine e un chin
mai mare decât un zid chinezesc
şi de aceea, probabil, eu mă păzesc să mai dau ochii cu tine.
Poate că viforul speciei tale mă îngheaţă
şi totuşi mă lasă să trăiesc
sub o sabie
ţinută în aer de un fir de aţă.
Păianjenii trec o dată cu noi
spre o destinaţie plină de primejdii
în care grăuntele mic de nisip
se ridică spre spate
către organele noastre surpate.
Uite, timpul curge în albia lui străveche
lăsând să treacă secundele
peste pietrele trecutului nostru.
Privesc în viscere şi văd
turma de stele cuminţi
care stau nemişcate pe cerul meu din adânc.
În oglinda lacului pur
din sufletul meu de cristal
se ivesc în fiecare noapte deodată
lumini nenumărate de stele
care adorm pentru mine
acoperindu-se cu viziunile mele.
Uneori,
între firele mele de iarbă
păşesc copite de cerbi şi de zimbri
lăsând în pământ urme de versuri şi de cant
pe care le îndrept către seva pădurii –
nu este o zi în care să nu-ţi visez rifturile gurii…
Hei, lume! Ţie ce îţi pasă
că viaţa ta e atâta de frumoasă!
Hei, lume! Eu mă zbucium, tu treci
pe drumul care duce la corida din lună, din soare –
pe mine mă arde iubirea la picioare
şi nu pot să calc pe covorul de spumă nebună şi rece…
Petalele ultimului anotimp al iubirii
se scutură în vântul singuratic
cu fiecare secundă ce dispare şi se pierde
în faldurile unei morţi senine.
Poemele unui trubadur rănesc pielea trupului meu;
nimic nu mă poate face să sufăr
mai mult decât mierea florii de nufăr
a gurii tale,
numai cuvintele trubadurului meu
mă fac să sufăr pentru tine ca un zeu.
Petalele ultimului anotimp al iubirii
îmi amintesc că toate păsările cântă durerea mea,
dar ele cântau odată…
acum nu se mai poate să mi se cânte cum se putea
în vremea luminii depline
când soarele era în depărtare
o stea apropiată şi mare.
Să spună fiecare pasăre de pe cer
dacă se-nalţă în zare mai mult decât mine!…
Nu-mi este nici lumina mai necesară decât tine…
Sub umbra unei petale de lotus
tânjesc şi-mi întind spre tine inima aprinsă –
nimeni nu ştie că ard ca o citadelă învinsă.
Mă aprind ca o torţă şi ard
în inima mea tu să stai,
de la tine nu vreau altceva
decât iubire să-mi dai.
Tot ce-mi răneşte fiinţa mă doare
tu mă bântui şi ziua şi noaptea mai tare.
O clipă am crezut că m-am pus bine cu stelele, cu luna,
dar de ce, când mă bântui, nu se arată nici una?…

Clanul pisicilor

Sentinţa profetului Djuvara se împlinise mai repede şi mai dramatic decât ne-am fi aşteptat. Într-adevăr, românii deveniseră minoritari în ţara lor. Iar chestia asta era vizibilă îndeosebi la nivelul micilor comunităţi locale. Oraşul nostru, de pildă, devenise un conglomerat de popoare şi populaţii. Până la sfârşitul secolului 20, aici locuise un singur popor. Trei etnii trăiseră în armonie timp de două veacuri şi jumătate. Locuitorii erau în proporţie covârşitoare de etnie română. Importante mai erau comunităţile de evrei, ţigani, armeni, ruşi cazaclii şi greci. Însă după Al Treilea Antirăzboi Mondial firul istoric al oraşului a luat o întorsătură grăbită şi, poate tocmai de aceea, tare confuză. În scurtă vreme locuitorii de etnie română au ajuns la capătul răbdării: unii au fugit din oraş, iar cei mai mulţi s-au hotărât să moară. Copii nu se mai năşteau în România, iar miezul problemei era un mister de nerezolvat. Se pare, totuşi, că româncele din anii ăia nebuni deveniseră cu 25% mai puţin seducătoare decât mamele şi bunicile noastre altădată, aşa încât românii se lăsau din ce în ce mai greu ademeniţi de farmecele lor din ce în ce mai palide… În felul ăsta, oraşul a avut mult de pierdut pe plan economic, politic, cultural şi, bineînţeles, uman. Numai SUA, Italia, Spania şi “Eternitatea” au avut de câştigat de pe urma acestei afaceri: populaţia celor trei ţări a crescut simţitor, iar suprafaţa vechiului ţintirim s-a triplat. În primele decenii ale secolului 21 s-a petrecut un fenomen ştiut şi anunţat de multă vreme. Ţiganii, deveniţi majoritari, au preluat puterea politică şi au deschis larg porţile oraşului pentru toate popoarele lumii. Cu un simplu bilet de trecere din Uniunea Islamică spre Uniunea Europeană te puteai stabili în orice sector al oraşului. Constituţia Oraşului permitea accesul şi stabilirea în localitate a oricărui individ de pe planetă indiferent de naţionalitate, etnie sau opţiune religioasă. În scurt timp, populaţia oraşului a resimţit puternic şocul deschiderii spre răsărit. În numai cinci ani, între aprilie 2033 şi februarie 2038, s-a înregistrat o creştere demografică spectaculoasă, aşa încât de la 73868 de locuitori s-a ajuns la cifra incredibilă de 1101854 de suflete. Primii sosiţi au fost turcii. Simultan, au apărut chinezii, arabii şi iranienii. Irakienii au urmat în două valuri: primul val, timid, venit în timpul dinastiei Babei, iar al doilea val, de o amploare deosebită, s-a declanşat în timpul dinastiei Atena după ce Bagdadul a pus punct campaniei de invadare a Americii. După nouă luni de “secetă”, au apărut primii africani şi, ca urmare a devastatorului val de cutremure de la poalele Himalayei, indienii şi tibetanii. În sfârşit, în ultima vreme soseau din ce în ce mai mulţi mexicani, coreeni, francezi, norvegieni şi cazaci. În Centru trăia o populaţie pestriţă, tare amestecată. În suburbii, lucrurile stăteau puţin diferit. În Păţeşti îşi trăiau amurgul ultimele familii de români. În Vineşeşti ţiganii îşi trăiau anii de glorie. În Boteşti, adică în “Asia Mică”, locuiau asiaticii. La Slobozia Vidraşcu africanii şi mexicanii au prins rădăcini adânci. În Pânteceşti stăteau australienii şi cazacii. În Floreşti locuiau în armonie ruşii şi cecenii, americanii şi cubanezii. În Gugeşti s-au stabilit europenii. Iar pentru apărarea frontierelor în jurul orasului şi de-a lungul Marelui Zid au fost aduşi tătarii şi mongolii.
Surpriza cea mare pe care ne-au rezervat-o acei ultimi ani a fost apariţia în oraş a pisicilor. Nimeni nu ştia precis din ce ţară veneau. Bibliotecarul nostru regal era de părere că ar veni din Egipet. Colonelul E. însă susţinea sus şi tare că pisicile nu puteau veni decât din Persia. În Păţeşti, despre locul de baştină al pisicilor părerile bătrânilor mei vecini erau împărţite: Moş Bubuliga vorbea despre Ţara Soarelui-Răsare, Moş Flerchi zicea ceva despre Ţara Focului, iar Moş Raiu, om sceptic de felul lui, era de părere că ele nu puteau veni veni, fără umbră de îndoială, decât din Ţara Vrancei sau din alte ţări cum ar fi, de pildă, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Moţilor, Ţara Oaşului, Ţara Dornelor, Ţara Năsăudului şi aşa mai departe. Eu eram de părere că pisicile veneau, totuşi, din Orientul Mijlociu fiind alungate de războaie, de molime şi de marea epidemie de foamete care bântuise în ultimii ani ţinutul. Până la un punct, admiteam că invazia felinelor nu ar fi fost nicidecum o problemă, căci în definitiv pisicile sunt, au fost şi probabil vor fi unele dintre cele mai drăgălaşe făpturi din lume. Dar drăgălaşe erau, au fost şi probabil vor fi numai pisicile de casă din oraşul nostru şi pisicile pe care le ştii tu. Căci nu ne-am pomenit la porţile oraşului cu pisici comune, de care să te temi într-un fel superstiţios sau de care să te ataşezi cu patimă ca de nişte copii. Erau pisici uriaşe, pisici războinice cărora sub nici o formă nu îndrăzneai să le refuzi accesul şi, mai ales, stabilirea în sat. Primarul, pesemne la presiunea opiniei publice, s-a grăbit să închidă porţile oraşului ordonându-le tătarilor şi mongolilor să se înarmeze şi să se pregătească de luptă. Dar Majestatea Sa a intervenit rapid poruncind să se închidă depozitele de armament şi evitând astfel declanşarea unei crize politice, diplomatice şi militare de proporţii. Ulterior, Majestatea Sa Însuşi a deschis porţile oraşului întâmpinându-i cu braţele deschise pe Neaşteptaţi şi oferindu-le Cheile de Aur. Măgulit, Marele Motan a pus capăt asediului de şapte zile şi a intrat triumfător în oraş pe Podul Şarba însoţit de aclamaţiile Înalţilor Demnitari şi ale mulţimii de gură-cască. Masculii erau cât porcii şi preferau să meargă în patru labe, erau extrem de agresivi şi susceptibili, nu comunicau cu oamenii, nu păreau interesaţi de normalizarea raporturilor cu aceştia, dar manifestau un bizar interes faţă de fete şi de femeile tinere îmbolnăvindu-i de grijă şi de furie pe taţi şi mai ales pe soţi. Vecinii lor îi detestau pe buna dreptate. Femelele, în schimb, păreau mult mai evoluate, preferau în orice caz ţinuta bipedă, imitau femeile în ceea ce priveşte cochetăria, aveau un comportament foarte civilizat, erau politicoase şi, unele dintre ele, chiar periculos de atrăgătoare. Cu toate astea, femelele puteau fi înspăimântătoare datorită inteligenţei lor superioare. Masculii erau nesimţiţi şi agresivi. Femelele erau viclene şi răzbunătoare. În linii mari societatea pisicilor era matriarhală. Suveranul era întotdeauna de sex masculin. Neamul pisicilor cumpărase îndeosebi casele de pe strada noastră. Cumpărase mai întâi casa lui Vasiliu (şi cât de tare urâse bietul om toate pisicile!…) şi vila brigadierului. După aceea, ajutat de o prosperitate economică uimitoare cumpărase Fabrica de Mobilă (la care românii cei săraci şi umili munceau pe bani îngrozitor de puţini), viile şi casele lui Ifrim, casele lui Culai, Ghimeş şi Păiuş (frumoasele palate din interbelic ale unor mari boieri coborâţi parcă din cărţile de istorie), Hotelul Măgura, Hidrocentralele Milcov 1 şi 3, blocurile muncitoreşti de pe strada Trei Eroi, Combinatul de Vinificaţie VRAVIN, acţiuni la Canalul Siret-Bărăgan, Uzina de Automobile MOGEO, ziarul Goru şi postul de televiziune UTV, râul Milcov de la izvoare şi până la Goleşti şi, în sfârşit, Muntele Deleanu.
La un moment dat, pisicile au început să-şi atace vecinii. Primul atac: la tanti Pachiţa în pivniţa căreia erau mulţi şobolani orbi. Apoi s-au năpustit în curte la tanti Polica, nu se ştie pentru ce motiv (să fi fost o simplă răzbunare sau pur si simplu un detestabil act de huliganism?…), şi au distrus toţi trandafirii. După fix o săptămână şi şase ore s-au infiltrat în casă la tanti Neta unde au devastat toate camerele şi, când au ajuns în impresionantul salon-bibliotecă, au furat toate sonetele din celebrul volum al lui Shakespeare tradus de Tomozei pe care l-au găsit în primul raft chiar lângă colecţia de fotografii. La Barbăndeal au ucis toţi puii de găină şi cocoşul. Plus alte atacuri secundare pe o rază de opt, nouă sute de metri în jur. Mie mi-era din ce în ce mai clar că cercul se închide, ceasul se apropie. Mă tot întrebam ceasuri în şir ce ar putea să pretindă de la mine. Uneori, în momentele de mare slăbiciune îmi spuneam că, la naiba, pot veni şi le dau totul cu mâinile mele, numai să nu mă tracă prin gheare şi sabie. În plus, le-aş fi dat şi viaţa, dacă ăsta ar fi fost preţul liniştii şi siguranţei mele definitive. Alteori, însă, deveneam arţăgos şi-i juram nucului din faţa casei că dacă prind vreun păduchios de motan prin curtea mea îi rup picioarele. La urma urmei, nici nu prea aveau ce lua de la mine. Părinţii mei erau bătrâni şi bolnavi şi nu mai puteau fi nişte sclavi buni. Fraţii mei plecaseră în lume cu nevestele lor. Nu eram bogat, dimpotrivă – de multe ori nici nu aveam ce pune pe masă. Aveam numai o căpriţă care, deşi mânca de două ori mai mult decât o vacă, dădea doişpe, treişpe picături de lapte pe zi cu care abia dacă reuşeam să-mi hrănesc părinţii. În plus, abia mă însurasem cu o fată sărmană care era mai tot timpul bolnavă şi, pentru că o iubeam ca un dement, îmi rupea inima. Un minut îl petreceam la căpătâiul ei, iar următorul minut alergam în jurul casei şi mă loveam cu pumnii în cap de disperare rugându-L pe Hristos Iisus să nu o ia la El pe Eva Alexandra mea atât de devreme şi, pentru că El nu-mi răspundea, răvăşit de lacrimi şi de tristeţe mă năpusteam din nou în camera muribundei şi tot aşa la infinit… Eva Alexandra mi-era dragă. Era o fată înspăimântător de frumoasă, iar frumuseţea ei îmi provoca griji nesfârşite de fiecare dată, căci prea era desăvârşită. Era una dintre acele femei care-şi poartă ermetic visele atât în suflet, cât şi în pântece. Gândul că o voi pierde mi-era insuportabil. Îmi aminteam mereu, la căpătâiul ei, de seara întâlnirii noastre la Muzeul de Artă al Tătarilor când mai întâi ne-am privit şi după aceea am făcut dragoste şi imediat am ştiut că iubirea noastră era un lucru foarte bun care punea piatra de temelie a unei lumi mult mai desăvârşite decât cea mai desăvârşită dintre lumile posibile. Pielea ei albă, glasul ei de copil, ochii ei negri şi părul ei tot negru mă înebuneau. Era bibliotecară, dar ca să-şi rotunjească veniturile preda limba şi literatura tătară într-un sat de pe Valea Siretului. În momentele de acalmie a bolii mă lua de braţ şi mergeam împreună la biblioteca de pe fosta Insulă a Paştelui situată, până de curând, chiar în mijlocul lacului de acumulare la doi kilometri în amonte de Hidrocentrala Milcov 2-Olteni. În timp ce vâsleam pur şi simplu adoram s-o privesc cum răsfoieste cărţile ei în limba tătară. Uneori, ea mă privea pe furiş mult timp şi la un moment dat izbucnea în râs stopindu-mă cu apă. Atunci săream de pe băncuţă şi mă năpusteam spre ea. Îmi compuneam o figură teribilă şi mă prefăceam că vreau s-o azvârl în apă. De fiecare dată, ea începea să ţipe tare îngrijorată. Şi-atunci o luam în braţe şi o sărutam pe nas şi pe buze. După aceea, Alexandra – vai, ce tare îi mai bătea inima! – îmi spunea în tătară că nu ştie când şi cum să aibă încredere în mine. E oare de prisos să adaug că uneori presimţeam că în făptura aia dragă clocoteşte nu ştiu ce tendinţă spre agresivitate şi, in acelasi timp, o nestăvilită sete de libertate? În plus, adeseori mă punea pe gânduri refuzul ei îndărătnic de a-şi scoate cămaşa când ne iubeam. Singura explicaţie pe care o primeam era invariabil asta: Din motive religioase, nu vreau!… Deşi Alex era departe de a fi o fiinţă autentic religioasă. În plus, ochii ei erau cei mai tulburători ochi din lume şi vedeau şi ziua şi noaptea. În fine. Gândurile astea mă năuceau şi mai tare. Eram pustiit de tristeţe… Prin urmare, pisicile nu aveau ce să-mi ia. Dar ele contunau, totusi, sa-mi ameninţe teritoriul. De la o vreme, mă pândeau şi mă supravegheau non-stop. Între timp continuau să dea atacuri în toate cartierele şi pe toate străzile şi cu toate astea Majestatea Sa – căruia îi venise mintea la cap, vai, mult prea târziu… – refuza să intervină în vreun fel fiind legat de mâini şi de picioare, se pare, îndeosebi de marile cancelarii ale Occidentului şi de presiunea organizaţiilor din toată lumea care militau pentru apărarea drepturilor minorităţilor şi pentru recunoaşterea oficială a egalităţii dintre oameni şi pisici. Tot mapamondul, de altfel, era răvăşit de un soi de isterie colectivă numită “corectitudine politică” care tindea să limiteze la maximum ofensele aduse de om, de-a lungul atâtor milenii, pisicii. Observasem, desigur, cu câtă grijă ocoleau pisicile – masculi şi femele, deopotrivă – monumentul maestrului meu, scriitorul George M., căruia nu ezitam niciodată să-i reproşez faptul că ne-a lăsat moştenire nişte povestiri şi nişte poeme atât de frumoase şi nici un ban pe deasupra. Nici nu era greu să-mi dau seama care era treaba cu monumentul ăla. Păi, în primul rând bunicul meu nu doar că fusese un scriitor destul de bunişor, dar scrisese şi un roman în care cel mai reuşit personaj era un câine. Romanul ăla se predase o vreme în liceu, dar în timpul corectitudinii politice fusese interzis şi ici şi colo ars în pieţe publice. Plus că mai scrisese o duzină de povestiri – seria Nopţile devoratorului de singurătate – în care se perindau în sus şi în jos o groază de personaje canine… În al doilea rând, maestrul meu fusese un mare admirator al ciobăneştilor carpatini şi, pe deasupra, în timpul liceului visase în fiecare noapte că el era un câine grozav de viteaz care o salva dintr-o mare încurcătură, intotdeauna alta, pe Gabriela, amorul lui tainic din epoca aia. Unde mai pui că, de multe ori, maestrul îşi dorea să fi fost câine.
Într-o dimineaţă, după o noapte întreagă de teroare n-am mai suportat. Mi-am zis: Trebuie să fac ceva!… Aşa încât m-am dus la fostul IAS unde locuia Khubilai, liderul comunităţii mongole, cel supranumit “fiul stepei”. Fiind un tip destul de dificil bătrânul rege nu mi-a permis să-i vorbesc prea devreme făcându-mă să-l aştept în curte până pe la amiază. Stând acolo, umilit şi disperat, mă uitam năuc la femeile care spălau munţi de rufe în canal şi la droaia de copii care alergau prin enorma podgorie. Bărbaţii erau plecaţi de vreo două, trei luni în temerara campanie de cucerire a Scoţiei. La început, Khubilai a refuzat categoric să-mi vină în ajutor. Mai întâi a zis, scurt şi cuprinzător, că nu-i problema lui. După aceea, văzându-mă ros de deznădejde a invocat mai multe argumente de ordin diplomatic care-l legau de mâini şi de picioare, altfel de multă vreme ar fi izgonit el neamul pisicilor dincolo de frontierele oraşului… După asta, am făcut o plecăciune şi am dat să plec din Sala Tronului. Dar imediat a apărut de după nişte perdele întunecate o fată fascinantă. Şi-atunci Khubilai a început să tremure. Iar eu am înţeles îndată că fata aia era prinţesa Orqina, fiica regelui din Ulaangom. Ei bine, Khubilai avea douăzeci şi cinci de neveste, dar prinţesa Orqina era pur şi simplu singura pentru care trăia sau pentru care se încăpăţâna să trăiască şi singura pentru care şi-ar fi dat bucuros viaţa. Khubilai se topea după ea şi pe bună dreptate. Deşi avea o suta douazeci si trei de ani, el devenea un copil când preafrumoasa îi răsărea ca un soare în faţa ochilor. Pe preafrumoasa el o privea foarte pios şi întotdeauna o asculta cu mare evlavie. Imediat, prinţesa a început să se gudure ca un căţel pe lângă Înălţimea Sa mângâindu-i barba şi privindu-l irezistibil în ochi. “Ai milă de bietul băiat”, a zis preafrumoasa. Iar Khubilai, fiind la un pas de a exploda de fericire, a sărit în sus de pe tron şi ridicând mâinile la cer m-a binecuvântat şi mi-a făgăduit că o să mă ajute: “Mai pe seară, baiatule, se rezolvă…” În drum spre casă mulţumeam cerului şi mai ales preafrumoasei că s-au milostivit de mine, păcătosul. Dar chiar la intersecţie parcă mi-a spintecat cineva sufletul în două. Căci mi-am dat seama că un nenorocit de motan mă spionase tot drumul. Venea în urma mea prin spatele pânzei de tei. Trunchiurile copacilor îl ascundeau, dar nu în întregime, căci eu îi vedeam coada legănându-se nervos. “Doamne”, bâiguiam disperat, “fă-l pe duşmanul ăla să nu ghicească ce-am discutat cu Înălţimea Sa!…” Toată ziua am stat ca pe ghimpi tot aşteptând. Tot timpul am tremurat de teamă, îndoială şi nesiguranţă. Văzând cum soarele coboara atât de repede dincolo de munte şi cum ajutorul promis de Khubilai nu mai venea, îl înjuram pe Înălţimea Sa de pisica mă-si şi-o blestemam pe preafrumoasa că, îmi spuneam eu, îşi bătuse joc de mine în halul ăla. Mongolii ăştia, murmuram, mongolii promit şi atât!… Ei, şi apoi… Motanul ăla pervers pesemne dăduse alarma. Toată ziua în curţile pisicilor a fost o linişte stranie. În două, trei rânduri am urcat pe acoperişul casei ca să observ mai bine mişcarea din curţile lor. Dar n-am văzut picior de pisică. Eram tare nedumerit şi tare neliniştit. Tocmai în ziua în care bietei Alexandra îi fusese mai rău ca niciodată… Însă la puţine minute după ora opt, stând lipit de gard şi tot privind spre casele pisicilor – vai, ce pustii şi fantomatice erau la ceasul ăla – mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Şi-atunci am privit spre intersecţie. Şi imediat am simţit trei lucruri: un cutremur de pământ, un supervuiet apocaliptic şi o frică mare. Şi am văzut o armată de copii mongoli, dezbrăcaţi complet şi tare murdari, venind încoace într-o fugă bezmetică. Şi un enorm nor de praf venea în urma lor. Frunzele copacilor de pe strada noastră cădeau, păsările îşi părăseau cuiburile şi fugeau disperate încolo şi încoace, râmele şi păianjenii ieşeau din pământ şi nu ştiau cum să moară mai repede, oamenii se zăvorau în pivniţe şi mansarde şi încercau să-şi şteargă urmele de pe faţa pământului. Mi-a stat inima în loc. “Ce-i asta”, mi-am zis, “oare să fi înebunit Khubilai?!…” Totul s-a petrecut incredibil de repede. Cum au ajuns în dreptul caselor pisicilor, mongolii cei mici au început să arunce cu pietre. Geamurile cădeau şi explodau în mii de ţăndări, pereţii se prăbuşeau ca nişte piese de domino, uşile se deschideau larg despicate de bolovani… Cumplitului bombardament nu i-a rezistat nici un geam, nici o fereastră, nici o uşă, nici un stâlp, nici un perete, nici o mansardă, nici un balcon, nici un acoperiş, nici un copac, nici un fir de iarbă, nici un fir de praf. În foarte scurt timp toate casele pisicilor formau un sinistru lanţ de munţi de moloz. Distrugere şi Haos, asta era. Copii s-au împrăştiat repede. Rămas singur mi-am sfâşiat tricoul şi mi-am pus mâinile în cap. Nu rezolvasem nimic…
După retragerea trupelor mongole, pisicile au ieşit una câte una din pivniţe. Cocoţate pe munţii de moloz îşi evaluau pagubele şi-şi lingeau rănile. Câţiva motani s-au apucat rapid să-şi reconstruiască locuinţele. În noaptea aia n-am reuşit să adorm nici măcar o secundă. Stând afară sub splendidul cer înstelat mă aşteptam la tot ce e mai rău. Atacul pisicilor mi se părea iminent. Dar până în zori nu s-a petrecut nimic. Cu o excepţie. Pe la unu noaptea, la lumina lunii pline, priveam miliardele de stele şi mă rugam în şoaptă la Hristos Iisus să mă ajute. La un moment dat, am văzut un vultur enorm planând lin chiar deasupra curţii noastre. Venea dinspre Milcov şi se îndrepta spre calea ferată. Mi s-a părut înfricoşător. Îl priveam şi tremuram de teamă, simultan. Primul lucru la care m-am gândit în clipele alea a fost siguranţa Alexandrei. Nu ştiu de ce m-a săgetat în minte gândul straniu că vulturul ăla venea să ia sufletul soţiei mele… Şi pentru că – pe lângă faptul că eram un romancier de oarecare succes, fiind susţinut de critici şi adorat de mii de fani din toată lumea – eram campion olimpic la aruncatul cu piatra (aur la JO de la Phenian şi Caracas, argint la Moscova şi Nairobi, bronz la Paşcani, Dallas şi Uppsala…) n-am mai ezitat nici o secundă. Am cules o piatră de pe jos şi, după ce am fixat ţinta (piciorul stâng al păsării, căci nu vroiam să ucid, ci să pedepsesc), am lansat proiectilul cu mare precizie şi cu o putere formidabilă. Vulturul tocmai se lansase ca o săgeată spre o barză care încremenise – dar ce era cu ea acolo?… – chiar lângă gardul lui tanti Pachiţa. Când piatra a sfârtecat piciorul vulturului, nu ştiu de ce mi s-a pus un nod în gât şi mi-a venit să plâng. “Ce-i cu mine, Hristoase”, am bâiguit, “de ce-am făcut asta?” Vulturul se zbătea în aer ca un balon împuns şi plângea. O milă copleşitoare mi-a sfâşiat inima, iar un regret neţărmurit îmi pustia sufletul. “Nu-i Moartea”, bâiguiam, “e doar o biată pasăre!” După vreo zece minute de chinuri înfricoşătoare vulturul şi-a adunat ultimele puteri şi mai mult s-a târât prin văzduh către Muntele Răiuţ, raiul cel mititel. Şi-atunci parcă mi s-a rupt ceva în corp. “Nu se poate”, mi-am zis. M-am năpustit în biroul meu, am deschis laptopul şi-am intrat pe Ornitopedia.ro. Iar după puţin timp mi s-a părut că se despică pământul sub mine. Citeam:
Vulturul Pisicilor (Polemaetus maximus), specie de păsări răpitoare din ordinul Polemaetus. Specie răspândită în bazinul inferior al Râmnei, în tot bazinul Milcovului şi, izolat, în Ţara Bârsei. Etc. Cuibăreşte în Rai (subl. mea) Etc.
Imediat, distrus de remuşcare şi deznădejde, am alergat la poartă. Şi-atunci am văzut cum din barza de paie – păi, da, nu era o barză de-adevăratelea, ci de jucărie… – tocmai ieşea un motan-spion. Motanul mă privea rânjind ca şi cum mi-ar fi zis: Te-am tras pe sfoară şi de data asta!… N-am mai suportat şi insulta aia. Am luat o piatră şi l-am ucis pe loc. Atunci, ca la un semn în stradă au năvălit o mulţime de pisici. Toate îl jeleau pe spion şi toate îi jurau răzbunare, toate mă priveau cu ură. M-am retras în curte, îmi tremurau picioarele. Era prima crimă din viaţa mea şi nu puteam să spun că mă simţeam prea mândru de isprava aia… La un moment dat, tata m-a luat de braţ şi m-a dus în spatele casei. Un moment l-am privit năuc. De când se lăsase de albinarit, tata devenise insuportabil de trist şi, poate tocmai de asta, cel mai demn de milă om de pe pământ. Plus că îmbătrânise foarte tare. “Nu trebuie să mai scrii”, îmi spunea, “căci prin scris poţi pierde tot ce ai mai drag pe lume şi, pe deasupra, îţi poţi pierde chiar şi sufletul. Prin urmare, la ce bun scrisul?!…” Îl priveam de fiecare dată cu ochi invadaţi de tristeţe, căci drama lui literalmente îmi spulbera cheful de a trăi. Prisacar de geniu, pierduse toate albinele intr-o zi de la sfarsitul Antirazboiului Mondial si ma primise pe mine in schimbul poeziei; dar dintr-un anumit unghi sufletesc şi eu puteam fi considerat tot o pierdere şi nu un câştig. Cinci saptamani a jelit sarmanele albine spulberate de lansatorul de obuze nord-coreean. Nimeni nu l-a putut indupleca sa-si cumpere o alta regina ca sa intemeieze o noua dinastie, un nou regat. Profund dezamagit de rautatea oamenilor s-a scufundat incet, incet in indiferenta si resemnare. Fără pilda superioară a maestrului meu poate că şi eu de multă vreme aş fi renunţat la scris ca tata la albine. Tata m-a privit drept în ochi. “Ai greşit în faţa lumii şi a lui Dumnezeu”, a zis; “dar acum nu mai puteam să ne împotrivim sorţii, nu mai puteam da înapoi; trebuie să ne pregătim de război!” Singur, tata a desfăcut căpiţa de coceni de porumb şi-a adus snopii în faţa casei. Toată noaptea ne-am pregătit din greu pentru război. Mama Ioana şi surioara Lacramioara curăţau tulpinile de frunze şi de pănuşi, fratele Marius ascuţea cu cuţitul capătul cel subţire al cocenilor, iar eu montam vârfurile metalice de săgeată…
Dar spre dimineaţă din senin s-a stârnit vântul. Şi, dintr-o dată, vântul dezlănţuit a deschis poarta, a trântit-o de câteva ori şi-a închis-o cu mare violenţă la loc. Timp suficient pentru un alt motan spion să vadă pregătirile noastre febrile pentru război. Imediat spionul a dat alarma. Şi într-un singur minut ne-am pomenit înconjuraţi de sute de pisici dezlănţuite. Nu încăpeau toate în bătătură şi, nu numai din acest motiv, călcau florile şi căpşunile din faţa casei. Înconjuraţi în cerc din toate părţile stăteam lipiţi unul de altul. La un moment dat, tata a vrut să ne protejeze pe toţi şi-a făcut un pas în faţă vrând să determine Marea Pisică să dea înapoi. Dar o pisică-soldat l-a lovit cu laba în faţă umplandu-l de sânge. Tata s-a prăbuşit la picioarele mele inconştient, iar mama a căzut în genunchi şi l-a acoperit cu trupul ei. Încremenit, aşa eram. Marius o ţinea pe Lacra de mână şi amândoi plângeau. Marea Pisică s-a apropiat de mine şi a întrebat fără să privească înapoi: “Ăsta-i criminalul?…” Pisicile au răspuns sec şi cu ură: “Da”. Şi în momentul în care Marea Pisică a ridicat laba ca să mă sfâşie cu ghearele cumplite ca nişte lame de sabie, iar eu am ridicat braţul ca să-mi protezej capul şi gâtul de lovitură s-a petrecut ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Între mine şi Marea Pisică a apărut Alexandra… Nu ştiu cum se ridicase din patul de suferinţă, nu ştiu cum sărise de pe scările casei şi nu ştiu cum căzuse în mijlocul nostru. Biata Alex era şocantă de sus până jos. Pentru prima dată de când o ştiam nu-şi mai luase cămaşa cea enigmatică şi pentru prima dată îi vedeam goliciunea corpului şi corpul şi el era de pisică. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mi s-a părut că visez. M-am ciupit dureros în două rânduri şi m-am convins că nu visam. Era adevărat. Straniu mi se părea că ai mei – mama, fratele şi sora – nu se mirau deloc, metamorfoza aia li se părea ceva normal. “Alex”, am bâiguit, “ce faci aici?!…” Dar ea nu mi-a răspuns. Scuipa furioasă şi-o înfrunta teribil pe Marea Pisică în timp ce sutele de pisici din curte făceau mulţi paşi înapoi. Şi-atunci Alex a zis răspicat, abia stăpânindu-şi mânia: “Dacă vă atingeţi cumva de soţul meu, jur că vă ucid cu ghearele mele!” Motanii au făcut alţi şi alţi paşi înapoi. Însă pisicile au prins mai mult curaj şi au refăcut cercul în jurul nostru. Şi la semnul Motanului Suprem ne-au atacat furibund. Alex respingea atacurile dezlănţuită. Eu aruncam cu pietre, iar Simon – arcaş de elită – încorda arcul şi trăgea cu câte douăzeci de săgeţi odată înspăimântând duşmanul. Soră-mea îi dădea săgeţi lui Marius. Mama nu mai avea putere de luptă. Ne luptam disperaţi. Vroiam să-l salvăm pe tata care era în stare gravă. Dar mereu soseau pisici de pretutindeni. La un moment dat, nişte motani nenorociţi s-au apucat să dărâme şi să profaneze monumentul ridicat în memoria marelui scriitor George M., bunul meu maestru. Şi-atunci am încremenit de surpriză şi de indignare şi n-am mai fost în stare să lupt. Alex mi-a zis: “Totul e pierdut, hai să fugim de-aici!” Efortul ăla dement ne epuizase pe toţi. Nu mai eram în stare de nimic, nici măcar de apărare. Şi-atunci i-am zis mamei să-l aşeze pe tata pe un snop de coceni. I-am făcut semn din ochi lui Lacra, iar fata a înţeles îndată. L-au pus pe tata pe snop şi l-au legat cu un cablu, apoi au început să târască snopul după noi. Alex făcea pârtie prin poporul de pisici, eu asiguram flancurile, iar Marius – care aruncase arcul şi scosese sabia – ne asigura spatele. Toţi aveam răni, toţi eram plini de şiroaie de sânge şi lăsam în urmă o singură fâşie de lichid purpuriu. Pisicile ne atacau în valuri. Se repezeau fulgerător, ne sfâşiau ici şi colo şi imediat se retrăgeau din faţa ripostei noastre. Pe stradă nu era nimeni. Nimeni nu îndrăznea să ne apere, nimeni nu îndrăznea să ne ajute. Fiecare locuitor îşi clocea liniştit egoismul sau. De moartea nostră nu-i păsa nimănui. Undeva la periferie lătrau nişte câini. În sat nu existau câini liberi, epoca lor apusese demult. Iar câinii ăia, singurii care ar fi putut să ne salveze, se stingeau ca nişte lumânări arse până la capăt în lagărul de câini de la periferie. Înebuneam de mânie gândindu-mă la genocidul care distrugea inutil nişte vieţi tocmai pentru a repara o ambiguă nedreptate istorică şi anume aşa-zisa superioritate etnică a câinilor asupra pisicilor. Fireşte, adevărul era în altă parte… Norul de pisici mergea odată cu noi spre o destinaţie plină de primejdii. La intersecţie pisicile au început să se zbârlească văzând încotro o apucăm. Ne-au atacat şi mai înverşunate cu scopul limpede de a ne întoarce din drum. Dar noi încă mai rezistam. Şi în timp ce ne apropiam de malul lacului parcă ni se împrospătau puterile. Mirosul apei, clipocitul valurilor, săgeţile de lumină de pe oglinda lacului ne hrăneau. Milcovul era alături de noi, ştiam asta. După încă un ceas de rezistenţă eroică am ajuns pe ţărm. Marius a sărit în apă şi-a tăiat cu sabia odgonul ce ţinea barca la mal. Ne-am năpustit în barcă cu toţii. Iar pisicile scuipau înfricoşate în faţa valurilor tulburi. Marea Pisică urla înebunită şi poruncea supuşilor ei să intre în apă după noi. Dar nimeni nu îndrăznea să se arunce în valuri, chiar şi Motanul Suveran îşi legăna coada înfricoşat. Deodată, Marea Pisică a scos sabia şi-a început să-i ucidă pe toţi cei care îi nesocoteau porunca. Terorizaţi, câţiva motani au sărit în apă şi s-au înecat. La fel, multe pisici s-au aruncat în valuri, dar după ce şi-au învins prima teamă s-au îndreptat înot spre noi. Până la urmă, pierzându-şi minţile de ură şi de turbare s-au aruncat în apă toate pisicile şi toţi motanii. Chiar şi Marea Pisică şi Motanul Suveran. Eu şi Marius vâsleam disperaţi. Insula era încă departe. Mama îl jelea pe tata care refuza să-şi revină, iar soră-mea îşi rodea mâinile de frică. Visătoare, Alex stătea tăcută, privea jocul luminii pe valuri, asculta şuierul vântului şi parcă nici nu-i păsa că era plină de sânge. Dintr-o dată, m-a privit şovăitor în ochi şi mi-a zis cu jumătate de gură: “Aşa cum tu nu înţelegi actele tâmpite ale semenilor tăi, nici eu nu sunt în stare să-mi explic ce se petrece cu neamul meu…” Soră-mea o acoperise cu o pătură pe care-o găsise în barcă. M-am dus lângă ea şi-am sărutat-o pe buze. “Ia-mă în braţe”, mi-a zis, “mi-e tare frig”. Era, într-adevăr, zguduită de friguri. “Pe mine mă vor”, mi-a şoptit. “Lasă, lasă”, am zis, “acum s-a terminat…” Niciodată nu o iubisem mai mult decât în clipele alea. Am acoperit-o bine cu pătura şi cu tricoul meu şi, pentru o clipă, i-am văzut sânii şi-am tresărit. Alex şi-a dat seama şi mi-a zis: “Pe apă sunt doar femeie”. Zâmbea tare încurcată. Şi când am privit înapoi am văzut pisicile înecându-se şi zbătându-se, vrând parcă să-şi lepede blănile din ce în ce mai grele de apă ce le trăgeau iremediabil spre abis. Şi iarăşi am privit înapoi şi n-am mai văzut nici urmă de pisică, ci numai leşuri bătute de valuri şi măturate de vânturi. Şi după aceea am privit înainte.

Raiul (Takami Jun)

unde începe raiul?
oare acolo pe unde zboară zmeiele?

ascunse de ochii omului
aici sunt roade ce se coc în tăcere
O, această uimitoare livadă
e în fond grădina Edenului.

(trad. G. Mocanu)

Poem de iubire (Feng Meng-lung)

Te rog în genunchi, iubite, să nu ridici pânzele în zori
Căci norii de plumb vin herghelie şi vremea dă fiori.
Mai bine să ne întoarcem acasă împreună pe plajă.
Îţi voi îndeplini chiar şi cea mai ascunsă dorinţă. O vrajă
va fi totul. Şi frig de-ţi va fi te voi încălzi cu trupul meu fierbinte.
Hai să fim fericiţi la noapte în timpul uraganului
Îmi închipui că mâine vântul va fi de o mie de ori mai cuminte.
Şi atunci vei putea ridica pânzele pe catarg
Iar eu nu-mi voi mai face griji când tu vei fi în larg.

(trad. G. Mocanu)

Iarna în livadă (Ku Sang)

Zăpadă în livada cea tristă, peisaj hibernal
ca şi cum printre trunchiuri ar fi fost presărată sare cu pumnul
Un prun tânăr îşi ridică ramurile negre spre cer
în semn de victorie,
pulberile de zăpadă de pe ramuri ai zice că-s flori,
glorioase ghirlande de Paşte sau pur şi simplu fiori.
“Iată, oricine îşi oferă viaţa ofrandă tinereţii mele
nu va muri cu adevărat niciodată,
deci, să nu te îndoieşti vreodată
de puterile secrete ale tinereţii!”

Jucăuşă, doar o coţofană
ţopăie din creangă în creangă.

Un măr zace singur pe o ramură golaşă
ţeapăn ca un cadavru;
ţi-e milă de bietul măr văzând gaura săpată în el
ca o cavernă într-un plămân devastat de tuberculoză.
O umbră întunecată şi urme pe zăpadă:
un om!
Umbra vine încoace şi parcă-i moartea cu coasa în spate
şi încă nu o singură moarte;
cu securea curăţă ramurile uscate ale mărului
apoi despică trunchiul şi îl cară departe, departe.
„Iată o siluetă a morţii
ce mâine va cădea pradă flăcărilor.
Ia seama, dar, ca nu cumva şi rădăcinile vieţii tale
să se usuce ca mărul fără noroc
şi tu însuţi să fii mâine, poimâine mistuit de foc!”

O dâră de avion ca un brâu
din ce în ce mai difuz pe cerul îngheţat.

(trad. G. Mocanu)

Bunicul (Ko Un)

Ch’oi Hong-Kwan, bunicul matern
era aşa de semeţ încât zgâria cu creştetul cerul etern
şi zguduia cuiburile vrăbiilor sub streşini.
Era atât de vesel, încât te făcea să leşini
de râs şi să te cutremuri de atâta iubire.
Dacă bunica împărţea cerşetorilor turte de orez şi el prindea de ştire
era cel mai fericit om de pe faţa pământului.
Dacă bunica îl mai certa, uneori, răspunsul lui
nu era decât un zâmbet plin de blândeţe
pentru că el o iubea pe bunica la fel de duios ca în tinereţe.
În fragedă pruncie fiind eu, mi-a zis:
“Uite, de vei mătura în curte cum ai promis
curtea va fi fericită.
Curtea de va fi mulţumită
gardul va surâde luminos către nori.
Iar zorelele, alături, îşi vor etala splendorile în zori…”

(trad. G. Mocanu)

Pământ (Ahn Do-hyun)

Dacă aveam puţin pământ
L-aş fi semănat cu splendorile dimineţii
astfel încât, la vremea cuvenită
muzica ar fi oferit plăcere urechilor mele
din zori până la apusul soarelui.
Zi de zi, aş fi privit cerul cu sufletul lacom
aş fi privit cerul cu ochii umeziţi de lacrimile ca nişte coloane infinite.
Dacă aveam nişte pământ
Nu i-aş fi lăsat copilului doar un pumn de ţărână.
În schimb, de pe locul unde florile au înflorit şi s-au ofilit
Aş fi adunat seminţele într-un glob
şi l-aş fi lăsat unei lumi neieşite încă la lumină.

(trad. G. Mocanu)

Ciconia, cea mai frumoasă femeie din lume

Versiunea oficială (deşi într-un fel apocrifă, ea nefiind recunoscută integral de d-l Kim) a biografiei sale e următoarea: În topul Forbes 500 Miliardari omul de afaceri cu triplă cetăţenie – sud-coreeană, română şi americană – Kim Soo-hyun ocupă locul 26, la egalitate cu Prinţul Al-Waleed bin Talal, Lee Shau Kee şi Georgina Rinehard, cu o avere estimată la 30 miliarde $. Afacerile lui nu se rezumă doar la piaţa internă şi nici măcar la piaţa Uniunii Europene. Viziunea lui e universală şi urmăreşte cu real interes să se extindă în cât mai multe locuri de pe planetă unde miroase un cât de mic profit. Fiind cel mai bogat om din România şi din Europa de Est, lăsându-i în urmă de departe pe mult mai celebrii Rinat Ahmetov („doar” 20 miliarde $) şi Roman Abramovici („numai” 18 miliarde $), Kim Soo-hyun e un businessman coborât parcă din cărţile lui Balzac. În primul rând, e un mare speculator pe pieţele internaţionale. Nici cel mai fin speculant de meserie nu are flerul lui în anticiparea celor mai profitabile urcuşuri sau coborâşuri ale cursului la bursă. În al doilea rând, e un vizionar de esenţă tare în stilul baronului Frédéric de Nucingen, cu ferocitatea, dar fără ridicolul acestuia. De asemenea, reeditează cumva pilda lui Eugène de Rastignac vrând încă de la început să cucerească nu doar Parisul ori Seulul ori Bucureştiul, ci lumea întreagă. Marea finanţă mondială se teme de el ca de diavolul. Marii bancheri de pe întreg mapamondul ştiu foarte bine că ferocele speculator bursier George Soros nu-i nimic pe lângă fiara (după cum i se spune) Kim Soo-hyun. Căci prin uneltirile sale bursiere în numai câţiva ani îşi triplează averea urcând, astfel, nu mai puţin de cincizeci de poziţii în topul bogaţilor lumii spre stupefacţia experţilor Băncii Mondiale şi ai Fondului Monetar Internaţional care, în urma unei anchete fără precedent la NASDAQ, BVB, NYSE Euronext, TSE şi BM&F Bovespa, efectiv nu pot descoperi nici o chichiţă de natură penală care să-l incrimineze pe vicleanul speculator. În ultimii ani acaparează tot mai multă putere, iar influienţa lui sporeşte de la o zi la alta într-un ritm ameţitor. Devine mult mai influient decât însuşi preşedintele Republicii, iar impactul intervenţiilor lui publice, în zona Euroasiatică, e similar ecoului intervenţiilor lui Buffet în zona anglo-americană. Cuvântul lui poate doborâ rubla, poate pune leul cu botul pe labe, poate întări euro, poate salva Grecia ori poate ruina cele mai puternice bănci din lume. Datorită trustului media pe care pune mâna, manipulează opinia publică fără să mai mişte un deget. Presa îi face jocurile (din ce în ce mai) murdare, politicienii se complac în a fi păpuşile de cârpă ale sale, clanurile interlope şi mafia lucrează pentru el cu acte în regulă. La Consiliul European primul-ministru nu mai pleacă cu mandat de la preşedinte şi nici măcar de la Parlament, ci de la Kim Soo-hyun. Dar pe cât de temut e ca businessman şi formator de opinie, pe atât e de respectat ca filantrop. An de an, donează sute de milioane de euro organizaţiilor din lumea întreagă care luptă împotriva dezastrelor naturale, împotriva unor maladii teribile (SIDA, tifos, paludism, denga, filarioză limfatică, boala somnului, cancer etc.), împotriva păduchilor, împotriva foametei, împotriva prostiei şi pentru protecţia mamelor abuzate şi pentru ajutorarea copiilor; din acest motiv, de câţiva ani se află pe lista scurtă a nominalizaţilor la Nobel pentru Pace, numai controversele legate de declaraţiile sale privitoare la rolul jucat de Japonia în ultimul Război Mondial împiedicându-l să primească râvnita distincţie până în prezent. Iubeşte ca nimeni altul căţeii şi copiii. Din primii are nu mai puţin de o mie de exemplare, sute şi sute de rase diferite, din toate ţările şi regiunile lumii, mândria lui cea mare fiind un impresionant Kangal de Sivas; fiecare domeniu dintre cele unsprezece câte deţine pe patru continente e, de fapt, o fermă de câini. Dar copii nu are, iar asta-i nefericirea vieţii lui. „Degeaba ai putere”, declară amărât de multe ori, „degeaba ai influienţă, degeaba poţi să formezi şi să răstorni guverne, degeaba munceşti atâta, degeaba ai miliarde de euro dacă nu ai cui să-ţi laşi puterea, influienţa, banii şi mitul…” Din nefericire, soţia lui (Mariana, prima soţie, cea mai scumpă femeie din lume,evaluată de Christie’s la circa 7 miliarde de euro) e stearpă. Şi câte rugăciuni n-au făcut către toţi zeii şi dumnezeii din aproape toate religiile lumii! Şi câte metode n-au încercat, câte milioane n-au cheltuit! Cele mai de vârf tehnologii medicale nu reuşesc să le ofere nici cea mai mică şansă de a deveni părinţi. Rând pe rând se ivesc tot felul de probleme. Mai întâi Marianei i se constată prezenţa unei endometrioze severe. După aceea, medicii descoperă o misterioasă infecţie în sperma bărbatului. Apelul la fertilitatea în vitro nu dă nici un rezultat nici după doi ani de străduinţă. Iar după alţi trei ani de noi şi noi speranţe zadarnice un specialist nipon îi dă d-lui Kim vestea cea mai tristă din lume: „Soţia d-voastră suferă de cancer ovarian într-un stadiu avansat; nu mai e nimic de făcut…” Vestea vine ca un trăsnet şi odată cu ea încetează orice act sexual între cei doi parteneri, precum şi fericirea oricum minimală. Nopţile, Soo-hyun se chinuie îngrozitor sub asediul diavoliţelor din vise, iar dimineaţa, sleit, se trezeşte cu un pustiitor sentiment de vinovăţie dându-şi seama că iar şi-a risipit sămânţa pe un pământ neroditor, că iar a ratat şansa de a da viaţa unui moştenitor. Îi e dor de carnea şi îmbrăţişările Marianei, însă nu doreşte s-o nenorocească pe deja nefericita femeie. Pentru nimic în lume nu s-ar duce la târfe, căci, deşi tare şi sigur pe sine, se teme ca de diavol de sifilis şi de virusul HIV şi pe deasupra, nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva tocmai de la el, e un foarte mare timid cu femeile. Apoi nu şi-ar lua o amantă, deşi e asaltat zilnic şi uneori brutalizat de piţipoance flămânde de sex şi de bani, căci o respectă profund pe Mariana şi n-ar vrea pentru nimic în lume s-o înşele. E adevărat că însăşi Mariana, dintr-un impuls în care se combină disperarea, renunţarea şi generozitatea până la sacrificiu de sine, îl îndeamnă uneori să facă un copil cu tânăra americancă Claudia Bush, partenera lui de afaceri, care într-adevăr îl iubeşte sincer şi, fapt semnificativ, nu umblă după banii lui, ea fiind moştenitoarea imperiului High Tech & Media ORION cu o cifră de afaceri aproape de două ori mai mare decât valoarea activelor deţinute de familia Kim. Într-adevăr, Claudia e o femeie frumoasă şi al dracului de pricepută în afaceri, iar în această ultimă privinţă pe plan mondial n-o întrece decât Georgina Rinehard; îl simpatizează în mod real pe Soo-hyun, dar numai ea ştie dacă sentimentele ei pot fi cu adevărat numite iubire; îl admiră pentru flerul său financiar, pentru neînfrânta lui ambiţie şi mai ales pentru formidabila lui putere de muncă de care dă dovadă zi şi noapte. Mariana ştie că pe Soo-hyun îl iubeşte, ba chiar îl adoră Elia, PR de altminteri foarte priceput şi suflet foarte curat, însă nu vrea să încurajeze o astfel de relaţie, căci simte că l-ar pierde definitiv. Elia, într-adevăr, o zână în costum de businesswoman, perfect seducătoare şi extraordinar de inteligentă; poliglotă neobişnuită, indiferent de locul de pe faţa pământului unde călătoreşte ca reprezentant al companiilor d-lui Kim se simte ca acasă, uneori dând impresia că nu există limbă pe lumea asta care să mai aibă secrete pentru ea. Fireşte că şi Soo-hyun o admiră pe Elia, însă n-ar îndrăzni niciodată să meargă prea departe, căci o consideră copilul lui… Tragedia vieţii lui începe în preziua împlinirii vârstei de 50 de ani. Muncind toată ziua în biroul său de pe Brodway dintr-o dată, frânt, se ridică din fotofiu şi cu paşi mărunţi se-ndreaptă spre peretele-fereastră care-i dezvăluie megalopolisul în toată splendoarea lui. Pădure de zgârie-nori, interminabile faţade de sticlă, enorme oglinzi în care se răsfrâng fulgere rupte din soare, trafic ai zice infinit, furnicar de oameni grăbiţi, Manhattan-ul, cărămizi, miliarde de tone de beton, pâlcuri de verdeaţă, automobile, claxoane care urcă până la etajul 33, semafoare peste tot şi aşa mai departe. E tulburat. Încă îl bântuie peisajul din copilărie văzut parcă adineauri. Deunăzi, în Harlem, coborând din Cadillac, un model cvasi-identic cu limuzina preşedintelui Obama şi motiv de mândrie personală, o ia pe jos pe 129 St. spre cafeneaua Mitigating circumstances unde-l aşteaptă amicul Bill Gates. Şi dincolo de Biserica Metodistă încremeneşte dintr-o dată în loc, căci i se pare c-a aterizat în oraşul său natal, Kwangju. Blocurile şi vilele din cărămidă aparentă, copacii dintre blocuri, micile locuri de joacă pentru copii şi lămpile stradale îi aduc aminte de cartierul de la periferia oraşului natal. Se gândeşte o clipă că n-ar fi rău să urce în avion şi să tragă o fugă până-n Kwangju, prima dată după treizeci şi cinci de ani… Însă nişte întâlniri de maximă importanţă pentru noile perspective ale afacerilor lui cu japonezii de la Toyota şi JX Holdings şi cu americanii de la ExxonMobil, ConocoPhillips şi General Motors îl împiedică să-şi împlinească dorinţa. Şi pentru prima dată îşi spune, scârbit, că banii te leagă de mâini şi de picioare, îţi linşează complet libertatea şi-ţi sufocă spiritul. Degeaba cumperi viaţa dacă morţii nu-i poţi da mită ca să-i amâni la nesfârşit sosirea, căci viaţa e precum combustibilul: la un moment dat se termină… Astfel, stă pe rug de câteva zile, de câteva nopţi. Îi vin în minte chipurile duioase ale bunicilor. Nu-şi aminteşte de părinţii lui care-au murit în războiul cu nordul. Dar de bunici îşi aminteşte perfect, deşi şi ei l-au părăsit cam în aceeaşi vreme îndată după război. Crescut de o mătuşă mută înconjurată de multe pisici care de o viaţă nu face altceva decât să compună poezii în vechiul stil pailü, îşi petrece anii copilăriei şi-ai adolescenţei hoinărind pe străzi şi-n împrejurimile oraşului Kwangju. Nu de puţine ori se cocoaţă pe vârful Muntelui Mudeung de unde priveşte lumea pe care jură că într-o zi o va cuceri. Devine apoi un mare jucător de cărţi şi uşor, uşor reuşeşte să strângă o sumă destul de importantă care nu-l face bogat, însă îi permite să călătorească în Europa şi America. Sunt călătorii de afaceri, ca să zicem aşa, dacă şi jocurile de noroc pot fi numite afaceri. Căci, într-adevăr, el merge la Moscova nu ca să vadă Piaţa Roşie ori Kremlinul, ci ca să-şi încerce norocul la  Baccarat; la Bucureşti nu vrea să vadă Casa Poporului ori Castelul lui Dracula, ci vrea să-şi spargă ghinoanele la Casino Bucharest; la Monte Carlo, la fel, nu vrea să vadă Mediterana ori amantele miliardarilor Europei, ci să joace câteva partide de poker la Sun Casino; la Milano interesul i-l trezesc ispitele din Casino de la Vallée şi nu Domul sau casele de modă; în Las Vegas, fireşte, doreşte să devină peste noapte cel mai norocos om de pe faţa pământului şi unul dintre cei mai bogaţi. Şi la ARIA, într-adevăr, câştigă nu totul, ci doar atât cât îi trebuie. Se apucă de afaceri. Pentru început intră pe piaţa produselor lactate, însă nu poate face faţă concurenţei, aşa că mica lui companie intră în insolvenţă. Apoi se încăpăţânează să-şi facă un nume pe piaţa farmaceutică, însă şi de astă dată proiectul lui dă greş. Cu ultimii bani deschide un lanţ de benzinării în Rusia: Gazprom îl striveşte.Totuşi, variaţiile preţului gazelor şi petrolului îi deschid ochii asupra jocului de la bursă. Deşi ruinat, îndrăzneşte să împrumute câteva milioane de la un prieten grec şi-şi începe glorioasa carieră de speculant. În scurt timp se dovedeşte că decizia n-a fost deloc o eroare. Căci d-l Kim dă dovadă nu doar de talent, ci de adevărate sclipiri de geniu. Întâi face ceva presiuni asupra zlotului polonez, pentru a-şi încerca mâna şi astfel face rost de o sumă frumuşică ce i-ar permite să trăiască liniştit câţiva ani buni. Dar el riscă toată suma pentru a ataca rând pe rând yuanul, yenul, leul, lira sterlină, dolarul australian, francul elveţian şi rubla. Vreme de câteva luni pieţele bursiere sunt năucite sub loviturile speculatorului necunoscut al cărui profit devine cu adevărat uriaş de la o săptămână la alta. Stabilindu-şi cartierul general în România, la sugestia Marianei adoptă şi un nume românesc pentru a comunica mai bine cu mediul de afaceri de aici: Dinu Vrote (iniţial se gândeşte să adopte numele de fată al Marianei, Frăţilă, însă Mariana îşi urăşte numele şi nu suferă să-l mai audă pronunţat în preajma ei; doar tatăl ei şi nimeni altul a jucat-o la cărţi). Apoi d-l Kim îşi încearcă talentele şi pe piaţa petrolului, iar compania lui, KIMOIL, devine un serios concurent pentru giganţii din domeniu… Şi dintr-o dată simte că nu mai are răbdare. O împuterniceşte pe Elia cu drept de semnătură şi-i pune pe birou contractele ce urmează să fie negociate şi parafate; în ea are încredere maximă, ştie că-i descurcăreaţă ca nimeni alta şi că, în pofida aparenţelor şi-a aerului ei de fetiţă inocentă, e o negociatoare feroce, dar corectă. După ce pune totul la punct îşi ia rămas bun de la Elia şi, telefonic, de la câţiva camarazi new-yorkezi, apoi aleargă într-un suflet la John F. Kennedy fără să-şi mai amintească s-o informeze de călătorie şi pe Mariana care probabil că încă-l mai aşteaptă cu masa întinsă în apartamentul din Brooklyn. Preferă de data asta să zboare cu un avion oarecare şi nu cu Airbusul personal, căci n-ar mai avea răbdare încă o zi ca să aştepte sosirea pilotului său din Berlin. Urcă ultimul în avion, chiar înainte de închiderea uşii. Abia când se aşează comod în fotoliu îşi dă seama că zboară cu All Nippon Airways spre Tokyo, deşi ţine minte (deşi nu-i foarte sigur) c-a plătit un bilet pentru Seul. Dar nu mai contează. Important e că zboară spre Asia. E în stare să înconjoare planeta de şase ori numai să ajungă acasă pentru prima dată după treizeci şi cinci de ani… Primul pas pus în Kwangju îl cutremură. Şi, ca în unele scene din dramele ultimului val coreean, îngenunchează şi sărută pământul (în fapt, pista aeroportului). Apoi casa bunicilor şi mormintele lor. Comemorarea părinţilor. Hwarot-ul bunicii. Vinul de orez servit la bodega Haetae. Drumeţie pe Mudeung. Spălarea mâinilor şi-a feţei în fluviul Yeongsan. Întâlnire cu câţiva prieteni îmbătrâniţi. Poveşti în faţa vinului de orez. Plimbări de unul singur pe străzi în noapte. Plus ruinele vechii case-labirint hanok  în care a venit pe lume. Şi pinul drag din mijlocul curţii. Poezie tradiţională. Biblioteca bunicului, mai ales cu cărţi de medicină, căci bunicul a fost chirurg, dar şi cu multe cărţi de poezie clasică chineză, japoneză şi coreeană. Picturile lui din copilărie păstrate cu sfinţenie de mătuşa-artistă Hyesun, acum centenară complet desprinsă de lume. Mătuşa e îngrijită de pisici după ce o viaţă le-a îngrijit ea pe ele. Pe Soo-hyun îl înduioşează până la lacrimi teancurile de manuscrise ale mătuşii şi-şi promite că-şi va arunca odată ochii peste ele şi dacă va fi ceva de calitate va publica poeziile cu cheltuiala lui; poate că biata mătuşă va avea şansa să intre în literatură la 104 ani… În felul acesta îşi retrăieşte prea puţinii (vai!) ani coreeni. Şi are inima din ce în ce mai grea. Dar în timpul unei vizite la templul Beakyang simte dintr-o dată că se sufocă. Palpitaţii. Ameţeli. Miros de sange în nări. Un scurt delir în care i se pare că alunecă pe un tunel înapoi în timp. Intră în panică simţind cum e în pragul unei congestii cerebrale. Un tânăr călugăr îl ajută să se aşeze pe o piatră şi-i aduce nişte apă din lac ca să-şi răcorească faţa. Dar când călugărul vrea să cheme ambulanţa, d-l Kim se împotriveşte. Nu doreşte ca în jurul numelui lui să se facă vâlvă. Vrea doar linişte, multă linişte. Nu mai suportă zgomotul din trafic. Ceva se transformă radical în el. Izbucneşte în plâns dându-şi seama că rătăcirile lui prin lume şi cucerirea pământului l-au îndepărtat, de fapt, de izvorul adevăratei fericiri şi anume contemplarea lucrurilor mărunte. Suferă că s-a sinucis aproape tăindu-şi cu brutalitate rădăcinile. E uimit să constate că bogăţia enormă nu i-a adus nici un beneficiu de substanţă. Degeaba deţine zeci de proprietăţi, case şi domenii, pe patru continente dacă n-a fost în stare să întoarcă faţa către patria sa, fără îndoială cea mai frumoasă naţiune din lume. Plecând de la templu rătăceşte multă vreme pe la periferia oraşului. Şi, la un moment dat, pe o pajişte zăreşte o serbare tradiţională. Bărbaţi şi femei, băieţei şi fetiţe în hanbok. Nu-şi aminteşte ce sărbătoare poate fi. Îi vine în minte sărbătoarea Ch’usŏk, însă nu-i deloc sigur. Pare mai degrabă o sărbătoare câmpenească în cinstea sosirii toamnei… Pe malul lacului, dincolo de gălăgie şi cântece, trei adolescente tot în hanbok stau jos, pe iarbă. O fată povesteşte ceva amuzată în timp ce aruncă pietricele în apă; a doua fată se priveşte în oglindă şi se lasă pieptănată de ultima fată. D-l Kim simte un junghi în piept. Se ascunde după o tufă de trandafiri şi priveşte vrăjit. Fata care se lasă pieptănată e de-o frumuseţe rară. Pare o zână plasmuită de cele mai minunate dorinţe. Drew Barrymore însăşi, doar cu ochii o idee mai mici şi cu părul negru… Fetele îl zăresc dintr-o dată pe d-l Kim. „Pieptănătoarea” îl ceartă şi aruncă în el cu pieptenele. Apoi, ruşinate şi poate revoltate, fetele o iau la fugă şi se pierd în mulţime. „Drew”, însă, înainte de a se face nevăzută în oceanul de culori, îi aruncă o privire curioasă (sau doar plină de reproş)… Ceasuri în şir o caută pe „Drew” prin mulţime, dar n-o mai găseşte. Apoi, spre seară, se simte dintr-o dată ruşinat. E un bătrân smintit. Cum să se-ndrăgostească el, neruşinatul, de un copil?!… Cu paşi grei se-ntoarce pe malul lacului la lumina lunii. Acolo, în apropiere de trandafiri, găseşte pieptenele. Vibrând, îl culege de jos ca pe o comoară. În dinţii de plastic (ori de os?) sunt fire de păr negru, fire din părul ei! Miroase firele fără a îndrăzni să le atingă. Şi ele miros cum trebuie să miroase, pesemne, fericirea: dumnezeieşte. Strivit de emoţie contemplă părul şi inspiră parfumul lui toată noaptea… După aceea, zile şi nopţi întregi o căută pe „Drew”, dar n-o găseşte. Totuşi, la un moment dat află de un catalog cu participanţii la acea festivitate. Astfel, află că pe propietara firelor de păr o cheamă, de fapt, Jung Ah, fiica eroului de război Yum Ryung. Dar tot cu această ocazie d-l Kim află şi un lucru extrem de dureros: fata e logodită cu un faimos pictor peisagist chinez… „Trebuie să fiu realist. Trebuie să fiu rezonabil. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ”, îşi spune. „Nu mă pot băga în viaţa unui copil. Nu pot primi dragoste cu sila. Şi-apoi, s-au dus vremurile când puteai să ai două soţii etc. etc.” Nu se poate resemna atât de uşor. Îl doare inima. Îi plânge sufletul. În câteva rânduri o urmăreşte pe stradă, o dată se-ntâlneşte faţă în faţă cu ea; seara târziu pândeşte din stradă cum, acolo, la etajul unu fata se dezbracă şi se pregăteşte de culcare. I se pare că vede nu o copilă, ci un înger… Dar într-o zi îi vede pe Jung Ah şi pe logodnicul ei plimbându-se braţ la braţ prin parc. Gelozia îl înrăieşte pe d-l Kim şi, în acelaşi timp, îl face să sufere ca un câine. Apoi cei doi dispar din oraş. Un apropiat al familiei Yum ii spune că domniţa şi pictorul s-au dus la Iksan, la universitate, căci amândoi studiază acolo. Vestea produce o fisură în inima d-lui Kim. Ar vrea să plece după ei, însă renunţă. Îi e teamă ca din pricina geloziei să nu facă vreo crimă, aşa cum noapte de noapte, în vise, îl asasinează pe pictor ca să-i răpească logodnica. Şi-apoi treburi urgente, complicaţii financiare, deadline-uri de la prinţii petrolului din Arabia Saudită, stringente participări la forumuri mondiale pe tema crizei financiare, boala Marianei şi aşa mai departe îl cheamă degrabă la Bucureşti şi la New York. Nu ştie cum să se mai împartă. Se simte sfâşiat între sentimentul datoriei şi capriciile dragostei. Până la urmă, volens nolens, câştigă sentimentul datoriei. Urcă în avion lăsând în urmă câteva săptămâni de ireală nebunie amoroasă… Jung Ah îl bântuie cumplit zile, nopţi, săptămâni întregi. Până la urmă, totuşi, chipul ei i se stinge din minte… Aruncă pieptenele într-un sertar şi uită de el… Dorul de ţara natală nu se stinge în el, dimpotrivă. Şi culmea, afacerile care se dezvoltă tot mai mult ca nişte caracatiţe aproape total scăpate de sub control îl împiedică să viziteze din nou Coreea. Afacerile îl aruncă dintr-un colţ în altul al planetei (ba chiar şi-n spaţiu) fără a-i mai da o clipă de răgaz. Acum e în Fukuoka (atât de aproape de patrie!), dar îndată trebuie să dea o fugă până-n Zagreb, apoi un contract îl cheamă în Novosibirsk şi n-are vreme să respire un pic de aer siberian că imediat trebuie să ajungă în Niamey la inaugurarea Conductei Transafricane şi iarăşi e nevoit să se repeadă până la Seattle pentru livrarea unor avioane pentru Guvernul brazilian, asta neînsemnând că se poate odihni cinci secunde, ci înseamnă că trebuie să fie la noapte în Bombay la reuniunea de mâine dimineaţă a oamenilor de afaceri din zona Asia-Pacific etc. etc. etc. Aflându-se într-o seară la un hotel din Casablanca se simte dintr-o dată groaznic de rău. Sufocare plus sete năprasnică plus ameţeli plus hemoragie nazală plus palpitaţii demente. Cu ultimele rămăşiţe de putere bate cu pumnii în perete. Norvegienii pricep repede că e ceva în neregulă cu vecinul lor (căci încă de dimineaţă, jos, la restaurant li s-a părut că celebrul businessman e o figurină vivantă de la Madame Tussauds, atât părea de vânăt la faţă) şi sparg uşa. Îl găsesc zvârcolindu-se în cearşafuri pline de sânge… Medicii îl stabilizează, însă, foarte deconcertaţi, nu reuşesc să pună un diagnostic. Mariana, aflând de starea soţului, cere transferul pacientului la o clinică din Londra. Dar, după o lună de analize, consultaţii şi studii, şi medicii britanici se recunosc învinşi: nu pot nici ei pune un diagnostic… Somităţile de la Harvard, de asemenea, sunt puşi în încurcătură de acest caz neobişnuit. Se organizează chiar şi un congres  internaţional pe seama cazului deja celebru; doar un profesor francez avanzează, timid, opinia că d-l Kim ar putea suferi de un început de cancer la creier, însă vocea lui nu are nici un ecou… Disperată, epuizând toate soluţiile medicale de vârf, Mariana apelează la religie. Plateşte sume enorme Vaticanului, Patriarhiei din Istanbul, templelor budiste din Lhasa şi Kyoto, scientologilor, raelienilor, mormonilor, marilor spiritişti ai Americii, teozofilor, martorilor lui Iehova, OVUM, MISA, sectei cititorilor, liderilor Baha’i, preoteselor Wicca, preoţilor voodoo şi aşa mai departe. Însă zadarnic! Nici un zeu, nici o divinitate nu se milostiveşte de soţul ei… În acelaşi timp, nefericirile curg gârlă în familia Kim. Căci însăşi Mariana se simte din ce în ce mai rău şi-şi duce zilele numai cu morfină. Soo-hyun se prăbuşeşte vizibil, holding-urile Kim o iau razna, cota de piaţă a activelor Kim e în cădere liberă, Elia şi avionul familiei Kim dispar pentru totdeauna în Pacific, creditorii cheamă în instanţe familia Kim, furnizorii îşi cer banii, petrolierul „Antarctica” se scufundă în Marea Arabiei provocând un dezastru ecologic… Antropologul Angela Krieg, fostă colegă de facultate şi bună prietenă, îi vorbeşte într-o zi de un vraci siberian făcător de minuni. Şaman cu putere multă în fiecare vară străbate Amurul păşind desculţ pe apă; în timpul delirului ritualic levitează şi poate urca la cer pe nişte scări nevăzute; poate înfrunta o bombă sol-aer, bomba oprindu-se instantaneu la câţiva milimetri de pieptul lui fără să-l atingă ca şi cum s-ar izbi de o stâncă de oţel; vorbeşte cu păsările şi cu fiarele pădurii; poate călători în timp (în felul acesta, de pildă, a adus o Biblie tradusă într-o limbă neinventată încă şi tipărită în anul 9783 … în satul Moscova; la fel, a cules semninţe şi fructe dintr-un pom dispărut de pe faţa pământului în urmă cu 10300 de ani); poate dirija norii printr-o simplă suflare, provocând inundaţii catastrofale în Câmpia Siberiei ori, dimpotrivă, deşertificând Europa de Vest datorită secetei absolute de 18 ani etc. etc. Mariana nici nu mai stă pe gânduri. Îl urcă pe bietul soţ în avion şi, după două zile, se află în cortul şamanului din Munţii Bureinski… Vraciul, stând jos, pe paie, în poziţie de lotus şi învăluit de un nor de fum,  îl măsoară de sus până jos şi pronunţă un cuvânt ciudat într-o limbă necunoscută. Ucenicul lui, un băieţel care pare adormit, pronunţă în engleză, silabisind eronat, NOSTALGIA. Mariana nu înţelege. Îl aşează pe Soo-hyun pe un scăunel de paie, apoi cere lămuriri de la băieţel. Dintr-o dată, examinându-l mai bine, îşi dă seama că băieţelul e, de fapt, un bărbat în toată firea numai că rahitic. Şi-n timp ce vraciul vorbeşte năvalnic, parcă pus pe fugă, ucenicul lămureşte că e, într-adevăr, vorba de nostalgie, teribila maladie, şi că singurul remediu ar fi o infuzie din părul celei mai frumoase femei din lume. Mariana e nedumerită. Însă repetarea întrebării se soldează cu acelaşi verdict. Vraciul continuă să vorbească, în timp ce ucenicul traduce: „Până atunci o să primiţi nişte ginseng vechi de o jumătate de veac din valea Selemdja…” Mariana nu ştie cum să explice bolnavului, dar acesta face semn c-a înţeles, căci vraciul vorbeşte, se pare, într-un dialect mongol care-i e şi lui destul de cunoscut… Ginsengul miraculos îl întăreşte pe bolnav, dându-i chiar iluzia însănătoşirii grabnice. Pus pe picioarele lui d-l Kim începe să caute remediul. Mai întâi caută pe Google, în douăzeci de limbi, „femei frumoase”, apoi „cea mai frumoasă femeie din lume”, „Miss Univers” etc. Majoritatea rezultatelor prezintă actriţe faimoase, top-modele, câteva cântăreţe, vreo două pictoriţe, zeci de dansatoare, o scriitoare, prezentatoare de ştiri, vedete de televiziune, voluntare UNICEF, alpiniste, femei simple cu cont pe Facebook, businesswomans, femei din politică, astronaute, fetiţe-minune şi aşa mai departe. Pentru început, d-l Kim îşi face un top 100, apoi, eliminând, un top 50 şi, în sfârşit, un top 10, zeiţe una şi una: 10.Sophie Marceau; 9.Monica Belucci; 8.Diane Kruger; 7.Song Hye Kyo; 6.Aishwarya Rai; 5.Sophia Myles; 4.Simone Simons; 3.Katherine Jenkins; 2.Drew Barrymore; 1.Charlize Theron. Penultimul nume îl descumpăneşte o clipă, căci îşi aminteşte de ceva foarte neclar, confuz, aproape uitat; îşi spune, însă, că poate e vorba doar de acea unică întâlnire cu actriţa la Hollywood din urmă cu cinci ani… Îşi motivează (tot mai) lungile absenţe de acasă prin necesitatea de a monitoriza la faţa locului extinderea reţelei de panouri solare în Ciad şi Mauritania. În realitate, după ce vinde o mare parte din activele companiilor sale energetice, îşi petrece aproape tot timpul la Hollywood, Bollywood, pe platformele de filmare MBC, pe Valea Loirei, în Margam Park ori la Cannes. Singurul lui ţel e de a se apropia cât mai mult de star-urile de pe lista scurtă. Astfel, culege fire din părul fiecăreia, iar seara face infuzii. Totuşi, nu simte nici o îmbunătăţire a stării generale. Numai firele de păr ale Sophiei Myles determină o încetinire vizibilă a procesului de descompunere de viu a miliardarului… Între timp se produce o tragedie. Trecând într-o seară prin New York dă o fugă până-n apartamentul din Brooklyn, acasă, unde-l aşteaptă Mariana. Fericită că-l vede, ea îi relatează cum a început să se simtă mai bine, datorită eforturilor unei profesoare din Italia, d-na dr. Paula Dacia-Ravenni. Apoi, în timp ce Soo-hyun îşi face un duş, ea se duce în bucătărie şi plânge. A minţit numai ca să-l întărească pe el. Da, şi-apoi el e pur şi simplu un schelet. D-l Kim, deşi sub jetul de apă fierbinte, îi aude suspinele; i se frânge inima, însă nu ştie cum s-o mai ajute pe nefericita lui soţie. E conştient că peste puţină vreme o va pierde… Înfăşurat în prosop se duce în sufragerie şi dă drumul la televizor. Şi-n timp ce se uită pe CNN la un reportaj despre dezastrul culturilor de floarea-soarelui din Bărăganul României ca urmare a revărsării Ialomiţei, îl fulgeră în minte o idee: să-şi redacteze testamentul. Zis şi făcut. Deschide laptopul şi scrie totul dintr-o suflare. Lasă toată averea în bani lichizi, jumi-juma’, Republicii Coreea şi Bibliotecii Congresului. Donează toate domeniile din Europa Academiei Române. Acţiunile pe care le deţine la cele treizeci şi trei de companii vor întra în proprietatea Republicii Coreene. Milionul de euro de la Academia Suedeză (căci Nobelul pentru Pace i-a fost acordat, în sfârşit) îi donează UNICEF etc. etc. Deodată simte că cineva îi priveşte peste umăr. Tresare. În spate, Mariana cu ochii roşii ţine o tavă cu un ibric şi o ceaşcă. Surprins, întreabă: „Ce-i asta?” Mariana răspunde şovăind: „Uite, Paula Seling şi Andreea Marin mi-au trimis prin poştă şuviţe din părul lor frumos. Ţi-am făcut o infuzie…” Într-adevăr, la divele mioritice nu se gândise d-l Kim… În timp ce soarbe din ceaşcă lichidul aromat şi fierbinte, d-l Kim o priveşte, cu regret, pe biata femeie. Cea mai scumpă femeie din lume, nu-i, din nefericire, şi cea mai frumoasă, iar lucrul acesta îl umple de amărăciune pe d-l Kim. Unul dintre cei mai bogaţi şi mai sexy bărbaţi de pe faţa pământului trăieşte alături de o frumuseţe comună. Însă de Mariana, supranumită Ciconia din cauza gâtului ei straniu care-i jenează armonia corporală, îl leagă o tainică afecţiune. Căci ea nu-i doar soţie, ci şi garanţie a suceselor lui. Pe Mariana a câştigat-o la poker în Las Vegas de la un milionar transilvănean. Şi, dimpreună cu Mariana, a câştigat şi capitalul necesar pentru a pune bazele unei afaceri, aproximativ 5 milioane de $. O iubeşte pe Mariana, nu doar pentru că e frumoasă (deşi nu răpitoare), nu doar pentru că e femeie, ci şi pentru că în ochii ei magici licăresc soluţii, viziuni şi planuri de afaceri, fluctuaţii viitoare ale burselor (şi acesta-i secretul lui cel mare), flăcări ce dansează în locurile unde-s ascunse comorile şi aşa mai departe… Totuşi, nici această infuzie n-are vreun efect pozitiv; dimpotrivă. În timpul nopţii are un nou atac de nostalgie, foarte violent, care îl aduce în pragul morţii. Prin semne reuşeşte să-i transmită Marianei că are nevoie urgentă de infuzie din părul Sophiei Myles din cutiuţa bleumarin. Şi numai aşa scapă cu viaţă. Iar înainte să stingă lumina o priveşte pe femeia întinsă în pat cu spatele la el, un ghem de tristeţe zguduit de un suspin lăuntric. Şi la ceafa ei observă o şuviţă retezată şi înţelege. E o dramă prea mare pentru Mariana, căci, nu, pentru bărbatul ei nu-i ea cea mai frumoasă femeie din lume şi, din acest motiv, nu-i poate salva viaţa… D-l Kim, pe întuneric, rezemat de stinghia patului stă şi se gândeşte la viaţa lor. Se simte vinovat c-a neglijat-o atâta. Se simte foarte stânjenit că n-a iubit-o atât de mult pe cât merita sărmana. De asemenea, îşi reproşează egoismul: iată, în ultima vreme s-a gândit numai la ea; prea rar a întrebat-o cum se mai simte şi niciodată nu i-a oferit căldura sufletului său, niciodată n-a încurajat-o. Pentru el n-a contat decât propria boală… Pendulul bate încet miezul nopţii. Lui Soo-hyun i se face dor dintr-o dată de îmbrăţişările Marianei. După atâţia ani ar vrea s-o răsplătească cu dragostea cea mai pătimaşă. Vrea să-şi ceară iertare. Îi atinge umărul. Se apleacă spre ea. Îi şopteşte la ureche: „Mari! Scumpa mea! Mari!” Nimic… Nici o mişcare, nimic. Şi carne rece. D-l Kim aprinde lumina. Nu-şi poate crede ochilor ce vede. Sărmana Mari a murit de părere de rău. Un ceas întreg o zguduie, îi face respiraţie artificială, însă zadarnic. Inima, prea obosită, nu vrea să mai bată… Aşa trec anii pentru d-l Kim. Primii ani în doliu şi sobrietate. Nostalgia şi-a rărit atacurile simţitor, însă starea generală a miliardarului e proastă. Apoi nostalgia revine furibund. De data asta nu mai e nimeni lângă el, nu mai are cine să-l îngrijească. Disperat, îşi reia căutările. Obţine câteva şuviţe de la însăşi Sophia Myles căreia i se confesează în genunchi. Sophia însă e sceptică, căci, susţine ea, există un milion de femei mult mai frumoase pe lumea asta. D-l Kim răspunde: „Totuşi, efectele infuziei din părul tău, dragă Sophia, atârnă foarte greu în balanţă…” Realizează noi topuri, noi liste, noi clasamente. La un moment dat, fiind la Hollywood, şi întâlnind-o iarăşi pe răpitoarea Drew îşi aminteşte subit de cealaltă Drew. Nici nu mai răspunde preafrumoasei la întrebarea: „Cum vă mai simţiţi?” Urcă în elicopter în mare grabă. Pilotul, înainte de a porni, întreabă nedumerit: „D-le Kim, ori se cutremură pământul?…” În biroul de pe Wall Street scotoceşte prin toate dulapurile, toate sertarele. Secretarele şi membrii consiliului de administraţiei ai companiei îl privesc nedumeriţi prin peretele de sticlă. De bucurie, aproape că-i vine să sară pe fereastră de la etajul 30. Un manager îşi face cruce văzându-l sărind de bucurie în jurul fotoliului. Căci d-l Kim, într-adevăr, e în extaz. A găsit. Evrika! Porunceşte (el, care de obicei roagă ori doar recomandă) d-şoarei Meg să-i aducă ibricul cu apă. Apoi singur îşi face infuzia. Şi în timp ce soarbe picăturile înmiresmate simte cum devine alt om. Energia pătrunde în el schimbându-l la faţă… Acum ştie care-i cea mai frumoasă femeie din lume. Următorul pas pe care-l face e să plece în Kwangju. Acolo o reîntâlneşte pe Jung Ah, care de data asta e singură. Şi datorită ei devine tată…

Un refugiu

Iluziile capitulează una câte una
În faţa dificultăţilor vieţii, în faţa prostiei lumii
Aşa că nu-ţi rămâne decât să te descotoroseşti de tot şi de toate
Şi să te refugiezi într-un alt veac
Într-o altă minte sau într-o cabană situată pe Muntele Vâlcu de care ştii doar tu
şi unde nu te vizitează decât ursul şi umbra lui
şi unde eşti singur între poiană şi cer
sub ocrotirea norilor şi a aripilor de îngeri
Să recapeţi liniştea şi siguranţa pierdute undeva pe drumul acesta
Dintre atunci şi acum
Să dormi, să scapi de griji, să nu mai ştii de nimic
Deci, să scoţi buşonul din tabloul electric
Şi să te reîntorci în dulcele veac saptesprezece
Ca să citeşti noaptea la făclia lumânării
Şi să te încălzeşti iarăşi la gura sobei
Să priveşti pe fereastră norii pe care chiar îi meriţi
Şi nu nişte pulberi de otravă
Să te laşi fascinat de cerul pur
Şi să îţi refaci sănătatea lăuntrică ascultând ţârâitul greierilor
Ciripitul vrăbiilor, foşnetul frunzelor, dansul vântului
Să păşeşti din nou desculţ pe muşchiul verde
ce te aşteapta de o mie de ani la hotarul dintre otravă şi miracol
Să tragi din nou aer în piept şi nu fum şi nu prafuri, viaţă şi nu moarte
Să te laşi sedus ca odinioară de spirit şi nu de carne
Visele să se reîntoarcă iarăşi la tine
În timp ce cânţi la pianul de pe verandă melodii de Yiruma şi Clayderman
În timp ce citeşti pasteluri de Alecsandri
În timp ce pictezi viaţa tăcută
În timp ce plângi pentru că îţi aminteşti de anii nebuni ’90
În timp ce surâzi la gândul reîntoarcerii primăverii
În timp ce o priveşti pe femeie răsărind pe creasta dealului
În timp ce se întunecă, în timp ce se luminează de ziuă
În timp ce te linişteşti, te linişteşti, te linişteşti
În timp ce citeşti poezie chineză
pesemne cea mai adevărată poezie
În timp ce te gândeşti la copiii care ţi-au fost elevi
şi acum te-au uitat
În timp ce te rogi, în timp ce chemi numele lui Dumnezeu
În timp ce o viespe ţi se aşează pe braţ nu ca să-ţi facă rău
ci pentru a face escală în drumul ei spre nectarul din fâneaţa lui Moş Ilie
pardon, nu fâneaţa, ci raiul unchiaşului
În timp ce te vindeci de bolile lumii demente
în care ai fost silit să trăieşti parcă un miliard de ani
În timp ce pui o floare la mormântul bunicilor
şi la căpătâiul lui Eminescu
În timp ce pipăi firele de iarbă nepăscute încă de cerbi
În timp ce săruţi buzele femeii, această uimitoare pădure încă virgină
în care, ce miracol, încă răsună triluri de păsări şi se prăvălesc voioase pâraie
şi vuiesc esenţele tari ale frumuseţii celei dintâi
În timp ce iubita îţi aşează în braţe pruncul abia născut
şi de dragoste imensă te apucă plânsul
pentru pruncul pe care, dacă ai fi fost în lume, l-ai fi ucis
ca să fii în rândul lumii
În timp ce cântăreşti în palme alunele încă nerăpite de veveriţe
În timp ce, noaptea, te decorporalizezi şi călătoreşti dincolo
singurele dăţi în care pipăi fericirea în carne şi oase
pentru nimic în lume n-ai vrea să te reîntorci pe lume
dar îngerii te trimit înapoi pe motiv că încă mai ai de trăit
dar e ca şi cum ai mai avea zece mii de ani de murit
În timp ce pălăvrăgeşti ceasuri în şir cu îngerii
În timp ce te desprinzi de omenire
În timp ce te detaşezi de tot şi de toate
În timp ce devii altceva
În timp ce te întorci în Edenul pe care îl zideşti în tine însuţi
Să te salvezi, deci
Să te mântuieşti prin iubire
Fugi. Taci. Linişteşte-te.
Pune punct

Începutul domniiei lui Traian vodă, leat 7512

Sfârşindu-se domniea lui Ion vodă Ilieschiul, cum s-au zis mai înainte, sfadă au fost în ţeară între boiari, zicând că pe cine să puie domn. Întru aciasta, s-au ridicat un boiar, anume Nastasi din părţile Bucuresciului, zicând că să-i dea lui domniea. Zic unii că să fi fost acest boiar vânători, ce-l numesc aşea, obicinuindu-se a puşca în codrii ţării jivine fără agiutoriu, făcute de D-zeu în ziua a şeasea când au făcut şi omul. În vremile acelia, au eşit un boiar, anume Teodor Stolo Janiul din părţile Târgoviştei, carele au vrut să fie domn. Mulţi boiari s-au stârnit atunci, sfădindu-se între ei, zicând că Stolo Janiul iaste fecior moale şi neficlean, fără răotate în sufletul lui şi pentru aceaia nu poate să fie domn. Atunci, s-au pogorât în Bucuresci Traian, feciorul lui Dimitrie, carele vedea mai vârtos avăniile şi răotăţile boiarilor ce se făcia săracilor, zicând că el vrea să fie domn ţăriii. Văzând aciasta, Stolo Janiul s-au umplut de friică mare şi s-au ascuns, zicând că e bolnav. Ci dar Traian, aflând de una ca aceaia, ca un boiar carele îl durea inima de Stolo Janiul, fratile lui, şi umplându-se de friică mare ca nu cumva să pogoare ţeara în jos fără domn sau să-ncapă pe mâna lui Nastasi carele puşcă, au bocit de luni până mercuri. Întru aciasta, dieavolul carele nu vrea niciodată binele, ci numa vrajbă pohteşte, l-au împins pe boiarul Nastasi să împrăştie zvon în ţeară, preste Dunăre, în Muldova, la ungurenii cei răi şi preste hotară, cum că Traian au furat corăbii şi-au puşcat câni. Pentru aciasta, boieriul Traian tare s-au umplut de mâniie şi-au pălit pe Nastasi cu vorbe grele şi, suduindu-l amarnic, l-au răpus. După ce au gonit Traian-vodă cu boiarii sei pe Nastasi de la puteare, suduindu-l avan şi prigonindu-l salbatic, s-au aşternut liniştea în ţeară o vreame. Decii, suindu-se Traian-vodă pe tron, au şezut cu fală şi cu mare mulţămire, luând ţeara în mână. Întru aciasta, vodă au spus: Aşea am pohtit!

Cuvinte

Astfel

Astfel: când numele e taină sau
când se încinge vraja devenirii
se-aprinde tainic împotriva firii
cărarea alba a veşniciei sau
un drum ce duce printre mii de stele
către adâncul rătăcirii mele
şi se deschide nepătruns şi când
se-ncinge vraja devenirii noastre
se-aprinde calea veche dintre astre
când numele se tăinuie şi când
un drum se-ndreaptă printre mii de stele
către adâncul rătăcirii mele.

Cuvânt

Fără unde şi când, făra sau
m-am pierdut ca un derviş
în limitele sferei fără hotare şi trepte
şi m-am uitat fără cum
dincolo de verde şi de drum
printre linii întortocheate şi drepte

fără unde şi când, fără dar
m-am chemat şi mi-am spus istoria crimei
de a fi cel ce sunt cel ce aş vrea să fiu şi nu sunt
şi apoi ca un fulg de nea timpurie
am aflat povestea pantalonilor scurţi de hârtie

fără unde şi când, făra iar
m-am strivit sub teascul nebănuitelor trepte
fără a şti că nisipul clepsidrei nu poate s-aştepte
să mă încalţ cu sandale cusute cu aţă
şi astfel măscăriciul are veşnic mătreaţă

fără unde şi când, fără însă
m-am născut dincolo de spaţiu şi timp
şi fără să cunosc limitele sferei albastre
m-am aprins de vraja devenirii noastre

fără unde şi când, fără fără
m-am aflat, m-am chemat şi mi-am spus
să fie clar
nu ştiu şi nu-mi pasă
tot ce e-n jur departe mă lasă
tot ce-i nimic  îmi trezeşte tumult
tot ce e cald mă îngheaţă mai mult
tot ce e frig mă încălzeşte mai tare
tot ce e lună şi soare
mă face o pasăre mare.

Alter ego

Când eul meu voieşte
întâmpină un zid
în suflet, cu durere
şi vrea să depăşească
voinţa lui cerească
senzaţia mişcării
în eul meu rămâne
şi-şi duce o suflare
spre un corp lichid în jos
dar trupul îi îngheaţă
căci are-n spate, în faţă
un sens şi-un suflet stins
de timpul nemilos.

Enoh

În umbra nopţilor târzii
nu rămâneam printre cei vii
mă scufundam în visul meu
parcă muream aşa cred eu
era tăcerea nemiloasă
şi mă gândeam la cei de acasă
mergeam pe nori precum un mort
toţi îngerii şi demonii
priveau spre mine
şi Soarele şi Luna cuvântau
E om! – Dar cine?
Din care lume vii
după ce mori şi după ce învii
din care lume vii
după ce renaşti
şi dacă te naşti
de unde vii?…
Mergeam pe nori precum un mort
dar eram viu şi sunt şi-acum
în viaţă însă nu ştiu cum

Cutreierăm un timp
un timp necunoscut
ce vrea să ne poarte pe tărâmuri noi
dincolo de viaţă şi de noi.

Infern

Lumea s-a scurs de pe veşnicele ruguri
pe stâncile roşii de foc şi mireasmă
ca petalele unei flori argintii
s-a risipit în vânt
un strop de agheasmă
sămânţa divină din rai pe pământ
a trezit amintirea uitată în noi
s-a topit lumea în veşnica tăcere
şi am rămas în libertate amândoi
nu suntem trişti fericirea e a noastră
căci suntem liberi printre marile stele
îţi dăruiesc inelul unei mari planete
îţi dăruiesc căldura inimii mele
plutind prin această lume tăcută
ti-arăt minunile verii albastre
şi între stelele învăluite în foc
se arpinde vraja devenirii noastre
frontierele lumii îţi înlănţuie erupţiile în ruguri
cu inele şi glastre ca funeraliile dimineţilor noastre
fiecare inel îţi dezvăluie rifturile minţii
fiecare inel îţi înlănţuie erupţiile şi dinţii
funeraliile lumii apocalipselor lumii
îmi amintesc de ieri şi de azi
fiecare minut îmi aminteşte de noi şi de tine
de demonul facerii – desfacerii de bine
nu suntem trişti fericirea e-a noastră
a călătorilor printre marile stele
îţi dăruiesc inelul negrului humii
îţi dăruiesc lumina candelabrelor lumii
paşii ne poartă către golul din aer
zburăm printre stele cu al vântului vaer
cu spaţiul şi timpul zburăm şi pe ruguri
printre cercuri şi sfere nemăsurându-ne clipa
plutind prin această lume tăcută
ţi-arăt minunile verii albastre
şi între stelele învăluite în foc
se aprinde vraja apropierii noastre
funeraliile dimineţilor de nuduri şi bestii
îmi erup din adâncuri lava fierbinte
şi aud printre gene nestrivite cuvinte
iar norii răsar eruptivului craniu
cu lavă cenuşă şi praf şi uranium
Nzambi răsare în viscere şi trunchi
cu piramidele primăverii mănunchi
Nzambi, Nzambi erupe-mi arsura
Nzambi, Nzambi erupe-mi structura
fiecare secundă să îmi sune iubire şi lavă
Kilimanjaro să îngheţe în agonie jilavă
Nzambi îmi trimite inele şi chei între cranii
între zebrele lumii nemăsurându-ne anii
fiecare inel ne înlăţuie spinii
fiecare inel ne erupe arinii
zburăm printre stele cu al vântului vaer
iar norii ne poartă către vidul din aer
plutind prin această lume tăcută
ţi-arat minunile verii albastre
şi între stelele învăluite în foc
se aprinde vraja apropierii noastre
îl invoc pe Nzambi
şi iar ne topim pe rugul iubirii înlănţuindu-ne
şi iar ne iubim precum gândacii în urechile ciumii
ne risipim în lumina candelabrelor lumii
ne risipim în materie bolnavă şi-n evul rămas
fără iubire fără timp fără glas
numai pe demonul iubirii îl invoc
şi în străfundul pământului începe un joc
ce încinge şi cerul şi munte şi mare
iar munţii privindu-ne din depărtare
ne trimit nori de cenuşă pucioasă şi foc
în jocuri şi dansuri intră se pare
şi zeii şi fulgerul şi tatăl cel lipsit de noroc
iar eu mă topesc în focul plăcerii
când alţii zâmbesc în ziua Învierii
în vârtejul cenuşii din urmă
rămâne doar vântul care plânge şi scurmă
şi strigă sălbatic la ceruri Stăpâne
acum la sfârşit oare ce mai rămâne…

De vânt
(după un mit boşiman)

Când vine ceasul trecerii din noi
în alte forme ale fiinţei doi
îngeri unul alb şi altul cenuşiu
ce-şi flutură aripile-n pustiu
se îndreaptă către noi tremurători
şi ne cuvântă dându-ne fiori

Cenuşa voastră s-a pierdut în timp
şi zace acum pe muntele Olimp
aţi stat destul în lumea asta voi
veniţi acum în Paradis cu noi
sau dacă nu urmaţi un drum etern
şi-ajungeţi astăzi, mâine în Infern

Şi pier apoi cei doi cuvântători
şi bate ceasu-n noapte de trei ori
şi din târziul răsărit un ceas
atât în urma noastră a rămas
un ceas de amintire tuturor
şi un cult demonic cultul morţilor

Şi atunci când vine ceasul de apoi
un vânt se ia în cale printre noi
şi risipeşte urmele din lut
pe căile pe care s-au pierdut
trei mii de miliarde de poteci
şi alte câteva cărări în veci…

La celălalt capăt al curcubeului

sprijinindu-mi somnul pe crispare şi scheme de viaţă îmi agăţ şi visele în cui
tai lacrimile în mai multe părţi şi moartea în mai multe morţi
la braţ cu întunericul cu o secure invadată de puţină putere
aici sub copac dau la o parte umbra şi mă îmbrac cu crivăţ
subţire ca sârma sub greutatea unei păsări fără astâmpăr
poftim primesc această frică de păcat ca o plimbare pe un chip fierbinte
cu ojă pe bureţii puţind a oţet şi a oftat de primăvară
aproape că nu mai apuc să mor şi să văd de aproape un sfânt
îmi sprijin trupul pe un trup de înger sau de femeie nu ştiu
deşi nu mai găsesc niciun motiv temeinic
unde ţin şedinţă cu roşul curcubeului frica nu-şi are rostul
căci îngerul îmi face semn cu cravaşa şi merg prin vis mai departe
spre întâmplările basmului şoptite cu buze strivite de emoţie

Cocoţat pe o umbră de înger

prin asfalt nu găsesc decât o singură lingură cu sânge de înger
deşi pândesc de jos în sus o supraveghere şi o pază divină ce picură neîncetat în sufletul meu
flămând ca un câine sătul îmi bântui faptele şi îmi înţeleg duhorile
aşa cum stau ca un jecmănit de rămăşagul cu un parfum de trufie
mulţumit de o furie bleagă pândită pe câmpul ăsta de gânduri
tot privind un viol pândit din rumeguşul unui fluture cu destin de rândunică întoarsă la cuibul ei
nu fac decât să fug după mugetul unui bivol ce plânge cu nisip în loc de păianjeni
plesnit fiind cu mirosul unei jumătăţi de iad
şi de buruieni ce răspund privirii mele cu un protest aproape canin
îngerul rupe dintr-o pasăre şi-mi dă să mănânc
lapte şi lupte pe creier şi aceeaşi suferinţă pe trup
lupi încălziţi lângă o furie neîncetat rumegată de pârâul înecat în lacrimi
şi un cartuş cântărit sub greutatea unui astfel de dor
ţip cocoţat pe umbra îngerului ce stă cocoţat pe mine ca pe un scop

Dincoace de carne

închin o pârtie la pinguinul cu un trandafir în loc de cioc
lipsit de frunze fară nicio frază de zis sau de promis
închin un minut ca musafir în propria-mi viaţă
ieşit din pieptul unui strigăt amorţit de nostalgie
jignit fiind de lupta îngerului meu cu aripile altui înger
îl încurcă în mers n-ai ce face priveşti şi atât
jignit fiind deci îmi fac rost de o plajă
pe care să culeg un soi de linişte
unde să pot aduna unu plus unu doi îngeri bine struniţi
încât să-mi cioplesc din corpul lor un chip de femeie
cu trupul cântărind mai puţin decât sufletul da sau nu
ca apoi împreună să intrăm în ocean sub scânduri de apă
acolo unde pot să-mi ridic o casă pe valuri nu pe lacrimi
o casă dintr-un singur sânge de înger şi de om
în jur pot creşte pomi cu fructe ieşite din pânza oceanului
ce e atât de sinceră încât zeama dintr-un fruct odată sorbită
ne umple de dragoste aşa încât privindu-ne ochi în ochi
nu mai vedem decât o mare singurătate
în solitudinea asta înoată peşti şi zboară îngeri până hăt departe
singurătatea asta e o lecţie simplă de singurătate
cât şi o frumuseţe ce ne predă în suflet dragostea

Ţara-mamă

Patria insemna, de fapt, o fasie de pamant de 1450 m² aruncata la intamplare in mijlocul lumii.  Ziduri groase si inalte ne separau de restul  civilizatiei. Cea mai mica democratie din lume  era, in fond, o societate totalitara, dar nimeni nu indraznea  sa sufle o vorba despre starea natiunii. Traiam  cat si cum puteam, munceam pe branci, ne strecuram  prin viata, muream, eram azvarliti la groapa  comuna si cam atat. Noi, cei cativa locuitori, nu  aveam dreptul sa iesim in curte decat la miezul  noptii. Restul timpului ni-l petreceam in  atelierul de cusut al Sectiei de propaganda, iar  la orele amiezii dormeam. Somnul nu dura niciodata  prea mult, caci el – ca orice lucru, de altfel -  era rationalizat si-l primeam de-o viata pe  cartela. In cronicile subversive care circulau in  manuscis din mana-n mana se povestea despre un caz  putin spus straniu: in primii ani ai regimului  cetatenesc, enigmatica domnisoara Ef. Ef.  indraznise sa saboteze victoria cetatenilor  impotriva tiraniei normalitatii printr-un somn  neintrerupt de sase ani si noua luni. Multi dintre  noi, cei putini, uneori credeam, alteori nu; la  urma urmei, nu era vorba decat de o poveste si in  cronici nu se mai mentiona nimic despre legendara  domnisoara.

Nici unul dintre noi nu stia nimic despre lume. Ne  hraneam doar cu incertitudini. Banuiam doar ca asa  si asa. Ne ziceam unul altuia in gand – caci nu  indrazneam sa ne pronuntam gandurile cu glas mare  sau in soapta – ca poate lumea e plata, ca poate-i  neinchipuit de intinsa, ca poate se intinde pana  hat departe, ca poate Luna-i cocotata in vazduh  cam prin dreptul mijocului lumii, ca poate…

Declinul demografic al tarii era evident.  Odinioara fusesem mult mai multi cetateni. Se  soptea pe la colturi despre un numar aiuritor:  doisprezece, bineinteles in afara de Marea Mama si  de Invizibili.

Ramasesem patru: un anonim si o anonima, plus eu  si ea. Pe atunci, cand inca nu-mi pierdusem  prenumele si numele intr-un duel, ma numeam Silviu  Iugulescu. Iar Melania era sotia mea.

La miezul noptii ieseam in curte brat la brat cu  Melania. Era momentul cand ne redescopeream de  fiecare data. In restul timpului nu aveam timp de  iubire, caci ne terorizau Invizibilii. Trebuia sa  muncim, sa muncim, sa muncim, nu sa iubim.

Ziua ningea cu nemiluita. Noi lucram pe intuneric  in atelierul de cusut, caci nu aveam nici o  fereastra, nici o lampa, nimic, iar lumina zilei  nu patrundea niciodata la noi, insa din jumatate  in jumatate de ora un difuzor ne dadea ultimele  informatii despre starea vremii. De zeci de ani -  poate chiar de sute de ani, cine stie – difuzorul  anunta invariabil NINSOARE CU NEMILUITA IN CURSUL  ZILEI SI CER SENIN LA NOAPTE. Nametii cresteau  ziua si se topeau spre dimineata la lumina lunii.  Numai in cronici citisem despre o planeta  nelocuita (sau stea locuita?!) numita Soare, dar  nici unul dintre noi nu reusea vreodata sa-si  schiteze in minte o idee despre cum ar arata  aceasta.

Ne multumeam cu bucuriile simple ale vietii. O  floare, lumina lunii, o poezie, un pom, o cina  onirica, un somn cu vise fara sfarsit, un pahar de  vin rosu sorbit pe indelete in vis, contemplarea  unui strugure imaginar, un gand intelept, spalatul  rufelor in parau, mirosul crizantemelor de pe  veranda, o plimbare prin livada, un cantec la nai,  un dus sau un chibrit aprins ne umpleau de evlavie  si multumire sufleteasca. Numai doua erau  bucuriile mari care ne hraneau: dragostea si cerul  spuzit de stele.

Noptile erau pururi senine. Norii apareau rar si  niciodata nu acopereau cerul in intregime.

Zapada scartaia sub pasii nostri determinandu-ne  sa evadam mental dincolo de ziduri. Doar atunci  indrazneam sa visam ca poate intr-o zi vom reusi  sa plecam si noi in lumea larga. De douazeci de  ani asteptam pasapoartele. Era suficient sa te  gandesti ca arunci o privire – caci privitul  propriu-zis ne era interzis cu desavarsire sub  amenintarea pedepsei cu moartea – spre camera de  la mijloc unde pe atunci era Studioul Ideologiei,  dar in care functiona si teribilul Serviciu de  Permise Generale. Oricine vroia sa se nasca  trebuia sa obtina in prealabil permisul  respectivului Serviciu. Daca cineva vroia sa  respire avea nevoie de permis de voie, care-l  obliga insa pe solicitant sa plateasca o taxa  semestriala. In cazul in care se trezea vreunul  dintre noi ca vrea sa manance trebuia, de  asemenea, sa obtina acordul institutiei, cu  precizarea ca in aceasta situatie permisul se  obtinea mult mai usor, caci – poate ca nu-i nevoie  sa ma repet – alimente nu existau, asa incat ne  vedeam pusi in situatia de a manca numai in vise.  Si in vise ne lasam papilele gustative sa se  lafaie in munti de mancaruri si rauri de bauturi  care de care mai… Ne lasam fantezia sa zburde si  sa inventeze ospete. Si la mesele alea nu gaseai  nimic din bucataria omenirii, caci noi habar  n-aveam cum arata un ingredient. Niciodata nu  vazusem un mar, o felie de paine sau un picior de  pui. Si chiar daca am fi vazut, sa zicem, vreun ou  n-am fi stiut ce-i acela si cum se sparge, mai  intai, si cum se mananca, dupa aceea; cel mai  probabil aparitia lui ne-ar fi indus un atroce  sentiment de panica. Ce-i drept, in livada existau  pomi si, in consecinta, puteam presupune ca pe  undeva existau si fructe; la fel, in gradina era  un solar si, ca urmare, credeam ca in spatele unei  usi interzise exista vreun depozit de legume si  asa mai departe. Insa nici nu indrazneam sa ne  gandim serios la astfel de minunatii. Ne multumim  cu ospetele sardanapalice din vise. Numai in vise  ne era ingaduita oarece libertate. In rest,  trebuia sa veghem si sa dam dovada de vigilenta  sporita. Invizibilii controlau totul, inclusiv  sufletele noastre. Pentru nimic in lume n-am fi  uitat vreodata sa cantam din ora-n ora Imnul de  Stat, caci altfel ne-am fi trezit dintr-o data la  carcera. Caci Invizibilii vegheau. Nici unul  dintre noi nu stia ceva limpede despre Ivizibili.  Presupuneam doar, in taina. Uneori tindeam sa  credem ca-s ingeri sau, mai degraba, demoni;  alteori ziceam ca-s oameni ca noi. In orice caz  toti stiam cu precizie ca Invizibilii erau  functionari de stat cu norma intreaga.

De o viata asteptam eliberarea pasapoartelor.  Dosarele noastre erau acolo, pe biroul ala din  lemn de acaju, dar ele nu zaceau uitate sub o  caramida de praf cum, poate, te-ai fi asteptat, ci  erau rasfoite si examinate cu maxima atentie in  fiecare zi de mai bine de douazeci de ani. In  fiecare zi eram filmati. In intuneric -  de  fiecare data din alt unghi – se aprindea un blitz  in timp ce lucram la vreun afis propagandistic si  eram surprinsi cu acul intr-o mana si cu bucata de  panza in cealalta. Pozele ne erau necesare pentru  pasapoarte. Dar pasapoartele nu mai veneau.  Anonimul – care lucra la serviciul de salubritate  si pe care eu, in taina, il banuiam de spionaj -  ne spunea uneori ca e vina noastra. Explicatiile  lui se invarteau de fiecare data in jurul ideii ca  imbatranim, imbatranim si ca, in consecinta,  chipurile noastre se schimba imperceptibil, e  adevarat, dar se schimba din minut in minut, ca sa  nu mai vorbim de zile si nopti. Trebuie sa  intelegeti, nu, ca Statul nu poate avea incredere in niste indivizi care imbatranesc si-si schimba  chipul pe zi ce trece; caci daca azi isi schimba  chipul, oare maine nu-si schimba si atitudinea  fata de patrie?!… Oare mieluselul bland nu se  poate dovedi a fi, in realitate, un lup  sangeros?!…  Serviciul nu detine  tehnologia  necesara pentru a ne fotografia cum cere  Constitutia Statului. In tara nu exista deocamdata  un aparat capabil sa surprinda chipul uman  neschimbat de la nastere pana la moarte si invers.  Ar fi nevoie de investitii in domeniu, dar nu  exista fonduri. Prin urmare, trebuie sa acceptam  situatia si sa multumim Domnului daca cu  tehnologia actuala ni se vor putea fotografia  chipurile incremenite pentru totdeauna in pragul  mortii… In plus, adauga el cu o vaga umbra de  ironie ca, de douazeci de ani, pozele care vi se  fac in atelierul de cusut va surprinde de fiecare  data in ipostaze extrem de agresive, ca sa nu spun  altfel, cu acul indreptat amenintator catre  sublimele cuvinte ale Marii Mame de pe panza-afis, cu chipul incruntat si incrancenat si cu o  atitudine, in general, lipsita de incredere care  denota o lipsa crasa de patriotism…

Anonimul, deci, nu ne inspira nici cea mai mica urma de  incredere. In schimb, anonima era painea lui  Dumnezeu. Muncea pe rupte, nu de putine ori aveai impresia ca se rupe in doua de-atata munca. Era atat de  ocupata, incat nici nu avea timp sa-si arate  chipul. Nu-i zaream decat jumatatea inferioara a  corpului, plus urmele si nu-i auzeam decat pasii. Nu auzisem despre ea ca ar cunoaste vreun moment de odihna. Spalatoria ii mistuia toate noptile, iar in timpul zilei facea in jur de optzeci de treburi diferite. Vorbea putin si pe fuga, si de fiecare data isi descria noptile, zilele si mai ales munca, adica soarele in jurul careia se invartea viata ei de robie.

Marea Mama nu ne permitea nici o secunda de libertate. Din ordinul ei expres, Invizibilii ne supravegheau 24 de ore din 24. Ne simteam supravegheati indeaproape chiar si in timpul orelor regulamentare de somn. Gaseam un scurt refugiu doar in vise. Si desi Invizibilii patrundeau uneori in visele noastre, niciodata nu reuseau sa ne spioneze pana la capat, caci de fiecare data ne pierdeau urmele pe culoarele intortocheate ale visului. In plus, tara intreaga era intesata de camere de supraveghere. Erau aparate de mare precizie destinate monitorizarii tuturor cetatenilor. Se specula mult pe seama acelor camere de supraveghere; se gandea, de pilda, ca aparatele respective aveau misiunea de a-i supraveghea, in principal, pe Invizibili, monitorizarea cetatenilor simpli fiind doar un pretext. Caci Invizibilii nu mai detineau puterea cu adevarat ca in zorii democratiei. Era limpede pentru oricine ca Marea Mama detinea controlul absolut. Nimeni nu indraznea sa pronunte adevaratul nume al Mamei Mari, caci luarea lui in desert ar fi atras dupa sine consecinte extrem de grave. Constitutia Statului stipula foarte clar: “…cei care indraznesc sa propunte numele real al Marii Mame se fac vinovati de inalta tradare. Criminalii vor fi expusi in piata publica ca un contraexemplu pentru cetateni, fiind, de asemenea, privati de somn pe o perioada cuprinsa intre patru luni si zece ani. Douazeci si patru de ore din douazeci si patru li se va sopti la ureche hidosul lor nume, pentru a intelege, astfel, pentru totdeauna gravitatea crimei savarsite”. 

Si totusi, eu si Melania chiar nu mai suportam tirania. In visele noastre comune, dupa ce scapam de Invizibili pe poteci cetoase si intunecate paduri de zgarie-nori, puneam la cale conspiratii si revolutii impotriva regimului Marii Mame. La miezul noptii, plimbandu-ne prin livada, reluam discutia intrerupta la capatul visului despre marele nostru plan politic. Bineinteles, discutam fara cuvinte folosindu-ne de codul Morse prin atingerea mainilor. Surprinzator cumva, Melania era mult mai curajoasa de cat mine. Imi propunea insistent sa escaladam zidul si sa fugim in lumea libera. Eu refuzam, caci stiam ce ne asteapta. Evadatii erau intotdeauna prinsi si, dupa torturi imposibile, erau jupuiti cu salbaticie in mijlocul poporului si aruncati la porci.

Ma gandeam la ea, nu la mine. Mi-era mila de ea. Melania, femeia aceea atat de frumoasa, era insarcinata in luna a cincea. Aflasem intamplator de sarcina. Intr-o  noapte, din pricina oboselii si a volumului prea mare de munca, nu se indeplinisem norma si, ca urmare, ni s-a interzis iesirea in curte si, in plus, ne-am pomenit aruncati in temnita. In momentele alea de mare tristete Melania mi s-a parut mai frumoasa ca niciodata si, in loc sa jelim si sa ne caim pentru crimele noastre, ne-am iubit toata noaptea. La un moment dat, m-a doborat oboseala si-am atipit in bratele ei. Dar dupa o vreme m-a trezit un geamat de fiinta chinuita. Si, deschizand ochii, am vazut o grozavie. Sarmana Melania se chinuia sa scape de un sarpe care, cu o nerusinare de neiertat, se strecurase in pantecele ei in timpul somnului. Inmarmurit de furie am inceput sa-l trag de coada cu putere. Sarpele se zbatea in mainile mele ca un demon in lanturi. Dar dupa un minut sau doua, a incetat brusc sa se mai zbata. Si numai asa am reusit sa-l scot in cele din urma. Numai ca mi-a stat inima in loc vazand ca bestia fusese decapitata. L-am smuls prea tare, mi-am reprosat. Insa examinand mai bine sarpele, Melania (Vai, ce palida si infricosata mai era!) mi-a zis un lucru uimitor: Uite, urme de dintisori!… Nu se poate, am exclamat. Si, intr-adevar, nu mi-a venit sa cred privind si pipaind cu atentie urmele de dintisori. Intr-adevar, nu mai era loc de nici o indoiala: in pantecele Melaniei exista un pui de om, un omulet care rezolvase situatia aceea atat de dramatica intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator. Un examen ecografic ulterior a confirmat faptul: da, Melania era insarcinata, in burta ei traia un baietel cu ochi mari de extraterestru si cu dintisori de peste. L-am numit de comun acord Vladut. 

Ne multumeam cu bucuriile simple. In fiecare noapte ieseam sa admiram ghioceii. De zeci, poate de sute de ani florile anuntau sosirea primaverii care întârzia, întârzia si nu mai venea.  Cu mâinile înfipte în manusi dadeam la o parte zapada viscolita si ne minunam. Ghioceii aia erau niste mici oaze de bucurie în mijlocul terorii.

Si-n timp ce admiram ghioceii, ne pipaiam mâinile si discutam mai departe prin semne numai de noi stiute despre planul cel tainic. Eu înclinam mai degraba catre o revolta launtrica, dar Melania argumenta ca revolta interioara nu era de ajuns pentru a stârpi tirania. Melania era decisa sa sprijine o revolutie veritabila, nu una de jucarie. Mai ales dupa caderea zidului Berlinului planul nostru a prins un contur tot mai limpede. Erau nopti de mare zbucium sufletesc. Invizibilii care oricum aveau un miros foarte, foarte fin ne mirosisera se pare planul si intrasera in stare de alerta. Ne simteam panditi si monitorizati mai mult decat oricand. Iar Anonimu’ strangea de doua, trei ori mai mult gunoi decat altadata. Stiam ca, acolo, in Biroul Oval Marea Mama ne diseca vietile, gandurile si visele in cautarea tradarii. Incercam, dupa cum ne pricepeam fiecare, sa ne disimulam gesturile, gandurile, miscarile, intentiile si asa mai departe.

Tot pe atunci, Vladut incepuse sa ne ispiteasca: pur si simplu ne chema tot mai insistent dincolo. De fiecare data cand imi lipeam urechea de burta ascutita si fierbinte a Melaniei, ascultam indemnurile fiului nostru: Veniti aici, in lumea libera, nu mai ezitati!… Tot el imi soptea niste cuvinte uimitoare care-mi dadeau fiori. Isi descria munca de salvare a sufletelor noastre, astfel: Stiti, eu sap pe dedesupt, la doi metri sub zid; ohoho, daca m-ati vedea cu cazmaua in mana!… Sapa, intr-adevar, un tunel dinspre lumea noua; un tunel de dincolo de intuneric, dincoace de libertate. Nehotarat si cam las cum eram inclinam sa-i dau dreptate. Insa Melania nu era de acord si refuza sa fuga ca o lasa fara varsare de sange, fara nici o secunda de lupta, fara nici o dorinta de revansa.

Intr-un miez de noapte, mi-am luat inima in dinti si, fara sa-i spun Melaniei, cum am iesit din atelier m-am dus glont spre Sala Tronului. Surprinzator, in anticamera Tronului nu m-a intampinat nici un agent de paza, nici un servitor, nici un ministru. Totusi, stiam foarte bine ca trec prin mijlocul unei multimi de Invizibili inarmati pana-n dinti. Tremuram. Transpirasem tot. Am pasit in Sala Tronului strivit de teama si de rusine. Deznadejdea si rabdarea istovita insa ma impingeau de la spate. Am ingenuncheat sub marele Soare artificial si-n dreptul marelui sfesnic de arama, adica sub un clopot de lumina. Sub lumina aceea scrutatoare nici macar Invizibilii nu mai aveau secrete. Eu insumi imi vedeam, uimit, oasele si, indurerat, suruburile de la picior – vestigiile insuportabile ale accidentului stupid din copilarie.

Mare Mama, am rostit cu ochii inchisi si cu fruntea lipita de covorul galben, elibereaza-ne pasapoartele si lasa-ne sa iesim la strada!… In fata Marii Mame nimeni n-ar fi indraznit vreodata sa pronunte cuvantul lume si nimeni nu s-ar fi incumetat – nici macar in vis – sa rosteasca o fraza de genul: Vrem si noi sa plecam in lumea libera, caci suntem flamanzi si inseteati de libertate! Si eu, la fel ca toti ceilalti cetateni buni ai tarii-mama, inlocuiam cuvantul lume cu alt cuvant, strada, mult mai putin subversiv. Nu erai un bun cetatean daca pronuntai, cu voie sau fara de voie, cuvinte interzise prin lege si zavorate in pivnitele intunecate ale Indexului, iar cuvantul lume era unul dintre ele, ca sa nu mai vorbim de cuvinte infame ca libertate, revolta, credinta, imperiu, dreptate sau departe. De pilda, daca ziceai cumva “…si asa mai departe” erai condamnat la viata silnica pe o perioada cuprinsa, de regula, intre 300 si 700 de ani. Insa rari, foarte rari erau criminalii (doi, trei criminali pe mileniu) care se faceau vinovati de atentat la adresa diabolicului Index. Caci, intr-adevar, toti ne iubeam tara-mama si nu ne-am fi permis niciodata s-o ponegrim. Defaimarea tarii-mama ni se parea cel mai greu si mai de neiertat pacat de pe lume. Marea Mama m-a privit mult, presupun, caci eu nu indrazneam si nici nu puteam macar sa ridic ochii din covor – mi se parea ca fiecare ochi, poate mai ales stangul si poate mai putin dreptul, cantareste intre doua si trei tone si jumatate. Mare Mama, am repetat, te rog de o mie de ori, fii miloasa si lasa-ne sa iesim la strada! Ca sa ne jucam si noi cu copii, am adaugat aproape in soapta si cu obrajii in flacari. Am auzit un suier ca de sarpe: Marea Mama isi facea vant cu evantaiul. Nu-i posibil, a zis intr-un tarziu cu un glas putin spus bizar iesit parca de pe fundul unei caverne inecate, caci inca sunteti mici si, din neatntie, va poate calca vreo masina!… Mare Mama, am strigat cu lacrimi in ochi, priveste-ma cu atentie, nu mai sunt chiar asa de mic, cred despre mine ca-s un barbat intreg, si-apoi prea tanar nu mai sunt: am 90 de ani, opt luni, trei saptamani si doua nopti!… Dar Marea Mama m-a intrerupt cu un Nu mai mult decat categoric. Si imediat m-am simtit insfacat de brate metalice, dar invizibile si aruncat in zapada din curte…

Melania care-mi simtise lipsa si fusese tare ingrijorata pentru viata mea m-a chestionat toata noaptea. I-am descris toata umilinta pe care-o indurasem. Refuzul Marii Mame mai mult ne-a inversunat. De altfel, se poate spune ca in noaptea aceea s-a hotarat totul.

Intr-o noapte, trezindu-ma dintr-un cosmar cu femei in alb si explozii stelare mi-am dat seama ca Melania nu era langa mine.

Trecura saptamani lungi, saptamani insuportabile. Invizibilii ne torturau tot mai insistent si, ca niste paianjeni fara mila, ne intindeau capcane in care ne era imposibil sa nu cadem de fiecare data. In fiecare secunda ni se intamplau tot felul de nefericiri. De pilda: volumul de munca ne epuiza, caci el crestea substantial si absurd in fiecare noapte; nu mai aveam dreptul sa ne iubim, caci dragostea, la fel ca orice produs, fusese rationalizata si ne era impartita cu mare zgarcenie pe cartela; Invizibilii ne interziceau sa visam; din motive necunoscute, zapada nu mai era alba, ci cenusie ca sufletele noastre; ghioceii erau culesi imediat ce rasareau de sub nameti si dusi in graba la fabrica de sapun pentru ca nimeni sa nu mai spere vreodata sub inspiratia lor. Anonima tesuse – la ordinul Marii Mame, se pare, si sub amenintarea lapidarii – un nor din matase artificiala; la inceput ni se comunicase in mod oficial ca marele nor va fi folosit ca paravan suspendat impotriva zapezii, dar, in realitate, Guvernul din Umbra il folosea ca scut impotriva luminii lunii si-a frumusetii stelelor. Caci, auzeam in difuzor, lumina lunii (uneori: frumusetea stelelor) e opiu pentru popor si-i poate face pe oameni sa admire mai mult bolta cereasca decat pe Marea Mama pamanteasca. Asa incat, nu mai aveam posibilitatea sa ne plimbam la lumina lunii si-a stelelor. Practic, lumina ne fusese interzisa cu desavarsire si, ca urmare, eu si Melania nu ne mai vedeam, ci pur si simplu ne ghiceam. Uneori, ce-i drept, aveam posibilitatea sa ne zarim in timpul lucrului sub blitzul care continua invariabil sa ne vaneze chipurile in noapte. Dar blitzul se aprindea si se stingea – sau se stingea si se aprindea, nici nu stiai prea bine ordinea – parca in acelasi timp cu viteza luminii.

Intr-o noapte, trezindu-ma dintr-un cosmar cu femei in alb si morti cosmice mi-am dat seama ca Melania nu era langa mine. Am pipait in jur pe intuneric, am soptit si-am strigat minute in sir, dar ea nu s-a ivit de nicaieri. Dupa aceea, m-am napustit spre usa. Melania nu era nici in curte, nici in livada, nici in pivnita, nici in… Ba da, acolo, acolo era!… Langa zid sotia mea, minunata, zacea intr-o balta de sange. Am incremenit vazand-o, mi s-au muiat picioarele. Am ingenuncheat langa corpul inert si i-am inchis ochii cu palma. Am plans si-am inceput sa reprosez lumii intregi nefericirea si dezastrul. Pe tine, lume blestemata, nu te-au interesat niciodata cei marunti si umili care te locuiesc si, din cand in cand, te iubesc!… Nu-mi venea sa cred ca Melania, minunata si pura, zace moarta.

Intr-un tarziu, mi-am sters lacrimile cu pumnii si-am privit nauc in jur. Si la nici doi metri de picioarele cadavrului l-am vazut pe Vladut care, la randul lui, ma privea. Tinea o cazma intr-o mana si-o cruciulita in cealalta. Tata, mi-a zis, ma recunosti, oare? Sunt Vladut, fiul tau. Eu am terminat tunelul si, uite, nu mai am pentru ce sa sap, caci mi-am facut datoria. Am venit dupa tine si dupa mama, dar mamica, sarmana, a refuzat sa m-asculte si, pentru ca a vrut sa ma impiedice s-ajung la tine, a trebuit s-o ucid. Hai, nu mai e timp, hai sa fugim!… Ce vorbesti, am baiguit, de ce-ai facut asta, de ce-ai facut asta, nenorocitule?!… Eram devastat de tristete; nu mai intelegeam nimic si nu mai puteam sa ma ridic de pe pamant, caci nu mai aveam nici o picatura de putere. Vroiam sa ma ridic in picioare, sa iau o bara de fier si sa-l pedepsesc pe Vladut. Insa imediat mi-am dat seama ca, de cateva minute, incepusem sa vad. Si-am vazut venind catre noi o armata de fetite inarmate pana-n dinti trimisa de Marea Mama sa ne pedepseasca tradarea. Tata, a zis fiul meu, nu mai e vreme de stat; mai intai fuga si-apoi razbunarea, nu?! Vei avea timp la urma sa ma omori de o mie si jumatate de ori!… Privelistea dinspre livada cu norul de praf ridicat de fetitele furioase m-a socat si m-a strivit mult mai mult decat moartea sotiei. Tremuram si de spaima imi clantaneau dintii sa se striveasca, nu alta. Si-n clipa aceea am simtit cum Vladut ma apuca zdravan de mana si ma trage dupa el in intunecatul tunel, in pantecele moartei. Si cum am intrat, mi-am adunat ultimele resurse si-am inchis usile de fier dupa mine si-am tras zavorul. Atat.

Lacrima rerum sum

împiedicându-mă de ideile pietrificate din craniu
înotam înlăcrimat în lacrimi
şi mă-ntrebam mă-ntrebam mă-ntrebam
deşi întrebările erau echivoce nu mă miram
că raţiunea mea era zbrobită de libertate
desprinzându-se în văzduh uneori
ca un proroc însetat de dreptate
ieşisem din peşteră simţind cum mă nasc
adulmecând mirosul de sine în depărtare
lumea mi se părea ca o melancolie de beţie tare
priveam printr-un ochean întors
în trupul meu până în măruntaiele mele
văzându-mi inima stearpă ca un curcubeu de nuiele
ce juca în văzduh partide amoroase cu secunde
poate mă întreba mirându-se unde
şi atât poate întunericul ar fi prins rădăcini
în inima mea privindu-mi mocirla de vină
poate privindu-mi întunecata lipsă de lumină
cum să spun începusem să mă privesc mai îndeaproape
mergând cu picioarele văzduhului meu pe idei
ca hristos iisus altădată pe ape
nici nu bănuiam că eu nu sunt plantă
aşa cum crezusem până atunci
peste tot erau munţi peste munţi
de parcă lumea e numai un munte
râuri nu erau era doar un singur ocean
care cădea în cer când se învârtea pământul
iepele alergau după caii aceia nebuni
care păşteau nu nechezau niciodată
iar mânjii galopau printre cadavrele lor
cu inima atât de curată
numai cocoşii cântau sub geana adâncă
numai bărbaţii mureau evele nu apăruseră încă
în spatele cochiliei încornoraţilor melci
mă pierdeam negăsindu-mă în mine
sub copacul acesta lipsit de tulpină
la umbra lui ma aşezam pe un scaun de lemn
privind ţesătoarea cum toarce fuiorul de lumină
cerul se întuneca din când în când
pe la amiază când soarele mai uita să se arate
întârziind somnoros prin adolescenţă
mirabilă sahară de ani imens rezervor de inocenţă
e drept pe atunci avea numai un milion de zile solare
de-atunci a mai ars dar tot sub numele de soare
pământul de sub mine începuse să ardă
ca un cotopaxi urlând la lună la stele
ţărâna nesuportând picioarele mele
atunci l-am zărit pe ecran cu ocheanul multiplu
intrând în mine uitându-mă în destin
eu însumi eram preşedintele nopţii
prin interiorul meu umblând ca o cometă stinsă
arzând în mareea de lacrimi de moarte învinsă
se plimba delirând prin arterele mele uscate
dând uneori din mâinile lui cu un deget
ca să subinieze vreo curbă în văzduh
sufla tremurând în delir prin noaptea senină
poleindu-şi făptura cu solzi de lumină
cât să străbată universul de la o margine la alta
sau să numere stelele moarte necăzătoare
preşedintele nopţii mergea surâzător înainte
impiedicându-se de vreo măsea incoloră
sub norii singurătăţii ochilor mei măsuram
distanţele dintre destinele noastre
kilometri de matematică erau zidiţi între noi
ca nişte nori întunecaţi de prea multă lumină
habar n-aveam de mitologia numerelor unu şi doi
habar nu aveam de lumea numerelor doisprezece
treisprezece şi paisprezece pe altele le ştiam
şi-am început să cânt numerele de la unu la zece
şi atunci preşedintele nopţii se uită la mine
descoperindu-mi existenţa şi-mi zise e bine
mâinile lui prezenţe dezagreabile în peisajele toamnei
crestau copacii sub măduva spinării lui cu securi
muiate în sânge pe care le storcea bine bine
pe buzele mele îngheţate de spaimă
măduva spinării preşedintelui nopţii se arcuia uneori
unindu-mi călcâiul stăng de creierul drept
iar o autostradă cu multe indicatoare moderne
îmi unea bătăile inimii de centrul raţiunii
mai ales primăvara când viperele îşi săpau morminte
pe tegumentul picioarelor lui după unii
spre seară preşedintele nopţii se întâlnea cu luna
pe bulevardul descompus de ultimul secol
ce venea uneori să bea din nisiparniţă
licoarea destinului nostru începător sub privirea
pereţilor persani tapetaţi cu cercul lui itten
preşedintele nopţii îşi petrecea luna de miere cu luna
printre ziduri aşteptând pietrele căzătoare să crape
ca să ningă cu pietre peste craniul meu
şi să treacă norii rătăcitori pe caii sfântului ioan
năzdrăvanii cai cu copite desenate cu altceva
dar apariţia harpiilor propunea scenete
de petrecere cu meduze mergând pe praguri sublime
subliniind cu muzică lină sălbaticul repertoriu
iar preşedintele nopţii piane acordând pe scenă
întindea mâna spre lună dar luna nu există
decât în mintea celor cu minte de văduvă tristă
hoinărind printre bornele norilor înfrunta moartea
verde fantomatic privind cum ruginesc
aceste picături de speranţă pe care le sorb
la o halbă de bere cu marele orb
pe bulevardele lunii pustii ignorându-mi povara
de mii de picioare care mă calcă pe nervi
pe nervii mei care cad primăvara
printre încinsele semănături de idei
hrănindu-mi destinul cu spicele înţelepciunii
uneori preşedintele nopţii ridica un picior
mutându-l mai înainte de a pricepe ceva
învăţând pesemne să meargă născându-se
picioarele i se afundau în nămolul duhnind
pământul mirosea a început de lume
se părea că dumnezeu frământa totul încă o dată
cu mâinile crăpate spre a reface noţiunea de om
pe colina înclinată sub greutatea miilor de îngeri
dumnezeu lua lutul în palme binecuvântând
şi modela un heruvim fără aripi fiind
care născându-se începea să moară
rădăcinile plantelor terestre îi împiedicau paşii
să meargă peste pământul nins cu absenţe
neaşteptate dureri îi pătrundeau în osul cvartet
lecturând ideile care nu au căpătat nici o formă
întrbandu-se vertical ce transformă
mareele mării care descriu înclinarea minţii
când mi se apleaca inima bătând ca niciodată
lipindu-se pe fereastră să privească afară
preşedintele nopţii mergea mărunt mărunt
către o destinaţie nulă străveche
orientându-şi paşii după zgomotul perceput de ureche
călca pe iarbă pe pietre pe nisip
nu curgea sânge de nicăieri
încă nu murea nimeni căci preşedintele nopţii
mergea uşor prin interiorul destinului meu
împiedicându-se uneori de vreo relicvă părăsita de zeu
măcar unul să privească prin această oglindă înfometată
să vadă cum respiră inima mea sentimente
ca să trăiască aşa cum se trăieşte mai bine
atâta vreme cât inima asta mai bate în mine
căci eu înot într-un potop în lacrimi
imaginându-mi cum se risipeşte fumul în aer
nevăzând cum se pierde în văzduh făcându-se nori
îl presimt invadându-mi trupul pustiu
cu mirosurile lui tari ca moartea neputând avea
nici o idee despre sunetele sau culorile lui
ştiind doar că fumul este sculptură în eter
forme după forme creându-se de la sine
în faţa ochilor mei cât mai aproape de mine
rana i se deschisese sângele lui invadase
pasarelele toamnei doar păsările mijlocii înotau
cu aripile întinse odihnite în sânge
păsările mici zburau atât de sus încât nu le vedea nimeni
ciugulind cometele coapte iar păsările mari
zburau cenuşii peste valurile mării pescuind
stelele reflectate în apă mai ales dimineaţa
voci neauzite începeau să înceapă
bătălia cu cuvintele ucise de ciumă
hrănindu-se cu îndemnuri şoptite sub lună
pliscul lor răspunse chemării toamnei timpurii
prin zidul năpădit de muşchii melancolici
în templul singurătăţii acestui plictis
atunci din rana preşedintelui nopţii se cree femeia
mirosul de cetini efluviu ca o întrebare fără răspuns
venea din trupul ei de virgină
în care el îşi dorea să intre înlăcrimat ca o bestie
şi să iasă ca un înger strălucind de prea multă lumină
mănânc zise preşedintele nopţii
mănânc din carnea ochilor tăi plini de săgeţi
răpindu-ţi somnul ultimul somn pe care îl dormi
în careul magic unindu-mă cu tine
înconjuraţi de bălţile umplute cu lacrimi de păianjeni
mi-e somnul greu somnul pe care nu-l dorm
după beţia din paharele toamnei din noi
nu plânge nu plâng eu văd pe obrajii tăi lacrimi
tu plângi îmi plâng obrajii mânjiţi cu durerea
zeilor mei pe obrajii mei dumnezeii pasc iarbă
în nebulosul amurg ruginit din vinele mele
printre ruinele eului meu în esenţe
ca nişte marionete surpate cu zdrenţe
sub ruginitul orizont din irişii lumii siderale
aruncă-ţi ancora între buzele inimii tale
aşa cum mareea sentimentului meu
mă întâmpină reptilă regăsindu-mă zeu
răstălmăcindu-mi ideea ca pe o piatră arsă
n-aduce ardere de tot când se revarsă
spre mine vin norii să-şi scuture toamna
şi păsările ei ce îşi clocesc destinul
în cuiburile lor ca nişte epoci de bronz
pândindu-mi dansându-mi irişii în gene în cenuşă
când buzele mele ascultă liedurile zării chemării
iar irisul meu adulmecă banchizele mării
în nebulosul amurg purpuriu din vinele mele
ah nu-i nimic m-a înţepat acea amintire
cu nuca scobită în care m-am ascuns
de amăgitorii melci ce voiau să mă împungă
cu coarnele lor atât de rotunde încât
mă temeam că-mi vor sparge pântecele cerului
printre ruinele eului meu îmi regăsesc prezenţa
absenţa în mireasma pietrelor de râu
ale izvorului irisului meu ca o burtă plină
ca transfigurarea fântânii cu moarte senină
prezenţa schematică mi se pare o piesă de schimb
în care mânia mea hibernează spre vară
iar eu înot nebuneşte în lacrimi
ca într-o mediterană amară

Pune-mi mâna pe buze să te sorb în tăcere

pune-mi mâna pe buze să te sorb în tăcere
iarba îmi tresaltă în trup ca o lună învârtindu-se pe cer
de ce m-o fi strigat destinul meu orb în tăcerea bolţilor albastre
eu sunt şi nu sunt în locul în care mă presimt
culorile reci se scurg de pe mine
aşa cum versanţii se revarsă pe râpe primăvara
indian mă presimt mângâindu-mă în târziile vise
cu toată forţa din străfundul inimii mele
iubesc această ceaţă în care rătăcesc adesea
încălecând pe pegasul argintiu al soarelui care răsare
dincolo de pustiile mâini de semnele de întrebare
sunt eu sau nu sunt sau sunt un cuvânt
mormânt nu sunt încă încă nu miros a putreziciune
însă miros a râpă de uragan a coajă de lună
şi îmi tresaltă inima într-o îngenunchere mută

Elegie

înlănţuindu-mă prometeic de marginile zării
zeul m-a lăsat să zac ca un zăcământ în pământ
în lutul îmbibat cu ţiţei şi idei şi mai ales cu pânze
în care se prind muştele înmormântându-se de vii
în interiorul infinitului din care nici una nu scapă
pierzându-şi încrengătura de gânduri încă negândite în apă
căci părând înlănţuit îmi risipesc ideile înfrunzite
peste pământul împietrit şi plin cu pietre desţelenite
pe care se depun uneori încremenind deodată
sedimente de sentimente sentimentale
printre acele linii întrerupte prin dezintegrare
în care materia îşi caută orbită atomii celulari
pe toate străzile văzduhului bătătorite mereu
de picioarele sugestive ale vreunui dumnezeu
mergând cu mâinile pierdute în buzunarele rupte
de atâta purtat şi purtare pe căile vieţii
a picioarelor îndumnezeite şi creatoare
iar acum gropile nu se mai văd acoperind o stradă
cu numele trecătorilor înfipte în ea
de păsările care zboară şi acum în stoluri incolore
lăsându-și umbrele aurifere sculptate în piatră cioplită
depărtându-se apoi pentru totdeauna
între secundele minutelor şi punând paşi largi
pe care călcându-i îi uită împietriţi cum rămân
să se încalzească la soare aceşti paşi fiind paşi
pe care pregătindu-mă să-i pun înainte
mi-i amintesc uitându-i apoi în monoloage lipsite de cuvinte
spre piramidă în pustietate încerc uneori să vars lacrimi
mângâindu-mi în delir obrajii cu mâinile curate
risipindu-mi ultimul somn pe care
încă mai sper să îl dorm pe pământ
dar mâinile acestea răstignite de stâncă mă îmbălsămează de viu
doar când îmi îndrept genele jilave spre ele
şi îmi tremură leucopenia ca o tristeţe
care valsează etern între mine şi mine însumi
străpungându-mi inima cu tridentul pruncului eros
nu pot să mă bântui să mă înving chiar nu pot
să mă lupt mi-este cu neputinţă
iubirea mă spintecă în drumul ei pe culoarul destinului
nu mai am nici un sentiment nu mă încântă nimic
nu sunt nici sânge nici carne sunt piatră
mă şi mir de vulturii aceştia
care vin şi se înfruptă din mine
strângându-se ciorchine în jurul singurătăţii mele
toţi îşi jertfesc bruma de vânt pe care aripile lor
îl aruncă în valuri spre grumajii mei umeziţi de ploi
eu le sorb penele aripile ghearele şi le arunc departe
spre paşnicii războinici înfometaţi de moarte
surâde neonul cu buze crăpate şoptindu-mi ceva
admirând pesemne muzica interioarelor mele
vorbindu-mi despre gama inimii mele în formă de pian
la care nişte degete virtuase îmi cântă mereu
imaginea unui zeu înmormântat
sau chipul unui viu dumnezeu
mai sunt unele acorduri care ce nefericire îmi scapă
şi nu le reflectă luminătorii în apă
este enigma tragerii în timp cu arcul bine întins
este neputinţa mea de a mă simţi deşi sunt iată învins
ştie picătura de melancolie cum limita înserării
arde în crăpăturile înlăcrimate ale nopţii
surâd melancolic privind această întristătoare spirală
încovoiată printre frunze pietre privire diversă
vărsând lacrimi multe nenumarată aversă
lumea mi se tânguie îngenunche bate din palme
surâde în temple intrand real în muncile reale de primăvară
târzii îmi sunt nopţile cum nu mi-au fost niciodată
aşa încât mă învăluie un întuneric o beznă
sau un destin mirosind a parfum de singurătate
în schimb descrieri privind regrete mă străbat uneori
sub petalele de rugină de care m-am rugat să scap
întinzând un braţ în formă de arc încordat spre stele
aproape mereu cad săgetat de brizele toamnei
descrierea pe care mă pregătesc să mi-o fac
evită orice reprezentare umană sau existenţială
aici şi azi descrieri de semne şi poezie neântreruptă
şi ucise voci şi alte intenţii evident că mă nedumeresc
tot căutând în jur figura ideală
sensul real al acestei voci şi compoziţii
bine-înţeles figura ideală a înlănţuirii mele
rămâne nuanţa exactă pentru aceste decenii

Sărutul pe care eu leprosul îl primesc

sărutul pe care eu leprosul îl primesc
este un zăcământ pe care înţeleg
să-l extrag din roca unor buze
şi să-l sorb încet încet
în fiecare secundă din acest sfârşit de minut
rămas până la începerea unei noi fraze articulate
primesc sărutul în mijlocul acestei lumi de hârtie
umplându-l cu pastă de pix şi cu salivă foarte albă
aştept aici în iminenţa sărutului
propovăduirea evangheliei iertării pedepsei de a iubi
şi-n acest timp rumeg urmele palpabile de ruj roşu
lăsate pe scheletul buzelor mele aiurite
totodată miros mirosul acestui ruj de femeie
iar mirosul este de asemenea roşu
şi-n acest timp
îmi cercetez mântuirea înotând în mareea de ruj
şi-mi caut muzica printre rocile dure ale dinţilor ei
în timp ce femeia pe care o iubesc şi o trăiesc
îmi arată de unde până unde să o sărut

Când eşti îndrăgostit

Când eşti îndrăgostit nu mai contează nimic altceva în afară de dragostea ta
Fiecare secundă e un extaz mereu altfel şi tot mai înalt
Totul devine, simultan, superficial şi profund
Trăieşti bucurii fără margini şi ţi se pare că zbori fără aripi
Te crezi un soi de cerb cu coarne de aur, chiar dacă în realitate eşti un gândac amărât
Pe Ea o împodobeşti cu tot felul de frumuseţi pe care Ea le are sau nu le are
Umbli ca un orb, vorbeşti ca un mut, eşti surd la celelalte şoapte
Culegi de pe buzele ei şi cel mai nenăscut cuvânt, nimic din Ea nu trebuie irosit, totul trebuie adorat şi iubit
Ţi se pare că eşti un soi de sfânt
Ţi se pare că este un soi de înger
Nu-ţi pasă dacă eşti ridicol, nu-ţi pasă că lumea te ia de mare prost
Te porţi ca un nebun şi ca nebunul nu mai ştii ce-i cu tine, de fapt, îţi perzi minţile
Nu mai suporţi mizeria, nici suferinţa, nici bătrâneţea, nici boala, nici limbajul cel plin de cruzime
Reformezi civilizaţia dintr-un cuvânt
Şi tot dintr-un cuvânt zideşti o lume mai bună
Oamenii ţi se par buni şi frumoşi, munţii nu ţi se mai par atât de înalţi, oraşul nu-ţi mai face impresia de mare primejdie
Nu-ţi mai este teamă de oameni
Plângi mult mai uşor şi parcă mai duios, iar lacrimile tale sunt dulci ca mierea şi curate ca zăpada – îţi vine să le mănânci
Făptura pe care-o iubeşti îţi dă viaţă
Şi numai pentru Ea mai trăieşti.

Când eşti îndrăgostit nu mai contează nimic altceva în afară de dragostea ta
Dar când dragostea e neîmpărtăşită îţi iei catrafusele – sufletul, inima, voinţa şi viaţa – şi te muţi în iad ca să locuieşti şi să te chinui acolo
Ştii că Ea nu te place, că nu te visează niciodată, că nu îţi arunca nici o privire, că nu te doreşte
Mai ştii, de asemenea, că niciodată visul tău de iubire nu va deveni viaţă, nu va prinde rădăcini în pământ, nu va rodi
Şi-atunci, când vine noaptea ţi se pare că, iată, vine moartea
Nu mai ai stare, te ard picioarele şi ai vrea să alergi, dar nu poţi
Cauţi un loc pe lumea asta în care să te aşezi ghemuit ca un prunc şi să plângi o viaţă întreagă, dar nicăieri nu mai există un loc în care să-ţi încapă toată suferinţa
Nu mai dormi, nu mai închizi un ochi, ţi-e teamă de întuneric şi îţi crapă capul de dureri fără margini
Ţi-e frică de oameni, fugi de ei şi mai ales de fericirea lor, devii un câine cu capul plecat, cu coada ascunsă între picioare, devii un strigoi blestemat
Şi-atunci, te-ai căţăra pe stâlpii de telefon şi te-ai arunca la pământ
Şi-atunci, te-ai cocoţa pe cel mai înalt bloc din cartier şi ţi-ai da drumul în gol ca să-ţi sfărâmi corpul şi ca să-ţi amesteci suferinţa cu centimetrul de zgură
Visezi că îţi creşte iarbă pe gură
Şi totuşi, stând pe marginea prăpastiei mai găseşti în tine puţine firimituri de putere ca să-ţi priveşti dragostea care nu te priveşte şi nu te va privi niciodată
Speri, timp de o secundă sau două, că Ea va fi miloasă
Că poate preafrumoasa se va îndura de tine şi va rupe din timpul ei ca să te privească cu ochii pâlpâind de iubire
Şi-o părticică din inima ei ţi-o va da ţie
Dar nu se întâmplă aşa niciodată, nu se întâmplă aşa
Începi s-o iei razna, plânsul tău încetează, devii piatră şi pacoste şi un soi de stafie
Nu mai trăieşti tu, ci tristeţea trăieşte în tine
Fuge lumea de tine ca de diavol
Adori moartea şi visezi că o să mori într-o zi