Coborârea în barcă

Standard

Poezie nu mai există pe fundul puțului cu splendoare
Dealurile nu mai spun nimic, orice perfecțiune chinuie și doare
Cuvintele friabile se risipesc în văzduh tocite de vânt
Şi locul lor e luat de tăcere. Singurătatea urlă pe pământ
De la o margine la alta a lumii numai hienele au dreptul la iubire
Preafrumoasa e cea mai frumoasă dintre femei
Dar inima ei e de piatră, de marmură insensibilă e sufletul ei
E vinovat că a dorit-o atât, că o iubește și că nu o poate uita
Chinuit de dorul ei, dar alungat fiind, nu-i mai poate vorbi
Numai cu coada ochiului, pe furiș, ca un hoț o mai poate privi
Ştie ca e prost că suferă atât de dorul ei, dar nu poate face altfel
Destinul lui e o rană deschisă; nici o poțiune magică nu mai poate face bărbat viu din el
Pustiit de suferință el vine pe țărm și coboară în barcă
Așa cum cadavrul coboară în mormânt, așa cum Noe se zăvorăște în arcă
Desface nodul frânghiei și cu vâsla îndepărtează barca de mal
Se lasă în voia valurilor. Ostenit de lipsa dragostei, chinuit de vid
Se culcă pe fundul bărcii încredințându-se pentru totdeauna ofrandă zeului lichid.

Simbolism

Standard

Mă aștern încet, încet peste frunzele moarte
Laolaltă cu fulgii de zăpadă, pun umărul și eu, iată
La zidirea Siberiei. Cocorii își iau zborul, frate, mamă, tată
Spre izvoarele marilor fluvii și chiar mai departe

Aisbergul vine ca furul din marele nord
Pe nesimțite ca să scufunde Titanicul în mine
Presimte spiritul fuioare de ger, invazie de lavine
În spitalul de gheață pacienții suferă intervenții pe cord

Şi mort e orașul. Nu auzi nici un sunet, de clopot sau de ceartă
Tramvaiele huruie în alte metropole, căile ferate s-au surpat
Sub greutatea zăpezii. Un corb, pe o creangă, privește supărat
Spre bucătăriile bine încălzite ale lumii. O operă de artă

E tăcerea aceasta sculptată în stalactite medievale
Pe străzi nu mai circulă pietoni, nici sănii, nici mașini
Ne invadează din toate zările turme de foci, urși polari, pinguini
Locuitorii s-au refugiat pesemne în peșteri și canale

Bărbații nu se mai adună la tânăra Irina cu clavir în salon
S-au mutat definitiv cu toții în cimitire. De ciocănești în sicrie
Auzi morții cerșind să le mai cânte frumoasa răpusă de ftizie
Un ultim concert la clavir ca să rabde mai bine singurătatea morții de beton.

Evangelia. Povești despre dragoste și alte epave

Standard

download

Mâine plecăm cu Rapidul de zece fără un sfert. Deja suntem aici de două săptămâni, concediul meu e pe sfârşite, iar Sergiu trebuie să plece în turneul portughez cu băieţii. Îmi fac bagajele şi, din când în când, mai arunc câte-o privire către Golful Francez. Marea-i liniştită şi, la asfinţit, are aceleaşi culori patetice ca cerul incendiat. Contrar numelui şi aşteptărilor, marea este albastră. În realitate, nici nu ştii prea bine care-i marea, care-i cerul. Poate şi acolo, deasupra orizontului, e tot mare, o mare ce se îndoaie şi-o apucă în sus, mai pură, spre frumuseţile raiului. Soarele dispare, punct însângerat, într-un pliu al infinitului şi, pe măsură ce piere, devine tot mai copleşitor. Îţi vine să plângi de emoţie; şi – chiar dacă nu ai de ce, dar mai ai în tine puţină inimă – chiar plângi. Prea e frumoasă această moarte a zilei… Toate valurile mării cântă durerea mea. Mă simt la fel de singur şi nefericit ca sărmana Evanghelia. Nu pot să spun că nu mă roade lăuntric regretul că mâine seară nu voi mai fi aici, ci într-un apartament, prea trist ca să poată fi cu adevărat locuit, din Bahne. Trei sute şaizeci şi cinci de zile voi tânji după nisipul fin, după fetele frumoase şi atât de voioase de pe plajă şi după epavă. Şi, bineînţeles, voi tânji iarăşi după ultimul parfum al amintirii ei. Simt furnicături dureroase pe cortex gândindu-mă iarăși şi iarăşi, pentru a infinita oară, la… Dar, în sfârşit, poate că nu mai are nici un sens. Mă deprimă, deci, plecarea din paradisul ăsta cu nisip fin, cu plajă fierbinte. Dar n-am de ales. Îmi pun lucrurile în ordine, îmi număr banii, trag linie şi adun câştigurile puţine şi pierderile multe din ultima vreme. Starea asta de nervozitate se datorează însă şi unei întâmplări cam penibile, cel puţin din punctul meu de vedere: de vreo patru, cinci zile bag de seamă că domnişoara Sonia, camerista basarabeancă de la etajul patru, e moartă după mine. Nu-i vorbă, e o tânără încântătoare, brunetă pe cinste cu cei mai frumoşi sâni din emisfera nordică. Eu, însă, mă feresc de ea ca de foc. Evident, risc mult. Dar cum aş putea să mă aventurez încă o dată, pentru a miliarda oară, nu-i aşa, pe terenul minat al dragostei?… Sigur, la nici treizeci și cinci de primăveri mă simt îngrozitor de bătrân. Obosit, sleit, fără nici un chef. Numai nădejdea că poate într-o zi, poate într-o zi… îmi mai furnizează ceva, ceva resurse de viaţă. Şi, bineînţeles, muzica. Dar nu orice fel de muzică. De câţiva ani, de când mi-a pierit tot cheful, ascult numai sad Korean music. Aproape că nu mai suport hiturile de odinioară care-mi amintesc de marea dramă a vieţii mele. Dar să nu mă plâng; cine să-ţi mai suporte jalea nesfârşită, cine să-ţi mai ofere un umăr pe care să plângi… Nu mai sper, nu mai îndrăznesc. Se alege praful de sentimentele pe care le sădesc pretutindeni. În plus, la barul de jos veşnicele melodii cu fire & hair care literalmente îmi râcâie creierul. Ar fi trebuit să schimb hotelul de multă vreme, dar pentru că ea… În fine, bag de seamă că totul îmi aminteşte de ea. Apartamentul, în primul rând, patul, scrinul, fotoliul acesta, draperia, balconul, vederea spre mare, palmierii dinspre plajă. Curios că directorul n-a făcut modificări şi aici, la fel ca în celelalte camere, de parcă l-aş fi implorat eu să lase totul aşa… Până şi cearşaful pare a fi acelaşi. E adevărat că sufăr ori de câte ori vin aici. Poate că această suferinţă a fost impulsul ce m-a determinat să încep aceste însemnări… Nu sunt un diarist convins. Nu-s decât un simplu compozitor, un versificator. Compun versuri pentru trupa fratelui meu şi mai fac şi pe impresarul, de parcă ar fi cine ştie ce de capul meu. Până de curând urcam şi eu pe scenă şi mai gâdilam basul, da’ mi-a ajuns. Trebuie, totuşi, să-mi câştig cumva pâinea zilnică. Până voi învăța să joc bine poker, până voi câștiga ceva bani din treaba asta va mai dura cel puțin doi, trei ani. De ce să mor de foame când pot compune versuri… De ce să nu compun versuri – fie ele proaste şi foarte proaste – dacă prin asta pot ajuta pe mulţi: nefericiţilor le pot alina sufletele, flămânzilor de pe strada mea le pot potoli foametea cotidiană. Asta e, Guvernul nu ne lasă să trăim, ci numai să supravieţuim. În rest, sute de mii de taxe: pe venit, pe corzile de la chitară, pe tobe, pe numărul versurilor fiecărui cântec, pe minutele fiecărui album, pe inspiraţie etc. etc. Dar să mă opresc aici, căci iar o să-mi vină să vărs amintindu-mi de politică… Singur într-o cameră, niciodată n-am stare: mă simt captiv. Dar aici e altceva. N-am stare nu pentru că m-aş simţi prizoner într-o temniţă – căci, în definitiv, apartamentul, cu deschiderea spre balcon şi, mai departe, spre marea cea neţărmurită nu-i deloc un spaţiu închis – ci pentru că fiecare lucru mă arde. Fizic şi psihic. Şi cum să nu fie aşa?! Patul păstrează, după atâţa ani şi nu cred că e doar o impresie izvorâtă din mintea mea exaltată, parfumul ei. Papucii ei de pluş aşteaptă şi acum picioarele stăpânei pe balcon; curios că nu i-a furat nici un turist până în prezent, poate că cineva îi păzeşte… Uneori, parcă şi paşii ei se aud între pat şi măsuţa televizorului. Plus, oglinda. De fiecare dată privesc oglinda şi în oglindă cu inima vibrând de emoţie: oare n-o voi vedea, alături de mine, şi pe ea?… După ce-mi pun geamantanul la punct fac un duş fierbinte, apoi mă bag în pat. Să amintesc aici cutremurul lăuntric pe care l-am simţit adineauri când mi-am văzut din nou mutra în oglindă. La nici treizeci și cinci de ani iată-mă pe jumătate albit. Pletele de rocker ar trebui să transmită lumii un mesaj de forţă; în realitate, transmit lumii spaimă. Căci cine nu s-ar înspăimânta văzând adevărul în faţă? Îmbătrânim, dom’le, ne-aşteaptă Moartea la colţul blocului sau la scara avionului ca să ne ia bagajele. Nu ştiu dacă inspir oroare cu părul meu cărunt. Ştiu că fanii mă adoră. Mai ştiu că fanii adoră la grămadă tot ceea ce înseamnă Orlux, deci, în consecinţă sau prin ricoşeu, şi pe mine. Fanii sunt orbi, nu văd adevărul decât atunci când e deja prea târziu. Tocmai de asta am renunţat să mai urc pe scenă. Mă descompun. Sunt bolnav. Nu mă plâng, dimpotrivă. Aproape că spun asta – sunt bolnav, dom’le – cu un fel de orgoliu. Inima mea e praf şi pulbere, mă şi mir ce mă mai ţine în viaţă, poate că numai speranţa. Şi-apoi, simt că pe zi ce trece devin tot mai mult un fel de personaj dostoievskian. Nu omul sublim dostoievskian, ci omul ridicol, foarte puţin (sau foarte mult?) omul din subterană. Inima, săraca, îmbolnăvită de creier. Numai el, fiind conştient, mi-a distrus inima şi părul şi vigoarea. Dacă ar fi fost un creier decent şi-ar fi văzut de treaba lui şi nu m-ar fi aruncat, orbeşte, în braţele hazardului. El şi-a dorit, dom’le, el şi-a dorit s-o aibă pe acea femeie, el şi-a dorit să fie iubit de cutare d-şoară, el şi-a dorit să fie îmbrăţişat până la paroxism de o copilă, el şi-a dorit să fie în extaz braţ la braţ cu preafrumoasa ce nu i se cuvenea în absolut. A obligat destinul mediocru ce mi-a fost dat, am înţeles, în sfârşit asta, să facă largi ocoluri prin destinele altora, să se intersecteze cu poteci ce-i erau interzise. Inima, săraca, s-a lăsat târâtă pe culoarele deschise în necunoscut de minte. Şi pentru că mintea a văzut că nu poate face faţă inamicului, fiind suplă şi sprintenă, a fugit nemernica lăsând inima să încaseze, sărmana, lovitură după lovitură, glonţ după glonţ, bombă după bombă. Aşa fiind situaţia, nu-i de mirare că părul meu e alb pe jumătate. Nu vreau să mă tund, căci fără plete sunt în situaţia lui Samson: fără puteri, fără curaj în faţa vieţii. Nu vreau să mă vopsesc, căci mi s-ar părea că încerc să păcălesc şi să mint Moartea; or, eu n-am minţit niciodată, mica mea trufie. De sus îmi cade jetul difuz de apă caldă. Apa se scurge pe pielea feţei parcă cu dificultate şi pentru prima dată observ, în colţurile gurii şi pe frunte, primele riduri. Faţă obosită. Ochi stinşi. Nebărbierit de două zile, cu peri ca pana corbului; observ că până şi barba a început să albească. Din fericire, privindu-mă în jos constat că vârsta n-a trecut mai jos de părul de pe piept. Rămâne, deci, o rază de speranţă. Poate că printr-un miracol într-o zi voi întineri. Cred în miracole. Faptul că încă mai sunt în viaţă e un miracol în sine. Sunt supravieţuitorul unei duzine de tentative de sinucidere (Hristoase, ce rift în conştiinţa mea!) şi-al unei congestii cerebrale. Într-un fel, pot numi supravieţuirile mele pur şi simplu „noi şanse”. Poate, pe undeva, mâna lui Dumnezeu?… Însă nu ştiu de ce, n-am somn deloc. Resemnat, în fine, mă răstignesc în faţa televizorului. Schimb un canal după altul, dar nici unul nu-i în stare să-mi stârnească cine ştie ce interes. Aceleaşi ştiri stupide, aceleaşi seriale poliţiste americane, aceleaşi emisiuni cu cămile şi maimuţoi, aceleaşi talk-show-uri cu politicieni de doi bani, aceleaşi meciuri în reluare, aceleaşi melodii auzite de o mie şi una de ori şi aşa mai departe. La naiba, n-ai cu ce să-ţi tratezi insomnia…

*

Sergiu se întoarce la hotel foarte târziu… Ațipisem în fața televizorului. Un documentar despre suricate de pe Viasat Nature reușise să mă adoarmă. Tresar din bietul meu somn și îmi întorc privirea spre ușă. Acolo râcâie cineva. O fi vreun cățel. O fi vreun șoarece. Ăștia de la hotel oare nu știu ce-i aia deratizare?! Pe urmă aud șoapte. Cineva întreabă, altcineva răspunde. Cineva râde discret. Cine vrea să dea buzna peste mine la ora asta? Mă uit la ceas, e deja miezul nopții. Poate că niște turiști nu mai țin minte numerele camerelor lor. Poate niște hoți… Ba nu, e Sergiu, amețitul ăla, care nu știe că mânie la zece plecăm și că are un bagaj de făcut… Deschide uşa cu mâini nesigure pipăind prin întuneric. În semiîntuneric mi se pare că-i beat.

-Normal, zic iritat, trebuia să te-mbeţi, doar are cine să-ţi pregătească bagajul!

-Denis, potoleşte-te, ce naiba, că nu-s beat; ieşi puţin până-n hol!

Îl privesc cu neîncredere, îl miros de la distanţă şi înţeleg că spune adevărul. Îmi verific ţinuta, sunt numai în slip, dar pare în regulă, căci, nu-i aşa, la o aruncătură de băţ, pe plajă… Pe hol, rezemată de tocul uşii de la 413, o femeie care, în penumbră, nu-mi spune mare lucru de prima dată. Dar după un moment de ezitare exclam uluit:

-Panseluţa, tu eşti?!…

-Da, zice cu glasul ei atât de iubit, eu sunt.

*

Şi, într-adevăr, este chiar ea: dragostea vieţii mele. Dar nu pricep în ce fel. Dispărută în condiţii misterioase pe melodia Amintirile (mi se pare) a băieţilor de la 3rei Sud Est, iată, de ani buni nu mai ştiu nimic de femeia asta. Ani şi ani trăiesc numai din vise şi din amintiri. Nopţi triste fără număr şi suferinţă fără margini. Parcă văd şi acum. Dansam împreună în Ring – eram cu nişte prieteni – şi, la un moment dat, îmi spune că merge la bar să-şi ia un cocteil. „Bine”, zic, „du-te”. Şi dusă e pentru totdeauna. O noapte întreagă o caut pe plajă, o săptămână o caut înebunit prin tot Costineştiul, scotocesc centimetru cu centimetru chiar şi Evanghelia, o lună şi-o zi o caut pe tot litoralul, fac nenumărate scufundări în mare, înebunesc de deznădejde şi de dor. Autotrităţile naţionale şi internaţionale – poliţia, jandarmeria, interpolul etc. – nu dau de urma ei. În cele din urmă e declarată dispărută, chit că, în prealabil, Procuratura intră pe fir şi mă cercetează ca pe un suspect de crimă. Însă depoziţiile martorilor confirmă declaraţiile mele. Aşa încât, în cele din urmă procurorii clasează cazul din lipsă de probe. Însă eu nu-s omul care să renunţe chiar atât de uşor. Într-o zi citesc într-un ziar regional despre o reţea româno-turcă de traficanţi de carne vie care-şi adună prada de pe litoralul românesc şi care ar avea foarte profitabile pieţe de desfacere în Turcia, Cipru, Croaţia şi Sicilia. Un an întreg cutreier Europa şi Orientul Mijlociu, scotocesc fiecare bordel, intru în contact cu cei mai duri proxeneţi, discut aproape cu toate prostituatele est-europene, dar nu dau de urma Panseluţei. Prietenii mă consolează şi ei cum pot, dar în cele din urmă sfârşesc prin a mă părăsi unul câte unul. Toţi vor să mă convingă că Pans nu mai trăieşte. Dar eu refuz, sub nici o formă nu vreau să aud de moarte. „Arătaţi-mi cadavrul”, repet până nu mai pot. Mă încăpăţânez să tot sper. Până când, într-o zi, de disperare, renunţ. Îmi zic că nu mai are rost. Gândul că Pans a mea mai poate fi în viaţă mi se pare absurd. S-ar fi arătat pe undeva până acum fie şi în Burma, fie şi în San Francisco, fie şi în Punta Arenas, fie şi în Yaren, fie şi în Irkuţk, fie şi în Salamanca, fie și în vise, dar s-ar fi arătat. Imposibil să fii în viaţă şi să nu ieşi la suprafaţă din mări sau din pământ, imposibil să nu cobori la un moment dat pe pământ de pe orbită. Aşadar, sărmana Pans nu mai poate fi în viaţă. Bântui străzile Bucureștiului pustiit lăuntric. Sunt un cadavru viu. Nu mai vreau să aud de nimeni şi de nimic. E perioada când compun cele mai deznădăjduite cântece care aduc faimă băieţilor de la Orlux. Când nu umblu hai-hui prin oraş mă izolez în casa colonelului şi non-stop mă scufund în muzică. Îmi doresc să mor înecându-mă într-o zi în sunete. Dar Moartea întârzie să sosească, fapt ce mă umple de dezgust. E vremea marilor beţii şi-a marii mele depravări morale. Devin un om foarte rău. Îmbătrânesc cumplit de la o zi la alta şi, deşi fiziologic încă foarte tânăr, par un bătrân de şaizeci de ani. Nihilist, nu-mi mai pasă. Devin un păgân, nu mai cred în nimic, nu mai respect nimic şi, la fel ca dacii, arunc cu pietre înspre cer ca să demolez tronurile zeilor şi ale îngerilor improbabili; asta pentru a scandaliza oamenii. Singurul dumnezeu căruia îi mai slujesc este vinul. Decad, decad. Se alege praful de mine. Zilele devin foarte cenuşii. Existenţa cotidiană se umple de puroi. Nopţile, în singurătate, plâng şi-mi rod unghiile de disperare. Uneori, mă opresc din plâns şi mă întreb, cu ultimul dram de raţiune din mine, de ce plâng… N-aş avea, aparent, nici un motiv bun ca să urlu. Pans se îndepărtează tot mai mult de mine, aproape că o uit, deşi inima mea bate clipă de clipă tot pentru ea şi parcă cu tot mai multă ardoare. Îmi propun să mă sinucid. „Ar fi perfect dacă mi-aş tăia venele…” Mă salvează de pe marginea prăpastiei Serj şi prietenii. Altfel, m-aş fi scufundat în scatologic, în mizerie şi în smârcurile iadului. Serj, Cătălin, Ducu şi Marian mă ajută cel mai mult. Ce m-aş fi făcut fără ei?!… Nu-mi tai venele, totuşi. Mă arunc cu disperare în citit: ca să uit definitiv de Panseluţa şi de fericirea scăpată din mâini de atâtea ori. Viciul lecturii literalmente mă devastează. Închis în buncăr, camera de la subsol a casei colonelului, tocmai pentru a mă izola de zgomotele oraşului, citesc zi şi noapte fără oprire numai romane uriaşe, de-al dracului. Dorm din ce în ce mai puţin, iar ochii îmi curg gârlă. Pentru prima dată, astfel, duc la bun sfârşit zgârie-norii lui Dreiser, Proust, Musil, Tolstoi, Hugo, Gorki, Şolohov, Th. Mann, Dostoievski şi Martin du Gard. Pentru a rezista pe frontul de bătălie cu cărţile torn în mine cană după cană de cafea. Intoxicat cu cafeină nu mai mănânc, căci luat de vârtejul lecturii uit să mănânc sau pur şi simplu nu-mi mai e foame. Sunt semne care ar trebui să-mi dea de gândit: furnicături pe cortex, înţepături în inimă, crize de palpitaţii, o durere surdă ca o apăsare în creştet, vuiete în urechi, tulburări de vedere până la bezne de jumătate de secundă în faţa ochilor etc. Nimic nu mă poate opri din citit. Căci apetitul şi dragostea pentru citit s-au reîntors în mine năvalnice şi oarbe. În ultima noapte citesc poezie: Psaltirea, Iliada, Viteazul în piele de tigru şi lungi fragmente din Cui i-e bine în Rusia şi din Rig Veda. În ultima zi, după două zile şi trei nopţi de nesomn şi lectură neîntreruptă, sunt nevoit să ies în oraş după pâine, căci stomacul şi maţele îşi cer dreptul lor. Mă văd o clipă în oglindă: sunt vânăt ca moartea. Ieşind la stradă îmi dau seama că mi-e îngrozitor de foame. O pisică îmi taie calea: îmi trece prin minte s-o prind şi s-o devorez ca să-mi potolesc foamea. În piaţă cumpăr pâine, cartofi şi mere, apoi, făcându-mi-se îngrozitor de dor de Karamazovi (cred că deliram), îmi spun să iau metroul până acasă, două staţii doar, însă ca să ajung mai repede. Deja curenţii de aer din subteran îmi dau ameţeli (poate că nu ei?). Stau cu cuţitul la os. Pe peron lume multă, aglomeraţie ca niciodată. În tren, ultimul vagon, nu găsesc nici o băncuţă liberă aşa că sunt nevoit să stau în faţa uşii, ţinându-mă cu mâna de bara verticală. Glasuri în jur, râsete, proteste etc., oameni, şi vuiet în tunel, roţi pe şine şi zdruncinături. Apăsat de o greutate stranie pe ceafă mă privesc în geamul uşii. Sunt alb la faţă. Şi dintr-o dată în tunel o văd pe Pans. Uitând unde mă aflu întind mâna spre ea. Şi imediat simt o durere cumplită în moalele capului ca şi cum mi s-ar răsuci o sabie în creier. Plus palpitaţii demente la inimă. Un fel de nod în gât. Scap plasa jos între picioare şi cu mâinile mă frec la cap. mi se face foarte frică. Îmi trece prin minte că acesta e o congestie cerebrală. „Sunt pierdut”, bâigui, „sunt pierdut”. Oamenii îşi văd mai departe de discuţiile şi de gândurile lor. Doar câţiva îmi aruncă priviri curioase, întrebătoare, dar nu vin să mă ajute. Nici eu nu îndrăznesc să solicit ajutorul cuiva, căci îmi vine în minte întâmplarea aceea ticăloasă când victima unui accident rutier aflată în stare gravă pe trecerea de pietoni a fost jefuită în plină stradă de nişte binevoitori… Nu-mi rămâne decât să mă rog. Mă gândesc la mama şi la tata: ce nefericiţi or să fie când vor afla că băiatul în care şi-au pus atâtea speranţe s-a prăpădit… Mai milă mi-e de bieţii mei părinţi decât de mine. Şi staţia Eroilor nu se mai arată odată!!! Durerile, deja cumplite, cresc în intensitate. Îmi bubuie inima, vuiete grozave îmi supun timpanele la cele mai grozave chinuri. Şi staţia apare, în sfârşit. Trenul scârţâie din toate încheieturile, iar uşile se deschid parcă după alte nouă veacuri şi jumătate. Ies primul pe peron şi alerg în sus pe scări. Un adolescent vine în fugă după mine şi-mi aduce plasa. Îi mulţumesc din priviri, iar el îmi zâmbeşte şi urcă mai departe sărind câte trei trepte o dată. Pe scările rulante mă doboară disperarea. Mi se pare că acesta e sfârşitul lumii. Îl sun pe Serj, acum, după o crudă dilemă: să-l sun, să nu-l sun?… Îl sun. Învaţă pentru examen. Zic: „Serj, vino la mine, mi-e îngrozitor de rău!…” „Ce ai”, întreabă el îngrijorat. Dar eu nu mai reuşesc să-i răspund, căci mă îneacă plânsul. Nici nu ştiu cum ajung acasă, cum deschid poarta şi uşile, cum mă prăbuşesc în pat. Un sfert de oră mă lupt cu moartea. Cum pun capul pe pernă simt că mă prăbuşesc în neant. Plâng în neştire, nu mă pot controla. Ceva mă strânge de gât ca să mă sugrume. Iar capul parcă dintr-o clipă în alta se desface în două. Acesta-i sfârşitul. Mi-e frică să chem salvarea. Mai bine să mor acasă decât la spital. Urăsc spitalele. Uşa se deschide şi în prag răsare Serj, fratele şi mântuitorul meu. Când mă vede, aşa, chinuindu-mă în cearşafuri rămâne interzis. „Ce s-a întâmplat, Denis?!” „Mi-e foarte, foarte rău”, bolborosesc. „Ce te doare?” Nu mai e nevoie să-i explic, căci vede cum în continuare mă frec în neştire cu mâinile la cap. Pe reşou vede ibricul, iar alături cana cea mare de cafea. Şi înţelege. „Chem ambulanţa”, zice. Îi fac semn că nu, nu trebuie. Atunci el, foarte energic, ia primele măsuri. Dă drumul la apă, umple ibricul şi mă izbeşte în faţă cu apa cea rece. „Ce faci, ce faci”, bâigui. „Ai tensiune”, zice; „trebuie să răcim motorul!” Şi iarăşi mă bombardează în faţă cu apă rece. Apoi îmi dă să beau. „Bea apă, multă apă ca să-ţi scadă cafeina din sânge!” Nu mă opresc decât la a paisprezecea cană. Şi-n vremea asta simt cum clocotul din mine se stinge uşor, uşor. Inima se potoleşte curând. Dar durerea din vârful capului mă chinuie mai departe. Îmi vine să ies afară, dar Serj îmi zice să nu mă mişc din pat. Îmi aduce un lighean. Şi-n timpul scaunului bag de seamă că iese din mine sânge. Faptul mă înfioară. Îmi vine inima la loc auzindu-l pe Serj cum că: „S-a rupt ceva în tine. Ăsta-i un mare noroc. Dacă nu se rupea acolo, jos, s-ar fi rupt în creier şi-atunci ar fi fost nenorocirea nenorocirii…” În fine, mă liniştesc. Bietul meu frate se apucă să-mi pregătească nişte mâncare după o reţetă ad hoc: cartofi plus fidea plus orez plus mere plus apă plus un pic de ceapă, tot ce mai găseşte prin cămară, totul fiert la reşou, fără sare şi fără zahăr. O mâncare fără un gust prea grozav, dar, oricum, mâncare în toată puterea cuvântului. Mâncânc puţin, pentru prima dată după atâta timp, în timp ce Serj trăncăneşte încurajare după încurajare. Şi într-adevăr, prind curaj. La plecarea lui pun capul pe pernă şi-l privesc cum stă în uşă şi cum promite că mă va suna mâine, în zori. Şi, în încheiere: „Dacă ţi-e rău din nou să nu mă suni pe mine înainte de a suna la 112!” Închid ochii. Rămân pe retină cu imaginea fratelui meu. Mi se pare un sfânt, un fel de înger. Niciodată nu l-am iubit mai mult decât în momentele acelea. Seara, mă vizitează Cătălin Păcătosu’ cel Bun, asistent medical de profesie și prieten: „Ce-ţi veni, Denis? Ai dat în patima cafeismului?!” Ceilalţi prieteni – Ducu, Marian şi comp. – se străduiesc să mă ajute după priceperea lor: unii scoţându-mă la o miuţă, alţii publicându-mi versurile în volum, povestindu-mi fel de fel de miracole de un umor nebun, procurându-mi seriale istorice coreene după care efectiv mă topesc sau pur şi simplu vizitându-mă. E minunat să ai prieteni ca prietenii mei. Lucrurile revin încet, încet la normal după o lună întreagă de consultaţii medicale, tratamente şi după o dură cură de decafeizare. Menţionez aici că de multe ori în această vreme mă vizitează Pans în vise şi-mi porunceşte să fiu cuminte… Ceea ce, cu chiu cu vai, mă străduiesc să fac. Dar e foarte greu… Şi, dintr-o dată, acum!… Dumnezeule! Nu cumva Serj…

*

Incredibil s-o văd iarăşi. Frumoasă şi tânără ca atunci. În aceeaşi rochiţă cu imprimeuri imitând Evanghelia. Ca şi cum, în ceea ce o priveşte, nu s-ar fi schimbat nimic, ca şi cum timpul ar fi fost o glumă. Nici un rid, nici un sân prăbuşit, nici un fir de păr cărunt. Într-un cuvânt, Panseluţa eternă.

-Cceee faaci?!!!

Nu ştiu de ce, poate de emoţie, poate în aşteptarea unui răspuns ce ar putea să mă cutremure, tremur. Pans mă priveşte surâzând. Nu îndrăznesc încă s-o întreb: Unde ai fost atâta amar de vreme? Ar fi, poate, prea brutal.

-Ai îmbătrânit, zice cu glasu-i atât de iubit, atât de blând.

Ochii ei albaştri, Dumnezeule, cum mă privesc, cum scrutează în mine, cum pun energie în mine! Şi acelaşi parfum tare de regina nopţii, L’Oreal sau altceva, nu mai ştiu… Chiar şi inelul de logodnă…

-Intră, şoptesc şi trebuie să repet mai tare ca să înţeleagă.

Păşeşte în cameră ca o prinţesă: luminând totul în jur. Observ că e doar în ciorapi subţiri şi albi, zici că-s pânze de păianjeni. Mi-era cald, aşa că am lăsat sandalele jos… Pășesc pe urmele ei extrem de fericit, extrem de stingher. Poate pentru că nu-s sigur dacă totul e real. Îl întreb în şoaptă pe frate-meu:

-Visez?

-Nu fi absurd; e drept, nici mie încă nu-mi vine să cred. A fost un şoc, normal, s-o văd venind către mine pe plajă… O să-ţi povestesc altă dată. Dar pentru că e adevărat, ar trebui să sărbătorim, nu crezi?!

-Ăăă, păi, da…

Din prag o privesc. S-a dus pe balcon ca să privească marea. În lumină îi văd formele perfecte ale corpului şi mi se face foarte dor de îmbrățișările ei. Zice cu o undă de reproş fără să se întoarcă (şi pentru câteva clipe nu-s sigur dacă mi se adresează sau doar vorbeşte cu marea ori, de ce nu, cu Evanghelia):

-Nu mi-am închipuit deloc că te-ai baricadat aici…

Îl implor pe Serj să amânăm plecarea cu o zi, două.

-Încă puţin, hai să amânăm agonia plecării…

Tremur când mă gândesc la un eventual refuz. Dacă pleacă Serj, trebuie să plec şi eu, căci impresar fiind, între multe altele, sunt legat de mâini şi de picioare de deadline-uri şi, în fine, trebuie să mă ţin de treabă, căci eu sunt înaintemergătorul formaţiei, eu trebuie să semnez contracte, eu trebuie să promovez şi să vând muzica băieţilor şi aşa mai departe. Un ins de paie, aşa ca mine, se vede nevoit să lupte ca un om de fier pentru impunerea pe piaţa muzicală a unei – prea puţin cunoscute, deocamdată, pe plan mondial – trupe de rock alternativ.

-Sunt de acord, zice frate-meu făcându-mă extrem de fericit. De altfel, îmi mărturiseşte entuziasmat, el însuşi se distrează de minune la Aqualand cu o pereche de gemene din Arizona pescuite cu obişnuitu-i meşteşug dintre spectatorii adunaţi la concertul Voltaj de aseară. De altfel, nu stă în cameră nici două minute. Îmi face cu ochiul în timp ce-şi schimbă tricoul şi blugii. Mă văd cu o gagică, șoptește şi pleacă grăbit…

Rămas singur, adică nu singur, ci împreună cu ea, devin dintr-o dată extrem de timid. Tremur de bucurie, de spaimă, de toate cele. Nu înţeleg, întâi, cum de a reapărut aşa subit în viaţa mea, cum e posibil miracolul acesta. Sigur, aşteptam de mulţi ani un miracol şi credeam că el se va întâmpla, însă parcă m-a luat pe nepregătite. Nu înţeleg, apoi, de ce e neschimbată, de ce e exact ca în seara aceea… Dar poate că gândurile astea sunt de prisos. Îmi crapă capul de fericire. Mă apropii cu paşi mici. Pe balcon, frumoasă ca fiica de împărat şi preocupată de un gând, priveşte marea. Pare extrem de calmă în comparaţie cu mine. Ea nu tremură, ei parcă nu-i bubuie inima de emoţie. Luna plină lasă o urmă adâncă pe valuri și un luciu de lumină pe umerii lu’ Pans. Aş vrea să întind mâinile şi s-o îmbrăţişez pentru prima dată după atâţia ani, să fim tandri ca odinioară… Dar cum să o îmbrăţişez când eu nici măcar nu îndrăznesc să o ating ca să mă conving deplin că nu-i o iluzie, nici măcar nu îndrăznesc să o întreb ceva, deşi sunt miliarde de întrebări pe care aş vrea să i le pun… Ceva mă ţine încă departe de ea, anii de absenţă probabil sau poate gândul că, în anii aceştia, am păcătuit cumplit atât faţă de ea, cât şi faţă de mine însumi. Neprihănită ca o panseluţă, aşa mi se pare Panseluţa, în timp ce eu sunt mai păcătos decât un înger căzut. Deşi mi-a fost atât de dor de ea, de tot ceea ce înseamnă ea, nu i-am păstrat memoria curată. Un foc mă înfierbântă lăuntric. Îmi vine să plâng. Îmi vine să cad în genunchi, să-i îmbrăţişez şi să-i sărut călcâiele şi genunchii şi să-i cer iertare. Nu ţi-am fost credincios, i-aş spune. Însă parcă absenţa ei atât de îndelungată m-a împietrit. Trag nădejde că focul lăuntric îmi va topi inima petrificată. De multă vreme inima mea n-a mai bătut pentru nimeni. Mi-am interzis cu desăvârşire orice gând de iubire. După pulverizarea în neant a tentativei de iubire numită Mihaela am trăit cu adevărat ca un ascet, dar n-am devenit sfânt tocmai pentru că am alungat dragostea de la mine. N-am mai iubit nici un om cu adevărat. M-am rupt afectiv de toată lumea. Chiar şi de Serj, omul care, totuşi, mi-a stat alături şi m-a ajutat atât de mult în toţi aceşti ani. Cu stăvilarul pus într-o parte, potopul meu afectiv s-a revărsat pe cealaltă parte; n-am mai iubit oamenii, dar am iubit cu incandescenţă poezia, muzica, animalele şi marea aceasta. Din cel mai iubit dintre pământeni am devenit cel mai iubitor dintre pământeni, dar iubitor nu de oameni, ci de obiecte, lucruri, necuvântătoare, natură şi abstracţiuni. Şi-n toată vremea asta mi-a fost tare dragă Evanghelia. Provestea tristă a epavei m-a înduioşat de fiecare dată când am văzut-o, de fiecare dată când am vizitat-o. Mi s-a părut că eu şi Evanghelia avem foarte multe puncte comune. Mi s-a părut că Evanghelia sunt eu. Aşa încât, de multe ori mi-am spus că destinul meu seamănă perfect cu soarta acestei epave… Observ că şi Pans contemplă epava. Îmi rupe şirul gândurilor zicând pe tonul cel mai firesc:

-Întotdeauna mi s-a părut că Evanghelia ascunde o taină…

Nu înţeleg ce vrea să exprime tocmai din pricina cuvântului taină. Poate că nu vrea decât să pună temelie unui dialog. Uneori, să începi un dialog cu persoana iubită poate fi cea mai dificilă probă. Bag de seamă, de asemenea, că îi tremură vocea. Deci și pe ea o cutremură emoțiile. Eu, ca bărbat, ar trebui să sparg gheaţa, dar efectiv nu mă pricep unde să lovesc cu barosul, cum să nu distrug această iluzie. Căci pentru mine Pans încă e o iluzie. Ar fi o fericire puţin spus magnifică să fie totul adevărat. Am adunat destulă experienţă ca să ştiu că fericirea devine realitate numai dacă trec douăzeci și patru de ore de la declanşarea ei pe lume; în intervalul acesta, de o zi, fericirea e o banală iluzie. De aceea, precaut fiind, nu mă arunc orbeşte în incinta neverificată a extazului.

Pentru început, vorbim numai despre Evanghelia. Evităm, astfel, un dialog despre viețile noastre, despre dragostea noastră. Evanghelia ar fi sora ei de suferinţă. Şi pentru mine, de asemenea. Nu ne putem decide cum să privim epava. Pentru Pans e vorba de masculul „Saxon Star”; pentru mine e vorba de femela „Evangelia”. Ba nu! Greşim! E vorba de războinicul saxon şi de zeiţa elenă. Dar indiferent de disputa lingvistică & literară, amândoi suntem de acord că epava ne-a ajutat în toţi aceşti ani să mergem mai departe. Căci ea, când o apuca disperarea, privea Evanghelia şi aceasta întotdeauna îi transmitea un mesaj de speranţă şi curaj. Căci eu, când îmi venea să mă sinucid, priveam Evanghelia şi aceasta întotdeauna îmi transmitea un mesaj de nădejde şi forţă. Nu, noi nu vom eşua niciodată. Nu, noi vom răzbi. Nu, noi vom triumfa asupra împotrivirilor de orice fel!… Deocamdată, să ne bucurăm de clipele vieţii ce ni s-a dat, căci stâncile încă sunt foarte departe, încă nu ne paşte moartea în mările calme. Şi totuşi! În anii ăştia ea chiar a fost o epavă în toată puterea cuvântului. O paralizie, ceva…

Paralizez de uimire auzind cuvântul paralizie. Şi eu care n-am ştiut nimic!!! Deocamdată, lasă povestea suspendată, refuză să spună mai multe. Poate că nu vrea să-mi sfârtece conştiinţa, poate că nu doreşte să-mi răsucească prea tare pumnalul în inimă, deşi nici n-a atins bine şi sângele deja… Da, a fost o epavă. Nimeni, în afară de ea, n-a înţeles-o mai bine pe sărmana Evanghelia. Cocoţată pe stâncă, aflată în imposibilitate absolută de a se răsuci la stânga sau la dreapta… Apoi torpilată cumplit nu de băieţii de la poligonul din Vamă, ci de veştile triste despre mine. Doar relativul meu succes ca versificator a mai adus un picuţ de soare în vieţişoara ei, dar şi aici nedreptatea strigătoare la cer sau orbirea sau pur şi simplu reaua credinţă a criticilor i-a amărât zilele. Noroc că multă vreme n-a fost în stare nici să citească, nici să scrie, nici să vorbească, nici să… Altfel, ar fi înebunit. Abia se abţine să nu plângă. Abia mă abţin să nu urlu. Stânjeniţi la culme, ne întoarcem la povestea epavei. Şi cu fiecare nou amănunt descoperim parcă povestea dragostei noastre.

*

Evanghelia moare la 26 de ani, 4 luni şi 19 zile de la lansarea la apă. Ceva aş zice magic ne apropie, căci epava mă urmăreşte de aproape un sfert de veac. Ani în şir mi se pare că ea sunt eu, în fond. Destinul nostru e cumva identic; oare nu eşuez şi eu ori de câte ori mă străduiesc să ajung la ţărm sau la fericirea cea dintâi?!…

Proprietarii i-au schimbat rând pe rând numele în speranţa că vor păcăli moartea şi că nava va dăinui veşnic pe căile maritime ale lumii. E mai tânără decât Titanic-ul, fratele ei cel mare, cu patruzeci de ani. Asemenea Titanicului, a fost construită în şantierele navale Harland & Wolff, Belfast, şi lansată la apă la 28 mai 1942. La botez a primit numele Empire Strength. A fost construită la comanda Guvernului Britanic. Imperiul se pregătea intens să facă faţă colosalei maşinării de război germane şi, bineînţeles, iminentei invazii. Cargobot frigorific, în vremea războiului a servit pentru transportul de provizii şi muniţie. După război, în 1946, Frederick Leyland & Co. Ltd o cumpără şi îi dă un nou nume: Saxon Star. În 1961 nava intră în proprietatea D. L. Street Ltd din Cardiff care iarăşi îi schimbă numele în Redbrook. În fine, în 1965, fiind achiziţionată de Hegif Compania Naviera S.A, adică de magnatul Aristotel Onassis, primeşte o ultimă identitate: paşaport grecesc şi un nume pentru eternitate, Evangelia.

Viaţa navei stă sub semnul celor patru anotimpuri, dar şi a epocilor vieţii omului.

Prima epocă – primăvara, ce corespunde copilăriei  – durează patru ani. Sunt ani grei, de război. Rolul navei e de a aduce în Anglia provizii şi carne de tun din toate colţurile lumii, cu alte cuvinte din toate colţurile Commonwealth-ului. Peste tot o pândesc submarine germane. În vara lui ’43 submarine nemţeşti atacă convoiul Freedom 8, din care face parte şi Empire Strenght, în Golful Biscaya; ca prin minune cargobotul rezistă atacului şi nu se scufundă după ce e atins de două torpile, deşi în jurul lui convoiul pierde vas după vas, măcel în toată regula, şi din cele douăzeci şi şapte de vase ajung la destinaţie, în Cardiff, numai unsprezece. Sunt ani, totuşi, de inocenţă. Neştiind prea bine ce este răul, nava se vâră singură de câteva ori în gura crocodilului. Asta, desigur, şi datorită căpitanului la fel de temerar, Sir Alfred Millner. Nici azi istoricii nu ştiu cum să se pronunţe cel mai firesc asupra expediţiei Cook 3491… Expediţia ţine mai mult de paginile unei istorii a miracolelor Marelui Război. Reacţia normală e de uimire. E un mister nerezolvat modul cum Empire Strenght a reuşit să spargă invincibilul zid de foc al Germaniei de pe linia maritimă Dunkerque – Berlevåg şi să transporte alimente şi muniţie rezistenţei finlandeze din Laponia… Plus atâtea şi-atâtea aventuri în vreme de război! Ar fi material de ajuns pentru un roman senzaţional…

A doua epocă – vara, ce corespunde adolescenţei şi tinereţii – se întinde pe o perioadă de cincisprezece ani. Sunt ani de robie, dragoste şi nebunie. Sângele tinereţii clocoteşte la două sute de grade Celsius. Saxon Star, un fel de androgin de oţel şi cărbune, se îndrăgosteşte de tot ceea ce întâlneşte în cale: oameni, alte vase, plaje, oceane şi mări, insule, ceruri, munţi, vulcani, porturi, femei frumoase. Sunt anii celor mai mari aventuri, anii celor mai lungi călătorii. Puse cap la cap, drumurile făcute de Saxon Star în aceşti ani întrec cu 19,7 kilometri distanţa maximă de la Pământ la Lună înmulţită cu cinci. Saxon Star călătoreşte, deci, în medie, 11 305, 665 km/lună, 135667,98 km/an şi, în total, parcurge 2035019,7 km, cifre fabuloase pentru noi, sedentarii acestui mileniu. La toate astea, să adaug înfruntarea a peste şapte sute de furtuni tropicale, ieşirea cu bine din coliziunea cu un petrolier iranian, şaptesprezece incendii în castel şi în cambuză, zeci de atacuri ale piraţilor în Golful Aden, ieşirea cu bine dintr-o afacere periculoasă cu un val tsunami din Pacific, înfruntarea cu succes a vârtejurilor energetice din Triunghiul Bermudelor şi câte şi mai câte. Plus 75 % din toată cantitatea de marfă pe care a transportat-o în viaţă. Trăgând linie: o epocă glorioasă.

A treia epocă – toamna, ce corespunde maturităţii – ţine patru ani. Sunt ani de calm. Spre deosebire de războinicul Empire Strenght şi de neînfricatul Saxon Star, Redbrook e preocupat mai mult de zonele senine ale vieţii. Adună înţelepciune şi nu mai suportă agitaţia, nesiguranţa, aventura sau cheful. S-ar zice că şi-a desăvârşit siguranţa de sine, tăria caracterului şi puterea. Numai că toate acestea sunt câştiguri aparente sau efemere, în sfârşit, ce anunţă decreptitudinea şi decăderea galopantă din ultimii ani.

Ultima epocă – iarna, ce corespunde bătrâneţii – durează numai trei ani. Nu sunt prea multe de spus. Bătrâneţea nu se povesteşte, ci se supravieţuieşte. Iarăşi curse transoceanice, iarăşi călătorii obositoare, iarăşi acelaşi veşnic du-te vino şi nici un pic de odihnă. E limpede că „Evangelia” nu mai poate. N-o mai ţin puterile. Are carii în dinţi, totul în ea scârțâie, oasele se macină de la o zi la alta de boală, pierderile de memorie devin tot mai frecvente, deşi ele nu îngrijorează pe nimeni. Scorojită, cu vopseaua coclită şi mâncată pe spaţii largi de lepra fierului, rugina, Evangelia îşi doreşte cu tot mai multă ardoare să se întoarcă acasă şi să adoarmă în pace. Se pare că cineva a vrut să detoneze o bombă financiară speculând pe marginea acestei dorinţe…

Timp de douăzeci de ani, aşadar, cargobotul, una dintre cele mai frumoase nave britanice, brăzdează mările lumii cu semeţie. Nu este mare pe care să n-o fi văzut, nu este ocean pe care să nu-l fi străbătut. Ani în şir a înconjurat planeta de sute de ori, a transportat milioane de tone de marfă către şi dinspre toate colţurile lumii, a văzut tot ceea ce se putea vedea pe faţa pământului. Pentru început e nevoită să facă faţă raidurilor aviaţiei germane care în câteva rânduri sunt la un pas de a o scufunda în Marea Nordului şi în Strâmtoarea Calais. Supravieţuitoare a războiului şi navă-erou, după capitularea Japoniei guvernul de la Londra, totuşi, nu mai are nevoie de serviciile ei. Aşa încât e scoasă la vânzare. Devine una dintre cele mai de nădejde nave comerciale de pe faţa oceanului planetar. Pe mări şi oceane înfruntă fel de fel de pericole, unele de mii de ori mai grozave decât cele din vremea războiului. În drum spre Churchill e la un pas de a fi izbită de un aisberg şi de a repeta nefericita lecţie a Titanic-ului. În şaisprezece rânduri, pe traseele Liverpool – Maracaibo şi Colón – Liverpool e nevoită să înfrunte tot atâtea uragane şi furtuni tropicale. În a şaptea călătorie în jurul planetei, pe traseul Liverpool – Buenos Aires – Honolulu – Manila – Colombo – Aden – Gibraltar – Liverool, rămâne fără combustibil din pricina unei grave erori a căpitanului şi rătăceşte în mijlocul Pacificului la 3000 de kilometri de civilizaţie timp de opt zile până când e salvată de un pescador siberian. Ani de zile aduce în Europa câmpii întregi de orez din China, munţi de fier din Statele Unite, păduri întregi din Amazonia, milioane de tone de peşte, sute de mii de automobile din Coreea, Japonia şi Statele Unite, arme din Uniunea Sovietică, miliarde de barili de petrol din Iran şi Arabia Saudită, dealuri de antracit şi huilă din Australia, fructe şi legume exotice, mirodenii, sare, animale pentru parcuri zoologice şi circuri etc. etc. Iar din Europa niciodată nu pleacă goală. Din România duce sonde şi uzine dezmembrate către Pakistan şi Irak, din Germania cară automobile şi tehnologie către toate ţările lumii, din Grecia transportă măsline şi ulei de măsline spre Statele Unite, din Franţa duce produse agricole şi dulciuri către Canada şi America Latină etc. etc. Dar la nici 20 de ani, când devine Redbrook, pârâu de foc pe mările lumii, nava e deja obosită. Semnele bătrâneţii se arată cu tot mai multă putere. S-ar părea că nici o fericire nu ţine mai mult de 20 de ani.

Ceea ce n-au putut să facă obuzele lui Hitler reuşeşte o stâncă din Marea Neagră.

Era în Anul Domnului şi al Primăverii de la Praga 1968. Românii se temeau de o iminentă invazie sovietică după cuvântarea cam dementă, dar plină de demnitate a lui Ceauşescu şi după mobilizarea generală a armatei şi a şoimilor patriei. Românii se vedeau încojuraţi din toate părţile de tancuri, dinspre Tisa, dinspre Dunăre, dinspre Banatul sârbesc, ca să nu mai amintesc de Prut şi Carpaţii Păduroşi. De asemenea, românii priveau îngrijoraţi şi spre Marea Neagră, căci ştiau foarte bine ce flotă redutabilă staţionează în Sevastopol. Şi parcă niciodată nu s-au încredinţat mai mult românii că armata lor e pur şi simplu inutilă, acesta-i cuvântul. Căci în războiul postmodern dacă n-ai arme nucleare mai bine te duci să-ţi vezi serialul şi să laşi duşmanul să-ţi treacă peticul de ţară prin foc şi sabie, oricum ai fi învins, barem viaţa să ţi-o mântui. Altminteri, cu cine să ne luptăm fără bombe nucleare? Cu moldovenii şi cu sirenele din Marea Neagră?!… Sovieticii ar fi ras de pe faţa pământului în cinci minute Bucureştiul, Constanţa, Iaşul şi, la o adică, toată ţara, funcţie de umorile lui Leonid Brejnev. De bine de rău, la graniţe vegheau grănicerii, câteva garnizoane militare, agenţii Securităţii, miliţienii şi şoimii patriei înarmaţi până-n dinţi şi măsele cu puşti de lemn vopsite în negru pentru a speria şi a pune pe fugă inamicul. La Palat, preşedintele necugetat & independent tremura de frică, încă nevenindu-i să creadă că a fost în stare să condamne şi să tragă de urechi gigantul de la răsărit. Atunci a auzit şi el prima dată de la un tovarăş sfătuitor de încurcătura lui Ulise cu ciclopul. Tovarăşul Ceauşescu îşi începea scurta epocă de glorie mondială făcând pe el de frică. Pe acoperişul Palatului Republicii elicopterul pentru Bagdad aştepta… Brejnev, enervat la culme pe această grosolană ieşire din linia Pactului de la Varşovia, a fost cât pe ce să apese pe butonul roşu de la Kremlin şi să declanşeze ploaia de castraveţi cu uraniu peste sfidătoarea republică socialistă din coasta Imperiului. Însă dintr-o dată Brejnev, plimbându-se nervos prin Parcul Revoluţiei din Octombrie de la Kremlin, şi-a amintit înduioşat că Tovarăşul Ceauşescu era într-o ureche, aşa încât n-ar avea rost să irosească rachetele nucleare destinate metropolelor imperialiste Americane pe un biet petic de pământ şi-aşa amărât ca vai de el: „Fericiţi cei săraci cu duhul, spune marele Lenin; pre ei tre’ să-i laşi în pace…” Cu toate astea, românii mureau de frica sovieticilor. Intelectualii, mai laşi şi cam imperialişti din fire, luau calea Occidentului sau intrau în puşcării tocmai pentru a scăpa de represaliile Armatei Roşii. În schimb, proletarii se pregăteau fiecare după priceprea lui, pentru un război de gherilă. Niciodată proletarii români nu înţeleseseră de ce în avangarda luptei crunte împotriva imperialismului se afla al doilea sau al treilea cel mai gigantic imperiu din toate timpurile. Dar multe nu înţelegeau proletarii români: de ce URSS impune cu forţa ideologia comunistă, de ce URSS-ul tună şi fulgeră împotriva crimelor asupra umanităţii ale naziştilor călare pe gulaguri şi lagăre de concentrare de o sută de mii mai mişto şi mai eficiente decât cuptoarele de la Aushwitz; de ce URSS-ul e atât de lacom de pământ, de ce tocmai URSS-ul condamnă la moarte ideologia spaţiului vital promovată cu demenţă de Hitler când tocmai el, Imperiul în toată puterea cuvântului, e în stare să omoare milioane de oameni numai ca să pună labele pe un arhipelag în Pacific sau pe Insula Şerpilor din Marea Neagră; de ce tocmai clasa muncitoare o duce cel mai greu în lagărul comunist; de ce comunismul e o sectă atât de agresivă; de ce URSS-ul priveşte SUA, aflată pe marginea prăpastiei, de pe fundul prăpastiei şi aşa mai departe.

În acest context, evenimentele din dimineaţa de 15 octombrie capătă o deosebită semnificaţie. Satul pescăresc de atunci, Costineşti, se trezeşte învăluit într-o ceaţă deasă de s-o tai cu cuţitul adusă de briza mării. Sfidând ceaţa şi profitând de calmul mării, Marin Velisereanu şi Adam Clisi, foşti lupi de mare şi pescari cu experienţă de o viaţă, ies cu barca în larg. În negură nu vezi nimic la cinci metri în jur, însă bătrânii pescari ştiu cum să facă faţă. Împing barca în apă, sar în ea, apucă vâslele voiniceşte şi se îndepărtează de plajă. Trebuie să arunce plasele pentru guvizi înainte să-i prindă tâlharii de la Securitate din Tuzla, căci iar ar rămâne fără trei sferturi din peşte… Valurile mici pleoscăie lovindu-se de barcă. La un moment dat, moş Adam face semn a tăcere: „Mă, Mărine”, şopteşte, „tu auzi ceva?…” Nu, moş Marin, cam tare de urechi, nu aude nimic în afară de vuietul surd al mării. Moş Adam nu ştie ce să creadă; se uită în jur, dar din pricina ceţii nu vede nimic. Şi-ar mai fi de mers un pic până la peştera subacvatică pe care ei, amuzându-se, au botezat-o 32 august pentru că au descoperit-o în zi de august şi pentru că în ziua aceea n-au prins decât treizeci şi doi de guvizi.  Şi deodată, marea şi pământul de sub ea încep parcă să se cutremure. Se-aude un huruit metalic de să-ţi ia minţile. Moş Adam, lămurit în sfârşit pe deplin, începe să urle: „Bre nea Mărine, vin sovieticii, bre!” Moş Marin rămâne cu gura căscată, neînţelegând: „Haaa?!!!” Nu mai e vreme pentru lămuriri, pentru întrebări şi pentru răspunsuri. Din larg s-ar părea că vine o flotă gigantică, s-ar părea chiar că vapoarele de război nu se vor opri la ţărm, ci vor înainta pe uscat aduse de şenile. Moş Adam, veteran de război şi martor al eşecului Blitz Krieg-ului în faţa furiei Armatei Roşii se teme de tot ceea ce e mai rău: „Nu-i bine să calci balaurul rus pe coadă! Ah, Nicuşor, tătaie, dacă mă întrebai pe mine mai întâi…” În norul de ceaţă apare rapid o fisură, apoi o stâncă şi în sfârşit un mastodont de oţel. Nu mai e nici o îndoială. Moş Marin înţelege şi el şi îndată pune mâinile pe vâsle şi începe să vâslească disperat umăr la umăr cu moş Adam. Dar până pe ţărm e o veşnicie. Timpul trece îngrozitor de greu, iar distanţele parcă se dilată. Pe faleză nişte ţigani au aprins focul pentru a frige peşte; câţiva vin pe marginea râpei şi strigă cu sălbăticie către bătrâni ceva de neînţeles. Însă extrem de speriat tribul o ia curând la fugă părăsindu-şi corturile şi ceaunele şi mămăliga şi peştii fripţi şi toate podoabele. În urma lor rămâne ecoul: „Ruşiiii, băăăăă!!!” Pescarii n-au vreme şi nici curaj să privească înapoi; ei ştiu una şi bună: „Vin sovieticii! Ce-or fi păzind dracii ăia de la Securitate?! Mama lor de…” Nici să înjuri nu mai poţi, căci nu mai ai pic de vlagă în tine. În urmă, pâclă şi huruit atât de puternic încât ar putea dărâmă zidurile unui Ierihon dacă ar fi vreunul prin apropiere. Strivire, ancoră zguduindu-se de babord, încălecare pe stânci. Moş Adam, alb ca varul de disperare, îşi spune că „acu’ tre să bombardeze Constanţa, Midia şi Mangalia… Probabil că ne scufundă flota, nenorociţii. Doamne, păzeşte-ne şi apără-ne!!! Îndură-te de noi, Doamne, şi nu-i lăsa să radă Bucureştiul de pe faţa pământului! Nu te uita că suntem soiuri rele şi atei şi… şi…” În sfârşit, ajung în apropiere de plajă. Nici nu mai au răbdare să care barca pe mal, ci amândoi sar în apă şi încep să înoate ca în tinereţe, adrenalina urlă în creierele lor. Iar mastodontul (mastodonţii?!) goneşte după ei cu 60 de noduri. Abia pe plajă bătrânii pescari reuşesc să-şi tragă sufletele şi să privească spre larg. Şi ce să vezi?! O imensă navă se înţepeneşte în Stâncile Sirenelor, chiar pe locul unde pescarii vroiau să-şi arunce mrejele. Şi în loc de trufaşul pavilion sovietic cu secera şi ciocanul sub steaua cea galbenă pe fond roşu, pescarii descoperă cu uimire că e vorba de un pavilion grec: drapel cu dungi albe şi albastre şi cruce albă pe fond albastru, culorile înţelepciunii. Moş Adam răsuflă uşurat şi, privind iute în stânga şi-n dreapta, îşi face o cruce mare mulţumind cerului că i-a transformat pe sovietici în greci! La fel, moş Marin răsuflă uşurat mulţumind şi el lui Dumnezeu, dar fără să se închine, că a luat rachetele sol-aer, tancurile şi tunurile de pe punte şi-n locul lor a pus portocale: „No, că cu portocale nu ne-or bombarda!…” Moş Adam sare iute cu gura: „Ce tot vorbeşti acolo, bre nea Mărine?! Adică de ce să nu ne bombardeze cu portocale? Nu vezi că n-avem în ţară nici ca să le arătăm nepoţilor noştri cum arată o portocală?!…”

În noaptea de 14-15 octombrie 1968, pe o ceaţă de s-o tai cu cuţitul, vasul se îndreaptă, deci, cu 60 de noduri spre ţărm. Nu există o versiune oficială a morţii vasului. Există, dimpotrivă, o mulţime de versiuni şi legende. Căpitanul vasului afirmă că a confundat luminile satului de pescari cu luminile portului Constanţa. Oficialii români susţin că, dimpotrivă, la mijloc s-a aflat dorinţa lui Aristotel Onassis de a încasa banii din asigurare având în vedere faptul că nava mai avea foarte puţin până la ieşirea din garanţie şi n-ar mai fi fost în stare să aducă profit. Oare nu la fel procedează guvernele de pretutindeni cu pensionarii?! Localnicii îşi amintesc cu groază noaptea aceea, căci lupta gigantului cu stâncile subacvatice a durat toată dimineaţa până la prânz şi zgomotul părea că provine de la o încleştare pe viaţă şi pe moarte între titani: fiecare era foarte puternic şi nici unul nu vroia să renunţe. Autotităţile române din epocă, în urma cercetărilor, au redactat un raport controversat ajuns, se pare, pe mâna Securităţii. Controversat, pentru că nici până azi nu se cunosc concluziile anchetei, ci doar se speculează pe seama lor. Cert e că datorită depoziţiilor oficialilor români compania de asigurare a refuzat să plătească despăgubirea magnatului grec. După trei săptămâni de aşteptare, echipajul a plecat în Grecia abandonând definitiv Evanghelia. Astfel, epava a intrat în proprietatea statului român care n-a iubit-o niciodată, altfel s-ar fi îngrijit de binele ei şi i-ar fi făcut parastasele şi slujbele cuvenite, s-ar fi rugat pentru iertarea păcatelor ei şi n-ar fi lăsat idioţii să-i profaneze mormântul şi memoria.

Adevărul nu se află, ca întotdeauna, la mijloc, ci, de data asta, undeva pe la margine. În realitate, nu-i nimeni responsabil pentru eşuarea Evangheliei şi nu trebuie căutaţi vinovaţi. Nici Onassis, nici căpitanul, nici echipajul, nici încărcătura de portocale şi măsline, nici viteza de croazieră, nici ceaţa, nici condiţiile meteo, nici luna nouă, nici torpilele armatei române, nici sirenele, nici sovieticii. Evangheliei, la 26 de ani, 4 luni şi 19 zile, dintr-o dată i s-a făcut extrem de dor de casa ei, de Belfast şi de Irlanda cea minunată. De cinci ani şi jumătate n-a mai ancorat într-un port irlandez. Dragostea de patrie e cea mai nobilă formă a dragostei. Ca şi cum ţi-ai iubi mama, ca şi cum ţi-ai iubi tatăl, fără rest. De la femeia iubită, de la bărbatul iubit aştepţi totul în schimbul sentimentelor tale; de la patrie nu aştepţi nimic. Nu eziţi să-ţi dai viaţa pentru patrie, în timp ce ca să te jertfești pentru om îţi trebuie un timp de gândire. Dragostea pentru om e efemeră, dragostea pentru patrie nu trece niciodată. Suntem legaţi cu lanţuri afective de pământul pe care ne-am născut. Mă nasc în Annecy şi-mi trăiesc restul zilelor în Chicago: voi avea suflet francez în eternitate. Aşa şi cu Evanghelia. Şi-a adus aminte de vremurile de demult. Şi-a amintit că e fiica Albionului.

Dorul de patrie îşi are rădăcinile în trecutul recent, mai exact în anul 1960, şi în ultimii ani dorul şi-a săpat rift adânc în inima ei. La 20 februarie 1960 ancorează pentru ultima dată în Auckland. E sfârşitul epocii Saxon Star, sfârşitul verii din viaţa navei. Deja nostalgia îi mănâncă ficaţii. Căci în rada portului Auckland întâlneşte cargobotul carbonifer Transylvania Star 2, frate geamăn ieşit din şantierul naval din Belfast şi, ce surpriză, aflat sub pavilion irlandez. Tare mult şi-ar dori să dea o fugă până acasă, în Irlanda! Numai cerurile şi oceanele ştiu cât de mare e dragostea ei pentru pământul irlandez. Visează o Irlandă unită şi puternică, însă fără vărsare de sânge; unirea s-ar face democratic şi civilizat în urma unui plebiscit. E mândră de Irlanda: de imenşii ei scriitori, de, probabil, cele mai frumoase ceruri înstelate de pe faţa pământului, de muzica ei, de basmele ei cu spiriduşi, de gastronomia ei, de eroii ei, de legendele ei, de frumuseţea femeilor şi-a copiilor, de puterea bărbaţilor, de uluitoarele faleze, de frumoasele ei pajişti, de lacurile şi râurile ei, de viitorul ei de aur. Însă nu poate să-şi revadă curând pământul natal, căci în următoarele luni va trebui să transporte câteva sute de avioane din Seattle spre Orientul Mijlociu, Mexic şi India, apoi, în următorii ani, va trebui să ducă un munte de fier din URSS către Japonia, apoi să mute un oraş din Germania în Antarctida, apoi să care apă din Amazon şi Congo pentru irigarea Saharei, apoi să transporte câteva sute de biserici din România spre Occident pentru a nu cădea pradă buldozerelor în timpul progresului infinit al omenirii, apoi să…, apoi să… Când să le mai facă, singură, pe toate?! Şi timp de opt ani nu-şi revede ţara decât de departe când străbate Marea Irlandei spre şi dinspre Liverpool. Dar în acea dimineaţă ceţoasă de octombrie Evanghelia sau, mai bine spus, Empire Strenght-Saxon Star-Redbrook-Evangelia are o scurtă pană de memorie, îşi pierde direcţia, busolele i se dau peste cap şi are o halucinaţie: i se pare că, prin ceaţă, se zăreşte farul de pe înălţimile Belfastului. Uită că se află în Marea Neagră. Ceaţa se pare că o induce în eroare. În fond, nu-i decât farul din Tuzla. Dintr-o dată parcă prinde aripi. „Nu mai sunt decât 20 de mile”, îşi spune. E de părere că a pătruns în apele Golfului Belfast, după cum balenele cred că munţii de dincolo de plajă nu-s decât aceiaşi munţi subacvatici atât de bine ştiuţi încât… Nu mai ascultă de manevrele oamenilor: „Parcă ei, sărmanii, ştiu ceva…” Se năpusteşte cu aceeaşi viteză de croazieră spre Belfast. Deja simte în nări mirosul pământului natal. Se simte mistuită de o bucurie nemărginită că, în sfârșit, după atâta amar de vreme, va ancora într-un port al țării natale. Sus, în castel, oamenii se agită, aleargă, îşi pun mâinile în cap, pregătesc vestele şi bărcile de salvare, solicită ajutor prin radio, se roagă, strigă etc. etc. „Câtă deşertăciune în tărtăcuţele lor!…” Şi nu mică îi e surpriza să se trezească dintr-o dată încălecând un fel de creastă montană! Când îşi vine în fire şi-şi dă seama de eroarea fatală e deja prea târziu. Nu mai e nimic de făcut. Şi, ca o balenă nefericită, se sufocă din cauza lipsei apei adânci şi se prăjeşte la soarele neaşteptat de fierbinte de peste zi… După câteva ceasuri sosesc vasele româneşti de salvare. Însă nu mai e nimic de salvat. Evanghelia e neînsufleţită…

Dar aşa tristă cum e – distrusă de intemperii şi de timp, vandalizată şi profanantă de hoţii de fier vechi şi ignorată la modul absolut de autorităţi – mie mi-e dragă Evanghelia, căci, contemplând-o cu nostalgie, de fiecare dată mi-aminteşte de cei mai frumoşi ani ai mei, iar numele ei mi-a inspirat întotdeauna încredere: da, într-o zi voi primi Vestea cea Bună. Şi totuşi, lăsând la o parte lucrurile rele de care are parte orice cadavru, ce frumos destin postum are Evanghelia: acum e casa cormoranilor. Dumnezeule, ce n-aş da ca şi eu să devin, cândva, la vremea marilor răspunsuri, cuib de vrăbii, adăpost pentru fluturi sau barem stup de albine!…

*

Şi totuşi, tristeţea nu ţine prea mult. Tristeţea nu ţine mai mult de 10 minute. Exact ca odinioară… Panseluţa nu mai poate ţine în ea bucuria enormă de a mă revedea viu şi nevătămat după atâţia ani, chit că îmbătrânit şi descompus ca un cireş de o sută de ani. Îşi ia ochii de la epavă şi mă priveşte o clipă în ochi, profund şi fierbinte cum numai ea a ştiut şi ştie să facă. Privire care cutremură, privire ce aruncă omul în extaz. Şi imediat începe să râdă. Se aruncă cu efuziune în braţele mele. Luat pe nepregătite şi încă cu sloiuri de gheaţă la suprafaţa sufletului, nu prea ştiu ce să fac cu mâinile. Cu braţe vulnerabile, dar energice îmi înconjoară gâtul şi-şi încleştează degetele mână de mână. Pentru a nu-mi mai da drumul niciodată, pentru a rămâne numai al ei. Simt cât de încordată e, cât de tare tremură. O ating şi eu cu mâini tremurătoare la spate, apoi simţind carnea fierbinte, aceeaşi carne, o strâng tare la piept cu dorinţa precisă de a o vâră cu totul şi cu totul în mine, de a reface androginul. Fiind Pans în mine, ştiu că n-o voi mai pierde niciodată. Şi deodată, simt cum pieptul ei e zguduit de un fel de convulsii. Oare nu se simte bine?… Stă cu faţa îngropată în umărul meu şi nu-mi pot da seama ce se întâmplă cu ea. Dacă nu văd ochii, pur şi simplu nu pot citi omul. Dar îndată simt pe gât ceva umed.

-Pans, zic duios, nu plânge! Te roagă cu puritate Denis al tău…

Cu glas sugrumat (oare de ce, ascultând-o, mi se pare că aud strigăte de ajutor urcând din abisul unei peşteri înecate?) explică, cu miorlăit de mâță alintată, că plânge de fericire. Îi sărut părul, iar asta, ca odinioară, o încântă. Era ultimul argument: acum cred! Ea este, Pans cea cu miliarde de chipuri!… Numai ea, dintre toate femeile de pe faţa pământului pe care le-am întâlnit, adoră să-i fie sărutat părul capului. Căci părul lui Pans simte omeneşte şi, când e sărutat, e străbătut de şiruri de fiori care produc în sufletul ei plăcere. Aşa se topeşte aisbergul din mine. Aisbergul sunt eu?… Carne fierbinte, piele catifelată, parfum, rochie din pânză subţire, păr mătăsos, ochi albaştri şi profunzi ca zarea. Panseluţa nu-i o femeie, ci poezie şi muzică. Îmi lipesc obrazul de carnea ei de panseluţă şi parcă îmi lipesc obrazul de soarele îndepărtat care e fierbinte, dar nu topeşte şi nu arde. Îmi lipesc urechea de ţâţa ei stângă – care nu ştiu de ce, dintotdeauna mi-e cea mai dragă – şi ascult: dedesupt, nu bate o inimă, ci răsună incredibil ţârâitul greierilor. Într-adevăr, este ea. Pic în ispită, nici nu se poate altfel: muşc scurt, dar cu sete sfârcul ce se ridică sfidător spre mine vrând parcă să mă amininţe ca o lance. Ţipăt înăbuşit de plăcere… Apoi mă ia de mână şi mă trage după ea în cameră. Ne aruncăm pe pat. Dar încă nu ne iubim, încă nu ne cercetăm trupurile. Încă n-a venit vremea cărnii, temperatura n-a sărit de o mie de grade Celsius, nu explodăm încă, nu vărsăm sânge. Întâi sufletul, apoi trupul. Întâietate are întotdeauna sufletul, în cazul nostru. Mai întâi să ne mântuim sufletele şi pe urmă să rezolvăm şi necazul cu corpurile noastre. Mai întâi să ne deschidem sufletele… Povestim, povestim. Încă nu ne vine să credem ni se poate întâmpla o fericire atât de, până la un punct, insuportabilă.

-Pans, nu încetez să repet, pe unde bântui de atâta amar de vreme? Ştii, oare, în ce cloacă mă zbat fără tine, de atâţia ani?!

*

Nu mă mai satur s-o întreb, s-o ascult. Nu mă mai satur să-i sorb fiecare cuvânt. Se întâmplă ca de la masa dialogului nostru să pice firimituri: cuvinte, litere etc. Caut firimiturile prin fiecare cută a cearşafului, pe sub pernă, pe gresie, peste tot, până le găsesc. Nu las nimic să-mi scape, nu las nimic din ea să se risipească. Oare, am făcut eu altfel vreodată cu cuvintele ei?!… Iar povestea ei, deşi relatată cu simplitate, e un amestec de splendoare şi grozăvie, la fel ca toate poveştile adevărate. La fel ca viaţa. Căci nu e poveste, de fapt, ci viaţă-viaţă. Cu uimire şi cutremur, aşa o ascult. Şi, in timp ce vorbeşte, mi se pare că suferă. Îmi spune precipitat cum că:

-Închid ochii şi văd totul, de parcă totul s-ar petrece aievea, acum… M-am rătăcit în mulţime în timp ce mă îndreptam spre bar. Eram puţin ameţită, nu din pricina energizantelor, ci datorită oboselii. O insomnie groaznică mă chinuia de vreo două nopţi. Vârtej de dansatori. Joc de lumini orbitoare. Univers surround în care eşti izbit de sunete din absolut toate părţile şi-ţi pierzi nu doar direcţia, ci şi echilibrul. Mulţimea danseaza, cânta şi sărea în sus până la tavan în ritmul muzicii. Pe scenă băieţii de la 3rei Sud-Est cântau electrizant Te plac. Imediat mi-a trecut prin minte gândul c-a fost o nebunie din partea mea să mă desprind de grup. Mărturisesc că pentru câteva clipe eu, răutăcioasa, te-am învinovăţit. Nu ţine cu adevărat la mine dacă m-a lăsat singură… Trebuia să fi venit cu mine…

-Într-adevăr, a fost greşeala vieţii mele…

-Nu, nu-i adevărat! Nu-i nimeni vinovat pentru deciziile mele! Mi-amintesc limpede că tu mi-ai propus să vii cu mine, dar eu am refuzat chiar cu oarecare obstinaţie şi ţi-am vorbit pe un ton agresiv-isteric, nu mai ştiu de ce. Aşa sunt eu cu toată lumea, știi bine, uneori cam rea, de cele mai multe ori nedreaptă, chit că regret mai târziu. Probabil că te-am rănit, atunci. Mi se pare că vroiam s-o sun pe mama ca să-i fac o surpriză atunci, la miezul nopţii: era ziua ei… În fine, nu mai are rost…

-Are rost!

-În înghesuială un bărbat m-a lovit foarte violent în burtă. Nu ştiu nici acum dacă cineva a vrut să-mi facă rău sau pur şi simplu a fost ceasul rău. Să fi fost un dansator, să fi fost un huligan?! Habar n-am. În zori m-am trezit la spital: la reanimare, în perfuzii. Nici o clipă n-am bănuit până atunci că eram însărcinată. Lovitura aceea mi-a ucis fetiţa, ne-a ucis-o pe Fiorinda pe care noi o visam de-atâta vreme…

Simt cum în mine se desfăşoară pe larg Apocalipsa…

-Vreau să mărturisesc că, acolo, pe patul de spital m-am simţit foarte bine. Nu spun asta ca să nu înebuneşti de tristeţe, ci pentru că acesta-i adevărul. În salon era linişte, curăţenie şi pace ca în ceruri. Alături de mine, câţeva lăuze adormite. Pe fereastră vedeam vârful unui plop şi mi-am dat seama că mă aflu la ultimul etaj al spitalului Dr. Faustus. Cam după un ceas şi ceva a intrat o asistentă căreia i-am cerut lămuriri. Am aflat, astfel, despre Fiorinda, despre drama prin care era să trec eu însămi. A fost să mor când am aflat despre fetiţă. Am făcut o criză, aşa că a trebuit să vină medicii ca să mă pună la punct. Nu ştiu ce injecţii mi-au făcut, ce droguri mi-au dat. Am adormit îndată. Şi m-am trezit apoi după zeci de ceasuri, după zile şi nopţi întregi, nici nu mai ştiu. Acolo, pe pat, am pierdut noţiunea timpului. Şi când m-am trezit mi s-a părut că sunt în plină agonie. Un medic şi patru asistente se chinuiau să-mi oprească hemoragia. Aveam dureri cumplite, aşa că a fost nevoie de nişte morfină, cred. Mi-au administrat o tonă de medicamente. Totuşi, cele mai puternice droguri nu-şi făceau efectul asupra mea. Mă luptam corp la corp cu moartea. Din mine ieşeau cheaguri de sânge şi bucăţi micuţe de carne. O asistentă mi-a şoptit, şocându-mă, că Fiorinda avusese un frăţior… Urlam de disperare văzându-mi pruncii sfârtecaţi în halul acela. Îmi blestemam zilele, te blestemam şi pe tine, îţi blestemam sămânţa, simţeam că te urăsc şi că nu vreau să te văd niciodată. Nu înţelegeam şi pace de ce ai pus sămânţă de moarte în mine… Am revenit pe linia de plutire târziu, în noapte. Au trecut toate: şi durerile şi spaimele şi disperarea. Priveam năucă pe fereastră şi cele două corpuri cereşti pe care le vedeam, Luna şi Venus, precum şi vârful plopului clătinându-se în vânt m-au calmat mai mult decât serurile pe care mi le-au vârât medicii în sânge. Habar n-aveam cât de gravă era situaţia. Am aflat asta când a intrat dr. Iacov cu vestea că, da, în sfârşit, un elicopter SMURD trimis chiar de minister la insitenţele lui disperate mă aşteaptă la doi paşi, pe Smochinului, că în sfârşit, s-au milostivit hainii şi că, în sfârşit, să mergem… I-am explicat că starea mea e mai bună, că, gata, mă recuperez şi că nu-i nevoie de un zbor obositor şi în orice caz costisitor până la Constanţa, că poate alţi bolnavi au mai multă nevoie de elicopter şi aşa mai departe. Parcă aş fi vorbit într-un ceas rău, căci îndată s-a aflat că în Portul Midia s-a produs o explozie şi că ar fi vorba de victime cu arsuri cumplite… Dr. Ifrim, om dintr-o bucată, expediază elicopterul fără nici o explicaţie suplimentară riscând cel puţin o mustrare din partea Colegiului Medicilor. Aşa stând lucrurile, l-am rugat pe dr. Ifrim să mă ajute să te găsesc. I-am vorbit despre tine. Şi-atunci, m-am văzut în situaţia jenantă şi dureroasă de a face pe avocatul. Avocatul tău. Căci dr. Ifrim era dezgustat nu de tine neapărat, ci de toţi inşii care-şi părăsesc femeile în mijlocul celei mai cumplite suferinţe după epuizarea plăcerii… I-am explicat că, în cazul nostru, nu era vorba de asta. Dar el s-a înfuriat. Nu, că nu există şi mai multe nu-s! Că ştie el! A văzut el multe. Să nu-i ţin predici despre virtuţile bărbaţilor. Nu-i de ajuns că m-ai lăsat gravidă, trebuia după aceea să mă laşi baltă… Nu-i adevărat, am protestat, nu-i adevărat. Mai rău l-am asmuţit împotriva ta. Dr. Iacov, însă, milos din fire, a încercat să ia legătura cu tine. Din nefericire, în înghesuiala aceea mi-am pierdut telefonul sau poate că mi-a fost furat în timp ce zăceam jos fără cunoştinţă. Nu ştiam nici numărul tău. În cărţile de telefoane nu mai exista numărul nostru, de parcă l-ar fi şters cineva. Parcă s-ar fi născocit un soi de cabală împotriva regăsirii noastre. Ţi-am scris, dar după două zile mi-a fost returnată scrisoarea pe motiv că destinatarul nu există!… Vestea a avut darul să mă doboare psihic. Mi-am spus că, în realitate, tu nu vrei să mai auzi de mine. Am căzut într-o depresie cruntă. Dr. Iacov te-a căutat multe zile, multe săptămâni. Chiar a trimis oameni să dea de tine, dar ei nu te-au găsit. Şi după o lună m-am pomenit cu dânsul la căpătâiul meu întrebându-mă foarte încurcat dacă sunt sigură că tu exişti cu adevărat… Mărturisesc că a fost prima dată când am simţit o slăbiciune în credinţa că tu, într-adevăr, exişti. Nu mai ştiu ce-am murmurat. Ştiu doar că dr. Iacov m-a mângâiat pe cap ca un tată şi m-a încurajat. Atunci, în noaptea aceea, ultima de spitalizare, mi-am spus că nu merit să mai trăiesc. Aşa că, după stingerea luminii şi după ce colegele mele de suferinţă au adormit, am deschis fereastra şi m-am aruncat în gol. După aceea, s-a lăsat o noapte extrem de întunecată. Nu ştiu nici azi cine şi cum m-a salvat. Nu ştiu cum am supravieţuit. Cineva mi-a spus că prunii din spatele spitalului mi-ar fi amortizat căderea şi ar fi împiedicat o moarte violentă. Cert e că în urma căderii m-am ales cu paralizie generală şi cu grave probleme de memorie. Timp de patru ani am făcut recuperare în spitale din Bucureşti, Viena şi America. Memoria mi-am recăpătat-o complet; atunci mi-am amintit de tata şi de mama și am plâns mult. De sora mea nu mai ştiam nimic. După revenirea din America te-am căutat peste tot. Am aflat despre tine că eşti poet şi compozitor şi că te ocupi de formaţia Orlux. Cineva mi-a spus că ai fi căsătorit, că ai avea o familie minunată şi că ai fi împlinit ca bărbat şi ca om. Aşa că nu te-am mai căutat. M-am retras la malul mării. Dr. Iacov mi-a făcut rost de o slujbă. Am devenit asistentă la Azilul de bătrâni din Techirghiol. În timpul liber mă plimbam pe plajă. Te-am aşteptat fără nădejde mereu… La un moment dat, am făcut rost de numărul studioului Orlux. Am sunat şi mi-a răspuns o femeie. M-am fâstâcit şi am închis, căci mi-am închipuit că…

-Mda, era Dana, colega noastră…

-În sfârşit. Ca o nebună, am tras nădejde că încă mă cauţi, că încă mă iubeşti. Ţi-am fost credincioasă. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să-ţi pătez memoria, deşi au fost doi bărbați care m-au cerut de nevastă, n-am nimic de ascuns… Am refuzat, în nebunia mea, să cred că eram o femeie părăsită. Nici nu mi-am dat seama cum au trecut anii, cum a trecut timpul. Mai mult, simțeam extrem de precis că în ceea ce mă priveşte timpul se mişca precum melcul, simțeam că de multe ori timpul chiar se oprea în loc. Băgam de seamă că toată lumea îmbătrânea, numai eu rămâneam pururi tânără şi frumoasă. Chiar aşa. Chiar mi se pare, acum, că toţi aceşti ani nu-s, de fapt, decât o săptămână de la despărţirea noastră. Şi ar fi într-adevăr aşa dacă n-aş vedea ce ravagii a făcut trecerea timpului prin părul tău. Nu vreau să insinuez nimic, bărbăţelule… Mi-am pus toată nădejdea în Dumnezeu. Mă rugam aşa: Dă-mi-l, Hristoase! Respectiv, Probabil că acum te gândeşti, Iisuse, la mine… Şi anii au trecut, fără ca la orizontul vieţii mele să apară soarele Denis. Dintr-o dată mi s-a făcut insuportabil de dor de tine. Pe internet am aflat, dintr-un interviu, că eşti singur… Aşa că am prins curaj. Deunăzi, întâmplăndu-mă cu treburi prin Costineşti, am văzut un afiş mai vechi despre un concert Orlux şi, printre solişti, am dat de numele fratelui tău. La început, am privit totul cam descurajată. Nu ştiu de ce, în faţa afişului, mi-a pierit curajul. Îmi bunuia inima în piept de nelinişte: semn că începeam din nou să sper. Am bântuit toată ziua plaja şi mi-am uitat de treburi. Mi-am spus, aşa, că ce bine-ar fi dacă m-aş întâlni faţă către faţă cu tine. Toată ziua mi-am închipuit în tot felul revederea… Cred că, bântuind pe plajă, i-am privit cu atenţie pe toţi bărbaţii, aşa că unii, crezând că-s o târfă, au devenit obraznici; noroc cu femeile lor… În fine, prostii. Seara, în timp ce mă plimbam îngândurată pe plajă, am văzut un puşti ieşind din Forum. Un adolescent incredibil de blond ca scandinavii şi foarte pletos. A trecut pe lângă mine parcă plutind în ritmul muzicii pe care o asculta la maximum în căşti. Ca orice rocker respectabil era tot în negru. Adolescentul, numai lumină şi întuneric, m-a facinat. Am întors privirea după el şi aproape că mi-a stat inima în loc văzând scris alb pe negru pe tricolul lui Orlux  Eternal. Parcă o forţă (fericirea să fi fost?) m-a împins de la spate după el. L-am strigat, dar din pricina muzicii nu m-a auzit. Am alergat după el, desculţ, era să mă împiedic de un castel de nisip. I-am pus mâna pe braţ. Băiatul s-a oprit uimit în loc şi a oprit muzica. „Hei”, zic, „cum te numeşti?” „Rafa…” „Eşti de pe aici?” „Nu, din Maramureş. Da’ de ce?” „Bun, trec direct la subiect. Văd că adori rock-ul şi că eşti fan Orlux…” „Ohoho”, exclamă Rafa entuziasmat, „şi încă cum!!” „Am văzut pe-aici nişte afişe…” „Dacă erai pe-aici duminică i-ai fi ascultat live…” „Aha”, zic şi o părere de rău îmi amărăşte sufletul; „dar acum pe unde mai concertează?” „Păi, nu cred că susţin vreun concert zilele astea. Din câte ştiu, băieţii sunt în concediu. Da’ de ce?…” „Sunt şi eu un fan întârziat al Orlux şi mi-aş dori tare mult să-i văd…” Cuvântul fan îl aruncă în extaz. „Păi, stai puţin! Înscrie-te în Fan Club-ul nostru. În felul ăsta poţi lua legătura cu băieţii şi poţi obţine gratuit un bilet la concertul de la Oradea din decembrie. Pân’ atunci, băieţii vor susţine concerte în Europa şi Japonia…” I-am urmat sfatul, am devenit membru Orluxmania şi, uite-aşa, am intrat în legătură cu Sergiu… Acum, ce fericire, s-a isprăvit totul…

*

Ah, zic, atât, nu mai vorbi, hai să ne privim!

Şi ne privim mult, ceasuri, poate chiar veacuri în şir. Şi, după aceea, ne iubim, pur şi simplu înebunim de dragoste. O dezbrac, căci nud o ştiu şi-o iubesc, deopotrivă, cel mai bine. Corpul ăsta pe care, dacă nu eşti destul de atent, îl iei drept un obiect de cristal mai mult decât perfect şi treci pe lângă el ferindu-te cu grijă să nu-l spargi fără să ştii, de fapt, cât de multă frumuseţe ratezi. Îi învăţ din nou pe de rost corpul şi sufletul. Recunosc locuri cercetate şi cunoscute, dar găsesc şi pâlcuri de celule pe care le iubesc cu uimire pentru prima dată. Îi pipăi sufletul înfiorat de plăcere, uitasem cât de minunat este el. Alături, televizorul încearcă să-mi capteze atenţia, dar nu reuşeşte hainul. Nu are cum. Cum să dau realitatea din mână pe iluzia de pe gard?…

-Pans! Pans! Pans!…

Mistuit de o bucurie năprasnică. Mă comport exact ca un copil prost, dar ce-mi pasă! La urma urmei, n-am nici o scuză. Căci prea e perfectă şi sinceră Pans în frumuseţea ei. Mă înec în ochii albaştri, în carnea albă ca hârtia pe care îmi vine să scriu, în părul de culoarea spicului de grâu copt, în glasul inimitabil, în sânii aci tari, aci moi şi bosumflaţi şi catifelaţi şi aşa mai departe, în misterul nemărginit în frumuseţe ca cerul şi ca marea. Corpul fierbinte şi lipicios, o delicatesă pur şi simplu!…

Povestim, povestim. Ne amintim. Amintirile ne copleșesc. Marea vieții ne smulge de pe țărm și ne aruncă pe îndepărtate tărâmuri unde nu ne regăsim. Abia dacă putem face față nostalgiei. Pans plânge aducându-și aminte de grădiniță, de primii ani de școală, de chipuri și glasuri de demult care azi nu mai sunt pe lume…

Jos, în parcare, oprește o mașină și, pentru câteva momente, în timp ce se deschid ușile, se aude în difuzoare o melodie a băieților de la Voltaj. Pans, ca și cum ar fi conectată la o sursă de curent electric, își șterge lacrimile cu pumnii, apoi ia poziție de Buddha în mijlocul cearșafului.

-Mai ţii minte anii nebuni 2000?…

În anii ăia muzica ne desparte și ne apropie. Pans pleacă în lungi turnee prin lumea largă cu corul ei și n-o mai văd săptămâni întregi, mai ales în vacanțe. În lipsa dragostei devin același individ măcinat de griji, același tip depresiv, același insomniac antipatic. Dar când se întoarce în viața mea prind aripi și reînvăț să zbor. N-aș mai lăsa-o pentru nimic în lume să plece în lumea largă, mi-e tare teamă că în felul ăsta într-o zi o voi pierde. Revederile noastre sunt punctate de fiecare dată de momente stânjenitoare. Căci ea mi se pare schimbată și de multe ori pur și simplu o străină sosită de peste ocean, iar eu trec în ochii ei drept un depresiv incurabil. Îmi reproșează că tac prea mult la telefon, că prea o fac să plângă, că prea îi amărăsc zilele, că nu-i înțeleg pasiunea, că fără sprijinul meu n-are nici o șansă în lumea muzicii. Îi reproșez, la rândul meu, faptul că-mi închide telefonul și că nu mă lasă niciodată să exprim tot ce simt. “O, dar ar dura zile și nopți în șir”, îmi reproșează, “și-apoi știu ce simți pentru mine, nu-i nevoie să-mi repeți de un miliard de ori, nu te mai purta ca un copil!” Ni se dă șansa, din fericire, să ne eliberăm energiile negative și demonii sâmbătă seara la club. Încă de la începutul săptămânii hotărâm unde vom merge. Când ne însoțesc Bogo și prietena lui ori alți prieteni ne decidem pentru decibelii din Vox. Dar de obicei preferăm cluburile situate vizavi de parcul sufletului nostru: Intim, Blue Night ori Extrem. Dansul, pentru noi, e o formă de existență, nu o simplă pasiune. Supraviețuim prin muzică și dans. Muzica, dar mai ales dansul parcă ne apropie mai mult unul de celălalt. Dansul ne oferă posibilitatea de a ne înlănțui pătimaș trupurile și de a ne atinge non-stop fără ca acest lucru să pară trivial. De multe ori, ni se întâmplă să dansam pe străzile orașului sau în parcuri doar auzind prin apropiere un gângurit de porumbel, șuierul vântului sau foșnetul frunzișului. Dansul e o formă a fericirii, asta e clar. Murim prea devreme pentru că uităm, din când în când, să dansăm. Iubim orice gen, nu avem o preferință clară în materie de muzică. Îi iubim pe toți marii clasici, fără excepție, de la Bach până la Şostakovici și de la Vivaldi, trecând prin Lulli și Mozart, până la Enescu. Totuși,  dacă ar trebui să alegem un clasic pentru a-l asculta pe o insulă pustie l-am alege fără ezitare pe Strauss-fiul cu valsurile lui dumnezeiești. Cădem în extaz ascultând muzică tradițională chineză şi coreeană. Îi iubim pe toți monștrii sacri ai muzicii moderne și postmoderne. Pe băieții de la 3 Sud Est îi iubim ca pe niște frățiori de cruce, căci muzica lor descrie perfect dragostea noastră și anii nebuni pe care-i trăim. Efectiv ne-ar fi imposibil să alegem între John Lennon, Al Bano, Madonna, François Feldman, Robbie Williams, Belinda Carlisle, Michael Jackson, Tarja Turunen, Sting, Céline Dion, Enya, Vangelis sau între formații ca Metallica, Modern Talking, Depeche Mode, Nightwish, Epica, Europe, Within Temptation, Lake of Tears, Alphaville, Roxette, Secret Garden, Scorpions, Evanescence, Led Zeppelin, ABBA, Rammstein, La Bouche, Pink Floyd etc. Nici unul dintre noi n-ar îndrazni să pronunțe un verdict de genul: cea mai frumoasă melodie este… Căci, nu-i așa, cum să alegi între capodopere ca: Maria Magdalena sau In the Heat of the Night, Dreamer, You Keep Me Hangin’On, Million Miles from Home, Bailando, Casablanca, Lonely sau Remember The Time sau Let It Rain, Everybody sau There Is a Party, Another Night, So Strung Out, Soldier Of Fortune, Voyage, Voyage, Take On Me, Self Control, Take My Breath Away, Cause You Are Young etc. etc. Ne place la nebunie să ne scufundăm în oceanul de trupuri în mișcare. Numai în felul ăsta, în mijlocul mulțimii dezlănțuite, simțim că ne putem descătușa și noi din lanțurile realității nu foarte generoase și că accedem într-o lume mai cool. Pans preferă să danseze cu sticla de Cola în mână ca să-și stingă setea fără a se opri o clipă din dans. Relația noastră cu muzica de club e foarte specială; nu doar că o gustăm, dar încercăm s-o și înțelegem și s-o facem, în felul ăsta, să devină a noastră. Căci facem parte din ultima generație ce nu se lasă gândită de muzică, ci gândește muzica. În timp ce DJ-ul pune, de pildă, melodia (superbă!) Te visez mereu, capodopera celor de la Class – un mixaj de vreo 8-9 minute, de fapt, ce cuprinde și secvențe semnificative din piese ca Luna mi-a zâmbit, Na, na, na, Castel de nisip și, cred, Ocean în deșert - discutăm despre ritm, emoție, limbaj, versuri, nostalgie, vise, dragoste, tonuri, armonie, înălțimi și durate, despre membrii formației, calitățile vocale ale Mihaelei Cernea și așa mai departe, discuția purtându-se, firește, la modul țipat la urechea ei, la urechea mea, căci în valurile decibelilor nu ne mai auzim, abia dacă ne zărim de la câțiva centimetri distanță. Visăm cu ochii deschiși în ploaia de sunete sintetice ale melodiilor electronice. Din toate părțile suntem izbiți de unde care se fac țăndări în noi. Vibrăm. În universul surround noi înșine devenim parte a muzicii. Suntem fascinați de sunetele care zboară haotic printre noi, trec prin noi sau doar ne ating. DJ-ii jonglează ca niște scamatori de elită cu piesele, îmbracă orice melodie într-o haină nouă, iar produsul final al jocului lor încântă peste măsură pe toată lumea. De pretutindeni ne fulgeră lumini predominant roșii. Miroase aspru a parfumuri, a corpuri, a transpirație. Nebunia ațâță. Efectiv nu putem sta locului o clipă, sunetele și adenalina urlă în noi. Ne simțim luați de val la propriu, plutim ca în mijlocul unui ocean în clocot, dacă murim nu ne pasă, ne distrăm până-n pânzele albe. Suntem fericiți. Suntem tineri și nu ne mai pasă de restul lumii. E o nebunie. Numai așa mai uităm de răul din lume. Uităm că în Africa se moare de foame, că în Irak e război, că astronauții de pe Columbia nu mai sunt decât o amintire, că în fiecare secundă moare cel puțin un om pe fața pământului, că oamenii se omoară unii pe alții pentru nimic, că oamenii se sinucid, că prin lume bântuie diavolul braț la braț cu moartea, că într-o zi ne vom ciocni cu planeta Marte, că peste nouă miliarde de ani universul se va întoarce în nimicul din care-a fost luat. Uităm că unii mor, că alții se nasc. Uităm că unii înebunesc de durere, ca alții crapă de fericire. Uităm că nu-i dreptate pe lume. Uităm că unii mor de foame, că alții aruncă munți de cereale în mare. Uităm că unii nu câștigă nici un dolar pe zi, că alții își zidesc palate din lingouri de aur în Malibu, Dubai, Londra, Austin, Pipera sau Cannes. Uităm că unii plâng, că alții își urlă nefericirea fără să-i audă nimeni. Ne trăim clipa de pace ce ni s-a dat. Mâine poate că vom plânge și noi, poate că vom muri și noi, poate că și noi vom crăpa de foame sau de sete sau de disperare, poate că și noi vom fi împușcați în cap fără motiv, poate că și noi vom fi măcelăriți cu sânge rece de un popor venit de peste nouă mări și nouă țări, poate că și noi vom fi aruncați în temniță fără nici o vină, poate că și noi vom fi obligați să alegem între un iad nazist și un iad comunist, poate că și noi vom fi striviți de monștri veniți din îndepărtatele zări ale cosmosului… Poate că și noi vom deveni într-o zi robi ai fiarei din noi și vom ucide fără motiv, vom umili, vom distruge vieți și familii sau ne vom lua viețile în numele unor principii demonice. În definitiv cel mai mare pericol pentru om se ascunde în el însuși, nu vine din stele sau de pe fundul pământului. Așa încât, până atunci, dansăm, ne rugăm Dumnezeului celui viu, mirosim flori, ne iubim, înmulțim binele și frumusețea pe lume, ne străduim să nu rănim pe nimeni, citim poezie, ascultăm muzică, ne întâlnim cu prietenii, vizităm muzee, învățăm, citim, iubim copiii și animalele, participăm la liturghia cerească, stabilim echilibrul, facem dreptate, căutăm adevărul…

Şi după dans, după nebunia din club, plimbăm până în zori, mână de mână, prin oraș privind stelele și pălăvrăving despre noi și despre lumea toată. Ba uneori ne și certăm, așa, din senin, aparent fără nici un motiv, dar până la răsăritul soarelui ne împăcăm, căci nu dorim ca soarele să ne surprindă bosumflați și amărâți pentru o prostie. Sunt un burete mustind de fericire. Zile și nopți, săptămâni întregi nu mai dorm, nu mai visez, nu mai trăiesc, ci Pans doarme și visează în mine, numai ea mai trăiește în mine. Ne plimbăm mână-n mână, braț la braț prin Tăbăcari și prin Sud pălăvrăgind câte-n lună și-n stele.

Înainte de bacalaureat și fără acordul părinților, înconjurăm planeta de două ori ca niște nebuni făcând popasuri memorabile în Viena, Paris, Reykyavik, Milwaukee, Holywood, Anchorage, Sapporo, Seul, Urumqi, Ierusalim, Nairobi, Dakar, Rio de Janeiro, Arequipa, Guadalajara, Honolulu, Bairiki, Apia, Brisbane, Jakarta, Bangkok, Calcutta, Dubai, Istanbul și Atena. În catastiful fericirii noastre bifăm, rând pe rând: o spectaculoasă și cruntă revenire a iernii în plină primăvară care ne surprinde îmbrăcați subțire în parcul Palatului Schönbrunn, o descindere entuziastă în basmul viu numit Disneyland și o rătăcire în Cartierul Latin, o bătaie cu bulgări de zăpadă și o întâlnire cu renii în Islanda, o plimbare cu iahtul pe Lacul Michigan, o întâlnire cu Brad Pitt și James Cameron în Dallas, o întâlnire horror cu urșii grizzly în Fairbanks, o ceremonie a ceaiului și un seism în Sendai, un film istoric lansat într-un cinematograf de pe Teheranno în prezența actorului Lee Jae Ryong, o uluitoare ploaie de stele în mijlocul Asiei, un pelerinaj pe urmele lui Iisus, un safari în sălbăticia de la poalele Muntelui Kenya, o plimbare pe cămile în Sahara, un festival brazilian și partide de înot în Atlantic, un weekend petrecut în Gallapágos, un meci din campionatul mexican văzut pe Estadio Omnilife, o plimbare cu pachebotul în Pacific, o săptămână de vis petrecută pe un atol, o liturghie metodistă în mijlocul oceanului, o întrecere cu cangurii în Tasmania, o incursiune pe elefanți în jungla din Borneo, vizita la patru temple budiste tailandeze, o baie ritualică în Gange, o panoramă a lumii văzută din Burj Al Arab, o incursiune prin muzeele și cafenelele turcești și, în sfârșit, o după-amiază pe Acropole. Sentimentul că mergem mereu spre vest împreună cu soarele e covârșitor. Dar oriunde merg pe fața pământului sunt fascinat nu de minunățiile lumii, ci numai de ea. Căzută ca fulgerul în mine în copilărie, refuz categoric să mi-o smulg din inimă vreodată. Dragostea alungă definitiv tristețea din mine. Seara, înainte să adorm, îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de bunul Victor, căci multă fericire mi-a mai dat. Răspundere mare, dar răsplată pe măsură. Mergând pe stradă aproape că nu-mi iau ochii de la Pans, din acest motiv mă împiedic de multe ori de pietre. Amuzată și puțin stânjenită, mă sfătuiește înțelept să privesc cu atenție minunile lumii și îndeosebi pietrele ori pavelele de pe jos: “Pe mine o să mă ai toată viața, dacă asta-i voința cerului, dar minunile lumii nu le vezi în fiecare zi…” Încă aștept cu strângere de inimă răspunsul la întrebarea pe care i-am pus-o în genunchi în fața statuii lui Eminescu din Cartierul Latin: Vrea – da sau nu – să fie soția mea?… Mă sfătuiește să am răbdare; pentru ce mă grăbesc? „Nu-i timpul pentru lucruri eterne. Acum e prețios efemerul. Hai să trăim clipa ce ni se dă și-apoi să mai vedem. Trebuie să ne cunoaștem mai bine…” „Dar cât de bine?” „Bine de tot…”

Ne facem noi prieteni, îi redescoperim pe cei vechi. Mă însoțește în mai multe rânduri la studio și chiar mă ajută să scriu versurile unui cântec în timpul unei groaznice pene de inspirație. Îi fac cunoștință cu colegii din abia înființata Orlux, deși ei nu prea îi place genul ăsta de muzică, i se pare un pic cam ciudățică. Totuși, atmosfera amicală din studio o încântă. E drept că are un moment de ezitare în fața frumuseții demonice a Danei, dar trece repede peste asta, căci fata o cucerește definitiv cu sinceritatea ei totală și mai ales cu timbrul vocal inenarabil.

La fel ca mine, se simte mai bine în universul nostru mic. A vrut să-mi arate planeta pentru a mă convinge că n-are nici un rost să fac pe bosumflatul când e atât de multă frumusețe pe lume. Pentru ea aș fi în stare să iau Munții Himalaya pe umeri și să-i mut în România, numai ca să nu mă mai lase singur vreodată. Ştiu bine că femeile-s cărți închise pe care nu le poți citi, ci cel mult le poți ghici, dar de învățat nu le înveți niciodată. Vreau un răspuns. Dacă el ar fi pozitiv, m-aș liniști definitiv: Vrea să se căsătorească cu mine?…

Un dans cu efemerul. Întindem arcuri largi peste timp. Nisipul căzut vindecă rănile trecutului. Ieşim din oraş la crepuscul şi o învăţ zborul care ţine toată viaţa. Umbrele dispar. Cărţile se deschid…

-Mai ţin minte, zic, cum să nu, cum ar fi posibil să uit vreodată paradisul?

Ne prostim ca-n vremurile bune. O iau în braţe şi-o duc pe balcon ca să-i arăt marea.

-Uite marea!

-O ştiu pe de rost, nu-i nevoie să mi-o predai încă o dată.

-Da, dar de-aici, de pe balconul ăsta, ea se vede altfel. Eşti surprinsă, nu-i aşa, că – ce minune, la lumina lunii şi-a stelelor – chiar şi la miezul nopţii, Marea Neagră-i albastră?

-Caraghiosule…

Pe plajă încă mai sunt câţiva îndrăgostiţi întârziaţi care se plimbă de mână, se sărută la lumina lunii şi se stropesc cu apă la lumina stelelor zbenguindu-se într-una ca nişte nebuni preafrumoşi.

-De ce oare îndrăgostiţii sunt cei mai frumoşi oameni de pe faţa pământului?…

Privim marea cu alţi ochi şi parcă o vedem pentru prima dată în viaţă: ea este mare și atât de simplă şi albastră… După zeci de minute de contemplat nemărginirea brusc ne simţim doborâţi de oboseală. Dragostea asta scoate şi sufletul din om… Râde.

-Hai să ne culcam!

-Okay.

Ne întoarcem în dormitor. Patul e vraişte. Nu-i nimic. Pans aranjează cearşaful cât de cât, apoi îmi permite să mă întind. Îmi pârâie toate oasele când mă aşez. Ne luăm halatele de noapte pe noi, căci, surprinzător, spre dimineaţă e destul de răcoare. Aţipesc îndată…

*

 

Deşi toată planeta îl cunoaşte pe faimosul scriitor băştinaşii îi spun Exiguul, îndeosebi datorită sfiiciunii lui deloc obişnuite pentru un american, fie el şi de origine română, sfiiciune care-l face să pară de-a dreptul mic şi cu totul neînsemnat, dar şi prin asociere cu smeritul călugăr scit de pe aceste meleaguri sărbătorit la 1 septembrie. Căci primii băştinaşi care-l văd pe regizor sunt credincioşii ce ies din biserica Sfântul Dionsie cel Smerit în întaia după-amiază a noului an liturgic bizantin. Sunt surprinşi şi întrucâtva descumpăniţi de neaşteptata apariţie. Dintr-o dată se pomenesc pe pământul lor cu un chip ultracunoscut de la televizor. Sigur, cu toții ştiu din presa scrisă şi de la televizor că în staţiune urmează să sosească faimosul Denis Colibaba, geniul care a creat eposurile science-fiction Marele Nor al lui Magellan, Tark O’Donno şi Preşedintele Nopţii, înduioşătoarea poveste de dragoste Megamix 80′s sau uluitorul thriller creştin Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Dar descumpănirea lor e motivată de faptul că “Zeul-Scrib de la Hollywood”, după cum e supranumit, nu coboară dintr-un elicopter sau barem dintr-o limuzină de două milioane de dolari, ci coboară de pe colină spre biserică pe jos şi, culmea, desculţ. Exerciţiul de umilinţă necesar precum ispăşirea greşelilor în purgatoriu, după cum se exprimă într-o împrejurare, băştinaşilor nu le inspiră, din păcate, respect, iar omul în întregime face o impresie mai degrabă proastă, aşa cum trebuie să i se fi întâmplat şi nefericitului Ovidiu între barbari. În plus, localnicii îi antipatizează din start româna surprinzător de degradată de trecerea anilor şi mai ales de un bizar acent hispanic (firesc după deceniile de exil petrecute în Cuba ca urmare a opţiunilor lui politice hotărât de stânga şi a pledoariilor sale publice pentru Raul Castro şi Uniunea Sovietică). Singurul care-l simpatizează din start sunt eu. Admiraţia mea e totală şi sinceră. Pe TVR1, la ştirile de seară, aflu de prezenţa Zeului în staţiune dintr-o intervenţie a lui Cristian Mungiu, cel care a ecranizat câteva dintre romanele celebrului scriitor. Îmi spun hotărât că nu pot rata o astfel de întâlnire. Trebuie sa-l cunosc, trebuie să-i cer un autograf, trebuie să-i spun cât de mult îi admir poeziile şi romanele!… După o noapte albă în care mă las luat de valurile imaginaţiei ies în oraş cu gândul de a alerga la Hilton ca să solicit o întrevedere cu Zeul. Dar recepţionerul îmi spune, cu regret, ipocritul, că d-l Colibaba se plimbă încă din zori pe plajă şi că nu-l pot deranja în timpul lucrului. “Acum lucrează”, întreb. “Da”, zice individul, “meditează la un fel de memorii”

…Îl văd de departe păşind pe nisip cu paşi mărunţi de parcă ar dori să evite strivirea unei scoici sau demolarea vreunui castel de nisip făcut de copii. E atât de firav, un chip frumos, un cap acoperit de plete albe, un corp de copil sprijinit pe nişte picioare foarte subţiri, pare extrem de vulnerabil. Să fiu, oare, eu însumi, îmbătrânit cu vreo treizeci de ani?… Pentru câteva secunde mi-e teamă ca nu cumva să-l dărâme vreun val. Deodată văd un val mai mare năpustindu-se spre picioarele lui. Inima îmi bate foarte tare, încremenesc cu picioarele înfipte în nisipul jilav. La început nu reuşesc decât să scot nişte sunete abia articulate şi numai după ce-mi trag sufletul reuşesc să transmit semnalul de alarmă: “Păzea, vine valul!…” El mă priveşte cu cei mai blânzi ochi căprui din lume. Iar nedumerirea iniţială i se transformă îndată într-un surâs irezistibil. Izbucnim în râs. Extrem de natural, ca şi cum m-ar cunoaşte de o viaţă, ca şi cum i-aş fi cel mai bun prieten îmi strânge mâna şi zice cu accentu-i hispanic: “Marea nu doreşte decât să-şi îmbrăţişeze fiul”. Şi pentru ca nu înţeleg, căci vorbeşte într-o bizară limbă română-engleză-spaniolă, adaugă râzând: “Mama, ştii, a fost scafandru şi m-a născut pe fundul Mării Caraibelor. E de mirare că nu m-am născut cu branhii şi opercule. În Americi, de altminteri, mi se spune Delfinul”.  “La ce fel de carte lucraţi”, întreb. „La un roman”, zice. Urmează noi întrebări, noi răspunsuri până la apusul soarelui când mă părăseşte: „Mă cheamă masa de lucru la masă!…”

…Şi după o noapte de lucru epuizant i se întâmplă un miracol. Salvează documentul atât de preţios, printează totul, apoi închide laptopul şi se ridică de la birou frânt. “Încă patru episoade şi gata”, murmură privind stelele reflectate în valurile mării. Frumuseţea nopţii îl umple de speranţă şi energie. E extrem de determinat să-şi termine romanul înainte de a împlini 65 de ani… N-ar vrea sa se culce chiar acum, deşi e frânt, vrea să profite de febra asta creatoare şi să mai mediteze la finalul scenariului. Peste două săptămâni urmează să plece în Vermont pentru a începe filmările pentru al doilea film din carieră. Vrea să termine cât mai repede, poate chiar în noaptea următoare, pentru a-şi acorda un răgaz, pentru a se odihni. Filmările la superproducţia Xerxes cel Mare l-au sleit complet, iar turneul de promovare i-a zdruncinat nervii. Abia apucă să facă doi, trei paşi pe plajă – boltă înstelată, lună plină, mare agitată în spume – că îndată încremeneşte stană de piatră. Vede cum din mare iese o superbă combinaţie de Angelina Jolie, Diane Kruger şi Sophie Marceau, frumuseţe ameţitoare şi tare ca un vermut de 10 mii de dolari. Şiroaie de apă i se scurg din părul blond şi din slip, iar nisipul se imprimă foarte frumos pe picioarele ei de zeiţă. Ochii regizorului rămân ficşi pe sânii ei feciorelnici care parcă sfidează briza mării. Dintru-ntâi îl fulgeră gândul că nu poate fi vorba decât de Afrodita. Dar femeia e prea reală ca să mai poata fi vorba de mitologie şi alte copilării. Şi, cu totul surprinzător, femeia vine săgeată spre el. Pentru o clipă se teme chiar ca necunoscuta să nu se înfigă în el. Dar nici pomeneala de aşa ceva. “Panseluța Chirilă“, zice femeia întinzându-i mâna. Scriitorul îşi vine în fire numaidecât. “Denis Colibaba, alias Zeul-Scrib”, zice la rându-i strângând cu efuziune mânuţa femeii. „Cunosc, cunosc”, zice femeia surâzând… Şi-apoi, ca şi cum s-ar cunoaşte de o viaţă şi ca şi cum s-ar fi regăsit după o lungă despărţire, petrec toată noaptea pălăvrăgind pe plajă, privind stelele şi marea. Ea îi cere să-i facă un rezumat al romanului. De două ori excitat, scriitorul povesteşte cu înflăcărare…

Întinşi pe nisip, privesc cerul spuzit de stele. La un moment dat, Pans se ridică în coate şi vine deasupra lui. Îl întreabă: „Păi, nu înţeleg. Dacă poţi spune povestea în patruzeci de rânduri, ce rost mai are să scrii încă una de patru sute de pagini pe aceeaşi temă? De ce te chinui atât? De ce nu-ţi trăieşti viaţa?!” Nu-l lasă să-i răspundă, căci îi închide gura cu un sărut. Cu o mână pricepută îi descheie nasturii cămăşii şi-apoi îi scoate cureaua. Rămân goi ca primii oameni. Şi toată noaptea se iubesc pătimaş…

Noaptea următoare o petrec iarăşi împreună plimbându-se, povestind şi iubindu-se cu mare ardoare sub Podul Griviţa printre peturi, bucăţi de ziare, coji de portocale şi tufe de cucută. Dimineaţa înoată în mare ca să se învioreze, ca să-şi refacă energiile. Pans, la fel ca-n prima zi, îl părăseşte fără să-i spună unde se duce. Scriitorul însă de data asta suferă crunt, căci s-a îndrăgostit lulea de preafrumoasa mării. Îl fulgeră în două rânduri gândul c-ar putea fi vorba de o târfă, gând care-l îndurerează nespus. Dar, nu, nu se poate aşa ceva, îşi spune. La hotel nu mai reuşeşte să scrie un rând. În faţa documentului Word e năuc, în loc de scenele scrise în zilele şi nopţile precedente o vede numai şi numai pe ea. Pe corp simte extrem de precis urmele încă fierbinţi ale buzelor şi atingerilor ei. Amintirea şi parfumul ei îl excită. Îşi priveşte sexul sleit şi totuşi nespus de plin de dorinţă. Preferă să stea gol prin cameră temându-se ca nu cumva rufele să şteargă urmele buzelor ei. În plus, deşi e caniculă, iar ventilatorul nu mai face faţă refuză să facă un duş rece, căci urmele de ruj ar disparea pentru totdeauna. Îi e tare dor de ea. Ar vrea nespus de mult s-o îmbrăţişeze şi s-o penetreze încă o dată şi încă o dată, până când ar exploda amândoi de plăcere. Ştie că deseară o va întâlni din nou, că iarăşi vor arde de dragoste la tărmul mării, că iarăşi ea îi va dărui plăcere şi fericire. Totuşi, nu mai are răbdare până atunci. I se pare că s-a împotmolit în smârcul timpului mort. I se pare că ceasurile dau înapoi. I se pare că-i închis într-o cuşcă din care nu va mai putea să iasă niciodată. Simte că se sufocă. Trebuie să ia un pic de aer. Îşi aruncă pe el la repezeală o cămaşă şi o pereche de pantaloni scurţi, apoi coboară printre miile de turişti. O vagă speranţă îi pâlpâie în inimă. Poate c-o va zări pe undeva. Poate că o va întâlni. Ah, ce nefericire că nu i-a cerut numărul de telefon sau barem o adresă! Îl roade dureros gândul că, cine ştie, poate că n-o s-o mai vadă niciodată. Totuşi, în acest din urmă caz nu e extrem de îngrijorat, căci aşa şi-a zis şi ieri şi, iată, seara a revăzut-o. Deseară, hotărât, n-o s-o mai lase să plece. Sau cel puţin o să pună piciorul în prag: numărul de telefon, adresa exactă, relaţii precise despre familie şi aşa mai departe. Şi pentru că e burlac va face pasul cel mare si-o va cere de nevastă. Acest burlac convins e, în fine, după atâţia ani dornic să-şi pună pirostiile. În tinereţe nu l-au putut convinge să renunţe la burlăcie nici frumuseţi de top ca Michelle Pfeifer, Pam Dawber, Mila Sara, Elisabeth Shue sau Kathleen Turner, iar mai târziu a rămas neînduplecat deşi i-ar fi fost foarte simplu să obţină mâna unor zâne ca Rachel Hurd-Wood, Scarlett Johansson, Rihanna, Megan Fox, Isla Fisher, Monica Bellucci, Eva Mendes ori Jessica Alba. Pans însă a ajuns să-l posedeze ca un demon. Umblă ca bântuit în toate părţile, pe plajă şi pe străzi, prin mulţime şi în singurătăţile cele mai adânci, pe la recepţiile marilor hoteluri şi pe la secţiile de poliţie în căutarea urmelor preafrumoasei. Lumea îl priveşte cu respect, dar şi cu compasiune. Zvonul că renumitul scriitor n-ar mai fi chiar în toate minţile se răspândeşte ca focul în toate părţile, iar câţiva scribi locali adunaţi la Festivalul de Literatură, fericiţi că nu mai trebuie să decerneze Premiul Ovidiu unui şarlatan, dau o petrecere în cinstea evenimentului. Peste tot şi tuturor dă semnalmentele Panseluței, dar nimeni nu-l poate ajuta cu nimic. Româncele-s vestite prin frumuseţea lor, însă felul cum o descrie celebrul scriitor pe Pans îi determină pe mulţi să creadă că în nici un caz nu poate fi vorba de o frumuseţe locală. Căci descrierea lui sună cam în felul următor: “Are ochii, nasul şi fruntea lui Rachel Weisz, părul Nataliei Portman, tenul şi glasul dumnezeiesc al Simonei Simons, gâtul Oliviei Wilde, fesele şi coapsele Dianei Kruger, sânii Monicăi Bellucci, mâinile lui Keira Knightley, buzele Sophiei Marceau, picioarele Angelinei Jolie”. Iar răspunsul primit sună invariabil aşa: “Regret, d-le, nu cunosc şi nici n-am văzut o astfel de femeie…” La miezul zilei aleragă ca apucaţii pe plajă după o fată care se-ndreapta spre stabilopozii roşii mână de mână cu un bărbat de culoare. Tandreţea dintre cei doi îl scoate din minţi. Căci fata pare să fie însăşi Pans: aceleaşi mers în uşor balans, aceleaşi fese pline, acelaşi alb aparent al pielii, aceiaşi ochelari de soare puşi pe cap ca să ţină părul (acelaşi păr!) în bună rânduială, aceiaşi umeri, aceleaşi mâini şi aceleaşi picioare, acelaşi slip şi acelaşi sutien turcoaz. Numai că, ajungându-i din urmă, constată stupefiat că fata e o femeie în toată firea, o bătrâna chiar, şi că e, într-un mod orecum jenant, destul de urâţică. Bărbatul, la fel, pare destul de înaintat în vârstă, nu până-ntratât încât să îi albească tot părul. Răsuflă de doua ori uşurat. Mai întâi că domnul şi doamna îl ignoră şi că nu-i fac o scenă în văzul lumii; apoi că n-a fost vorba de Pans. Pe de altă parte, îl bântuie gândul că, totuşi, poate că era mai bine să fi fost Pans în locul batranei doamne ca să se lămurească odată totul. Imediat îşi vine în fire şi se întreabă uimit cum de poate fi în stare să se lase dominat de asemenea gânduri înşelătoare. Pans, la fel ca Eva, Eva, Eva, e pe cât de frumoasă, pe atât de pură şi n-ar putea sub nici o formă să-l înşele. Frumuseţea şi minciuna i se par perfect incompatibile. Doar preafrumoasa i-a spus în mai mult rânduri, foarte îndrăgostită fiind, cât de mult îl iubeşte şi că nu mai poate trăi (nopţile - chiar aşa s-a exprimat) fără el. Se simte mistuit de contradicţii şi nelinişti de tot felul. Şi, culmea, se simte vulnerabil şi neajutorat ca un copil. Îndrăgostitului i se ia luciditatea. Confuz, aşa se simte… Dintr-o dată lumina puternică a amiezii începe să pălească, iar temperatura scade simţitor. O rafală de vânt rece dinspre mare vine şi-i racoreşte spatele şi ceafa. Părul lung îi vine în ochi. “Ce se petrece”, bâiguie ca dezmeticit dintr-un somn greu. Pe plajă oamenii, neliniştiţi sau numai curioşi, ridică rând pe rând privirea spre cer apărându-şi ochii cu palmele, cu pumnii. E o eclipsă de soare despre care scriitorul, la fel ca multi turişti, de altfel, habar n-are. Nu mai urmăreşte ştirile de vreo trei zile şi tot de atâtea zile nu mai ştie ce se mai întâmpla pe lume pe o rază mai mare de o mie de metri în jurul lui. Soarele parcă se lasă mâncat de vârcolaci ca intr-o scenă celebră din romanul său Preşedintele nopţii. Pământul, la rându-i, se lasă cotropit de umbrele nopţii. Îţi vine să privesti spre orizont ca să admiri apusul de soare, dar soarele dintr-o dată e nicăieri. O doamnă cu căţelul trece pe lângă scriitor, iar pudelul mârâie tare nemulţumit, poate şi putin speriat, văzand mulţimea de gură-cască ce priveşte aiurea cerul. Un alt câine, un dog german, se-apucă să urle ca şi cum ar prefaţa, în felul acesta, sfârşitul lumii. Iar pescăruşii şi cormoranii ţipă jalnic şi ţes văzduhul de colo, colo căutând refugii sigure ca să se ascundă. Scriitorul profită o clipă de ultima rază de soare ca să privească siluetele feminine din jur. Dar de data asta nici o femeie nu mai aminteşte câtuşi de puţin de Pans. Nici măcar umbrele femeilor de jur-împrejur nu par rupte din umbra Panseluței. Întunericul parcă ţine o veşnicie. E înspăimântat dintr-o dată de gândul că, iată, a venit din nou noaptea şi el n-a văzut-o încă pe Pans. Alt gând îi trece prin minte şi-i dă speranţă întrucâtva: poate că ea va veni şi, pe nesimţite, îl va lua de mână şi-l va soate din mulţime şi-l va duce departe, departe pe ţărm ca să-l înveţe din nou fericirea. Şi într-adevăr întunericul ţine o veşnicie. Întuneric total, fără rest. Scriitorul nu mai vede nimic, întunericul a pus stăpânire pe lume şi domneşte pe toată faţa pâmântului cu mână de fier ca un dictator. În jur se-aud oameni vociferând, dar din nefericire toţi vorbesc în limba română, limbă din care scriitorul nu mai pricepe mare lucru după o viaţă de scris şi vorbit în engleză şi spaniolă. Bâiguie şi el un imperceptibil “Ce se întâmplă” şi atât. Nimeni nu-l poate ajuta cu nimic. În mulţime omul se simte nu doar singur, ci şi foarte neajutorat. Întinde mâinile în dreapta şi-n stânga, în faţă şi-n spate şi dă peste un umăr umed de femeie. Carnea femeii tresare, apoi n-o mai simte. Nici o lumină nicăieri, Dumnezeule, nici un neon, nimic. Unde-au dispărut stelele de adineauri? Unde-s farurile aprinse de pe străzile orăşelului? Unde-s focurile de pe faleză din tabăra nudiştilor? Unde-s ferestrele hotelurilor luminate aproape instantaneu de lumina aceea roşie-galbenă la căderea întunericului? Deodată sute, poate mii de glasuri exclamă un Ura prelung. Să fi trecut soarele peste momentul greu, să fi biruit el oare vârcolacii? Un copil strigă: “Mami, mami, uite soarele!” Scriitorul simte dintr-o dată că-i fuge pământul (dar care pământ?) de sub picioare. Îl ia cu ameţeli, îi vine să verse. Lucru de mirare! El tot nu vede nimic. Refuză dintru-nceput ideea hidoasă cum că e orb. Imposibil! Aşa ceva nu se petrece decât în cele mai rele coşmaruri. Cineva, poate un copil, poate o fată, îl ia o clipă de mână ca şi cum ar vrea să-l călăuzească, să-i arate calea. Dar el se scutură speriat, de parcă un eventual însoţitor i-ar confirma orbirea. Apoi îşi dă seama de eroare, îl fulgeră gândul că poate-a fost Pans, că poate a ratat şansa unei noi întâlniri. Întinde mâinile în jur şi pipăie aerul în căutare de ceva palpabil. Dar mâna de adineauri e departe, departe şi nimeni nu pare să-i mai fie în preajmă. Pe plajă vocile par tot mai îndepărtate ori tot mai difuze. Parcă pământul se dilată, parcă distanţele cresc într-un ritm ameţitor, parcă el singur rămâne înfipt în mijlocul universului. Ar striga după ajutor, dar îi e teamă. Încă speră că totul e o farsă (din partea cui, totuşi?), că totul nu-i decât un vis din care se va trezi dintr-o clipă în alta. Dar se ciupeşte de mai multe ori de bărbie, în doua rânduri până la sânge, şi tot nu se trezeşte. Totul e real, deci. Un câine (poate dogul german de adineauri) vine şi-i linge piciorul, apoi se îndepărtează lătrând scurt. Rătăceste în noapte printre şezlonguri şi corpuri întinse la soare, printre limbi necunoscute, printre glasuri străine, printre muzici. La un moment dat se împiedică de o găletuşă cu nisip şi se prăbuşeşte peste o domnişoară care se bronzează la soare. Pică cu nasul între sânii fetei care miros a piatră de râu şi-s lipicioşi din pricina cremei de protecţie solară; din fericire, fata nu se supără, ba chiar îl îmbrăţişează înduioşată şi, dacă nu şi-ar da seama îndată că are de-a face cu un orb, poate că nu i-ar mai da drumul. Vrăjind cu mâinile prin aer ajunge în sfârşit lângă un stâlp cu cabluri de fibre optice rupte de o furtună recentă. Atingând un cablu tresare şi-şi retrage mâna speriat. Încă-l mai urmăreşte episodul din copilărie când, rămânând singur acasă, a băgat în priză o sârmă legată de maşinuţa cea verde pentru a o face să pornească singură şi a fost curentat destul de zdravăn, nici azi nu ştie cum de-a scăpat cu viaţă. Apoi, după ce evită de puţin ciocnirea cu o maşină, ajunge pe un trotuar mărginit de gardul unei institutii publice. Îşi dă seama de acest fapt când un jandarm îi cere imperativ – mai întâi în română, apoi, ezitând, în engleză – să se îndepărteze de uşa principală. Merge mai departe pipăind gardul de sârmă împletită, stâlpii de cărămidă şi porţile, apoi câteva trunchiuri de copaci, o statuie şi aşa mai departe. La un moment dat un băieţel şi-o fetiţă care se recomandă Dănuţ, respectiv Diana îl iau de mâini, el în stânga, ea în dreapta şi, după ce-i cer câteva lămuriri într-o engleză primitivă, el, şi impecabilă, ea, deprinsă de la Minimax şi Disney Channel îl conduc spre centrul orăşelului.

…Încă de departe îi văd venind încoace, spre casa noastră. Dintru-ntâi îmi saltă inima de bucurie văzându-l pe marele regizor, noul meu amic, după cum îl consider şi după cum îmi place deja să mă laud la toată lumea, venind în vizită. Dar în clipa următoare mă întristez, căci, în pragul uşii, îl văd pe tata mângâindu-şi mustaţa nemultumit. “Sper că nu-ţi vine vreo idee”, îmi spune pe un ton care nu anunţă nimic bun. Căci tata efectiv nu-l suportă pe marele scriitor considerându-l un om extrem de nociv pentru societate. Niciodată tata nu l-a admirat pe marele scriitor, nu i-a citit cu ochi buni nici o carte, nici un articol, l-a considerat mereu un desfrânat de cea mai joasă speţă, un drogat, un nihilist şi-un ticălos cu apucaturi naziste, un intelectual al lui Băsescu, un comunist nenorocit, un mason şi-un perde-vară, pildă rea pentru tineret. De fapt, ura i se trage din faptul că în sequel-ul science-fiction Stepa, controversata urmare a epopeii Marele Nor al lui Magellan, celebrul scriitor ar fi jignit poporul român prin vocea unui personaj destul de însemnat care a proclamat nu o dată, ci în trei rânduri şi sub directa înrâurire a gândirii hitleristului Nietzsche ideea cum că: “Romania a murit”. Tata, în ciuda protestelor mele violente, mă încuie în cameră răsucind cheia în broască de două ori. Zadarnic bat cu pumnii în uşă, degeaba plâng, degeaba înjur de ceara mă-sii. Nu rezolv nimic. Iar marele scriitor vine la uşa din faţă şi apasă pe butonul soneriei. Şi faptul penibil se produce. Tata deschide uşa şi-ncepe să urle în română la marele scriitor care pur şi simplu nu înţelege nimic. “Drogatule, pleacă de-aici”, încheie tata. Scriitorul, la îndemnul copiilor, se retrage fără să protesteze, fără să mai înţeleagă ceva. Dispare pentru totdeauna în noapte…

*

…Mă trezesc din vis cu sentimentul unui vid lăuntric. A fost doar un vis prostesc, îmi spun, totuși, pentru a-mi recăpăta curajul. Ca toate visele, de altfel. Mă gândesc numai la fleacuri. Așa ceva nu se poate întâmpla nimănui. Ce ți-i și cu visele astea de doi bani! Niște bancuri ieftine menite doar să te sperie. Niciodată n-o să fiu scriitor. Niciodată, poate, n-o să fiu bătrân. De ce, apoi, să mă dedublez?… Cum e posibil să mă privesc din exterior așa de clar, așa de firesc?… Nu, scriitorul acela nu sunt eu! Pentru nimic în lume! Incredibil cât de bizare pot fi visele astea. Iar Panseluța e aici, cu mine. În sfârșit, Pans nu mai este o iluzie. O voi păstra lângă mine toată viața. Respiră alături de mine, îi simt respirația călduță sub lobul urechii. N-are rost să-mi amărăsc inima. Sunt, pentru prima dată în viață, nu fericit, ci liniștit. Nu mai sunt la vârsta amăgirilor când alergam ca prostul după fericire. Acum știu că adevărata fericire constă în tihnă și încredere. Şi în împărtășirea calmă a dragostei. Te iubesc, Pans. Mă simt împlinit ca bărbat și ca om. Nu-mi mai trebuie nimic.

*

Încă nu deschid ochii. Lumina dimineţii mi se pare dintotdeaua prea crudă. Am nevoie de timp pentru a mă acomoda cu noua zi aşa cum pruncul are nevoie de timp pentru a se acomoda cu lumina şi viaţa. Încă nu mă îndur să ţâşnesc din somn într-o nouă zi. Mi-e puţin teamă, nu ştiu de ce. Pentru mine fiecare nou început e dureros şi-mi aduce aminte de o despărţire de cineva cunoscut şi drag. Mă întind ca speranţa şi ca pisoii în toate părţile, îmi pocnesc oasele, parcă mai cresc cât de cât. Dintr-o dată îmi dau seama că, ce fericire, nu pot să mă-ntind chiar în patru zări, căci la răsărit şi dincoace de orizont doarme femeia pe care uneori o numesc Panseluţa, alteori diamant. Îi pipăi cu evlavie coapsa, braţul şi obrazul. Respiră încetişor, abia o aud. Prezenţa ei îmi inspiră lucruri minunate şi simple. Cu ochii închişi îmi imaginez, bunăoară, că stau întins în pădure lângă un pârâiaş ce curge la vale din piatră-n piatră către o lume mai rea sau mai bună, depinde. Simt cum se întoarce poezia în mine, simt cum vibrează în mine pofta de scris; azi voi scrie poeme de dragoste. Deci, Ea e aici. Nu-i un vis, ci realitatea nesperată. Obraz fierbinte, un pic umed. Îmi retrag braţul de sub ceafa ei, căci trebuie să merg la toaletă. Dar mă opresc, căci ea mă înlanţuie cu braţele.

-Nu pleca, zice, nu mă lăsa singurică…

Mă bufnește râsul.

-Caraghioaso, trebuie să mă scol, e deja miezul zilei…

-Ce dacă, zice şi mă înlănţuie şi mai strâns.

-Haide, nu fi copil!

*

În fine, deschid ochii. Lumina mă înţeapă în iriși, abia rezist asediului. Mă frec la ochi cu pumnii. Imediat însă tresar. Ba nu, sunt zguduit de un şir de seisme, de un şir de fiori. Privesc în jur şi nu văd pe nimeni.

-Pans, ce glumă-i asta?!

Nu-s fricos şi prost de felul meu, aşa cred, dar acum chiar mi se face frică. Mi se pare că, brusc, păşesc pe marginea unei prăpastii, mă clatin zdravăn în bătaia vântului şi-s pe punctul de a mă prăbuşi dintr-o clipă în alta. Pe pat, dacă mai sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, nu mă văd decât pe mine însumi. Şi totuşi! Şi totuşi, cearşaful e boţit în aşa fel încât îmi face impresia că pe el nu-i doar corpul meu. În plus, desigur, braţele astea fierbinţi care mă înlănţuie şi mă ţin captiv ca nişte lacăte. În plus, glasul ăsta inconfundabil pe care l-aş recunoaşte oricând cu ochii închişi dintre o mie şi unul de glasuri, aşa cum puiul de pinguin recunoaşte glasul mamei sale în mijlocul unei mări de glasuri şi aşa cum Pământul îşi recunoaşte Soarele în mijlocul a miliarde şi miliarde de stele. În plus, respiraţia asta care iese din trupul ei, căci numai respiraţia şi cuvintele ei miros a lapte cu cacao şi, uneori, a prune uscate şi, alteori, a cimbrişor. În plus, acest parfum. În plus, această respiraţie. În plus, acest oftat. Cearşaful intră-n convulsii, ai zice, parcă sub greutatea luminii. Braţe nevăzute mă strâng şi mai tare. Îmi crapă crapul de stupefacţie.

-Ce-i cu tine, iubitule, aud şoptindu-mi-se la ureche. De ce mă priveşti cu aşa mare înfricoşare?

Vocea ei mă înspăimântă şi mai tare. O secundă, două sper să nu fie adevărat. Arunc o privire spre baie, încă una spre balcon: sper s-o văd umblând pe undeva, dar numai s-o văd în carne şi oase. Dar nu, în baie şi pe balcon nu-i nimeni. Dar aici, lângă mine, este sau pare să fie cineva.

-Hristoase, bâigui, dă-mi-o înapoi!

Simt cum braţele mă eliberează încet, încet din înlănţuire. Mai presimt cum în făptura de lângă mine creşte uimirea.

-Ce-i cu tine, aud.

Mă frec la ochi încă o dată cu palmele şi cu pumnii, mă holbez în toate părţile, văd totul, numai pe ea n-o zăresc nici în întregime, nici măcar pe jumătate.

-Iubito, cred c-am înebunit! Nu te văd…, bâigui în culmea spaimei.

Mâinile ei îmi ating ochii, îmi pipăie pleoapele, îmi examinează irişii. Simt, de asemenea, sau, mai degrabă, bănuiesc că sunt privit cu atenţie.

-Nu vezi nimic, întreabă vocea ei uimită și îngrijorată și…

-Ba da, văd totul!

-Şi atunci?!

-Nu înţelegi, zic înebunit, văd totul, dar pe tine, culmea, pe tine nu te văd!!!

Ea chicoteşte ca un copil.

-Mă amuzi, văd că te ţii de glume încă din zori exact ca pe vremuri…

-Dar nu glumesc, ţip aproape isteric, chiar nu te văd absolut deloc!

Parcă o aud cum mă priveşte neîncrezătoare. Sigur, cum să creadă aşa ceva!…

-Păi, zice, eu sunt okay; şi apoi, adaugă cu jumătate de glas, eu te văd perfect…

-Bun, zic cu o fărâmă de speranţă, da’ pe tine însăţi te vezi?

-Sigur, doar nu-s stafie.

Deodată, văd salteaua patului adâncindu-se şi crescând ca nişte valuri.

-Nu pricep ce-i cu tine, mă dezamăgesti, azi chiar nu-mi mai plac glumele tale…

Deznădăjduit, mă ridic de pe pat şi mă reped spre locul pe unde presupun că trece ea spre baie. Întind mâinile prin aer, pipăi o vreme şi, în sfârşit, dau de corpul ei fierbinte. Stă nemişcată. Bănuiesc că mă priveşte din ce în ce mai şocată. O iau în braţe şi, pe nesimţite, mă podideşte plânsul. O strâng la piept ca pentru ultima dată în viaţă şi nu ştiu de ce presimt un deznodământ trist al fericirii noastre. Alung cu mâna gândurile negre, dar ele mă invadează neîndurătoare, pline de cruzime şi de adevăr. Ea îmi şopteşte la ureche sprijinindu-şi capul de umărul meu:

-Denis, mă îngrijorezi şi mă superi foarte tare; îmi vine să te mănânc, îmi vine să te bat… Iar după o mică pauză: Tu…, tu chiar nu mă vezi? Chiar nu mă vezi?! Poate pentru că nu mai însemn nimic pentru tine? Chiar ţi se pare că nu mai exist? Chiar crezi că pe lumea asta nu mai există viaţă şi dragoste şi pentru mine?…

-Nu mă certa, zic cu lacrimi in ochi. Te iubesc cum nici pe Dumnezeu…, dar pur şi simplu nu te văd! Dragostea şi vederea, vai, nu-i atât de simplu ca una s-o compenseze pe cealaltă. Fireşte, nu-i imposibil. Dă-mi puţin timp să înţeleg mai întâi şi apoi să mă obişnuiesc cu situaţia. Spun ce simt. Sunt îngrozitor de speriat, iartă-mă! Şi-apoi nu-s chiar aşa de sigur dacă mai sunt în toate minţile.

-Ah, şopteşte, ah, nu spune asta!

Mă sărută pe pleoape şi mă îndeamnă să încetez cu plânsul. Doar sunt bărbat, iar bărbaţii adevăraţi care nu-s fetiţe se zice că nu plâng.

-Uite, du-te la telefon şi cheamă camerista. Să vedem: ea ce părere are, exist sau nu exist…

-Bine, zic după un moment de derută, dar eu nu susţin că nu exişti!

-Bun, hai, du-te la telefon!

Ridic receptorul, formez numărul şi aştept cam o jumătate de minut. În fine, răspunde cineva.

-Alo, bună dimineața, aici recepţia.

-Bună dimineaţa, v-aş ruga să trimiteţi la 453 camerista de la nivelul patru.

-Vreo problemă?

-A, nu, nu, doar un mic serviciu.

-Înţeleg, în zece minute soseşte domnişoara Sonia.

-Vă mulţumesc.

-Cu plăcere.

Mă îmbrac cu gesturi mecanice ca un robot. Pun pe mine tricoul cu Jimmy Page şi blugii maro. Şi atât. Pans ezită să se acopere cu ceva. Halatul ei de noapte rămâne pitit sub o pernă.

-Tu nu pui nimic pe tine, întreb cu jumătate de gură.

-Ştiu eu…

*

De fapt, domnişoara Sonia soseşte în trei minute. Auzind soneria, tresar nervos. Ezit să răspund. Îmi bate inima de nu mai pot. Stau lângă telefon cu receptorul în mână, îmi privesc mâna tremurând, mă aştept ca dintr-un moment în altul să dispar şi eu pe nesimţite: mai întâi o mână, apoi un picior, apoi cealaltă mână, celălalt picior şi aşa mai departe. Mă simt devorat de gânduri negre. Clopoţelul sună discret încă o dată. Nu-s în stare nici să mă ridic de pe pat. Pans se ridică de lângă mine, o aud cum păşeşte desculţ pe pânza de gresie şi văd cum (se) deschide uşa. Sonia apare în pragul uşii. Deci, îmi spun, deci de văzut văd lumea… Sonia se uită la mine nedumerită. Îi examinez chipul cu atenţie: citesc pe el doar nedumerire, nu uimire.

-Cum aţi deschis, exclamă fata aruncând o privire furişă prin apartament.

-A, murmur ezitând, uşa era deschisă…

Pricep, în sfârşit, adevărul. Iar adevărul, ca niciodată, mă doare şi mă ustură de nu mai pot. Îmi vine să urlu. Mi se împăienjenesc ochii. Lacrimi fierbinţi îmi curg pe obraji. Îmi îngrop faţa în mâini. Mi se pare sau chiar o aud, într-adevăr, pe Pans şoptind dezolată: Aşa nu se poate trăi… Şi paşi… Paşi pe gresie ca şi cum s-ar scurge de undeva un firişor de apă… Însă nu curge nimic de nicăieri. Sonia se apropie de mine, îi aud paşii.

-Ce vi s-a întâmplat?

Se poate vedea cu ochiul liber tocmai de la Trabzon cât de îngrijorată e.

-Cu ce vă pot ajuta?

-Ăăăă, murmur cu totul şi cu totul fâstâcit, pierdut, nu-i nimic, d-şoară, vreau să iau micul dejun în cameră, te rog să-mi aduci nişte cereale cu lapte şi o cafea.

-Doar atât?

-Da, da…

-Bine.

Se îndepărtează cu paşi mici, dar în pragul uşii se opreşte.

-Sigur nu vi s-a întâmplat ceva?

-Sunt okay.

-Domnule Denis, v-aş implora să fiţi sincer cu mine…

-Sunt okay, întăresc, numai că încă mă smulg cu greu dintr-un coşmar.

-Aha, exclamă uşurată, deci asta era, bănuiam eu!

-Da, închei.

Iese nedumirită, trăgând uşa după ea. Un minut întreg nu-i aud paşii pe hol, pesemne că trage cu urechea la uşă. „Ah”, murmur dezamăgit, „femeile astea!…” Probabil mă aude. Căci imediat aud bătăi ritmice de tocuri de pantofi îndepărtându-se grăbit spre lift. Mă uit prin apartament. Nu mai simt nici o urmă a ei.

*

Pans, unde eşti?!

Ciulesc urechile. Ascult câteva secunde. Nici o mişcare. Undeva, într-o cameră de la trei sau doi, bubuie înfundat hiturile Europa FM.

-Pans, repet, unde eşti? Răspunde-mi!

Nici un răspuns, nici un zgomot, nimic. Înebunesc. Înebunesc. Alerg de colo, colo prin tot apartamentul. Cercetez fiecare centimetru cub de aer din toate încăperile, din toate colţurile. Pipăi fiecare fir de praf ce pluteşte în jurul meu. Examinez chiar şi tavanul, de parcă Pans… Nu-mi scapă nimic. În dormitor, în baie, pe balcon, în living şi sub pat, chiar şi-n sertare sau pe sub mese şi aşa mai departe. Învăţ apartamentul pe dinafară, de fapt, îl recapitulez, căci de ştiut îl ştiu cu ochii închişi. Îmi arunc o privire şi către mare, dar, îmi spun lămurit, e inutil, căci în mare nu are cum să se ascundă… Şi tot timpul jelesc ca un năuc zicând:

-Pans, te rog, arată-te, nu te juca cu sufletul meu, ai milă de mine, păcătosul, te rog! E chiar atât de greşit să iubesc şi să sper şi eu pe lumea asta? Okay, nu ţin cu orice preţ să te văd în momentele astea, dar vreau să te simt, să te ţin de mână, să te respir, să te strâng în braţe şi să-ţi ascult glasul. La naiba! Îmi doresc de-o viaţă să mor de dragoste, nu de disperare!…

Cinci, zece minute, poate mai mult, poate mai puţin, nici nu mai ştiu, răstorn apartamentul cu susul în jos. La un moment dat, îmi dau seama că trebuie să-mi arunc o privire, un strigăt şi pe culoar. Dar când deschid uşa dau nas în nas cu Sonia, cât pe ce s-o răstorn şi să-i vărs cana cu lapte pe sâni. Femeia mă priveşte uimită. Şi uimirea ei nu mai cunoaşte margini văzând dezastrul din apartament. Încep să-i tremure buzele. Cred că-i e teamă de mine sau pentru mine, nu ştiu…

*

Domnule Denis, sigur vă simtiţi bine?

Îmi arunc ochii pe culoar în sus şi-n jos, încolo şi încoace până la lift şi spre scări, îi culeg de pe jos şi mi-i pun la loc cumplit de dezamăgit. Sigur, ochii nu-s de ajuns, dar nu mai găsesc resurse în mine să caut, să mă amăgesc. În fine. Mă întorc în apartament şi, devastat de tristeţe, mă aşez pe pat. Uimitor ce multe tone îmi cântăreşte capul dintr-o dată! Un vuiet în creier, simt că mă desprind şi plutesc deasupra lucrurilor, simt că moare ceva în mine: fericirea, poate.

-Nu mă privi aşa… Pune platoul pe scrin şi lasă-mă singur, te rog.

Sonia mă priveşte mai departe cu ochi mari. Aşează platoul pe scrin, dar nu pleacă.

-Nu ies de-aici, nu ies până nu-mi spuneţi de ce suferiţi!

-Lasă-mă, te rog…

-Îmi pare rău, zice cu fermitate, nu pot să vă las singur în starea asta! Nu-mi place să văd cât de tare vă chinuiţi.

Şi adaugă aproape în şoaptă, dar pe un ton la fel de ferm:

-Dacă nu-mi spuneţi ce-i cu dumneavoastră, mă văd nevoită să-l chem pe domnul director ca să vadă şi dânsul ce prăpăd aţi făcut în apartamentul ăsta! Vă paşte o amendă şi-un scandal de toată frumuseţea!

Deşi pricep că nu-i o ameninţare serioasă (şi totuşi, cine ştie…) ţâşnesc spre uşă şi-o încui cu cheia. Mai ales în momentele astea nu vreau să-mi mai complic viaţa cu un scandal; deja viaţa asta nenorocită e mai complicată decât limba arabă şi nu mai înţeleg o iotă din ea.

-Nu, te implor să nu faci asta!

Camerista aduce monstrul de puf de pe balcon şi se scufundă în el punându-şi picior peste picior. Așează platoul pe scrin. Îmi întinde castronul cu cereale şi lapte.

-Celălalt castron pentru cine-i?

În aşteptarea răspunsului care întârzie vreo cinci, şase secunde simt cum pe fundul abisului inimii mele din nou încolţeşte speranţa. Poate, poate…, îmi spun şi privesc pe furiș în toate părţile. Poate că Pans e pe undeva pe aici şi poate că Sonia ştie asta… Dar Sonia nu-mi permite să mă îmbăt încă o dată cu apă rece:

-Păi, pentru mine, pentru cine crezi; mai vezi pe cineva pe-aici? Eu nu mai vad

Mă tutuieşte pentru prima dată cu cel mai firesc aer din lume.

-Nu înţeleg, mormăi foarte dărâmat sufleteşte.

-Vrei să spui că nu-mi permiţi să iau micul dejun împreună cu tine?

-A, nu asta, Doamne fereşte…

Mă fâstâcesc dintr-o dată, mă simt prost şi incredibil de copil.

-Bun, atunci spune-mi!

-Ce?

-Totul, zice ducându-şi cana de cafea spre buze.

*

Dau la o parte castronul; gust numai o picătură de lapte, atât. Nu mai am nevoi lumeşti, ci doar nevoi nepământeşti. Am nevoie de dragoste şi de prietenie; Hristoase, dă-mi-le Tu, căci singur, iată, nu le găsesc!… Cad pe gânduri. Sorb câteva guri de cafea. Nu ştiu de ce, parcă mă zguduie seisme lăuntrice. Tare mi-e teamă ca, în timpul poveştii, Sonia să nu se îndrăgostească de mine, eu să nu mă îndrăgostesc de ea. Sunt un povestaş care farmecă, dar de cele mai multe ori se lasă fermecat de ascultătoare. Şi teama mea provine din convingerea tot mai fermă cum că femeile seamănă cu păsările: cum te apropii de ele, cum îşi iau zborul. Mi-e teamă ca nu cumva în Sonia sau, mai precis spus, şi în Sonia să se ascundă un pescăruş care mai devreme sau mai târziu îşi va lua zborul. Mi-e lehamite să mai sparg minunate stoluri de păsări. O să ajung curând, în felul acesta, sperietor de păsări. Căci aşa s-a întâmplat mereu: toate stolurile de femei sau de păsări, la ivirea mea, s-au spart în miliarde de ţăndări şi s-au împrăştiat pe toată faţa pământului ca şi cum nici n-ar fi fost. Sorbindu-mi cafeaua, îmi trece prin minte gândul că femeile sunt tare diferite între ele. Nu ştiu ce ne-am face fără ele. Noi, bărbaţii, construim şi facem, chipurile, totul: fabrici, uzine, maşini, tehnologie, războaie, revoluţii, liturghii, capodopere, agricultură, industrii, fotbal, explorări cosmice, tehnologie, descoperiri, violuri, crime, construcţii, infrastructură, politică, administraţie, masacre, defrişări, traduceri, poluare, binele şi răul şi aşa mai departe. Dar ele ne construiesc şi ne fac pe noi, bărbaţii, bărbaţi. Şi lor le revine sarcina de a născoci dragostea şi puritatea pe lume. Căci dragostea şi puritatea nu pot izvorâ decât din frumuseţe, aşa cum mierea provine din flori, aceste relicve vii ale edenului pierdut. Rolul lor e crucial. Fără ele ne-am prăpădi în anarhie şi-am pieri în douăzeci și patru de ore. Femeile sunt sarea pământului. Bărbaţii seamănă moartea, femeile seamănă viaţă pe faţa pământului, asta ne apropie şi ne desparte. Nu ştiu ce ne-am face fără femei. Însă femeile sunt foarte diferite între ele precum florile dintr-o fâneaţă bine mirositoare. Cel puţin femeile din viaţa mea aşa au fost. Întâi, Pans, acea duplicitară fermecătoare. Eva însăşi, femeia cu o infinitate de feţe. Ana: femeie cu cinci continente în ochi. Maria: Venere şi Madonă, înger şi demon. Esther: nici azi nu ştiu dacă a fost femeie cu fluturi în pântece sau doar abur de ceai. Evele: coaste luate nu din mine, ci din coşmarurile şi obsesiile mele. Iar acum, Sonia. Deşi o observ de multă vreme, nu am o părere bătută în cuie despre ea. Mi se pare ceva între fecioară neprihănită şi târfă. Pare o figură coborâtă din paginile ruşilor: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Gorki etc. Acum copilă inocentă ce descoperă dragostea şi, implicit, lumea; acum femeie isterică în stare să părăsească bărbatul ce o iubeşte pentru a-şi rata viaţa alături de un depravat nenorocit; acum visătoare ce aşteaptă să răsară la linia orizontului soarele şi altceva, nici măcar ea nu ştie ce anume, poate fericirea, poate iubirea, poate…, nu, chiar nu ştie…; acum femeie angajată în slujba unei idei grandioase, în salvarea unui om, în schimbarea societăţii şi aşa mai departe. Acum pare cea mai vulnerabilă fată, iar în clipa următoare dovedeşte că e cea mai energică femeie de pe faţa pământului. Nu pot să-mi dau seama ce vârstă are. Experienţa de bărbat îmi dictează convingerea că e fecioară. Aş zice că are ceva sânge de rusoaică în vene. În orice caz, Sonia degajă o extraordinară măreţie siberiană. E şi frumoasă, e şi puternică, e şi vulnerabilă, e şi femeie deplină, e şi deşteaptă, e şi enigmatică. Dar nu ştiu de ce mă întind. Dacă am spus că e femeie înseamnă că deja am exprimat totul. În sfârşit. Lumea ar fi la picioarele ei dacă… De ce oare am senzaţia că aud dinspre ea (în ea?!) cum urlă marea… Poate că e doar o părere. Intimidează şi dă curaj, striveşte şi zideşte omul. Dacă aş şti că nu m-aş îneca, sigur m-aş arunca în valurile ei fără nici o ezitare. Sunt o lepră… Şi dacă sunt aşa, oare chiar m-ar urma în infern?… Deci, de nu ne-am îndrăgosti, ceruri, unul de celălalt… Clipocit de valuri izbindu-se furioase în babordul şi tribordul Evangheliei. Pescăruşi ţipând. Strigăte jalnice de cormorani. Deasupra mării ultimul soare fierbinte din anul acesta. Plajă vuind de turişti. Pământ pulsând de viaţă. Dinspre Georgia vin nori de furtună… Se vor risipi?… Deodată povestea începe să urle şi să clocotească în mine asemenea lavei dintr-un vulcan. Nu, nu mai pot ţine povestea în mine. Cutremure lăuntrice sparg stânci, lava incandescentă urcă spre suprafaţă şi dă pe dinafară. Întâi nori de cenuşă, apoi enorm gheizer de foc. Începe erupţia… Şi povestesc, povestesc totul și istorisirea durează o mie de ani…

***

În timp ce vorbesc, căci povestea chiar durează o mie de ani, timp suficient pentru ca să-mi vină inima la loc și să mă adun după trecerea de neînțeles a uraganului prin viețișoara mea amărâtă, Sonia mă privește cu mereu aceiași ochi mari. Uneori, o surpind aruncând priviri furișe și puțin nedumerite prin apartament. Chipul ei parcă spune: Şi dacă ea, de-o fi totul adevărat, mai e pe-aici, dacă umblă pe undeva, dacă ne privește, dacă ne aude?!…

-Liniștește-te, zic, nu mai e aici.

-De unde știi, șoptește.

-Nu-i mai simt parfumul…

Într-adevăr, nu mai simt parfumul Panseluței. Cine știe pe unde bântuie acum enigma ce-i poartă numele… Sonia rămâne, totuși, neliniștită; este, poate, nițel geloasă. Mă străduiesc fără prea mare chef, teribil de pustiit oricum, s-o fac să înțeleagă că nu mai are rost. Ea nu îndrăznește să mai adauge ceva. Privește doar, pierdută, marea. Şi, pentru prima dată, o privesc cu luare-aminte. Nu mai e fată, nu-i încă femeie. Se situează undeva pe la mijloc. De două săptămâni îmi dă târcoale ca o cățelușă cerșind încredere și puțină iubire. De tot atâta vreme o evit. Îmi dau seama acum cât de greșită-i atitudinea asta. Căci Sonia, într-adevar, nu-i doar o fată și jumătate; ea este și limanul de care am atâta nevoie. În plus, sufletul ăsta curat ar putea să-mi fie scut împotriva iluziilor. Ea, în comparație cu Pans, nu pare să fie o iluzie. Şi deodată, ochii stranii ai Soniei îmi amintesc de o fată de demult. Se produce în mine un fel de revoluție care îmi zdruncină nervii. Înfiorat de amintiri și uimit de jocul hazardului, zic:

-Tu ești, cumva, Natalia?…

-Ăăăă, da, cândva mi se spunea și Natalia… Pentru că semănam cu Natalia Oreiro. Dar numele meu adevărat este Sonia.

Surprind în ochișorii ei un licăr de fericire că am descoperit-o, în sfârșit…

-De patru ani te pândesc, Denis, de patru ani doresc să te întâlnesc. Dar tu m-ai ignorat mereu. Acum înțeleg de ce ai fost așa de orb, de ce nu m-ai văzut niciodată, nici măcar atunci când te uitai la mine…

*

Era în vremea în care pierdusem chiar și ultima fărâmă de nădejde că Pans se va întoarce vreodată la mine. Dar, pentru că aveam nevoie de dragoste, căutam o fată căreia să-i împărtășesc câte ceva din lava care clocotea în inima mea. În fiecare bărbat femeia vede alt bărbat, de unde drama doamnei Bovary; în orice femeie bărbatul vede aceeași femeie, de unde tragicomedia lui Don Juan. Pe Panseluța am identificat-o, pentru puțin timp, cu Natalia, viitoarea mea soție. Eram destul de crud și orb ca să pot pricepe că Natalia nu era o iluzie, că ea ar fi putut să-mi ofere, încă de pe atunci, nu o dragoste așa cum n-au mai fost pe lume, ci fericirea pură a vieții de familie. Natalia sosise tocmai din Chișinău și se înscrisese inițial la 9B, dar datorită băieților care-i făceau necazuri, se transferase la E. Era fiică de pianist, atâta aflasem despre ea, la fel ca Pans, iar chestiunea asta mi s-a părut un semn pe care n-am știut cum să-l interpretez. O frumusețe ca-n basme, brunetă cu ochi negri și părul foarte lung, natural, lăsat în libertate pe spate, cu un breton minunat și foarte curată, elegantă și așa mai departe. Un singur lucru făcea din ea cea mai stranie zână pe care o întâlnisem vreodată: ochiul drept îi era afectat puțin de strabism. Așa încât, la început, când n-am priceput despre ce era vorba, atunci când stăteam de vorbă cu ea aveam impresia că fata privea pe altcineva, nefiind, deci, interesată de subiect ori de mine, iar chestia asta mă necăjea foarte tare. Gurile spurcate pomeneau de un ochi de sticlă, dar eu refuzam să cread o asemenea grozăvie. O fată atât de stranie, atât de minunată încât, pentru că era la puțină vreme după atrocele 11 septembrie, aveam convingerea că nu putea fi vorba decât de unul dintre acei îngeri veniți pe pământ înainte de sfârșitul universal despre care vestise profetul Daniel. Trăiam încă sub impresia grozăviei din America. Am înțeles însă că nu era vorba de un înger, și m-am liniștit pentru o clipă numai pentru a lua foc în următoarea secundă, când, pe nesimțite am simțit-o strecurându-se miraculos în sufletul meu și-am început s-o visez și s-o doresc zi și noapte. Îmi plăcea să discut cu ea, căci era o fată foarte deșteaptă. Poezia lui Grigore Vieru a fost punctul de pornire al efemerei noastre întâlniri. Am regretat mereu că, într-o zi, din pur orgoliu masculin și, desigur, din prostie, am contrazis-o la ora de geografie pe tema raioanelor din Republica Moldova, chit că eu aveam, într-adevăr, dreptate, fapt ce, atunci, ei i-a provocat un disconfort teribil. Aflând că eram poet și cititor fanatic, fata mi-a citit poeziile, iar entuziasmul ei mi-a dat aripi. Într-o zi i-am împrumutat Ion și am fost fericit că a avut această șansă. Seara, înainte de a adormi, am luat hotărârea să-i declar, a doua zi, că o iubesc. Dar a doua zi ea n-a venit la primele ore, iar treaba asta m-a tulburat profund. Abia la penultima oră, la educație fizică, am văzut-o apărând. În imensa sală de sport eram eu, Bogo și încă vreo cinci băieți de la alte clase. Încinsesem o miuță și ne încălzisem foarte tare. În toiul jocului uitasem de ea. Iar când am văzut-o trecând pragul ușii am alergat la vestiare după un prosop. M-am șters repede de transpirație, de umezeală, nu și de miros. Apoi i-am ieșit în întâmpinare. Mă aștepta nedumerită. „De ce ai fugit?” „Ăăă… După un prosop…”, am șoptit.  Fata și-a deschis poșeta și a scos romanul. În vremea asta am privit-o vrăjit. Era splendidă, în fustă de lână galbenă cu o cămașă verde aproape transparentă prin care i se vedea sutienul și pantofi negri și mirosea a parfum de petunii, cam așa ceva. La tâmple, păru-i negru era ținut în frâu de clame în formă de fluturi. Mi-a fost dintr-o dată foarte, foarte dragă și mi-a venit să îngenuncheze în fața ei și să-i spun că o iubesc și așa mai departe. Am luat-o de mână și atunci ea m-a strâns ușor. „Ne văd băieții”, a șoptit cu glas sugrumat de emoție. Într-adevăr, băieții ne priveau din fața porții rânjind cu subînțeles. „De ce-mi dai cartea”, am zis, „nu ți-a plăcut?” „Ba da, foarte mult! Am citit-o azi-noapte…” Am fost surprins. Nu mai cunoșteam vreo fată care să citească barem, darămite să citească un roman de cinci sute de pagini într-o noapte! Am vrut să-i dăruiesc cartea, dar ea a refuzat categoric și atunci n-am înțeles nimic. Mi-am spus că nu se cuvenea să insist. „Azi ai lipsit…” Fata a lăsat capul în jos. Mi s-a părut că o îneacă emoția. „Ești incredibil de frumoasă azi”, am șoptit. Eram în flăcări. În clipa aceea am făcut comparația dintre ținuta ei de zână și treningul meu, dintre incredibilul ei parfum și transpirația mea și mi-a fost jenă. Am îndrăznit mai puțin. Apoi am ținut-o de mână și am rămas așa, privindu-ne cu dor, pradă amândoi unei tulburări extreme și unei tăceri stânjenitoare, vreo câteva minute. M-am gândit de multe ori, după aceea, că fata aștepta un semn de la mine, dar eu, vai, nu m-am priceput.  Deodată, fata s-a uitat la ceas și s-a schimbat la față: „Trebuie să plec! Mă așteaptă tata! La trei avem avion…” „Unde pleci?” „La Chișinău…O să-mi fie dor de …ăăă… voi. Guvernul nu i-a dat viză lui tata și…” Şi atât. A început să plângă și a luat-o la fugă spre ușă. N-am avut putere să mă duc după ea, deși mă durea cumplit sufletul că, gata, s-a isprăvit. Nu mi-a trecut prin gând să-i cer numărul de telefon, adresa, absolut nimic. Am presupus, pe urmă, că în ceasul acela am ratat întâlnirea vieții mele, că Natalia, cea de atunci, mi-ar fi oferit o fericire durabilă, nu o mie de efemere erzațuri ale ei. În fața băieților am simulat o liniște desăvârșită, dar acasă am urlat ca un animal ceasuri întregi fără  a mai putea repara ceva. Când am tras linie și am constatat că n-o văzusem pe Natalia decât două săptămâni și o zi și numai la școală m-am crucit, căci mi se păruse că pasiunea aceasta-efemeridă durase pe puțin șase veacuri. După câteva luni am răsfoit întâmplător Ion pe care-l uitasem pe un raft și pe ultima pagină a cărții am găsit un desen, inimă străpunsă de o săgeată, plus o lalea, și un mesaj în creion: „Mulțumesc pentru carte, Denis! Ești un băiat foarte simpatic! Love you! Cu drag,  Natalia”…

*

-Sonia, zic într-un târziu, te rog să mă crezi pe cuvânt că nici lumina nu-mi este mai necesară decât tine!…

Tresare. Şi când pricepe ce vreau să spun, în sfârșit, surâde fericită.

-Sper doar să nu te rănesc…

*

Sonia, zic după o veșnicie, mă ajuți să aranjez pe-aici?…

-Cu siguranță!

Şi parcă, ajutat de ea, mă desprind încet, încet de un coșmar. Punem lucrurile în ordine. Nu-i chiar așa de simplu. Căci apartamentul arată ca după bombardament. La un moment dat, Sonia dă peste lucrurile ei: o bocceluță, de fapt, cu cămăși, ciorapi, un corset, o fustă, două rochii, niște chiloței, o bluză și o brățară de argint. Observ cum i se îmbujorează obrajii, nu știu dacă de jenă sau de gelozie. Mie, bocceluța aia îmi pune un nod în gât. Sunt confuz și tulburat și năucit. Mă simt din nou îngrozitor de pustiit, confuz etc.

Deodată, chiar în timp ce punem scrinul la locul lui, soneria țipă strident. Mă reped să deschid, dar mă izbesc violent de ușă. Îmi amintesc că-i încuiată. Caut cheile, nu le găsesc prea repede. Le găsesc, în fine, pe televizor și deschid. Sonia mă ciupește de braț; speriată și tremurând de emoție și un pic de ciudă, mă ceartă în șoaptă:

-Chiar trebuia să încui ușa?!…

*

Pe culoar așteaptă Serj și o necunoscută.

-Intrați, zic.

Fratele meu ezită să facă un pas peste prag. Ne privește năuc rând pe rând fără să spună o vorbă.

-Nu intrați?

-A, ba da, zice Serj smulgându-se parcă dintr-un vis.

Şi intră.

-Luați loc…

-Okay.

Sonia (tremură, mititica, precum o vrăbiuță în ghearele vulturului) aduce de la frigider niște pahare și o sticlă de cola. Frate meu mă prezintă necunoscutei:

-Denis, fratele meu. Suzana, iubita mea.

-Îmi pare bine.

-Îmi pare bine.

-Suzana e fata din Arizona, știi…

-Da, da, spuneai aseară ceva…

Suzana, foarte prietenoasă și frumoasă și amabilă, mă surprinde, totuși, foarte neplăcut cu un:

-Tu ești Panseluța?…

Mă blochez. Un fel de vuiet îmi ia auzul. În inima mea, un vulcan neliniștit, clocotește lavă. Mă simt tare încurcat. Sonia, însă, foarte naturală:

-Sunt Sonia, o prietenă.

-Îmi pare bine.

-Îmi pare bine.

Bem cola și încercăm, fără prea mare succes, să ne simțim în largul nostru. La un moment dat, Serj, care fierbe încă de la sosire, îmi spune:

-Frate, vino puțin pe balcon, trebuie să discutăm ceva!…

Îl urmez stingher. Ajungand pe balcon, închide bine ușa, apoi îmi aruncă o privire care nu anunță nimic bun. Își aprinde o țigară. Apoi mă ceartă:

-Frățioare, tu chiar ești nebun?! Ce-i cu fata asta aici?…

-Păi, bâigui, știi…

-Nu știu nimic, zice furios. De ce-ai alungat-o pe Pans? Iar v-ați certat, ce naiba?!…

-Ce tot spui acolo… Nu ne-am certat.

-Atunci?!

-Atunci, mormăi eu pierdut…

-Explică-mi!

-Nu-i simplu… Poate n-o să mă crezi, dar Pans, cum să te fac să-nțelegi, nu mai există…

-Aiurea, nu mă lua cu fleacuri din astea!…

-Nu-s fleacuri, e adevărat, Pans sau, în fine, femeia de aseară a devenit invizibilă…

-Băi, ce dracu’ ai azi, nu te mai înțeleg deloc! Cum, invizibilă?…

-Da, invizibilă…

Mă străduiesc, foarte confuz, foarte nefericit, să-i explic inexplicabilul. Dar el nu mă lasă să termin.

-Invizibilă pe dracu’, mi-o retează nervos. V-ați certat, poate că ai lovit-o…

-Nu, nu, niciodată…

-Nu mă întrerupe! Doar adineauri am văzut-o în Golful Francez! Fugea pe plajă și plângea. Nici n-am îndrăznit să mă duc după ea. Era în costumul de baie. Dar mi s-a părut foarte disperată. Ce dracu’, parcă o adorai cândva. Dacă știam, nici nu ți-o mai aduceam aseară. Spune-mi, frate, de ce te porți în halul ăsta cu ea? Doar e o femeie incredibilă. Te-ai stricat, cumva, la mansardă? Ce-ai cu Panseluța? De ce ai alungat-o?!… Firește, acum pricep de ce! Sonia, doar…

Rămân cu gura căscată.

-Ce spui acolo, bâigui, cum pe plajă?!…

Mă agăț cu mâinile de balustradă și mă holbez spre Golful Francezului, dar nu zăresc nimic de la distanța asta. Lui Sergiu i se pare că intenționez să mă arunc de la balcon și mă prinde zdravan în brațe.

-Lasă-mă, zic, lasă-mă să văd marea!…

Vin și femeile pe balcon.

-Ce se întâmplă, întreabă, uimită, Suzana.

Sonia îl ia deoparte pe fratele meu și-i relatează din nou întâmplarea. Serj o privește și furios și neîncrezător, scărpinându-se în cap până la sânge și încercând să înțeleagă cine a înebunit, cine nu, dar furia i se topește văzând cu ochii. Eu însă sunt devastat. Mă așez jos în balcon, mă iau cu mâinile de păr și plâng și bâigui într-una:

-Nu mai pricep nimic, nu mai pricep nimic! Vreau și eu să mă omoare cineva!…

*

Frate-meu, om practic, pune mâna pe telefon și formează numărul firmei de securitate a trupei.

-Salut Ioane! Vino cu niște băieți la hotel. Păi, nu știu, cinci, șase, câți ai acum. A, nu, stai liniștit! E ceva serios, firește, însă nu chiar așa de grav. Trebuie să găsim o persoană dispărută. Mai multe îți spun când ajungi. Okay, okay…

Băieții sosesc în cinci minute. Frate-meu îi prezintă lui Ioan situația pe scurt:

-E vorba despre o prietenă, răspunde la numele Panseluța, uite aici niște fotografii. Trebuie s-o găsim cu orice preț. Acum o oră alerga pe plajă pe la Tropicana. Voi împrăștiați-vă și cercetați Costineștiul centimetru cu centimetru. Căutați și-n găuri de păianjeni. Să nu vă scape nimic!…

*

Coborâm în grabă pe plajă. La Obelisc ne despărțim. Serj si fata lui pleacă spre nord, iar eu si Sonia pornim spre sud. Plaja-i sufocată de turiști, la ora asta trebuie să fie în jur de cincizeci de mii de suflete. Mii și mii de chipuri, mii și mii de glasuri. Amețesc, iată, privind atât de mult, văzând atât de puțin. Ca de fiecare dată, în mijlocul mulțimii mă simt îngrozitor de singur. Sonia îmi atinge brațul aducându-mi aminte de tot și de toate. Mii și mii de chipuri, mii și mii de glasuri, așadar. Să cauți pe cineva aici e ca și cum ai căuta un ac pe fundul mării. Şi totuși. Alergăm, alergăm în jos și în sus, privim mii de chipuri, întrebăm în stânga și în dreapta, strigăm și chemăm ca nebunii. Turiștii reacționează diferit: unii ne înjură, mulți râd, puțini tac, alții-s indiferenți. Există însă și inși dispuși să ajute. Nici unul însă nu dă semne că ar fi văzut-o pe dispărută. Sonia mă îndeamnă să sun la 112, nu se poate altfel, poliția trebuie să rezolve cazul. Dar eu refuz.

-Sigur că da, politiștii ar rezolva cazul exact ca acum cinci ani îngropând dosarul în nisip; parcă-i văd cum mă acuză tot pe mine: ei, bine, prietene, ți-ai ucis iubita odinioară, iar acum ai ucis-o încă o dată!…

Alergăm desculț, așadar, pe nisipul fierbinte, sub dogoarea soarelui. Plaja pare să fie punctul zero în care se întâlnesc cele două aripi ale infinitului. Peste tot vezi chipuri străine, peste tot e veselie și haos, peste tot vezi infinita frumusețe umană. Peste tot sunt îndeosebi chipuri tinere, corpuri fragede. Alergăm spre sud, pășim grăbiți în sălbăticie. Ni se pare că lăsăm totul în urmă, nu doar hotelurile din Costinești și vilele din Schitu, ci lumea întreagă și viața însăși. Plaja devine tot mai îngustă, iar faleza pare tot mai semeață. Întâlnim pe ici, pe colo secte izolate de nudiști, pescari și hoți de fier vechi care, cu binecuvântarea guvernului, pun la punct ultimele detalii ale expediției de la noapte împotriva bietei Evanghelia. Întâlnim doi scafandri care se-ntorc dintr-o expediție făcută în larg la Peștera Râpanelor. Îi chestionez în câteva cuvinte mistuit de speranță.

-Nu, zice tipul blond, de două ore stăm în apă și nu mai știm ce se petrece pe pământ; îmi pare rău…

Celălalt, brunul, adaugă – cam cinic, mi se pare – privind fotografia lui Pans:

-În peșteră nu-i.

Îi lăsăm în urmă, ne continuăm drumul spre sud. Sonia mă încurajează mereu, mă îndeamnă să nu renunț, însă înțeleg din tonul vocii ei că mă compătimește, de fapt, iar chestia asta mă umple și mai tare de disperare. Mă gândesc, așa, la multe chestii. În primul rând, nu înțeleg cine se joacă cu mine… Oare chiar sunt o simplă piesă de șah pe tabla absurdă a lumii?… Iată, dacă lucrurile ar fi decurs firesc acum trebuia să fiu în avion în drum spre Uppsala (împreună cu Panseluța, poate) urmând ca mâine dimineață să mă întâlnesc cu Bjőrn ca să semnăm contractul ăla nenorocit!… Ceasuri în șir alergăm pe țărmuri sterpe mereu spre sud. Şi eu plâng. Şi urlu. Şi mă arunc în mare. Şi o chem pe Pans. Şi iar plâng. De la o vreme rămânem singuri între cer și mare și pământ. Sonia mă ține de mână și-mi spune pe unde să mergem, pe unde să mai cercetăm.

-Mă amăgești, mă amăgești!…

Sunt, dintr-o dată, furios pe ea și pe mare și pe lumea toată. Mă simt trădat. Mi se pare că toți se joacă cu mine. Mi-e teamă că toți vor să-și bată joc de mine.

-Nu, trebuie să te eliberezi de tristețe căutând-o pe Pans până la capătul lumii ca nu cumva să regreți mai târziu!…

Pășim în stațiunea Terra printre mii de turiști nemți, danezi și americani. Vorbim cu fiecare în parte și parcă totuși cu nici unul. Toți răspund cu solicitudine, toți vor să mă ajute, dar nici unul nu mă înțelege până la capăt. La helioport mă răpun primele îndoieli, primele remușcări. Mă îndoiesc din ce în ce mai tare că, într-adevăr, nu-s nici șapte ore de când am strâns-o în brațe și-am sărutat-o pe Pans. Remușcările mă mistuie fără milă când mă gândesc la ce suplicii o supun pe Sonia obligând-o, iată, să dea de urmele adevăratei mele iubiri. Însă simt că pur și simplu nu-mi pot stăvili setea de iluzii. Am mers, deja, prea departe ca să mă mai pot întoarce. Simt că nu mă pot opri. Pe limba de pământ dintre mare și lacul Tatlageac fata îmi spune, totuși, să ne întoarcem. Mi-e din ce în ce mai rău. Şi cel mai dureros e faptul că încet, încet îmi dispare din minte imaginea vie a lui Pans. A fost sau n-a fost o himeră?! Îngenunchez în fața mării cu aceeași înfricoșare ca-n fața infinitului. Nu mai zic nimic, nu mai gândesc. Privesc doar marea cu ochi mari. La ora asta, poate mai mult decât la celelalte, marea-i cumplit de indiferentă. Valuri mari și mici vin și izbesc violent faleza care azi le spulberă cu cruzime, dar maine, cine știe…

*

Şi ne întoarcem la hotel după opt milioane de ani. Pe drum nu scot un cuvânt. Mă uit doar în pământ, refuz să mai privesc cerul și marea, nu vreau să mai fiu rănit încă o dată. Sonia mă ține de mână, dar gestul ăsta mi-e indiferent la fel ca lumea întreagă; din când în când, îmi șoptește:

-Hai, nu mai fi supărat!…

Dar nu-i dau nici o atenție. Nu prea-i disting glasul de vuietul mării. La Vraja Mării ne întâlnim cu ceilalți. Însă nimeni nu-mi dă vestea cea mare. Dimpotrivă. Ioan, un tip cam necioplit, se străduiește un sfert de ceas să ne convingă pe toți că Pans pur și simplu nu există:

-Ați visat, băieți. E de la bere sau de la căldură. Vi s-a părut…

*

Târziu, în noapte, ajung la hotel. Cum intru în cameră mă prăbușesc pe pat fără un cuvânt. Sonia vrea să se retragă în camera ei, dar eu îi fac semn să rămână. Singur, simt că aș exploda de disperare. Şi toată noaptea mă chinuie insomnia și remușcări înspăimântătoare. Nu pot rămâne întins prea multă vreme în pat pentru că cearșaful și amintirea ei mă ard și-mi smulg sufletul bucățică cu bucățică. Nu reușesc să închid un ochi pentru că mi se pare că, astfel, aș pierde ceva prețios din viața aceasta.

În sfârșit, aici, în temnița asta involuntară, am șansa de a medita la stranietatea vieții mele. În fine, aici am ocazia de a căuta un răspuns complet la întrebările care mă frământă de-atâta amar de vreme: de ce sunt vânat continuu; de ce eu nu pot fi fericit; care-i treaba cu moartea; de ce nu merit o iubire durabilă; în ce păcate grozave am căzut, cui am greșit atât de rău și de ce nu reușesc să obțin absolvirea; de ce nu pot trăi fără femeie și de ce mă bântuie teama că ea nu e, din nefericire, decât o fantasmă; mai rezist, oare; cine sunt eu, de fapt; cine m-a aruncat aici, în lume, și, mai ales, de ce; de ce nu pot urâ niciodată până la capăt; de ce nu pot zbura și pe tărâmul celălalt ca să mă vindec de moarte; de ce iubește Sonia un ticălos ca mine etc.

Mă prăbușesc jos, pe balcon.

Închid ochii și aștept. Răspunsul ăla, fie el confuz ori contradictoriu, va veni el, oare?…

Mă vânează multe ființe. De ce, încă nu știu. Sunt eu, oare, un animal de pradă bun de stârpit de pe fața pământului? În orice caz, mă simt ca un fel de tigru inofensiv și rănit pe care îl vânează toată lumea. Cu ce drept mă vânează toți?   Nimeni n-are dreptul să-mi răpească liniștea și să-mi zdruncine echilibrul, nimeni n-are dreptul să-mi știrbească libertatea și firimiturile de fericire. A fi fericit uneori poate fi o povară. Ai grijă ce-ți dorești. Eu vreau să fiu fericit, dar vreau o fericire durabilă, nu una infinită. Nu vreau să mor de fericire, dar nici de disperare… Moartea, când nu te minte, e foarte firească și-i un prieten bun care nu te lasă niciodată la greu. Ce este ea? Cred că moartea este o libertate completă pe care eu, deocamdată, nu o merit… Nu știu dacă merit o iubire durabilă. Sau poate că o merit, dar nu îndeajuns. Şi totuși, cine-a întâlnit o dragoste care să dureze cu adevărat mai mult de două morți? Nimeni. Iubirea nu durează prea mult întrucât ea se dizolvă ca lumina ce vine spre mine de la o depărtare foarte mare și, în mod limpede, nu-mi atinge niciodată inima cu adevărat. Văd cum vine dragostea, dar ea nu mă atinge niciodată. Așa cred. Eu, cel puțin, nu o simt făcându-și loc temeinic în sufletul meu… Păcatul meu este copleșitor și, din acest motiv, îl privesc cu ochi goi de cârtiță și totuși nu-l văd, nu-l înțeleg, nu-l accept, nu-l simt. Oare la ce se referă el?… Femeie, nici lumina nu mi-e mai necesară decât tine. Nu pot trăi fără tine, fără corpul tău, fără sufletul tău, fără valurile vocii tale, fără micile tale viclenii, fără parfumul tău amețitoare și întotdeauna altul, fără carnea ta fragedă, fără geloziile tale, fără depresiile tale și fără marile tale explozii de fericire, fără bosumflările tale caraghioase, fără părfumul tău straniu de mamă și fiică, fără alintul tău, fără prezența ta copleșitoare, fără ochii tăi mereu tulburători și fără incertitudinile tale. Intru în panică, firește, căci mă gândesc că tu nu ești decât o fantasmă frumoasă care nu ține niciodată prea mult. Şi, din păcate, uneori, chiar ești numai o iluzie drăgălașă. Iată, eu n-am avut parte decât de niște fantasme, nu de niște femei în adevăratul sens al cuvântului… Nu cred că mai rezist. Dar poate ca încă mai rezist. Nu știu, să vedem… De fapt, eu sunt un fariseu, nu un vameș… Aruncat aici, în lumea aceasta, de către nimeni și de către oricine, recunosc că sunt puțin amețit și probabil că niciodată n-o să pot ieși cu adevărat din starea asta. Îmi privesc corpul, îmi citesc sufletul, îmi contemplu gândurile și nu înțeleg absolut nimic. Ca și cum aș privi o sticlă în care, deși există ceva, nu pare să fie nimic… A urâ, nu-i vorbă, e minunat. Numai că, atunci când urăști numai pe jumătate, sentimentul ăsta devine cumplit. Căci ura poate decădea atât de mult până-ntratât încât poate aluneca spre dragoste… Şi dacă moartea nu se mai sfârșește niciodată?…

A fi singur: cel mai hidos lucru care i se poate întâmpla unui om. Anahoreții din pustie nu-s așa de singuri, căci în jurul lor dansează draci, zboară îngeri. Dar eu sunt foarte singur. Îngerii nu-mi sar în ajutor, căci nu îi invoc. Nici diavolii nu se apropie de mine, căci chiar și pe ei îi înspăimântă singurătatea mea. Adesea mă întreb cu cutremur dacă nu cumva eu chiar sunt singur, daca nu cumva am fost întotdeauna singur și dacă nu cumva făpturile iubite de mine mă bântuie numai în vise. Să fiu, oare, singur în realitate? Să-mi fie, oare, populată viața cu ființe numai în vise? Ah, dar mi-e atât de rușine că mă plâng!… Mi-e frică de întuneric și de singurătate. Niciodata n-am crezut c-o să mi se întâmple asta tocmai mie. Nu mai sting lumina. Şi ca să nu văd fotografiile de pe pereți, fotografiile ei, țin ochii închiși…

Sonia, fată frumoasă. Un sentiment de iubire copleșitoare mi-o face roabă, prieten, călăuză, stăpân și maestru. Nu știu în ce măsură sunt vinovat pentru dragostea ei…

*

Bântui apartamentul ca o stafie. Dar cel mai multe clipe de disperare mi le petrec pe balcon mângâiat fiind pe dinafară și pe dinăuntru de briza nopții. Privesc și ascult marea. Pe plajă se plimbă în sus și în jos băieți insomniaci și îndrăgostiți și atât de norocoși că iubitele lor nu sunt iluzii, ci carne și sânge și adevăr. Iar valurile mării vin încoace – de dincolo de moarte, dincoace de carne – și apoi se retrag nehotărâte în larg. Şi-n lumina neonului de pe balcon vin mii și mii de insecte de noapte și mai ales fluturi care dansează electric deasupra mea, în fața ochilor mei, cât mai aproape de mine. Din când în când mă întorc în cameră ca să mai torn niște alcool pe gâtlej și ca s-o privesc încă o dată pe Sonia, această femeie aparută din senin în viața mea și pe care n-o meritam sub nici o formă. Cineva ia de la mine dragoste cu o mână, cineva îmi dă dragoste cu cealaltă. O femeie apune, o femeie răsare, acum e tristețe, acum e bucurie, niciodată nu vei muri de tristețe, niciodată nu vei exploda de fericire. Femeia iese din tine, tu ieși din femeie și te întorci în ea ori de câte ori ți se face dor de paradis. Tu ești puternic, ea este frumoasă. Tu ești mic, ea te face mare. Tu ai doi ochi și ești drept, ea are mai mulți și e înțeleaptă. Tu privești mai ales dincolo de toate, ea privește mai ales dincoace de linia orizontului. Tu zidești, ea crează. Tu vorbești, ea ascultă; tu taci, ea înțelege. Tu trăiești pentru ea, ea trăiește pentru tine. Tu scrutezi enigme, ea însăși e o enigmă. Tu oscilezi între plus și minus infinit, ea preferă certitudinea punctului zero. Tu cerșești dragoste, ea ți-o oferă. Tu ești în stare să-ți dai viața pentru ea, ea e în stare să-ți dea o altă viață în loc. Nu contează că ești frumos sau urât, nu contează că e frumoasă sau urâtă. La început a fost un supercontinent și după aceea s-au născut continentele; la început a fost un om și abia după aceea s-au născut fii și fiice. Tu ești bărbat, ea e femeie și-i de ajuns pentru a crea o lume, o istorie. Sonia, ce nume, ce femeie, ce minune! Ori de câte ori o privesc mi se pare că ascult Mozart. Îi pipăi coapsa, picioarele, mâinile, sânii, fruntea și somnul și nu mă mai îndoiesc că, într-adevăr, chiar cânt la pian o simfonie fantastică despre stele și îngeri… Doarme risipită printre cearșafuri. Uimitor cât de relaxat ești când dormi și, mai ales, cât de vulnerabil ești în fața pericolelor ce pândesc din toate părțile. Te abandonezi în brațele hazardului. Printre tivurile draperiei se strecoară lumina lunii. Razele lunii pipăie piciorul dezgolit al fetei. Sunt gelos pe razele lunii. Cu spaimă în suflet acopăr piciorul cu un tricou. Mă dezbrac. Îmi scot cămașa, pantalonii și sosetele. Ca și cum mi-aș scoate blana ca un animal, ca și cum mi-aș decoji scoarța crapată ca un cireș. Rămân gol și vulnerabil în fața morții. Dacă – în clipele astea – moartea m-ar surprinde gol m-aș umple de rușine. Sunt un stârv care cerșește dragoste. Mă așez pe pat. Salteaua scârțâie ușor. Zgomotul sperie un păianjen care, cu picioare lungi și albe, parcă fuge în toate părțile.

Şi în lumina lunii, pe neașteptate și sub infuiența alcoolului o văd pe Pans și mă simt extrem de fericit. Încep să plâng ca prostul. Ea respiră ușor și egal. Ce ciudățenie un corp care doarme!  Suflet amorțit. Indiferent în fața dezastrelor. Dacă am muri cu toții în timpul somnului… Femeia doarme captivă într-un somn sinucigaș. Nu se apără. Nu știe ce se petrece în exterior. Nu știe nimic despre pânda morții. Oare ce se întâmplă cu Pans acum?… Pe unde umblă ea? Cu cine stă de vorbă? Ce vede? Ce peisaje o vrăjesc? Ce muzică ascultă? Pe unde zboară? Pe ce pajiști aleargă? Ce stele privește?!… Sunt gelos pe visul creator care înseamnă pentru ea mai mult decât mine. Printre cearșafuri se-ascunde corpul gol. Iar goliciunea nu rezolvă nimic, ci complică totul. Simt cum îmi explodează inima. Mă îngrop în saltea ca într-un mormant. Pans mă simte. Deschide ochii. Surâde. Fără nici un cuvânt, îmi ia mâinile și le sărută. La colțul patului ne pândește moartea. Între cearșafuri uităm de moarte și de viață, de tot. Până aici încă nu pătrunde moartea. Morții îi e tare frică de dragoste. Iubirea e singura armă pe care o avem împotriva vrăjmașei. În rest, totul e incoerență și neputință. Pielea femeii miroase a nu știu ce, a ceva frumos, a pădure de conifere. Pe undeva ne pândește pădurea (Oare și fiarele pădurii?). Îmi șoptește un cuvânt pe care nu-l aud, dar îl simt și-l înțeleg, căci îl aștept de multă vreme: „Eu nu sunt o himeră…” Ne sărutăm și râdem și plângem; la urma urmei, dragostea e un joc serios, dar un joc.

Dar, dintr-o dată, simțim cum ne desparte moartea. Pe neașteptate. Nu știu cum s-o fi strecurat aici, între noi. Mi se pune un nod în gât și-mi vine să urlu de disperare. „Nu vreau să te pierd și pe tine!” Dar Pans nu renunță la fel de ușor. Îmi cere să nu mă las învins așa de ușor. E simplu să trăiești ca un laș, dar mai dulce e să mori ca un erou. Or, nu poți fi erou fără luptă. Şi ne aruncăm sfidător împotriva morții. Până aici a ajuns omenirea și n-a avut curajul să treacă mai departe. Să înfrunți moartea și s-o faci de rușine punând-o la stâlpul infamiei ca să râdă de ea vântul și secolele. Numai prin dragoste. Ne înarmăm cu dragoste și luptam, iubindu-ne, până în zori.

Nu-i ușor. Săgețile vin de pretutindeni. Flăcările ne ard până și aerul pe care îl mai avem de respirat. Dar e un război frumos.

“Trebuia să nu fi știut aritmetica pentru a învăța cifrele numărându-ți alunițele de pe trup”.

Dar, iată, nu e Pans. E Sonia!… Şi fără să o mai trezesc fac dragoste cu ea și totul se petrece cu atât de multă duioșie, încât simt cum se topește nefericirea în mine și cum mă nasc din nou. Torn în pântecele ei fierbinte toată recunoștința de care sunt în stare pentru că în ea o văd încă o dată pe Pans. Şi Sonia visează mult, e neliniștită și vorbește în somn. Şi e fericită. Şi se prostește ca un copilaș. Repetă de mai multe ori culorile negre, culorile negre și nu-s pelicani, o, nu, nu-s pelicani. Şi mă gândesc, așa, în noapte, la întâmplările astea în care eroul parcă nu-s eu, ci un individ care e obligat să poarte pe umeri cerul însuși sau altă nefericire fără margini. Brusc mi-amintesc că-i duminica. Iar cerul, marea, stațiunea, plaja, vapoarele…

*

Ies în zori pe balcon ca să privesc lumea, ca să înțeleg lumea. Nu-i simplu. Văd, în primul rând, o lume care nu se termină nici aici, nici dincolo de stele. Totul începe cu o plajă. Aici începe viața, aici începe moartea. Aici începe totul, aici nu se termină nimic. În Golful Francez deja țipă pescărușii. Epava arată ca o epavă pe care trăiesc fantomele și mor cormoranii. Un bărbat face jogging pe plajă împreună cu samoyedul lui de zăpadă. În larg un corgou gigantic, ai zice că cineva a pus Ucraina în containere ca s-o mute pe un pământ mai bun peste nouă mări și nouă țări, rănește pentru o clipă marea, apoi dispare spre sud ca și cum nici n-ar fi; mă întreb, totuși, cum va putea o mare atât de mică precum Marmara să facă față unui gigant ca acela… Linia orizontului e atât de subțire încât din ea nu vezi decât singurătatea și depărtarea; linie de neînțeles (să fie, oare, o altă plajă, un alt început?…) ce unește și nu desparte marea și cerul. Exista nori, dar nu-i vezi decat deasupra orizontului. In rest, cer senin. Şi, deodată, cerul adineauri livid se aprinde ca o torță și arde mocnit în fața singurătății noastre. Marea însăși devine agitată. La fel, cormoranii de pe epavă nu mai au astâmpăr, iar nerăbdarea lor prevestește parcă sfârșitul lumii sau nașterea unei lumi mai bune. E momentul de glorie al păcii. Neliniște pe mare, neliniște în cer, neliniște pe lume. Nisipul plajei strălucește umed și pur și pare o icoană de sticlă pe care calci desculț cel puțin cu sufletul și cel mult cu privirea. În zori. Acum e clipa când îți vine să mori de mulțumire că, iată, de-o viață trăiești viața pe care n-o meriți nici pe jumătate. Şi tot acum îți vine să crăpi de fericire sărutând o femeie. Devii mult mai bun văzând cum moartea, totuși, nu-i nesfârșită ca marea și că, poate, nici marea nu ține până la marginile lumii… Fuge noaptea, vine ziua. Piere demonul, sosește îngerul. Apune luna (deși nici nu-ți dai seama când și cum), răsare soarele. Iar soarele-i la început o pată albă sau, cine știe, poate chiar o spinare de afalin ce vine de pe fundurile mării ca să urce pe culmile gloriei. Şi soarele urcă pe cer drept și biruitor pe mânzul asinei. Şi de la el până aici, pe plajă, umbra lui de foc îmi arată calea pe care nu voi merge, poate, niciodată. Şi, dintr-o dată, mă pomenesc în mijlocul unei lumi curate ca lacrima și mi se pare, așa, că toți oamenii – pe care încă nu-i văd mișunând pe aici, dar pe care-i ghicesc – sunt, toți, deopotrivă, niște mielușei fără nici o vină în inimile și-n sufletele lor.

*

La un moment dat, la un moment dat!… Cum mă întorc în cameră, aud telefonul mobil bâzâind înăbușit în buzunarul gecii. Sonia, care-i trează de ceva vreme și descoperă uimită, dar și fericită ce i-am făcut și mă mustră șăgalnic din ochi, răspunde numaidecât.

-Aaaloo… Da, Sonia… Unde, pe faleză? Okay, venim imediat!…

Îmi aruncă o privire încinsă în care observ și bucurie și ură și gelozie și neliniște și o grămadă de alte spaime.

-Ştii, zice gâfâind, au găsit-o pe Panseluța…

-Cum, bâigui și un milion de sentimente amestecate mă izbesc subit din toate părțile năucindu-mă pur și simplu. Dau cu ochii de cearșaful boțit de corpurile noastre și cearșaful mă arde. Mi-e rușine, nu îndrăznesc să mai dau ochii cu mine însumi. Fata zice:

-Băieții ne așteaptă în golf la Stabilopozii Roșii… Dar, știi, adaugă delicat aproape în șoaptă, i-au găsit numai corpul, nu și sufletul…

*

Nu pricep, însă nici nu mai îndrăznesc să pronunț o silabă. Ne îmbrăcăm în fugă: eu, cu tricoul Cappella și cu blugii grena; ea, cu treningul verde. Luăm un taxi până la Azur, iar de acolo o luăm la goană pe plajă ca apucații. Turiștii ne privesc nedumeriți sau, unii, pur și simplu indiferenți.

-Iar tipii ăia cu dispăruta, auzim ici și colo.

Plaja începe să se aglomereze și pe ici, pe colo deja nici nu mai ai unde pune un deget. Ne descălțam și abandonăm adidașii și sandalele pe plajă. Desculț în nisip goana e mai simplă și parcă mai firească. Şi-n vremea asta marea ne însoțește spre sud ca o martoră credincioasă a tristeții şi-a derutei noastre. Încă de departe observ mulțimea adunată pe plajă. Grăbim pașii. Îmi bubuie un clopot în piept, altul în creier. Sonia mă strânge de mână și-și mușcă buzele ca să-și înăbușe un țipăt. Habar n-am ce se petrece în sufletul ei, probabil seceră moartea. Eu însumi sunt extrem de confuz. Un gând îmi poruncește să mă întorc din drum și să încep o nouă viață alături de Sonia, un altul – mai agresiv, mai câinos – îmi dictează cuvânt cu cuvânt să merg mai departe. Iar marea (iar marea!) e tare agitată în golf. Valuri și valuri în spumă izbesc stabilopozii și țărmul rupând din țară puțin câte puțin. Răsăritul soarelui confirmă încă o dată realitatea că, privită de pe țărm, marea-i albastră; privită de sus, marea-i verde; privită de pe epavă, marea-i tulbure; privită din adânc marea de lângă tine-i limpede, iar marea de lângă celălalt e întunecată. Şi totul – marea, pământul, cerul, omul însuși – pare umbra unui curcubeu întunecat. Plaja de culoarea cenușii, nisipul fin sau grunjos, oasele antidiluviene devenite în timp lemn sau piatră sau cenușă, cadavrele de pui de delfini, algele verzi-cărămizii, urmele efemere lăsate de turiști la fel de efemeri. Pe dig ciripesc păsări mici, în larg pescuiesc și fac gălăgie păsări mari. Vântul din sud aduce un zvon de bătaie de clopot: e limpede, începe liturghia la Sfânta Elena sau e zvon de înmormântare. Zăresc un cargobot stingându-se ca o scâteie departe în larg, abia îl vad, abia îl aud. Dincoace de linia orizontului (să fie, oare, orizontul o altă plajă mai albă, mai pură?…) e o singuratăte înspăimântătoare. Te trec fiorii în fața nemărginirii. Iar orizontul e sufocat de nori, pesemne acolo marea-i fierbinte și aburii ies din ea și urcă la cer ca o ploaie inversă formând nori și roiuri de nori ce înconjoară pâmântul de la un capăt la altul. Oameni și câini privesc și latră marea de pe faleză, apoi dispar în ceața depărtării unul câte unul. Pe plaja de sticlă ne tragem sufletul o clipă, apoi mergem mai departe. Încă cinci sute de metri. Ioan, cu sângele-i rece din totdeauna, ne iese înainte și, în puține cuvinte, ne spune cum stau lucrurile:

-Un scafandru amator din Terra, unu’ Matei, a găsit-o întâmplător acum o oră pe fundul canionului. Se pare că s-a aruncat în gol de la adâncimea de 2,5 metri de pe Stânca Aterinelor. A găsit-o inconștientă în abisul ăla și după ce a adus-o pe țărm a reușit să o facă să respire pentru vreo două, trei minute. Adineauri însă și-a pierdut cunoștința din nou. Salvamarii și medicii de la SMURD încearcă totuși s-o resusciteze, deși semnele vitale-s tare nenorocite…

*

Mă apropii cu pași mici parcă în reluare. Nisipul fierbinte mă doare și mă arde. Parcă pășesc printr-un tunel în care cuvântul de ordine-i spaima. Arunc din nou o privire fugară spre mare și, dintr-o dată, văd marea altfel. Marea mi se pare înfricoșătoare. Intru în panică în fața acestei planete mobile care urcă și coboară haotic și care dintr-o dată pare extrem de puternică și primejdioasă, nu știi la ce să te aștepți de la acest monstru dezechilibrat și dezarticulat și infinit. Aspectul furios al mării mi se pare dintr-o dată a fi, în realitate, rânjetul morții. Căci moartea nu are un chip, ci un miliard de chipuri diferite, iar marea poate fi, uneori, unul dintre ele. Sonia aleargă înainte să dea o mână de ajutor, căci n-are numai vagi cunoștințe de medicină, ci și sufletul mare. Mă strecor și eu cu cutremur printre turiști. În stânga și-n dreapta aud țipete, murmure, sfaturi, ordine, imprecații, plânsete, tăcere și cuvinte de neînțeles. Iar acolo, în mijloc, unde valurile mării se sting și se retrag fără putere, zace Ea. Şi, Doamne, ce frumoasă mai e!… Niciodată n-am văzut un cadavru mai fermecător. Dintr-o dată, scafandrii se dau la o parte, iar medicii își trag sufletul. Şi unii și altii-s epuizați și așa mai departe. Sonia se întoarce spre mine uimită și, parcă, răvășită de fericire (chiar o fi adevărat?…).

-Trăiește!

-Poftim?…

Nu am cuvinte ca să descriu amestecul de fericire și groază din mine. Îngenunchez lângă preafrumoasa, mă aplec peste ea și-o privesc în ochii albaștri. Izbucnesc în plâns, nu mă pot stăpâni.

-De ce-ai făcut asta, țip, de ce-ai făcut prostia asta?!…

Însă ea mă privește cu niște ochi străini pe care nu i-aș recunoaște niciodată. Înteleg că ea nu mă vede, deși mă privește. Înțeleg că, de fapt, ea privește cerul și că, în orice caz, nu-mi mai aparține. Încearcă să spună ceva (mie sau cerului?), dar nu înțeleg un cuvânt, căci e prea multă omenire, e prea multă mare în jur.

-Iartă-mă, strig, pur și simplu nu te înțeleg, nu înțeleg!…

Sonia îmi sare în ajutor. O mângâie pe frunte pe nefericită, încearcă să-i culeagă cuvintele de pe buze într-un tub de medicamente, dar în zadar. Un salvamar mă dă la o parte cu gesturi cam brutale.

-Prietene, e totul pierdut!…

-De ce, de ce, protestează Sonia.

Într-adevăr, corpul Panseluței devine livid și, spre stupoarea generală, extrem de urât. Vrea să pronunțe o literă, un cuvânt, dar se îneacă și vomită nisip și apă și sânge. Matei încearcă încă o dată s-o ajute, dar nici el nu mai poate face nimic. Îi privesc pe medici, îi rog în genunchi să-mi salveze logodnica, dar toți îmi spun niște cuvinte aiuritoare:

-Domnișoara e moartă de prea multă vreme…

Mulțimea mă privește ca pe un nebun cum și sunt, probabil. Merg în genunchi de la un om la altul și cerșesc un ajutor care, nu știu de ce, mi se refuză cu obstinație.

-Vă rog, bâigui, salvați-o, e și ea un om și merită să trăiască, vă implor, salvați-o doar de data asta!…

Oamenii fug de mine, oamenii își bat joc de mine, oamenii îmi ignoră suferința. Stârnesc mila și ironia oamenilor, iar asta mă aduce în pragul nebuniei. În plus, nu-mi vine să cred ce se petrece cu corpul sărmanei Panseluța. Dintr-o clipă în alta devine tot mai hidos, ăsta-i cuvântul. Ochii ei albaștri – nimeni nu cutează să-i închida – privesc fix cerul și devin tot mai bulbucați, de parcă ar fi ochii unei spânzurate. Cadavrul – ei, bine, nu mai e nici o îndoială – miroase, ce nefericire, din ce în ce mai urât. Oamenii își acoperă nările și gura cu prosopul sau cu tricoul și, după un mic moment de ezitare, se îndepărtează unul câte unul. În scurt timp pe plajă rămânem eu, cadavrul, Sonia și salvamarii. Medicii pleacă și ei, căci pe autostradă un accident în lanț, se pare, un carnagiu…

*

Începe furtuna. Plaja, cât vezi cu ochii, redevine pustie. Marea, cât vezi cu ochii, redevine sălbatică. Nori mari cât orientul vin dincoace de orizont și cuceresc cerul, apropierea și depărtarea. Lumina piere de pe fața pământului și se lasă noaptea. Urletul mării aproape că-mi ia mințile. Urlând și eu din toți rărunchii, o iau la goană, intru în valuri și ameninț marea cu pumnii. Valuri mari mă izbesc violent și, pentru o clipă, îmi pierd auzul și văzul. Bâjbâi prin tăcere și prin întuneric și, culmea, peste tot dau numai și numai de apă. Şi totuși, nu mă potolesc. Izbesc marea cu pumnii și cu picioarele și când dau peste vreun petec de aer îmi reiau tirul verbal împotriva ucigașei. Mă scufund pe fundul canionului vrând și mai mult nevrând, căci un curent puternic mă trage în adânc. Deschid ochii și pentru câteva clipe văd iarăși. Păduri de alge și stânci verzi și roșii dansează deasupra mea la lumina fulgerelor cumplite ce luminează, pentru o fracțiune de secundă, nu doar pământul și cerul, ci și marea până la adâncimi nebănuite. Şi mă scufund. Înghit apă. Rămân fără aer. Parcă o piatră de cinci tone mă apasă pe piept și parcă cineva mă sugrumă. Şi, uneori, mi se pare că o zăresc pe preafrumoasa Pans care îmi face semn s-o urmez tot mai jos, spre abis. Şi, o, Hristoase, să-i vezi rochia de purpură, la fel de splendidă, Doamne, precum ochii tăi!…

*

Salvamarii mă aduc la țărm și-mi dau palme ca să-mi vin în fire. Mi se face respirație gură la gură, mi se apasă violent pe coșul pieptului, de parcă și-au pus în gând să mă strivească. Şi dintr-o dată vărs apă și nisip. Matei urlă la mine, dar nu din răutate sau dintr-o pornire violentă, ci numai ca să-l aud în toiul uraganului:

-Ce vină are marea?!…

Iar Sonia mă izbește cu pumnii, oarbă de-atâta plânset și plouată pân’ la oase, țipând disperată:

-De ce-mi faci una ca asta, ticălosule, de ce-mi faci una ca asta?!…

Şi plouă și fulgeră și ninge și picură cu flăcări. Între cer și pământ, pe verticală, mai există o mare. Şi în valuri delfinii fac ultimul salt luându-și, parcă, adio. Îmi vine să urlu de regret că nu pot ridica mâna, că nu pot mișca un deget pentru a le mulțumi, pentru a-mi lua adio. Delirând, întreb ce s-a făcut cu Pans, căci nu-i mai zăresc nicăieri cadavrul. Visez sau nu, înainte de a-mi pierde cunoștința, ori aud într-adevăr sau numai mi se pare că aud ceva de genul: Aruncat în mare?…

*

La 7 dimineața, luni sau marți sau miercuri, nu știu, brațe puternice mă iau pe sus și mă depun în Peugeot-ul 206 CC.

-Mergem acasă, îmi șoptește Sonia de cel puțin trei mii șase sute de ori. De multe, multe ceasuri habar n-am ce se întâmplă cu mine. Un soi de sleire generală mă sufocă și mă adoarme. Sar dintr-un coșmar într-altul, strig înăbușit și plâng. Deschid ochii și gura, vreau s-o privesc pe Sonia și să-i vorbesc, dar pur și simplu nu pot face nici una, nici alta. În ochișorii ei o văd pururi pe Pans și parcă Pans mă cheamă la ea, undeva, în mare… Ca într-un vis aproximativ n-o văd pe Sonia, ci văd o străină care, chipurile, îmi vrea răul și mă înspăimântă; la fel, vreau să-i spun străinei ceva, dar din mine nu iese nici un cuvânt, deși pronunț o mulțime de cuvinte fără șir.

-Liniștește-te, îmi șoptește.

Decapotabila pornește în trombă și, după un slalom grăbit prin parcarea hotelului, se înscrie în traficul aglomerat de pe Meduzei. Ioan conduce cu priceperea-i bine știută, dar Sonia îl roagă de mai multe ori să reducă viteza.

-Fii calmă, zice frate-meu, deocamdată nu depașim 50…

Şi ca-ntr-un vis văd marea. Iar marea – cealaltă jumătate vie a planetei – aci îmi zdruncină nervii, aci mă umple de dragoste. Mii de turiști, multă lene, mult soare, multă odihnă, mult calm, multă distracție. Muzică pe plajă. Femei frumoase. Bărbați cu corpuri de granit. Copii fericiți. Castele de nisip. Căței. Ochelari de soare. Sâni goi. Splendori, nu oameni. Desigur, panică în fața planetei mobile pe care aci o vezi așa, aci o vezi altfel și care, totuși, prin nu știu ce minune e mereu aceeași. Farmecul eternității. Valuri ce se sting la picioarele fetelor, valuri învinse parcă de nemărginirea frumuseții. Prospețime, tinerețe, veselie. Frumuseți nebănuite pe care le vezi pentru a mia oară, dar nu le pricepi nici pentru a-ntâia oară misterul. Aici iei pulsul tinereții, aici simți clocotul sângelui și aerul strengăresc al vieții adevărate. Aici vezi întâia dată cât de diverși și, totodată, cât de asemănători sunt oamenii. Blândul soare, generosul soare presară lumină și viață peste lumea asta ivită parcă din spuma mării. Pământul e locuit și lucrat, iar marea în paragină-i lăsată în voia vântului care-o mătură mai tare sau mai slab de la un capăt la altul. Singurătatea mării deprimă, dar frumusețea și pilda ei îți mântuie sufletul. Gânduri simple. Ce singură, ce frumoasă-i marea; ce simplă-i frumusețea ei!… În fața mării nu trebuie să-ți cauți cuvintele, căci cazi în derizoriu; aici trebuie să-ți exprimi sentimentele profunde în cuvinte simple sau în melodii fără cuvinte. Marea, adică infinitul… Secretul e s-o privești mult, secretul e să nu te mai saturi de ea.

Ioan virează la stânga, apoi se angajează pe expresul de coastă. Accelerează puternic, în câteva secunde mașina trece de bariera celor 100 km/h. Drum întins. Aerul pur, ca prin minune, mă înzdrăvenește cumva.

*

Deodată, Serj își scoate ochelarii de soare; perplex, se freacă cu pumnii la ochi, apoi întinde brațul spre larg.

-Hei, strigă, ce mai e și asta?!…

Ioan reduce viteza și oprește într-un refugiu. Sărim cu toții din mașină și alergăm până la maginea falezei. Nu înțelegem ce se întâmplă, așa, dintr-o dată. Pe șosea trec mașini spre nord, spre sud, dar nu le mai auzim. Privim cu ochi mari cum, dincoace de orizont până la pădurea de stabilopozi de la baza falezei marea cea calmă și albastră devine extrem de agitată și neagră. Sonia se agață strâns ca o liană de brațul meu și tremură. Frate-meu nu încetează să-și frece isteric ochelarii de soare și ochii; una, două se întreabă cu voce tare dacă-i orb sau nebun, dacă visează… Iar Ioan, speriat chiar și el, fără îndoială, înjură ca să-și ascundă spaima:

-La dracu’, la dracu’!…

Eu însumi sunt șocat, însă mă țin tare pe picioare pur și simplu pentru că nu știu cum să reacționez, cum și ce să gândesc despre treaba asta. Simțim cu toții, cred, cum marea devine subit primejdioasă și ostilă. Așa stau lucrurile. Şi – chiar în momentul în care Ioan mormăie un Hai să ne cărăm de-aicilea, dracului – marea înebunește. Dintr-un milion de puncte diferite ies tot atâtea spinări și cozi de pești mari și tot atâtea capete de femei. Dar numai eu, se pare, aud grozăvia din apă.

-Ascultați, zic și întind mâinile spre mare.

O simfonie uluitoare se ridică din apă. Din păcate, o aud numai eu.

-Chiar nu auziți, întreb și mă mir și regret profund și-mi vine să explodez de necaz că numai eu mă bucur de atâta splendoare.

E ceva de vrajă. Nu, nu-i o simplă melodie și nu-i nici măcar o singură melodie. Sunt milioane de melodii îngemănate într-una singură. Sfârșitul (și începutul) oricărei speranțe. Într-un fel, totuși, mă cutremur în fața privilegiului de a fi singurul pământean care, iată, are acces la splendorile nebănuite ale împărăției apelor. Un milion de femei frumoase mă cheamă în lumea lor ca să-mi ofere pe tipsie dragostea sau eternitatea, la alegere. Rămân interzis în fața simfoniei metal care, dintr-o dată, apucă universul cu două milioane de mâini-stele și-l învârte deasupra capului meu, îl învârte până când devine o muzică și mai pură și de un miliard de ori mai frumoasă, până când pur și simplu se închide ca un ochi, până când nici nu mai există. Şi-n mijlocul nimicului cosmic stau eu, un grăunte de materie, și știu că în mine se ascunde întreaga materie după explozia universului de adineauri și mai știu că-i de ajuns să spun un singur cuvânt ca să declanșez nașterea și moartea în mine, adică pretutindeni. Nu-i nici o diferență între muzică și tăcere, căci și tăcerea e muzică dacă știi cum s-o asculți, căci și muzica e tăcere dacă știi s-o respecți când pici în mrejile ei. Mă simt ademenit la marginea universului mort care-și doarme somnul de veci în marea înghețată. Mă simt ademenit către punctul de unde începe și unde se sfârșeșc timpul și speranța. Mă simt îndemnat să declanșez o explozie copleșitoare în mine însumi. Îmi clocotește spiritul, îmi vibrează urechile, mă înec în atâta muzică, nu mai știu nimic. Exclam în delir:

-Ce divinitate jalnică mai sunt și eu!…

Şi, dintr-o dată, iat-o!!! Din pliul universului mort din mine însumi iese și vine încoace Panseluța, un spectru cât o amintire. Vine spre mine nu cu viteza luminii, nu cu viteza melcului, ci, mult mai repede și mult mai încet, cu viteza dorului. Şi după câțiva ani-lumină sau după câțiva centimetri ne întalnim. Întind mâinile spre ea, dar n-o pot atinge. O contemplu, dar n-o pot privi, căci pe jumătate-i invizibilă, pe jumătate nu există. Simt cum îmi crapă capul, prea multe tristeți îmi dansează în creier. Şi, la sfârșitul speranței, încep să urlu:

-Înebunesc, înebunesc! Fir-ar să fie, lasă-mă să te ating, lasă-mă sa te privesc! De ce dispari puțin câte puțin din mine?! Nu te-am modelat eu dintr-o coastă și dintr-o bucată de hârtie?! Pentru ce dispari?! Chiar nu ești femeie? Panseluța! Esti, oare, muzică?! Muzică… Muzic… Mu… M…

*

Vedem cum pleci dintre noi, povestește Sonia. Îți eliberezi brațul, mă împingi cât colo și dai să te arunci de pe faleză în mare. Cât pe ce să-ți zdrobești capul de stabilopozi. Sergiu abia are timp să te agațe de tricou. Ioan se holbează de pe margine când la mare, când la tine incapabil de vreo reacție. Abia când încep să țip ca din gură de șarpe la el își vine în fire și-l ajută pe fratele tău să te ridice de pe peretele stâncii. Te ridică cu un efort îngrozitor, Hristoase, parcă ai cântări o tonă, parcă te-ar trage de picioare o sută de fiare ale mării. Sirenele se apropie cu miile de țărm și, deși nici unul dintre noi nu aude decât vuietul mării, înțelegem cu toții că tu auzi ceva. La un moment dat, după ce-ți recapeți cunoștința Sergiu te lovește cu pumnii plângând disperat. Ticălosule, urlă, numai de atâta ești în stare?!… Însă Ioan îl oprește îndată, căci o sirenă se poartă nespus de straniu. Cocoțată pe cel mai mare stabilopod sirena ne privește cu ură și bâiguie un uluitor De ce-l bați? Trebuie să adaug, totuși, că la început nici unul dintre noi nu-i sigur dacă sirena chiar vorbește sau doar țipă ca un delfin, dacă nu cumva auzim cuvintele astea pur și simplu de frică. Şi totuși!… Auzim încă o dată acel umitor și parcă de data asta mult mai agresiv De ce-l bati? Ăă, exclamă fratele tău din cale afară de uimit. Ioan murmură un timid Întreabă de ce-l bați pe DenisPăi, bâiguie bietul Sergiu, nu-l bat! Sirena, nemulțumită de răspuns, adaugă: Te știu! Şi-i limpede pentru toată lumea cum caută în memorie ceva informații despre fratele tău. Dar faptul că, până la urmă, nu reușește să-și amintească ceva o scoate din sărite. Cu coada-i lungă lovește apa și o ploaie de apă sărată ne udă pân’ la piele. Cămașa mi se lipește de corp și, prin pânza udă, mi se văd sânii. Brusc, sirena pare extrem de interesată de mine. Sare de pe un stabilopod pe altul cu o ușurință uimitoare și, după nici zece secunde, mă pomenesc cu ea lânga mine. Încremenită cum sunt, nu știu cum să mă apăr, cum să mă feresc de ea. Îmi pipăie sânii și un soi de neliniște îi umbrește o clipă chipul frumos. Mă întreabă, privindu-mă în ochi: Ești mamă? Clatin din cap în semn că nu, nu-s mamă. Deci n-ai pui, repetă, iar răspunsul meu negativ pare s-o nemulțumească profund. Apoi mă lasă în pace. Şi se apleacă peste tine. Te miroase, te pipăie, îți examinează brațul rănit, te privește și pronunță de mai multe ori niște cuvinte care mă umplu cumva de gelozie: Om frumos, bărbat al mării Ioan, nesimțit cum îl știi și văduv flămând, nu-și poate lua ochii de la sânii și de la sexul sirenei. Chiar și eu mă simt vrajită de ea, căci pur și simplu e un exemplar de o frumusețe copleșitoare. În vremea asta Sergiu care sta mai departe în genunchi lângă corpul tău inert repetă stupefiat: Tu ești Panseluța!… Prima dată, sirena nu-l aude fiind prea preocupată cu examinarea brațului tău rănit, culoarea sângelui pare s-o fascineze. Dar când frate-tău îi pronunță încă o dată numele sirena enervată la culme îl lovește extrem de violent cu coada și-l aruncă de pe faleză între stabilopozi. Cu un nume: așa ia sfârșit frumusețea, așa începe ura. Imediat mii de sirene se înghesuie pe țărm și în nici un minut îl sfâșie pe nenorocit. Uite-așa începe nebunia. Încep să urlu ca o dementă, mă gândesc îngrozită la Suzana, vai, ce va face biata fată când va afla?… Ioan aruncă cu pietre în bestii, firește fără nici un folos. Căci sirenele nu se sperie cu una cu două și devin extraordinar de agresive. Urlă cu miile acoperind vuietul mării. La fel, sirena își dă arama pe față. Începe să ne lovească și pe noi, dar eu mă feresc la timp, iar pe uriașul Ioan nu l-ar doborâ nici uraganul Katrina. Înebunesc de furie văzând cum sirena – acum un pește blestemat, nu o femeie frumoasă – se luptă cu Ioan pentru corpul tău ca și cum tu ai fi fost prada sau proprietatea ei. Alerg în mijlocul drumului, dar pe expresul pustiu nu trece decât un autotren; șoferul, un ucrainean nenorocit, mă ia drept prostituată și mă întreabă de preț, dar pentru că-l fac animal mă înjură și pleacă mai departe; nici un moment ticălosul nu pare să observe ce se întâmplă pe faleză și pe mare. Şi după aceea șoseaua rămâne pustie ca după apocalipsă. Alerg ca nebuna la mașină și, pentru că nu găsesc bâta de baseball iau chitara. Ajung la timp. Sirena tocmai îi sfâșiase cu ghearele-i nenorocite coapsa lui Ioan, iar uriașul căzuse pe buza prăpastiei. Ridic chitara și izbesc cu toată puterea de care-s în stare de capul sirenei. Chitara se face țăndări, iar bestia se prăbușește într-o baltă de sânge la picioarele tale. Pentru cinci, șase secunde se lasă o tăcere absolută pe lume, nu se mai aude nici vuietul mării, nici respirația pământului, nici freamătul cerului. Două milioane de capete de sirenă ies atunci din mare și patru miliaone de ochi ne privesc cu mare înfricoșare. Şi atât. Şi după tăcere urmează iadul. Sirenele și marea înebunesc. Sute de mii de sirene se înghesuie spre țărm, sar cu milioanele pe faleză și ne înghesuie spre buza prăpastiei. În mijlocul dezastrului mă simt dintr-o dată furioasă și, poate tocmai de asta, foarte puternică. Ioan, urlu, ridică-l pe Denis!… Ioan își adună ultimele resurse și mațele de pe jos și te ia pe umeri. Cu gâtul chitarei fac un culoar prin mijlocul bestiilor. La început, doar. Căci după câteva momente de panică, sirenele își recapătă pozițiile. Mai avem zece, unsprezece metri până la mașină, iar situația devine tot mai disperată. Amenințați din toate părțile, nu știm cum să mai procedăm. Sirenele deja se înghesuie până în mijlocul expresului și alte mii continuă să iasă din mare urlând ca scoase din minți. Cadavrul sirenei le schimonosește fețele și din niște făpturi preafrumoase devin rând pe rând cele mai hidoase creaturi. Privește marea, țipă Ioan cu o voce de nerecunoscut. Mă întorc spre mare și constat cu stupefacție o proliferare delirantă a epavelor. Există Evanghelii identice cu miile, câte sirene tot atâtea epave. Privind epavele văd cum, pe nesimțite, marea devine tot mai mare; marea invadează cerul și pământul și eu, ce grozăvie, nu pot lua nici o măsură împotriva ei, nici nu mă pot apăra înțelegând. Nici azi nu știu cum ajungem, într-un târziu, pășind din coșmar în coșmar, la mașină. Ioan te așează pe bancheta din spate alături de mine, apoi pornește mașina în trombă. După un moment de ezitare, sirenele invadează stada și ies în calea masinii și nu par să nu se sperie cu una cu două de zgomotul motorului, nici de sunetul isteric al claxonului. În mijlocul dezastrului Ioan găsește, totuși, din pură întâmplare o soluție. Pune un CD cu muzică, derulează puțin și dă casetofonul la maximum. Au auzit atunci sirenele tunet după tunet. Şi îndată vocea incredibilă a sirenei Sharon den Adel mătură pământul, cerul și marea până la celălalt capăt al orizontului. Iar Sharon reduce la tăcere mugetul sălbatic al mării și urletul sirenelor. Rând pe rând, sirenele se retrag spre marginea falezei și se aruncă în mare nu înainte de a privi încă o dată mașina, această sirenă nemaivazută care poruncește și înspăimântă. Pornim, în sfârșit. Şi mergem așa o vreme spre nord. Tu îmi faci o mică bucurie recăpătându-ți cunoștința. Dar, în același timp, îmi provoci o mare tristețe, căci una, două mă întrebi de Pans și întinzi mâinile ca să îmbrățișezi marea… Nu parcurgem nici două sute de metri că ne și pomenim cu mii de sirene care invadează iar faleza ieșindu-ne înainte. Nu se lasă păcălite cu una cu două, zice Ioan scuipând o înjurătură ce zguduie și marea și iadul. Şi încă o dată marea clocotește de vuietul acela de neînțeles. În fine, înțeleg că eu și Ioan auzim doar un vuiet, un urlet nedeslușit, dar că pentru tine vuietul nu-i un vuiet oarecare, ci chiar cântecul sirenelor. Iar reacția ta e mai mult decât elocventă. Întinzi mâinile spre mare, te zbați și vrei să sari din mare. Ioan e nevoit să-ți dea un pumn în ceafă ca să te potolești. Iar eu, negăsind alte soluții, îți iau capul în brate și-ți acopăr urechile cu sânii. Ioan, săracul, pierde mult sânge, dar chestia asta îl înfurie și mai mult și scoate toți dracii din el. Menține casetofonul la maximum, iar simfoniile Within Temptation, Nightwish și Epica acoperă cât de cât cântecul sirenelor. Şi-n apropiere de farul Tuzla se petrece sfârșitul mult așteptat. Izbăvirea. Glasul de Mefisto al lui Mark Jansen trezește din amorțire cormoranii de Tuzla care, toropiți de dogoarea soarelui, refuză să mai pescuiască la vremea amiezii preferând să devasteze lanurile de grâu și pescăriile oamenilor. Ioan accelerează până într-atât încât mă îngrijorează. Şi deodată văd cum se ridică din far și din lanuri și de pe epave milioanele de cormorani flămânzi de carne, însetați de sânge. Străpungem aerul cu peste 200 km la oră. Însă nu îndrăznesc să-i atrag atenția lui Ioan să încetinească. Căci, nu-i așa, în spate ne așteaptă un pericol mai mare. Şi-apoi șoseaua-i pustie. Într-un târziu, îmi arunc o privire înapoi și văd cum cormoranii dezlănțuiți atacă sirenele. E o priveliște înfiorătoare ca-n filmele lui Hitchcock sau ca-n tablourile lui Munch. Bestiile la început se luptă cu păsările, dar în scurtă vreme înțeleg singure că poartă un război pierdut; e un măcel; sirenele rămase pe țărm, mii și mii, sunt ucise de păsări, iar celelalte se scufundă înfricoșate în mare. E de prisos să adug că marea capătă nuanțe de purpură devenind o mare aproape în întregime roșie. Iar tu?… Tu cazi din nou într-un somn greu, într-un abis fără fund și nu te mai trezești decât peste două veacuri, aici…

Somonul

Standard

În temnița cărnii nu se simțise niciodată așa de bine duhul lui Enoh ca în acele clipe, față în față cu Stăpânul zilelor și cu Fiul Omului și în mijlocul miriadelor de cete de îngeri. Punând mâna pe brațul aceluiași serafim cu șase aripi și cu șase voințe și cu șase puteri cu glas mare și cu lacrimi de fericire în ochi și-a exprimat dorința de a rămâne în eternitate în mijlocul sfinților. Dar serafimul, zâmbind cu blândețe, a zis: „Încă nu ți-a venit timpul pentru a petrece laolaltă cu sfinții. Trebuie să te întorci pe pământ ca să zămislești un fiu și să transmiți, astfel, prin el, binecuvântarea strămoșilor mai departe. Întoarce-te, deci, pe pământ, îmbracă-te iarăși în carne și zămislește un fiu! Şi după aceea vom veni după tine ca să-ți împlinim dorința!” Şi în clipa aceea, universul a devenit un nemărginit ocean și duhul călătorului în stele s-a odihnit într-un somon. Şi în jurul somonului Enoh erau miliarde și miliarde de somoni și cu toții străbăteau oceanul într-un banc uriaș pe care oceanul însuși abia, abia putea să-l încapă. Se îndreptau către origini mânați de instinct. Nici o stelă nu arăta, în mijlocul oceanului, cărarea adevărată spre șuvoaiele de baștină și totuși nu exista somon care să nu știe încotro s-o apuce, chiar dacă ar fi străpuns bezna din adâncuri cu ochii stinși ca orbii. Fiecare somon era mânat de o forță necunoscută, de un fel de brânci al unei conștiințe universale. Imperiul acvatic părea străpuns de un fluviu de carne aflat într-o cutezătoare căutare a izvorului vieții. Şi dintr-o dată, după o călătorie de un sezon sau după o mie de ani bancul de somoni a ajuns în ape străvezii și fiecare călător a avut, în sfârșit, posibilitatea să își privească cu luare aminte tovarășii de drum. Somonul Enoh a văzut, atunci, cu uimire cum alături de el călătoreau vietăți fără număr, nu doar somoni, ci mii și mii de creaturi în cele mai bizare forme, așa cum pe pământ fiind nici nu puteai să-ți închipui chiar dacă ai fi trăit o mie de ani și ai fi călătorit în toate zările. Străpungea apele mânat de dorința din ce în ce mai mistuitoare de a depune mai degrabă icrele ca să sădească odrasle pe lume și apoi să se pregătească pentru întâlnirea cu moartea. Simțurile lui îi descriau deja minunățiile apelor natale, splendorile apelor în care te-ai născut și în care nu-i doar o frumusețe, ci mai ales o datorie să-ți dai sufletul pentru ca trupul tău părăsit de duh să hrănească viețuitoarele și peisajele patriei. Adulmeca, deci, încă din inima oceanului mirosul de cetini de pe înălțimile fiordului, adulmeca urșii care, flămânzi și prăpădiți de nefericire, așteptau deja la cascade, adulmeca cercurile desenate în văzduh de vulturi, adulmeca vânturile ce pogorau spre valuri din munții înzăpeziți, adulmeca netezimea pietrelor din pâraie, adulmeca incredibila puritate pierdută a copilăriei. Şi în mijlocul milioanelor de frați Enoh se simțea fericit. Balenele ucigașe, în zare, descriau semicercuri peste valuri, dar masivitatea și ferocitatea lor nu erau argumente serioase pentru a face cale întoarsă. Somonii, deci, înfruntau pericol după pericol, evitau cu grație fiecare capcană întinsă de mulți sub insiprația răutății și înaintau către înspumatele și repezile șuvoaie de baștină. Şi după o călătorie situată incert între efemeritate și eternitate peștii au ajuns acasă. Enoh însuși și-a recunoscut cu ușurință patria, cu siguranță cea mai nostimă bucată de pământ de pe fața planetei și nu o dată, ci de mai multe ori s-a întrebat cu cea mai mare gravitate cum a fost posibil să rătăcească în oceane o viață întreagă departe de neprețuita casă a părinților. Îl fascinau brazii de pe stânci: cât orgoliu, ce splendoare, eternitate mirosind a rășină! Ar fi dat orice numai ca să se cațere pentru o clipă între cetini, dar condiția de pește îl împiedica să facă saltul visat peste stânci. Ce bine ar fi fost dacă peștii n-ar fi beneficiat, ironic, de dorințe! Munții, văzuți de sub valuri, păreau zugrăviți de îngeri cum se profilau așa de măreți pe ceruri. Vânturi năpustindu-se dinspre zăpezile veșnice cu miros de continente înghețate. Veverițe țopăind din creangă în creangă pe maluri. Pâraie prăvălindu-se proaspete și reci de pe stânci. Nori curgând pe oceanul albastru din înălțimi. Urși nepricepuți în teribilă goană după prada atât de alunecoasă. Sălbăticie neviolată de trecerea omului. Exista pe lume o făptură care, în apele prunciei, procura, totuși, bucurii mai mari: numele ei era Edna. Ființă după care Enoh mergea de ani și ani, de la celălalt capăt al oceanului, și căreia, în mijlocul atâtor milioane de ispite, îi fusese extrem de credincios. Ființă care îi procura pururi iubire senină, mulțumire sufletească și certitudini. Ființă de care nu l-ar fi despărțit decât moartea, dar și ea numai pentru o clipă. O iubea. O visa. O dorea. Edna purta în pântece rodul dragostei lor și era pregătită să elibereze icrele în apele liniștite de acasă. Nu mai era multă cale până acasă. Dar iată că la pragurile strămoșilor, ultimul obstacol în calea fericirii, așteptau cu dușmanie cei mai fioroși urși de pe fața pământului. Asemenea sutelor de cutezători, Edna sări peste praguri și se înfipse definitiv în șuvoiul de acasă. Enoh, însă, ezită. Oare de ce?! Oare de ce i s-a tulburat sufletul dintr-o dată, de ce i s-a făcut teamă?! A privit în ochii ursului din calea lui și n-a văzut în ei altceva decât perfidie și cruzime și s-a temut. Trebuia, totuși, să ajungă acasă și să o ajute pe Edna la zidirea căminului. În timpul saltului și-ar fi dorit să își acopere ochișorii cu pleoape ca să nu mai vadă, dar nu se putea bucura de o asemenea fericire. Fatalitate sau nu, se pomeni în colții ursului și, iată, ursul acela era moartea. Invadat de regrete, așa se simțea. De unde atâta tristețe după o nesfârșită serie de extaze?! Pentru ce să vină moartea atât de devreme când nici nu dăduse brânci neamului său spre viitor, când nu încredințase cheile împărăției unui fiu după rânduială?! Şi apoi, Edna… Cum și când se transformase fericirea în oroare, ordinea în haos, certitudinea în incertitudine nu putea înțelege Enoh. Sentimentul sfârșitului nu mai era un simplu presentiment, ci zugrăvea realitatea însăși. Sub labele ursului șuvoiaiele se colorau în roșu. Strivit de colții fiarei, corpul somonului se ușura de sânge. Întuneric și putoare, asta îl aștepta pe bietul Enoh dincolo de colții feroce. Straniu că încă nu simțea nici o durere. Limba ursului îi acoperi ochii și pentru o clipă nu mai văzu nimic. Se făcu liniște pe fața pământului. Şuvoaiele au tăcut într-o clipă. Frumusețile pământului natal s-au refugiat fulgerător la capătul lumii. Şi în mijlocul tăcerii iată că în întuneric explodă o lumină orbitoare și glasul bunului Fanuel pronunță cuvinte uimitoare: „Iată, Enoh, am sosit la rugămintea mamei tale! Şuvoaiele astea coboară nu din munți, ci de pe obrajii Barakăi. Dacă nu te întorci degrabă lumea va fi înecată de plânsul măicuței tale. Deci grăbește-te! Încă nu ți-a sosit vremea să te desprinzi de trup, încă nu ți-ai încheiat socotelile pe pământ. Dar când îți vei pune ordine în viață, când vei lăsa moștenire pământului un fiu și stăpân, când vei fi arde ca flacăra și numai răcoarea cerurilor te va putea stinge, când se va răci dorul de lume din tine și numai ororile Şeolului vor fi în măsură să îți topească inima, când îți va fi foame de spațiu și îți va fi sete de timp, când nu vei mai respira aer, ci dragoste, când vei aspira nu către limita omenescului, ci către infinit, când vei fi credință pură, când    atunci voi veni să te iau. Asta va fi curând. Voi veni să te iau. Tu să te pregătești. Să te cureți. Să te purifici. Să-ți închei socotelile. Să-ți plătești datoriile. Să te smulgi din pânzele care te leagă de materie. Să pregătești pergamentele, condeiul și apa de funingine. Să îți iei adio de la neamuri. Să spui la revedere părinților, soției și pruncilor. Să îți iei rămas bun. Eu, Fanuel, voi veni curând, așa să știi…” Tăcerea se lăsă din nou peste cel mai nedumerit suflet din univers. Se simți smuls din fălcile ursului de mâini puternice și aruncat la celălalt capăt al pământului. Vuia văzduhul în jur, vânturile se fereau cu grație din calea călătorului. Se făcea ca un fel de culoar în fascinante culori pe care Enoh îl străbătea cu viteza luminii către o destinație necunoscută și totuși, așa presimțea, extrem de familiară. Şi deodată, la orizont se ivi ca din neant Hermonul, un diamant colosal, măreț ca întotdeauna. Zăpezile veșnice îi dădeau un aer de venerabil patriarh și Domn în fața căruia nu puteai decât să îngenunchezi cu evalvie recunoscându-i, astfel, splendorile fără egal pe suprafața pământului. Şi iată, acolo, întins pe zăpadă și păzit de un corb alb, zăcea trupul inert, pulberi de zăpadă aduse de vânt îl acopereau cu pături subțiri. I se făcu subit un dor mistuitor de sărmanul lui trup. Bun, rău, neputincios, nevrednic, păcătos, îngreunat de murdării și de prea mult omenesc, era trupul lui în care a locuit o viață, trupul datorită căruia a cunoscut dragostea, frumusețea, adevărul, ordinea, dreptatea, trupul care i-a slujit pentru a înmulți binele pe lume. În clipa aceea universul a devenit un nețărmurit văzduh, un munte îmbrăcat în zăpezi eterne și un trup acoperit de omăt și duhul călătorului în stele s-a odihnit în trup… Când inima a început să bubuie, când în timpane s-au năpustit vuiete, când pleoapele înghețate s-au dezlipit și lumina i-a înțepat dureros ochii Enoh s-a ridicat din nămeți și mânat de entuziasmul întoarcerii acasă a urcat pâna la altar, a adus ofrandă pentru odihna celui ucis și a plâns.

Răsfoind paginile colosale ale haosului

Standard

Nicăieri pe pământ nu se simțea atât de bine ca în coliba bunicilor. Era convins că nici măcar în nordul atât de mult dorit, atât de mult visat nu s-ar fi simțit la fel de plăcut ca în preajma unchiașului și a bătrânei care căutau cu tot dinadinsul să creeze, adesea peste puterile lor, pentru nepoțel (ei, bine, da, la aproape patruzeci de ani Enoh trecea tot drept nepoțel și copilaș în ochii bunicilor) cea mai bună lume posibilă sau, cel puțin, un simulacru al ei. Poate din pricina vârstei înaintate și a vederii tot mai slăbite de la o zi la alta sau pur și simplu orbiți de iubire, bunicii nu sesizau diferența dintre pruncul Enoh pe care îl legănau odinioară (dar oare când să fi trecut atâta amar de vreme într-o uluitoare eră a lentorii?!) în brațe și Enoh, bărbatul în floarea vârstei, nițel mai fraged decât stânca, cu chipul umbrit de barbă și copt de-a binelea pentru însurătoare și pentru muncile pământului. Dar nici Enoh nu vroia să discearnă între diferențe, nu dorea pentru nimic în lume ca firul insesizabil țesut de un păianjen al inocenței între el și copilărie să fie fisurat de cineva. Nu cunoștea plăcere mai mare decât să revină seară de seară, după cincisprezece ceasuri de muncă dârză pe ogor ca plugar, în casa bunicilor unde îl așteptau, după cum îi dezvăluiau încă de departe nările, turte de mei, miere, brânză cu sare și ceapă și lapte de capră fiert sau, în vremuri de lipsă, niscai curmale. Nu cina era, însă, bucuria cea mare pe care o aștepta Enoh de la bunici, ci însăși prezența lor, însăși vederea lor. Revăzându-i seară după seară, își retrăia copilăria într-un fel aparte, aproape mistic, inspirat pururi de bunătatea lor nemărginită. De altminteri, în unele seri bătrâna Dina, recunoscându-se înfrântă după o adevărată bătălie de o zi cu sărăcia, nici nu avea ce să pună pe masă, așa că perspectiva unei nopți traversate de toți cu burta goală nu era ceva nefiresc în căsuța de trestii lipite cu argilă. Şi totuși, nepotul, deși hămesit, nu venea să se înfrupte din sărăcia bătrânilor, ci din duioșia lor. Aici, sub acoperișul de papură, găsea întotdeauna liniște, înțelegere, compasiune, căldură și povești. Acasă era prea multă gălăgie, prea multă pălăvrăgeală, prea multă vitalitate, prea puțină armonie, așa că în ultimii ani prefera să își petreacă nopțile în oaza de pace a bătrânilor. Deși frânt de muncă și de griji, pentru câteva ceasuri își recăpăta prospețimea ascultând povești și înfruptându-se cu plăcere din bunătățile pregătite de Dina. Unchiașul, la vremea cinei, găsea cu cale să spună cele mai frumoase povești din lume de care, oricât de des le-ai fi ascultat și oricât de bine le-ai fi cunoscut, nu te-ai fi săturat niciodată, pentru că povestaș așa de hâtru și de priceput ca Maleleil se naște pe pământ o dată la două mii de ani. Oare cine ar mai fi fost în stare pe fața pământului să povestească așa de fascinant despre zilele și nopțile creației, despre mările izolate la capătul pământului, despre lupta dintre hipopotam și crocodil, despre Leviathan, despre nevinovatul Abel, despre rătăcirea părinților dincoace de porțile Edenului, despre numirea tuturor ființelor și lucrurilor de pe fața pământului, despre virtuțile și vicleniile șarpelui, despre vrednicia părintelui Set, despre mama Eva, despre Hermon, despre cetatea Enoh și întâiul Enoh, despre îngeri și așa mai departe… Dar într-o după-amiază, cu puțin timp înainte de marea călătorie pe pământ, nepotul se întoarse pe neașteptate de pe ogor. Arăta foarte schimbat, în orice caz extrem de obosit și îi ceru bunicii să-i aștearnă într-un colț un braț de paie ca să se culce, apoi, întinzându-se degrabă, parcă înfrigurat, în așternut adormi îndată. Maleleil era dus încă de dimineață peste colină în vizită la fiica lui, Ada. Şi, fiind singură în bătătură, bătrâna nu contenea să se mire. Hrănind porumbeii cu grăunțe de mei se întreba ce i s-o fi întâmplat, oare, nepotului și, întrebându-se de zor astfel, cerceta involuntar ochișorii păsărilor de parcă cheia misterului ar fi zăcut în abisurile lor.
În vremea asta nepotul, care simțise încă din zori un fel de sfârșeală și o permanentă neliniște, călătorea pe o potecă în inima unui ținut necunoscut. Se sprijinea într-un toiag de tamarisc și era însoțit de un leopard credincios. Niciodată nu văzuse Enoh un ținut atât de îmbelșugat în splendori. Cât vedeai cu ochii se întindea o câmpie cu iarbă scurtă pe care pășteau turme din toate vietățile terestre. Abia la orizont, de jur împrejur, pământul se avânta spre ceruri luând chip de munți. Se părea că ținutul era, în întregime, fundul unui vulcan stins invadat de viață. Călătorul bănuia, însă, și nu fără temei, că ținutul străbătut era, în fond, o rezervație în care se refugiase raiul din calea omului în urmă cu o mie de ani. Ierbivorele, adunate în turme, pășteau iarba fragedă și prădătorii le priveau din proximitate cu ochi blânzi nu ca să le ucidă, ci, simplu spus, ca să le apere de cine știe ce intruziune a răutății în armonia lor. Dar oare nordul după care tânjea cu așa mare ardoare suflețelul călătorului de o viață nu arăta chiar așa în visele lui cele tainice?! Era fericit Enoh văzând pantere, șacali, lei, leoparzi, lupi, vulpi păzind aidoma îngerilor turmele de gazele, antilope, zebre, cai sălbatici, măgari, oi, capre, cămile, dragoni zguduitori și bivoli. Văzduhul tot era bântuit de vietăți înaripate care zburau doar pentru a-și desăvârși frumusețile cele multe și neasemuite și nu pentru a se prăbuși instantaneu ca meteorii peste pradă. Atât de multă armonie însuflețea ținutul, încât numai râul și bălțile, valurile și apele, erau singurele surse de zgomot datorită neastâmpărului hipopotamilor și a peștilor. Crocodilii, pe maluri, se prăjeau la soare și era limpede că ei nu se sinchiseau de trecerea călătorului pe alături, dar nici ei nu procurau teamă nimănui. Şi călătorul se oprea pentru câteva clipe pe mal ca să admire fascinat cum nu doar păsările, ci până și gazelele soseau degrabă ca să adune resturile de alge dintre dinții crocodililor atât de pașnici. Cu câtă duioșie privea călătorul acele mititele gazele care își scuturau cozile nu ca să alunge muștele și țânțarii, ci pentru a vesti pace turmelor de bivoli și zebre din vecinătate. Dincoace de munții de la apus elefanții se zbenguiau în mlaștini alături de mistreți și parcă toată bucuria de pe fața pământului își făcuse cuib în ochișorii lor. Leopardul îl călăuzea pe călător spre lacul cel mare de la miazăzi unde se bălăcea, inofensiv și tare alintat, îndoindu-și spinarea în salturile sale peste valuri, leviatanul. Niciodată nu văzuse Enoh o frumusețe mai autentică decât aceea, niciodată fericirea nu i se păruse atât de simplu de pipăit. Şi apoi pâlcuri de copaci și fâșii de pământ până la poalele munților pe care creșteau toate florile din lume și călătorul și însăși călăuza erau puși în reală dificultate, căci efectiv nu puteau să aleagă ce să admire mai mult: crinul sălbatic, macul, trandafirul, nufărul, orhideea, păpădia, gladiola, lăcrămioara, zambila, begonia sau bujorul ori nu știu ce floare anonimă de fâneață. Nu era cu putință să formulezi o opinie categorică, pentru că nici nu începeai bine să cântărești frumusețile pe talgerele balanței propriei judecăți că îndată te pierdeai de-a binelea ca într-un labirint printre parfumuri. Uluitoare erau până și disprețuitele ori ignoratele buruieni. Irezistibile fiind în simplitatea lor, Enoh se apleca la fiecare douăzeci, treizeci de pași ca să pipăie firele de iarbă, prilej de a descoperi parcă pentru prima dată și de fiecare altfel fascinantul univers al ființelor mici: furnici, buburuze, miriapode, gândaci necunoscuți în toate culorile pământului, căpușe, păianjeni, râme, călugărițe, musculițe abia perceptibile cu ochiul liber, fluturi, albine, viespi și așa mai departe. Viața era, într-adevăr, incredibil de vastă. Nu exista, după toate aparențele, o limită dincolo de care să înceapă neființa. Chiar și lumea minerală i se părea călătorului deosebit de minunată. Considera că, aplecându-se la pământ ca să pipăie firele de iarbă și să cunoască ființele mici la ele acasă, efortul său e zadarnic dacă el se rezuma doar la teritoriul vieții. Pentru a desăvârși demersul cunoașterii lua pietre și bulgări de țărână în palme și o bucurie imensă dogorea în sufletul lui pentru că, în fond, prin atingerea pietrelor și prin frământarea țărânii nu făcea altceva decât să arunce o privire înapoi, că doar și pe acolo trecuse timpul și pașii lui zăceau imprimați în inima mineralului. Dacă sentimentul pur și fierbinte trăit de Enoh în clipele acelea nu se numea extaz, atunci cum putea fi numit?! Ceea ce nu se pricepea Enoh să facă, deși dorul lui cel mare din acele momente așa îl îndemna, era o tăvăleală bună în iarbă laolaltă cu mânjii zebrelor și ai cailor și aidoma fluturilor. Şi pentru că extazul pesemne e uneori contagios și doboară mai lesne ființele mai fragede decât omul, leopardul însuși se tăvălea în buruieni, printre maci, și nu existau atunci pe lume cuvinte care să-i poată descrie fericirea din ochii adânci și nici muzică nu exista pe pământ care să imite armonia din inima lui și dintre lucrurile de pe pământ fericirea animalului semăna cel mai bine, poate, cu parfumul florii de cireș și dintre lucrurile de dincoace de carne fericirea lui semăna cel mai bine, poate, cu muzica sferelor. Fericirea, ca orice himeră, nu poate ține o eternitate. Şi inima călătorului presimți cea dintâi o bulversare a lucrurilor, o sinistră aruncare în aer a armoniei cosmice, o nimicire a paradisului. Leopardul însuși simți ceva nelămurit și neliniștea și-o exprimă printr-o subită venire în fire, ciulind urechile, privind cu luare-aminte înspre pliul răsăritean al orizontului de unde pururi vin splendoarea și urgia, mârâind zăpăcit către o prezență nevăzută, și mai cu seamă printr-un un formidabil cutremur al blănii. Să tot fi fost pe la amiază când turmele simt nevoia adăpării. Mai întâi din decorul verde al câmpiei s-au pus în mișcare turmele de bivoli. Salba de lacuri, de-a lungul râului, deveni pe neașteptate cea mai mare dorință a viețuitoarelor. După bivoli, ca la un semnal, s-au năpustit către apă antilopele, în salturi magnifice peste ierburi, și zebrele, smuncind din cap și alungând muștele cu cozile. Apoi caii, măgarii și caprele s-au îndreptat spre bălți parcă desprinzându-se cu dificultate, fie și temporar, din mijlocul celor mai bune buruieni de pe fața pământului. Şi când au hotărât elefanții că nu se mai putea supraviețui fără apă, toate viețuitoarele au făcut larg culoar în calea lor. Liniștea lacurilor s-a făcut țăndări când giganții s-au prăvălit cu bucurie în valuri. Hipipotamii s-au năpustit în cealaltă parte a lacului vizibil nemulțumiți de invazia nepoftiților. Crocodilii s-au mulțumit să se refugieze în apă de pe maluri fără să se îndepărteze, însă, în ape adânci. De unde, oare, sentimentul că armonia cosmică se făcuse țăndări odată cu tulburarea apelor? Şi în vreme ce giganții adăposteau cu sârg oceane în pântecele lor, Enoh studia nelămurit fâșia de orizont pe care de clipe bune leopardul n-o mai scăpa din priviri. O liniște surdă se întindea peste bălți. Zgomotele lumii se refugiau într-un fel de neant, tăcerea invada câmpia, mugetele viețuitoarelor se topeau de parcă, dislocat din articulațiile planetei de mâini nefirești, văzduhul în care ele răsunau atât de firesc se îndepărta, se îndepărta, se îndepărta, printr-un labirint sau printr-un puț al timpului, spre marginile universului. Sau cineva neștiut suspenda liniștea. Sau cineva nevăzut culegea mugetele, gemetele, țipetele viețuitoarelor și toate zgomotele lumii pentru a pregăti un spectacol mai mare. Sau cineva adăpostit dincolo de cortina vizibilului își însușise în mod fraudulos harul auzului primit de călător de la părinții din părinți care îi permitea, de multe ori, să afle cel dintâi, și să vestească pretutindeni, apropierea furtunii de nisip, sosirea ploii, vecinătatea durerii sau pânda morții. „Ce vezi?” Întreba, firește, leopardul, dar bietul animal, crispat și încordat ca în fața prăzii sau a dușmanului, nu auzea nici el nimic și parcă, privind, se străduia să înțeleagă și nu putea, iar neputința asta îi procura o profundă suferință. Gemea leopardul, gemea ca și cum un ghimpe i-ar fi străpuns laba, ca și cum l-ar fi otrăvit veninul cobrei. La orizont era ceva imposibil de zărit de ochii omenești ai călătorului, căci singurul lui avantaj era auzul. Numai privirea leopardului bătea ca o săgeată până la marginile lumii, dar dacă vedea ceva, și vedea, îi era imposibil să traducă pre limba omului măruntele gesturi dintre cer și pământ de acolo pentru că el însuși nu le înțelegea. Efortul leopardului părea de prisos, căci realmente doi ochi, fie și de felină, nu erau suficienți pentru a surprinde întreaga activitate de la orizont. Se lucra, iată, nu doar la răsărit, ci în toate zările. Rămași în mijlocul câmpiei, dragonii zguduitori, intimidați poate de turmele ce ridicau praf pe urmele lor pe calea către apă sau mari degustători de liniște fragedă, dintr-o dată își adunară din iarbă, ca la o chemare, lungile gâturi și înălțară capete mici spre ceruri ca să observe, de jur împrejur, în toate zările, niște viețuitoare care înfăptuiau opera de distrugere a creației. Dacă leopardul ar fi înțeles despre ce era vorba și ar fi putut să se exprime degrabă și-ar fi alarmat stăpânul în speranța că acesta, deținător de uluitoare puteri tainice, ar fi fost în măsură să salveze lumea. Acolo, în zare, lucrau îngeri. Exterminatori pogorâți pe pământ pentru a demola frumusețea, ordinea și armonia. Ce făceau îngerii văzu până la urmă Enoh, destul de nelămurit, în ochișorii înfricoșați ai leopardului, însă cu nici un chip nu putea să găsească un răspuns mulțumitor pentru toate întrebările ce explodau ca lava în vulcanul sufletului lui. Înarmați cu unelte de oțel pe care oamenii mai târziu, când meșterul Gadriel îi va învăța pe nepoții lui Eșban să le folosească, le vor numi ferăstraie, retezau trunchiurile de bazalt pe care, după cum revelau istorisirile copilăriei, Domnul, în noaptea a doua a creației, rânduise să se sprijine cupola cerului pe umerii pământului. Nu o singură dată, ci de mai multe ori văzuse Enoh furnici care retezau fire de iarbă și frunze și le cărau în cămările lor subpământene ca să se hrănească în anotimpul rece. Dar lucrul îngerilor semăna mai degrabă, prin aspectul său clar distructiv, cu războiul dus de castorii de pe râul de argilă cu cedrii din pădurea lui Ozni. Oare făpturile reflectate în ochii leopardului erau îngeri sau castori sau uriașii despre care înțelepții spuneau adesea că se vor ivi în neamul lui Cain?! Viețuitoarele câmpiei continuau să se adape în bălți, bând nu apă, ci liniște, numai dragonii răsuceau capetele în toate părțile vizibil înspăimântați, iar freamătul lor începuse să zguduie până departe câmpia. Leopardul, intimidat de neputința înțelegerii și de stranii presimțiri, se adăposti la picioarele călătorului. Şi în vremea asta pâlcuri de nori alunecau în pace în nemărginitul senin, soarele împărtășea lumină, căldură și bunătate pământului, iar viața plesnea de sănătate. Dinspre munți soseau, totuși, stoluri de cocori în dezordine, semn că ceva chiar se întâmpla. Atunci pe Enoh începu să-l cutremure frica. O imagine străveche îi fulgeră mintea: cum balta cu papirus din bătătură, locul de joacă favorit în copilărie, după cele întâi ceasuri cu adevărat primăvăratice când soarele se apuca să dea de pământ cu frigul, începea să se dezghețe și chiar să crape sub greutatea copilului cu fiecare pas pus înainte spre ostrov. Lucrul se pretrecea aidoma în acele clipe, însă cu cerul și la o scară cu mult mai mare. Într-adevăr, un colos cu patru labe, pe lângă care dragonii zguduitori păreau simpli stropi de noroi, pășea pe cupola cerului fisurându-i seninătatea, alungând degrabă pâlcurile de nori, tulburând profund văzduhul. O uluitoare serie de uragane începu să măture câmpia dinspre toate zările spulberând nu doar armonia lucrurilor, ci și liniștea viețuitoarelor. Turmele se călcau în picioare fugind haotic în toate părțile, iar mirosul sângelui ațâță simțurile prădătorilor care își ieșeau din minți rând pe rând neștiind unde să sfâșie, unde să sugrume mai întâi, pentru că totul era de sfâșiat, totul era de sugrumat, totul trebuia ucis. Leopardul, ațâțat și el la vederea sângelui, ezita, totuși, să-și părăsească stăpânul, căci înainte de a-l fi părăsit ar fi trebuit să-l ucidă, or cerurile i-l încredințaseră în eternitate spre pază și nu spre a-l da morții. Miliarde de firișoare ca niște fulgere albe brăzdau cu iuțime cerul sub pașii colosului. Urlau uraganele și urletele lor vesteau dezastrul universal. În acele clipe Enoh, îngropându-și o mână în blana leopardului, iar cealaltă mână încleștând-o pe toiag, își sonda memoria. Oare, se întreba, cine mi-a povestit despre oceanele de deasupra cerului? Cainan să fi fost?! Oare cine mi-a vorbit despre cele șapte ceruri puse unul peste altul? Învățătorul să fi fost?! Oare atât de puțin merităm noi, oamenii, oare atât de puțin merită viețuitoarele acestea? Oare Domnul va lăsa să-i fie strivită creația de lucrul demonilor?!… Nu mai era timp pentru nici un răspuns. Cerul se prăbuși. Enoh, instinctiv, se ghemui la pământ și se apără cu mâinile cum trebuie să fi făcut Abel în fața pumnilor fratelui său, dar cum el nu făcuse niciodată pentru că nimeni nu îl amenințase, nici nu-l lovise vreodată. Printre degetele rășchirate văzu cum cerul explodă în mii și mii de țăndări de sticlă și se prăbuși peste câmpie ca niște meteoriți măcelărind turmele, devastând viața și ultimul rest de armonie de pe lume. Râul, lacurile și bălțile s-au transformat fulgerător într-un smârc de sânge. Dar din zenit nu cădeau decât fâșii și țăndări de cer și nu se zărea nicăieri nici un colos. De parcă cerul ar fi fost un acoperiș de gheață. Prin frecarea cu aerul fragmentele de gheață luau foc și întregul văzduh deveni un peisaj de coșmar. Uraganele mugeau demente ca un ecou al tragediei necuvântătoarelor, vânturile smulgeau frumusețile pământului și, spulberându-le praf și pulbere, le aruncau parcă în bătaie de joc în neant. Pe Enoh, aflat în paza leopardului, nu-l lovi nici o țandără, dar spaima lui era din ce în ce mai mare. Încremenise la vederea oceanelor ce se prăvăleau din înălțimi peste pământ. Privea năuc. Oceanele cădeau, asemenea unor gigantice cascade, atât de lin, ca și cum voința divină ar fi oferit oamenilor o nouă șansă, timp suficient să se căiască. Dar oamenii oare unde erau în ceasul acela?! În ce caverne se ascunde omul când i se oferă șansa reabilitării, când i se dau cheile împărăției, când are ocazia nesperată să refacă drumul înapoi spre splendorile cele multe ale raiului?… Atunci îi zări! Alergau din toate părțile cu ferăstraiele în brațe și pe umeri, căci exterminatorii ei erau și nu niște îngeri veniți de la celălalt capăt al universului ca să înmulțească durerea pe lume, alergau încoace spre Enoh la adăpostul credinței lui, cerșind îndurare și milă. Cum să-i ajuți? Cum să te mai rogi pentru ei când cu mâinile lor au demolat cerurile spre care de veacuri fumul rugăciunii urca nevăzut și pur ajungând pe scările înțelepciunii până la tronul Domnului? Cum să pui comoara în paza tâlharului când tocmai l-ai prins jefuind o parte din ea? Cum să îți mai fie milă când ești secătuit de milă, când toată mila ai cheltuit-o pe suferințele viețuitoarelor pe care le-ai văzut măcelărite până la una fără nici o vină în câmpie? Totuși, Enoh nu avea în piept piatră, ci inimă, așa că, după revolta inițială, se strădui după puterile lui să ajute. Pentru că până și blestematului criminal Cain merită să-i dai un urcior de apă, dacă îți cere pe cale, pentru că și el este om, carne și sânge din Adam, fiul lui Dumnezeu. Revărsarea mărilor pe pământ îl înfioră și, astfel, simți și el că l-au udat ape fierbinți, deși nici un strop din apa aceea nu se atinse de trupul lui. Şi în vreme ce se prăvăleau mări peste mări pe pământ nu doar câmpia era inundată, ci inundat era și văzduhul, nivelul oceanului crescând în jurul călătorului văzând cu ochii. Şi oricât se străduia să apere păcătoșii alungând apele cu poalele veșmântului său, Enoh trebuia să se recunoască degrabă înfrânt, căci valurile smulgeau exterminatorii unul câte unul înecându-i, smulgându-le sufletele, strivindu-le corpurile de stâncile aduse de uragane din munții de la orizont. Nielul apei creștea în jur ca un zid circular de fântână și leopardul gemea înebunit de spaimă văzând cum fundul fântânii se scufunda tot mai mult și mai mult spre măruntaiele pământului. Oare ce era acel regres, ce sens profund avea el? Nu știa bietul animal cum să se vâre mai iute în trupul stăpânului, după toate aparențele cel mai sigur loc de pe fața pământului, ura clipa în care stăpânul închidea gura după fiecare strigăt nelăsându-i timp suficient pentru a se năpusti dintr-un salt la adăpostul beregatei lui. Nivelul apei crescu atât de mult încât astupă crăpăturile cerului. Nu existau munți pe lume care să se încumete să ridice creștetul deasupra apelor. Întuneric mare s-a făcut peste tot pământul. Şi pe fundul puțului din mijlocul oceanului Enoh nu mai vedea nimic, dar pricepea multe pipăind blana leopardului. Dar nici privirea animalului nu mai răzbătea până la stele, acolo unde ajunsese nivelul apelor, căci puțul, spre înălțimi, se îngusta atât de mult, încât spre vârf părea de cel puțin o sută de ori mai subțire decât firul pânzei de păianjen. Atunci o trâmbiță s-a auzit și oceanul a clocotit ca și cum l-ar fi fiert glasul care l-a certat așa: „Întoarce-te, mare, spre pământ! Ce ai cu stelele?! Pălmuiește pământul! El trebuie să piară pentru păcatele lui, nu stelele!” Nu era nevoie de o nouă poruncă. Valuri de cutremure zgudui atât de teribil pământul, încât Enoh și leopardul, pierzându-și nu doar echilibrul, ci și demnitatea, se izbiră violent cu capetele de zidul fântânii rămânând întinși la pământ ca niște cârpe însângerate. De ar fi fost atunci cineva care să îi stoarcă de sânge, cineva care să-i întindă pe o sârmă ca să se usuce în bătaia vântului de răsărit! Nu era, vai, nimeni! Crăpături mari se iviră în scoarța pământului, coajă de cireș desprinsă de pe tulpină de soare și de vânt, și apele se prăvăliră în neant. Leopardul, gemând lugubru, zăcea în buruieni și sub nici o formă nu mai vroia să deschidă ochii ca să privească nefericirea creației, până și puricii din blana lui crăpau de frică, până și firele de iarbă tremurau de teamă parcă inspirate de jalea lui. Un vuiet mare clocoti în măruntaiele pământului (urla planeta?!) și după câteva clipe Enoh, în mijlocul celei mai oribile spaime, nu mai înțelese absolut nimic. Chema numele Domnului spre mângâiere și îngerii îi chema spre pază. Oare ce se petrecea cu oceanul?! Înălțimile oceanului scădeau! Sau… Nu, nu scădeau! Odată cu venirea încoace a oceanului se lumina și văzduhul și la lumina orbitoare a soarelui Enoh văzu cum pământul, în juru-i, se scufunda sub greutatea mărilor. Totul se scufunda, totul se prăvălea într-un soi de nimic. Fântâna de adineauri deveni în câteva clipe un turn în jurul căruia se prăbușea materia în toate stările posibile și numai lumina îl mai înconjura dinspre zările toate. Se prăbușise câmpia sub greutatea oceanului, dar în depărtare munții fumegau, semn că încă mai trăiau pe lume. Dar în scurt timp chiar și munții s-au prăbușit în abis. Munți înghițiți de umbre, umbre înghițite de întuneric, întuneric înghițit de neant. Ca și cum tu, cerule, ai fi luat un bulgăre de țărână în mână și, sfărâmându-l în palmă cu degetele, l-ai fi împrăștiat în neștire pe jos. Pentru prima dată în viață Enoh vedea cu ochii lui genunea despre care îi povestise bunicul într-o seară de demult. Ar fi dat sute de ani de viață ca totul să nu fi fost decât un miraj, o amăgire a demonilor sau chiar un vis. Să fie totul jocul oglinzii care răstoarnă lucrurile. A pronunțat, deci, scrâșnind din dinți de spaimă și mistuit tristeți fără număr: „Doamne, ia-mi șapte sute de ani din viața care mi-e rânduită prin părinți, dar fă ca totul să nu fie decât un coșmar trecător și ca nefericirea asta să nu fie adevărată!” Cât vedea cu ochii, dincolo de șirurile de munți, se prăbușeau în genune toate pământurile, toate trupurile și toate sufletele, ogoarele împărăției dimpreună cu câmpurile fiilor lui Cain, satele sfinților laolaltă cu taberele blestemaților, cicoarea și iepurașul alături de balegă și cadavru, puritatea împreună cu urâciunea. Colosul, leu cu patru labe și cu șapte capete și cu zece coarne, vestitul demon Humbaba, pedeapsa mineralului, încă nu se născuse viteazul care să-l răpună, frângea cedrii din pădurile sfinte de la poalele semețului Hermon, supremă blasfemie, și nimeni nu venea ca să îl împiedice de la săvârșirea acelei nemaiauzite fărădelegi. Dar cine să mai salveze pădurea albastră de la moarte când cerurile s-au făcut țăndări aidoma oglinzii, câmpia și munții s-au scufundat degrabă în genune, neamurile au pierit rând pe rând, iar viața era pe cale de disprariție?! Atunci, când leopardul, pierzându-și mințile și regresând degrabă înapoi spre vârsta copilăriei, începu să lingă picioarele desculț ale stăpânului, Enoh simți cu adevărat profunzimea dramei ce se petrecea chiar sub ochii lui și împotriva căreia, vai, el nu putea face nimic. A căzut în genunchi, a îmbrățișat leopardul, a plâns și a murmurat cu jale: „Suntem nimiciți, frate mic!”
Îl scuturau friguri, fărâme din uraganele de adineauri. Şi parcă mările prăbușite în abis îl înăbușeau, parcă se făcea ca un fel de vuiet care-l absorbea spre fundul pământului. Simțea o atroce durere în ochi, cineva îi sfărâmase pe pleoape cu pumnii stânci de sare, nu se mai putea privi nimic, nu mai era nimic de văzut în măruntaiele haosului. Şi totuși, firimiturile conștiinței lui recunoștea un glas venit de la celălalt capăt al universului, glasul leopardului poate sau… Glasul bunicului. Într-adevăr, bunicul îl zguduia cine știe de când cu mâini slăbite, dar manevrate de o mare disprerare. „Trezește-te, fiule, trezește-te!” Rugăciunea bunicului izvora dintr-o inimă topită de nefericirile de-o viață. Plângea bătrânul. Enoh, deschizând ochii, văzu cum pomeții lui Maleleil erau stânci de pe care se prăvăleau pâraie într-o cascadă fierbinte. Atunci își simți obrajii uzi leoarcă, semn că jelise și el. Cu coada ochiului o zări o clipă pe bunica; sărmana se strecură afară frângându-și mâinile de tulburare. Maleleil își șterse ochii și obrajii cu palmele. Se sfârșise coșmarul. „Gata, fiule, e vremea să-ți vii în fire! Lasă lumea umbrelor cu umbrele ei…” Enoh se ridică din așternut și se rezemă cu spatele de perete; era limpede că încă mai făcea eforturi supraomenești ca să se dezmeticească din mrejele haosului. Îl chinuiau îndoielile. Oare se istovise coșmarul?! Dar leopardul, ah, leopardul! Regreta pierderea bietului animal, se simțea vinovat pentru că îl abandonase cu lașitate pe teritoriul răutății. „Am avut un vis, părinte!” „Ce ai visat?” „Am văzut cum pământul era nimicit de apele cerurilor, cum toată făptura a pierit din pricina omului, cum semenii noștri au vrut să demoleze însuși cerul!” A oftat bătrânul; așezându-se alături, pe pielea de capră de pe piatră, a privit îndelung în pământ meditând, apoi cu durere în suflet a zis: „Ce ai văzut, fiule, se va întâmpla curând din pricina păcatului care s-a infiltrat în trupuri și în pietre și în plante și în toată făptura ca să le surpe lăuntric și să le piardă. Taina asta ar trebui s-o priceapă singuri toți înțelepții. ” „Ce ne rămâne de făcut?” „Rugăciunea, fiule. Dar să nu uiți niciodată că ești feciorul lui Iared, os și cane și sânge din Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, și că salvarea lumii depinde și de tine. Nu trebuie să lași coșmarul să se împlinească. Nu trebuie să lași demonii să câștige lumea…”
Era la asfințit. Lasându-l pe bătrân îngropat profund în meditație, Enoh a ieșit în prag. Un val de aer răcoros i-a suflat de pe frunte șuvițele de păr descoperind o frunte pustiită de trecerea pe acolo a marilor întrebări ale lumii. Era surprins. Cerul se ținea bine la locul lui, nederanjat de pașii niciunui colos. La orizont nu se vedeau exterminatori. La apus soarele cobora în gura pământului capitulând parcă în fața împărătescului cer de purpură. Dar la răsărit sosea degrabă luna plină, tot un soi de stea, și deocamdată bezna n-avea nici o șansă. Din loc în loc, pe cer, sclipeau cele dintâi stele. Dincoace, jos, pe pământ, lucrurile păreau a fi în ordine. Dar până când?! Iarba din bătătură hrănea același măgar, bunica mulgea aceleași capre, în preajma focului torcea aceeași pisică, potecile duceau către același zări ca în zori, tamariscul făcea aceeași umbră, Hermonul țâșnea spre ceruri cu aceeași semeție. Şi totuși! Îl frământa gândul că dintr-o clipă în alta se va trezi iarăși, a doua oară, în perimetrul aceluiași coșmar și că degrabă turnul-fântână se va frânge, iar el și leopardul, prăvălindu-se laolaltă cu rocile, își vor sfărâma trupurile de bolovanii de pe fundul genunii. Totul însă era în ordine. Dar oare până când?…

Pentru o clipă apele se dizolvau

Standard

Pentru o clipă apele se dizolvau pe pragul cascadei
Numai ca să devină, în clipa următoare, pulbere de rouă
Şi după un veac și jumătate de neant să redevină fluviu
Bărbatul stătea pe pietre și contempla cascada măreață
Avea în piept o inimă străpunsă de dragoste
Avea în suflet amintirea celei mai frumoase fete din lume
Şi el, aidoma apelor, se păbușise în neant
Şi în câteva clipe sau veacuri
Se transformase rând pe rând în nori și vânt ca să devină lacuri
Pe buze punea fluierul de bambus și își alina cu muzică inima tristă
Așa a atins cândva buzele ei, dar ea, ce păcat, n-a cântat
O întâlnea, deci, pe străzi și n-o privea, o lăsa în pace
Ca să nu îi mai tulbure viața senină cu dragostea lui
Şi totuși, o privea pe furiș și nu spunea nimănui
Că îi era teribil de dor să o ia în brațe și s-o alinte pe căpușor
Să o țină de mână și să o asculte vorbind duios ca altădată
Nu era noapte în care să nu plângă inima în el
Nu era zi în care să nu își muște buzele de disperare
Singurătatea creștea în el, îl cotropea făcându-l deșert fără oaze
Cât de mult o iubea! O aștepta de veacuri la piciorul cascadei
Ce miracole crezi că vei găsi pe cărările vieții
dacă alungi așa de simplu dragostea mea
Voi muri de dragoste și de dor. Nu mă descurc fără tine…

Noica

Standard

Învățătorul aștepta dincolo de rariștea de brazi, dincoace de civilizația urii
Şi parcă Platon și Pitagora urcau, pas cu pas mai aproape de cer, pe cărările culturii
Licărea bucuria în ochii blânzi și buni ai învățătorului văzându-i răsărind pe apostoli
Din măruntaiele pajistii, din abisurile civilizației. Îi trimisese în lume ca soli
Ai splendorii, ca propovăduitori ai ideilor, ca mesageri ai cunoașterii adevărate
Învățătorul ședea pe banca de lemn. În ochii lui curgeau șiruri de nori pe ceruri curate
În mână ținea o carte cu povești abisale despre ființă și despre virtuțile pomului
Vieții. Dar ochii lui erau răpiți, în clipele acelea, de frumusețile omului
Discipolii, frumosi și tineri și prizonieri ai vârstei inocenței, îi aminteau de copilărie
Şi de anii nebuni pierduți pe drumul vieții. Erau zidiți, pesemne, nu din țărână, ci din bucurie
Pălăvrăgeau, vrăjiți de sensuri, despre Wittgenstein și despre Kierkegaard
Se regăseau, ca niște frați de cruce, și-n armonie și în dezacord
Prigorii, vrăbii, pitulici țeseau în cetini splendori în formă de concerte
Creația toată asculta, ființele dansau; numai zăpezile, pe vârf de munte, mai păreau inerte
În ochii blânzi și buni ai învățătorului se putea citi atunci o poveste frumoasă de Hegel
Despre spiritul lumii. Filele cărții, pe genunchii învățătorului, erau ca niște aripi de arhanghel.

Culegătorule de ierburi,

Standard

                

Bucuria îți pătrunde în plămâni și nu aerul înălțimilor
Când pășești, în sfârșit, pe coama muntelui, culegătorule de ierburi
Sub picioarele tale se întind dune de munți și un nețărmurit ocean de pădure
Numai frumusețe în jur până la orizont și chiar mai departe
Ca să identifici ierburile cu virtuți medicinale nu-ți trebuie carte
Ci un strop de viață în care ai învățat ceva profund
Deasupra zării, încununând splendoarea, se rostogolește pe cer soarele rotund
Respiri puritate și dintr-o dată pricepi că ți se strecoară în viață
Miracol după miracol. Nu mai ești cel mai jalnic bărbat de pe fața pământului
Ci un fel de rege al ierburilor. Nu mai tremuri în fața cuvântului
Rostit de cei puternici, căci în singurătate vorbește tăcerea
Nu te mai temi de foame și de sete, nu te mai chinuie durerea
Umilinței. Munții te hrănesc cu roadele lor, pâraiele îți astâmpără setea
Şi miliardele de vietăți ale pădurii îți împărtășesc dragostea
Nici vulturii nu simt mai profund sentimentul libertății ca tine
Culegătorule de ierburi. Apleacă-te, culege! Vei face bine
Bolnavii te așteaptă în lume ca să-i vindeci prin munca ta pură
Medicii toți îți așteaptă sosirea cu sufletul la gură
De tine depind însănătoșirea sărmanilor, fericirea leproșilor
Şi viitorul națiunii. Regele însuși te așteaptă cu dor
Îți umpli traista cu asparagus și cu ginseng și cu sănătate
Şi te împărtășești ca un mag al ierburilor din divinitate.

Fenixul-de-Jad

Standard

Prietenii întingeau cu degetele în sufletul lui: întâi eu, întâi eu
Şi mai bun decât mierea aceea nu era pe lume decât Dumnezeu
Copiii îl îmbrățișau cu dor alergându-i în întâmpinare
Şi pretutindeni răspândea lumină zi și noapte ca o lumânare
Sau ca o stea. Doar florile îl întreceau nițel în splendori
Puritatea lui ațipea văzduhul și din fuioarele de fum țesea nori
Era iubit nu doar de copii, ci și de furnici și de iepuri și de căprițe
Şi de veverițe și de câini și de pisici și de ciorchinii cocoțați pe vițe
Nu era inimă ceea ce clocotea la el în piept
Ci un ocean incandescent de sinceritate. Şi era blând și bun. Şi era drept
Creșteau cicori pe gândurile lui. La el în palme creșteau crini
Din ce în ce mai mici, ochii lui erau, ca primăverile, senini
Dar pentru Surâs-de-Primăvară el nu mai exista
Pentru că a îndrăznit să o iubească, pentru că a adorat-o ca pe o zeiță
Pentru că a visat-o de atâtea ori, pentru că a desenat-o în peniță
Pentru că a fost fericit lângă ea, pentru că a dorit-o soție
Pentru că a fost în stare să-și dea viața pentru ea, pentru că a ales-o dintr-o mie
De fete, pentru că a fost sinceritatea întruchipată
Dar Surâs-de-Primăvară nu vrea să-l mai vadă niciodată
Nu vrea să-i mai spună un cuvânt, nu vrea să-i mai vorbească
În ochii ei Fenixul-de-Jad e cel mai rău om de pe fața pământului
Şi de nimic nu se teme mai mult decât de dragostea lui
Pentru ea totul s-a sfârșit, în ochii ei Fenixul-de-Jad a murit
Pentru ea viața merge duios înainte. Pentru el nu mai există cuvinte
Care să-i descrie dorul și pustiirea și deznădejdea și dragostea
De unde să mai ia Fenixul-de-Jad putere ca să trăiască mai departe
Când fiecare clipă departe de ea e sfâșiere și moarte
De unde să mai culeagă Fenixul-de-Jad fericire, când fericirea toată
A fost Surâs-de-Primăvară și altă fericire nu va mai fi, pesemne, niciodată…

Înapoi la șuvoaiele de baștină

Standard

Sufletul meu e un somon care înoată pururi printre stele
căci numai oceanul de stele mai poate să-l încapă
Inima lui bate în ritmul dragostei și nu există apă
pe lume care să-i poată stinge incandescența. Cele
mai splendide peisaje acvatice îl tămăduiesc cu frumusețile lor
când se mai întâmplă să fie rănit de rechinii abisurilor
Are nevoie din când în când să se hrănească cu liniște
Bântuie profunzimile universului alergând perpetuu după niște
refugii în care să se odihnească o eternitate întreagă
Are nevoie ca de oxigen de ființe care să-l ajute și să-l înțeleagă
În mijlocul bancului de miliarde de semeni sufletul meu
se simte singur pe pământ. Numai Dumnezeu
se gândește la el și îl visează cu adevărat
Numai stelele îl prețuiesc. Spălat de miliarde de valuri, ce curat
e sufletul meu! Şi după o viață efemeră i se face dor
după pâraiele prunciei, după stâncile străbătute de un larg coridor
de ape dulci până în inima străvechilor păduri canadiene
I se face dor de turmele de bizoni și de rezervațiile indiene
Se îmbolnăvește de dorul cascadelor unde așteaptă urșii
și de pietrele care vor inspira dragostea și vor aduce lacrimi și moarte
Şi lepădându-se de stele și de infinit, iluziile dându-le la o parte
grăbește spre șuvoaiele de baștină cu bucurie și iubire
Şi în fiordurile din Skeena se împărtășește de fericire
sub cerurile largi pe care vulturii desenează cercuri amețitoare
Sufletul meu, luptând cu șuvoiul, devine un vultur mai mare
cu fiecare salt peste valuri, cu fiecare pas mai aproape de stingere.

Adeverirea semnelor celor șapte sfinți

Standard

1.Mult timp după aceea, Enoh a rămas cu impresia tulbure că experiența din acea noapte n-a fost altceva decât un vis sau cel mult o vedenie. Femeia, frântă de treburile zilei, fusese prea somnorasă ca să-și mai aducă aminte, în zori, dacă se trezise cu adevărat pe la al doilea cântat al cocoșilor, dacă pășise pe prag, dacă întrebase ceva, dacă auzise cu adevărat glasuri omenești. Neavând multă încredere în propriile simțuri și punându-și la îndoială prospețimea memoriei teribil de încercată de insomnia de două sute șaizeci și șapte de nopți, medita cu gravitate asupra celor văzute și mai ales asupra celor citite, fără îndoială în vis sau în vedenie, în noaptea aceea.

2.Din îndepărtatele pustiuri de la miazănoapte soseau vânturi reci care miroseau a zăpadă. Şi primele care reacționau la știrile despre apropierea iernii erau frunzele copacilor: îngălbenite de spaimă, se desprindeau degrabă de pe crengi și cădeau la pământ, pe pământul făgăduinței, fără să priceapă că, de fapt, pogorau cu entuziasm în mormânt. Privind din prag căderea frunzelor Enoh își amintea de istorisirile tatălui despre prăbușirea îngerilor pe pământ. Se așternea în bătătură un covor în cele mai melancolice culori posibile, îți venea să plângi privindu-le. Ce tristețe să vezi cum plecau păsările, cum cădeau frunzele, cum crengile rămâneau pustii ca niște schelete descărnate, cum câmpiile se îmbolnăveau de putreziciune, cum roua era alungată din vii de brumă, cum razele calde ale soarelui erau prigonite de neguri, cum țârâitul greierilor și trilurile păsărilor făceau loc gemetelor muribunzilor, cum comuniunea prigoriilor era înlocuită de singurătatea huhurezilor, cum focurile se retrăgeau din stele în vetrele colibelor, cum seninătatea devenea crispare universală. Risipirea frunzelor era drama care nu doar că îl întrista pe Enoh, dar îl determina să mediteze profund la destinul lumii. Îngenunchea pe covorul moale și își îngropa mâinile în frunze ca să participe la stingerea lor. Așa se petreceau și oamenii, deși într-o lentoare de neînțeles. Mulți ticăloși trăiau pe lume și încă veacuri în șir, dar frunzele inocente care nu greșeau nimănui cu nimic în nici o clipă a vieții lor se stingeau după abia câteva săptămâni de pâlpâire. De multe ori până și stelele mureau înaintea ticăloșilor. Dar dacă stelele mai greșeau în fața lui Yahveh Elohim, frunzele nu greșeau niciodată. Şi atunci?! Poate că oamenii ispășeau o pedeapsă trăind prea mult. Moartea frunzelor era atât de frumoasă, atât de senină, atât de grațioasă, încât înduioșa și stâncile. Dar moartea oamenilor era de prea puține ori demnă. Drepții care avuseseră parte de adormire în pace abia dacă se puteau număra pe degetele de la o mână. Oamenii ispășeau. Oamenii trăiau sute de ani ca să înțeleagă sensul ispășirii lor, dar prea puțini se străduiau să înțeleagă cu adevărat, prea puțini erau surprinși înțelepțiți în ceasul morții.

3.Şi într-o dimineață, ieșind în pragul colibei, a văzut Hermonul acoperit din piscuri până la poale de zăpadă, semn că zăpezile veșnice din sălașul luminii pogorau spre câmpii. Şi peste câmpie începuse să ningă. Văzduhul, deunăzi uriaș, părea neîncăpător în fața invaziei fulgilor de zăpadă sosiți, după toate aparențele (altminteri, de unde atâta splendoare?!), din stele. Cineva sus, în cer, cernea norii și fulgii de nea se depuneau șovăind pe pământul înghețat și zideau un covor de omăt de o frumusețe nemaivăzută. Enoh visase o viață întreagă să călătorească în nordul înghețat, să pășească în larg pe marea înghețată despre care povestea odinioară Cainan, să admire vulpi albe, lupi albi, urși albi, iepuri albi, lei albi, tigri albi, vulturi albi și leviathani albi, să se bucure de stranietatea nopților albe, să înoate veacuri în șir prin nămeți și să urle voios laolaltă cu vântul. Se bucura Enoh, căci fulgii de nea îi inspirau gândul că pogorau pe pământ îngeri buni, în sfârșit, ca să purifice lumea. Era atâta foc în el, încât numai gerurile din continentele înghețate ale nordului ar fi putut să-l țină în frâu. Şi iată, pentru prima dată după zidirea lumii ningea și la hotarul de la miazăzi al împărăției. Ce frumusețe, ninsoarea! Te făcea să te simți iarăși copil, îți făcea inima țăndări și pe neașteptate îți venea să plângi de emoție, te îndemna, parcă, să iei zăpadă cu pumnii și să frămânți, după pilda lui Yahveh Sabaot, o lume nouă. Dar Hermonul! Hermonul! Niciodată nu fusese mai frumos muntele acela! Acoperit complet de zăpadă și radical schimbat la față peste noapte, Hermonul nu mai strălucea ca hiacintul în zori, ci sclipea orbitor aidoma heruvimilor, ți se părea că cea mai minunată stea din univers a poposit vremelnic pe pământ. Şi pentru că prea mare era dorul lui Enoh de a se scălda în puritatea infinită a zăpezii n-a mai așteptat trezirea Ednei și a fetițelor, ci s-a avântat cu entuziasm spre munte. Pe umeri și în plete și în barbă i se depuneau fulgi mari de nea și bucuria lui devenea tot mai profundă, căci era convins că în fiecare fulg de zăpadă se ascundea, de fapt, un îngeraș. Alerga desculț, dar tălpile picioarelor lui obișnuite cu arșița cărărilor împărăției nu sufereau deloc. Nu un bărbat îndrăgostit de zăpadă alerga prin nămeți, ci focul viu al dragostei.

4.Respira cu dificultate urcând, treptă după treaptă, spre sălașul luminii unde Enos, credincios memoriei unchiului Abel, zidise altar pentru odihna sângelui celui ucis și pentru slava lui Elohim. El, omul câmpiei și îndrăgostitul de infinita libertate a văzduhului, nu era obișnuit cu muntele. Dar, privind din când în când în spate, peste umeri, regreta profund că nu descoperise muntele mai devreme. Căci ceea ce vedea în clipele acelea de adevărată magie a realității nu văzuse decât în cele mai fantastice vise. De la poalele muntelui și până la orizontul obturat de ninsoare se întindeau fâșii de splendoare: ogoare, poteci, pășuni, păduri nesfârșite de cedri, livezi de smochini și curmali și măslini, grădini, așezări umane, tabere, corturi, colibe, turme de oi, fluvii și pâraie, deșerturi, stânci golașe, oaze, înfiripări timide de civilizație, iar la răsărit se zărea o neasfârșită pată cenușie, un fel de baltă, marea sau oceanul.

5.Pentru că era frânt de oboseală și strivit de fericire, Enoh s-a așezat pe un bolovan, după ce a înlăturat cu mâinile turbanul de omăt de deasupra. Era leoarcă de transprație și în întregime numai abur. Își simțea inima bătând molcom, dar parcă mai fierbinte decât de obicei. Şi aburul ieșea din trup adunându-se deasupra capului într-un fuior de lumină și înfruntând fulgii de nea spre înălțimi.

6.Trăgându-și, așadar, sufletul după urcușul pe coasta muntelui dincoace de teritoriul cedrilor și în patria lincșilor isprăvise de admirat câmpiile și simțea iarăși cum dorul arzător îl îndemna să se aventureze spre înălțimi. Dar iată că piscul dispăruse sub un nor, fusese înghițit de un fel de negură. Şi negura, ce straniu, cobora degrabă vrând, parcă, să-l întâmpine și să-l îmbrățișeze pe călător. Şi un vuiet mare răscolea văzduhul. Şi când negura l-a învăluit, Enoh a simțit cu uimire că se lepăda de trup, că prezențe nevăzute îl apucau de brațe smulgându-l din nămeți, că visul de o viață de a zbura devenise realitate…

7.A fost mutat cu duhul la ceruri și după o veșnicie sau după zece ceasuri s-a trezit în mijlocul splendorii. În acea grădină, ale cărei frumuseți nu ar fi putut nici o minte omenească să și le închipuie, era înconjurat nu doar de trandafiri, ci mai ales de cei șapte sfinți, oaspeții lui din acel miez de noapte. Şi printre trandafiri se răsfirau în toate părțile poteci pietruite cu flăcări de foc care nu ardeau, dar mențineau, eternă, puritatea. S-a bucurat Enoh văzându-i pe sfinți. Aceleași chipuri sclipind de inocență, aceleași veșminte de lumină orbitoare, aceleași plete de zăpadă, aceeași bunătate eternă zugrăvită pe întreaga lor ființă. Şi sfinții l-au îndemnat cu blândețe să îi urmeze pe aleea principală care, în fond, era un râu de foc. Nu-și putea sătura inima Enoh cu splendorile de necrezut pe care le vedea pretutindeni. Şi a privit Enoh înaintea sa și, iată, la miliarde de ani-lumină și totuși atât de aproape a zărit picioarele desculț ale lui Yahveh Elohim și El ședea pe tronul de hiacint, de agată, de topaz, de turmalină, de acvamarin, de ametist, de aur și de foc și tronul avea miliarde și miliarde de aripi și răspândea în jur nu doar lumină care nimicea nu doar ochii, ci și duhul și aneantiza însuși văzduhul, ci mai ales infinită armonie. Prea umil, prea uimit, prea strivit de fericire duhul lui Enoh n-a putut să-și ridice ochii spre Dumnezeul Duhurilor și s-a aruncat cu fața la pământ și ochii lui întredeschiși vedeau dedesupt, pe fundul râului de foc, omenirea mișunând nepăsătoare pe lume și scufundându-se în răutate ca și cum s-ar fi bucurat de o libertate nemărginită. Şi Dumnezeul Duhurilor a făcut semn și din ceata sfinților s-a desprins Mihail care a apucat de braț duhul lui Enoh și, șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare, l-a condus spre foișorul din patria parfumului printre petunii, lăcrămioare, crini, lavande, orhidee, crizanteme, zambile, trandafiri, regina nopții, liliac și alte o sută de milioane de flori incredibile. Şi în foișor duhul lui Enoh, îmbătat de parfumuri, a cunoscut toate tainele. N-au mai existat din clipa aceea secrete pentru Enoh. Şi iată, foișorul dintr-o dată s-a mutat în piscul cerului cerurilor și de acolo se puteau vedea, într-o perspectivă nețărmurită, marginile fără de margini ale universului, cuiburile stelelor, abisurile științei, balta de lapte în care viețuia firesc pământul, demonii care, ascunși în tainițele universului, mușcau în zadar din creația infinită a Domnului, chipurile dumnezeiești și toate splendorile plăsmuite de mințile cerești. Vedea Enoh cu bucurie cum stelele, mai înainte de a-și începe muncile cele multe, îngenuncheau cu credincioșie în fața lui Yahveh Elohim și înaintea sfinților. Şi Mihail l-a dus după aceea la celălalt capăt fără de capăt al universului la poalele tronului lui Yahveh Elohim. Din tron izvorau patru fluvii de foc care populau universul cu stele și incendiau toată zarea. Iar tronul era înconjurat de trei ziduri, ca o cetate, dar nu erau ziduri, ci cete de îngeri care păzeau și slujeau și viețuiau frumos și lăudau pe Domnul. Şi pe porțile zidurilor de îngeri ieșeau și intrau pururi heruvimi și serafimi, dar toți cei ce ieșeau și intrau erau opriți și cercetați la porți de ophanimi. Şi, iată, Mihail pronunța numele îngerilor și printre cei ce ieșeau și intrau pe porțile zidurilor erau Rafael și Phanuel și Gabriel și Uriel și Metatron și Jehudiel și Zadkiel și alții mii și mii ale căror nume, pronunțate de buzele arhanghelului, nu puteau fi pricepute cu nici un chip de urechi omenești. Duhul lui Enoh s-a cutremurat și, zguduit de umilință și de evlavie, s-a descărnat, căci încă mai duhnea a pământ și a carne și a sânge și a neascultare, încă mai era bântuit de ecourile lumii. Gândea universul. Dinspre tron băteau vânturi și în oceanul de stele fremătau valuri de lumină. Transfigurat, duhul lui Enoh nu putea viețui dinaintea tronului fără a binecuvânta, fără a preamări, fără a lăuda pe Domnul strigând cu glas mare laolaltă cu îngerii. Atunci a văzut Enoh cum pe tron ședea în slavă Stăpânul zilelor, infinit în măreție, infinit în blândețe, infinit în putere, infinit în știință, infinit în frumusețe, infinit în dreptatea Sa. Şi cu toate că ședea pe tronul slavei, Stăpânul zilelor pășea prin univers călcând desculț pe constelații și împreună cu El călătoreau miriade de cete de îngeri pe care nu le putea număra nimeni. Dar duhul lui Enoh a văzut cum la dreapta Stăpânului zilelor mergea un Bărbat tânăr de pe al cărui chip bunătatea curgea ca mierea de albine transfigurându-i veșmintele de negrăit. Şi chipul Bărbatului tânăr era identic cu chipul Stăpânului zilelor. Şi numai vârsta Îi deosebea pe cei doi. Stăpânul zilelor avea părul capului și barba de lână, ochii de lapislazuli, iar pielea feței și a mâinilor era trandafirie precum petala de trandafir, iar Bărbatul cel tânăr avea părul și barba de culoarea focului și pretutindeni în jur împărtășea viață. Atunci, duhul lui Enoh a atins brațul unui serafim de pe margine și a întrebat: „Cine este Bărbatul acesta?” Iar serafimul cel cu șase aripi și cu șase voințe și cu șase puteri a răspuns: „Bărbatul pe care îl privești este Fiul Omului, izvorul dreptății și chezășia mântuirii noastre…”

Căderea îngerilor

Standard

La început au fost îngeri rivalizând în splendori cu însuși Raguel, stele fâlfâitoare pe cer, duhul lor punea în mișcare vânturile ce învârteau cerurile și, dintre toate făpturile, Domnul pe ei îi iubea cel mai mult. Prunci minunați, copii ai adevărului, scântei din dumnezeire, prinți ai paradisului, temelii ale inocenței, stele. Nu exista arhanghel care să îl laude pe Domnul cu mai multă ardoare decât fii cerului, nimeni nu slăvea cu mai multă iubire zidirile Sale. Pe vremea aceea luceafărul și căpetenia cetei lor se numea Semiaza; deși egal în rang cu Gabriel, luceafărul era de mii de ori mai luminos, era cea mai strălucitoare făptură și dacă stelele cerului le puteai privi pe toate față către față pe el, orbitorul, nu aveai cum să-l privești fără să orbești, fără să arzi, fără să-ți pierzi mințile de iubire. Şi cu puțină vreme înainte de zidirea timpului, Uriel a constatat absența lui Semiaza de pe cer; l-a căutat, dar nu l-a găsit; a strigat, dar nu i-a auzit glasul; a întrebat pretutindeni, dar nimeni nu știa pe unde umbla luceafărul. A fost găsit de voievodul Ramiel. Dormea; și pe pajiștea luminătorului, în jur, dormea ceata lui. Niciodată nu se mai pomenise în paradis ca un înger să se lase furat de mrejile somnului. A fost trezit de glasul voievodului. „De ce nu mai răsari? Pentru ce dormi?” „Asta e vrerea duhului meu!” Apoi, sub privirea arzătoare a voievodului, neavând încotro, a răsărit. Pe urmă iarăși l-au găsit dormind. Oare ce se petrecea cu el? Nu se mai supunea ordinelor cerești, nu mai respecta rânduielile sfinte, nu-l mai căuta pe Domnul. Şi Domnul întreba mereu de fiul iubit și de fiecare dată răspunsurile primite îl tulburau. Ca orice stea, mai devreme sau mai târziu, luceafărul trebuia să cadă. Era opțiunea lui. Dar înainte de cădere, ca orice stea, trebuia să-și sporească trufia. Trezindu-se mereu pe pajiște, Semiaza își contempla frumusețea oglindită de chipul cerului și de suprafața clară a lacului. Ceata, îndrăgostită, fascinată de farmecul lui, îi aducea laude și uitase de Domnul. Şi dintr-o dată în inima luceafărului a încolțit sâmburele orgoliului. Şi-a spus, și camarazii au întărit, că desăvârșirea sa absolută avea nevoie de un tron. Şi pentru că în ceruri se afla un singur tron, Semiaza a început să râvnească la acela. Şi în timp ce Domnul zidea lumea și în timp ce tronul rămăsese singur, iată că luceafărul, însoțit de laudele și îndemnurile cetei sale, a urcat treptele și a pășit cu trufie spre Scaune. Şi ca să înlăture orice împotrivire a scos sabia și a tăiat în stânga și în dreapta și a vărsat sânge de heruvimi și de serafimi și în ceruri s-a făcut deodată strigăt mare. Şi iată că, ridicându-și pleoapele pătate de sânge, purtătorul de sabie a văzut tronul și pe tron ședea, în slavă, Domnul. Şi pe obrajii Domnului erau lacrimi. Miliarde de miliarde de îngeri orbitori vegheau pretutindeni și ceata răzvrătiților s-a văzut încercuită de săbii fâlfâitoare. Semiaza a clocotit de mânie. Tronul i se cuvenea, de drept, numai lui. S-a învârtoșat și a ridicat sabia împotriva Părintelui. Dar în aceeași clipă Mihail a făcut semn și o sabie fâlfâitoare i-a prăjit brațul, i-a topit sabia. Şi iată, pe neașteptate luceafărul a început să se stingă. Până atunci făptura lui împărtășise paradisului jumătate din lumină. Paradisul a fost acoperit subit de o umbră. Şi miliardele de răzvrătiți din spatele lui Semiaza și-au pierdut încet, încet splendorile. S-au stins sorii într-o nesfârșită clipă și mare era groaza și deznădejdea lor. Strigăte mari cutremurau paradisul, jalea spinteca frumusețea în două. Dar Semiaza s-a trufit și mai mult: indiferent de strălucire, el rămânea desăvârșitul desăvârșiților, prințul moștenitor și Cel Vechi de Zile, domnise suficient o infinitate de ani, trebuia să abdice în favoarea lui; zidirea din nimic era floare la ureche, dar la cârmuirea lumii nu se pricepea nimeni mai bine decât el, puternicul și priceputul prinț al cerurilor. A tunat glasul lui Mihail: „Căința sau căderea!” Şi răzvrătiții toți au ales căderea. Pentru ei Semiaza, dragostea și sfântul, era împăratul legitim al cerurilor și lui i se cuvenea totul. Şi în clipa aceea s-au despicat pardoselile paradisului și cu toții s-au prăbușit într-un abis fără sfârșit. S-au prăbușit, sodom de îngeri și stele, mii și mii de ani. Şi, frecându-și trupurile de aerul pur care pur și simplu nu-i suporta, luau foc și ardeau ca niște torțe și căderea lor, văzută de pe pământ, părea un potop de comete. Şi în zilele lui Iared s-a întâmplat să pice, ca făina cernută, o seamă de răzvrătiți pe piscul Ardis. Şi în vremea aceea, văzând frumusețea fiicelor oamenilor s-au umplut de răutate și le-au poftit cărnurile și sângele și îmbrățișările. Dar aveau nevoie de trupuri. Observând pe urmă urmările lucrării vicleanului șarpe Gadriel asupra fiilor lui Set s-au hotărât să tragă foloase. I-au pândit pe veghetori și, în clipa potrivită, și-au făcut lăcașuri în ei.

Martorul sabiei

Standard

Când i-a pus pruncul în brațe, Edna n-a îndrăznit să-l privească pentru că îi era rușine și se temea, iar modul ei nefiresc de a fi l-a descumpănit. Dar a înțeles totul abia când a privit chipul băiețelului. Fiul său, într-adevăr, avea fruntea albă ca zăpada, dar obrajii, gâtul și urechiușele erau roșii ca petalele trandafirului și ochii negri erau plânși. Bietul tată nu mai înțelegea nimic. Oare ce era cu semnele acelea? Căci, cu certitudine, era vorba de niște semne de sus. Iată niște semne despre care învățătorul Penemuhe nu-l învățase nimic! Atunci pruncul, deschizând gurița, a pronunțat cuvinte de slavă către ceruri și apoi a început să vorbească despre ziua mâniei Domnului pe care o vedea, pretindea el, la celălalt capăt al vieții sale… Şi bărbatul care se întâlnise în viață cu îngeri și demoni și văzuse cele mai imposibile grozăvii și auzise de cele mai stranii întâmplări, fiind fulgerat de o neașteptată slăbiciune, s-a speriat și, lepădând pruncul în brațele mamei, a fugit. Încoace spre cort venea unchiașul Cainan, mai bătrân și mai înțelept și mai măreț decât oricând; se mișca lent aidoma unui melc cărând în spinare o cochilie în care se îngrămădeau deja șase sute de ani de viață. Văzându-și strănepotul așa de agitat s-a oprit în mijlocul drumului sprijinindu-se în cârăjă și a întrebat: „Ce necaz îți mână pașii în praful drumului, fiule?” „S-a născut în casa mea un prunc neobișnuit, părinte! E mai mult fiu de înger, decât odraslă de om! Chipul lui poartă o pecete nepământească. Prorocește despre ziua judecății vorbind asemenea nouă! Mă tem ca nu cumva femeia mea să fi căzut în păcat cu îngerii la fel ca desfrânatele!” „Nu păcătui, cugetând așa, față de femeia pe care ți-a dăruit-o cu dragoste Domnul! E drept ca fiul tău să prorocească, că doar l-a zămislit un profet și nu un pescar. E drept să prorocească îndată după intrarea în lume, căci, la ieșirea lui din această lume, Domnul va cere socoteală necredincioșilor, după cum mi-a descoperit odată tata Adam. Căci s-a înmulțit răutatea pe lume și de multe ori mă și mir cum de mai suportă Domnul ticăloșiile de pe fața pământului. Am cercetat pământul în lung și în lat, am întâlnit frați la toate marginile pământului unde i-a purtat nevoia și lăcomia, am umblat pretutindeni și rară mi-a fost bucuria să întâlnesc oaze de credință și dreptate. În tinerețile mele am împrejmuit împărăția cu zid de foc ca să îi țin departe pe sfinți de răutățile neamurilor, dar în zilele veghei lui Iared au pogorât îngeri răzvrătiți din ceruri și așa puterea răului a sporit. Şi iată, amăgindu-i pe veghetorii împărăției și demolând zidul credinței, răzvrătiții și-au găsit trupuri și apoi, călcând în picioare legea Celor Fără De Trup, s-au împreunat cu femeile cainiților ca să nască demoni și să piardă neamul omenesc. Iată, s-au împlinit profețiile de demult! Vezi cum mișună uriașii, odraslele demonilor, pe pământ, cum urlă pământul din pricina fărădelegilor lor! O vreme oamenii vor cădea pradă spurcăciunii și sămânța lor va fi pusă în primejdie de lăcomia uriașilor. Şi demonii vor zămisli alți demoni și pământul va deveni tronul răului. Dar Domnul n-a zidit pământul pentru demoni, ci pentru oameni și de aceea va trimite un potop care va nimici toată răutatea și toată stricăciunea și va tămădui rănile pământului. Sabie va fi pe pământ, sabie care, în chipul potopului, va învinge vlăstarele și oștirile întunericului. Iar neamul omenesc se va mântui printr-un fiu al nostru, nenăscut încă, ce va avea șansa să restaureze edenitatea. Dar tainele sfinților vorbesc despre puterile întunericului care, ruinând efortul odraslei noastre, vor face tot posibilul pentru a lupta împotriva dreptății și pentru a pune temelie nelegiuirii pe lume până în ziua când va veni Răscumpărătorul… Întoarce-te, deci, în cortul tău, cere-ți iertare de la nevasta ta, căci ți-e credincioasă și te iubește mult, îmbrățișează-ți fiul, pentru că e cu adevărat sânge din sângele tău și carne din carnea ta!” Şi auzind cuvintele unchiașului, Enoh s-a întors cu bucurie în cortul său, la femeia sa și, îngenunchind, a plâns și și-a cerut iertare. Apoi, luându-și pruncul în brațe, l-a dus în fața altarului și, închinându-l Domnului, a zis: „Acest fiu al meu se va numi Matusalem, căci el va fi martorul sabiei ce se va coborâ pe pământ la sfârșitul veacurilor ca să nimicească nelegiuirea și ca să purifice pământul!”

Isprăvile copiilor cărnii

Standard

Nici nu apucă să-și încălzească trupul în brațele Ednei, că, pe la al doilea cântat al cocoșilor, se auzi strigat pe nume. Nu era Edna, căci ea dormea. Nu erau nici fetițele, căci și ele dormeau adânc în așternutul lor. Nu era nici glasul învățătorului. Şi nici glasul cunoscut al vreunei rubedenii. Trebuia să fie vreun călător întârziat pe cale. Oftă. Trebuia să părăsească vremelnic culcușul cald, cuptorul fierbinte al trupului Ednei pentru a primi un călător, poate chiar o caravană. Dar fiind un suflet milostiv și foarte ospitalier, după o clipă de ezitare, sări cu bucurie din așternut ca să-și primească oaspetele. Numai în tunică a ieșit în prag și aerul răcoros al nopții l-a înfiorat. Nu era un singur drumeț, erau șapte. Şapte drumeți neobișnuiți. Călătorise Enoh în toate zările și deși nu văzuse toată fața pământului, putea să jure pe orice că pe pământ nu trăiau asemenea oameni. Făceau lumină în jurul lor ca niște opaițe uriașe, în ochii lor licărea cea mai pură apă din univers, obrajii surâdeau de bunătate, buzele răspândeau parfum aidoma crinilor, mantiile erau țesute parcă din fulgi de zăpadă, și cu toate că erau bărbați în toată puterea cuvântului chipurile lor încremeniseră la vârsta eternei copilării. Fiecare ținea în brațe o tablă de piatră. Au vorbit. Vorbea numai unul, dar, ce straniu, ce splendoare, se auzeau glăsuind toți laolaltă! „Tu ești fiul lui Iared veghetorul?” „Da, Doamne, eu sunt Enoh!” „Am umblat pe pământ în sus și în jos și am întrebat în stânga și în dreapta de tine și, iată, acum te-am găsit!” „Cu ce vă pot fi de folos?” „Am aflat că știi să descifrezi tainele cuvintelor cioplite în piatră cu condeiul și am venit la tine într-un suflet! Nu este vreme de pierdut! Citește aici!” Şi la lumina orbitoare a sfinților Enoh s-a apropiat de table și a citit. Dar cu cât citea mai mult, cu atât devenea mai nelămurit sărind din uimire în uimire. Era vorba acolo, în cartea aceea nesfârșită, de faptele tuturor oamenilor care au trăit pe pământ, care trăiau pe pământ și care vor trăi pe pământ până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu era trecut cu vederea, nici cel mai nesemnificativ gest, nici cel mai inofensiv gând. Oamenii trăiau cu convingerea că toate gesturile, toate gândurile, toate faptele erau proprietatea lor exclusivă, că nimeni nu avea habar de ceea ce înfăptuiau în perimetrul intimității lor. Cât de mici, cât de înguști sufletește erau pământenii crezându-se regi în curțile lor, nesupravegheați, nevăzuți de nimeni, necântăriți de nimeni, netrași la răspundere de nimeni pentru micile lor crime, nepedepsiți pentru micile lor ipocrizii! Dar era cineva acolo, sus, în ceruri, sau jos, în inimile noastre, care ne privea, care scormonea în noi, care ne cântărea sufletele ca să ne măsoare sinceritatea. Cu mirare și-a citit Enoh propriile fapte, propriile gânduri și a aflat cu uimire că până și gândul nevinovat dintr-o zi de primăvară a prunciei de a călca pe codiță un șoricel ca să-i audă chițăitul era consemnat pe table alături de ticăloșiile mari și mici pe care le săvârșise până atunci. Dar, în timp ce se scufunda tot mai mult în lectură printre miliarde de grozăvii și splendori, se întreba uluit cine scrisese o asemenea carte… Exista un singur autor pe lume și în afara ei și pretutindeni în stare de o asemenea performanță: Yahveh Elohim. Dar răspunsul năștea o altă întrebare: de ce trebuia ca el, un umil învățat din lumea cea mare care nu deținea toată știința și nici măcar o mică parte a ei, trebuia să citească isprăvile copiilor cărnii și, într-un fel, să le repete, să le săvârșească pe toate și el. Şi când a isprăvit lectura de mii și mii de ani, a exclamat: „Fericit bărbatul care nu-și va vedea numele scris în cartea fărădelegii și care va fi găsit curat ca lacrima pruncului la judecată!” Atunci sfinții au zis: „Să ții minte toate câte ai văzut pe lume în călătorii ca să le povestești odraslelor tale! Ţi s-a dat să citești din cartea isprăvilor copiilor cărnii ca să vezi că nu este nimeni drept pe lume în afară de Yahveh Elohim! Şi de vei păzi toate, mai multe vei afla! Iată! Vei zămisli un fiu și vei rămâne cu el, ca să te desfătezi cu drăgălășenia lui și ca să-l povățuiești întru dreptate și ca să-i încredințezi poruncile tale, un an și o zi, iar după aceea vei fi luat dintre toți ai tăi și vei fi mutat de pe pământ până la sfârșit!” Şi iată, la al treilea cântat al cocoșilor la orizont a început să bâjbâie o rază de soare risipind întunericul cel mare al nopții și atunci, privind în jurul său, Enoh a văzut că era singur.

Izgonirea lui Penemuhe

Standard

Era a două sute șaizeci și opta noapte în care nu se lipea somnul de ochii lui. Încă mai existau miriade de taine de aflat, încă mai existau miriade de enigme de dezlegat. Pretutindeni se iveau mii și mii de lucruri necunoscute al căror înțeles trebuia descifrat. Şi pentru că nu se mai îndura să aprindă făclia în colibă, pentru că nu dorea să le mai trezească din somn pe Edna și pe fetițe cu bucuriile sale zgomotoase provocate de pasiunea sudiului, pentru că nu prea mai avea untură și nici foc ca să aprindă opaițul își consacra ultimele nopți cercetării cerului. Şezând culcat pe spate pe pătura așternută în bătătură lângă țarcul caprelor, Enoh, răpit cu totul de pasiunea cunoașterii, privea stelele care pâlpâiau deasupra de parcă acolo, sus, ar fi studiat, la lumina opaițului și în trilioane de locuri din univers, miliarde de studioși aidoma lui tainele infinite ale creației. Pulberi de făină împrăștiate pe boltă de divinitate, îți venea să te apuci de frământat aluatul ca să îți potolești foamea cu pâine de stele. Holdă de astre de o frumusețe incredibilă pe care vânturi cosmice o pieptănau ca pe o zână. Şezând, așadar, întins pe cuvertura de lână, odihnindu-și oasele pe tăria pământului, privea fascinat stelele și, privind, învăța. Îl vedea pe Yahveh Elohim cum, pășind pe cărările cerului, chema fiecare stea pe nume ca pe cățeluși și îi dădea să mănânce lumină, apoi cerceta felul în care și-a făcut datoria cântărindu-i sinceritatea în balanța dreptății. Fiecare stea era stăpână pe o parte a universului și răspundea cu viața pentru sănătatea binelui dintre hotarele sale. Din loc în loc, pe câmpiile cerului, vedea unele stele care, răzvrătindu-se, pentru că nu-și făcuseră datoria și trebuia să-și primească pedeapsa cu moartea, săreau de pe talgerele balanței dreptății și, prăvălindu-se în abisuri, deveneau fulgere și demoni. Se roteau constelațiile și, privind cu atenție vârtejul lor, Enoh se simțea atras spre profunzimile universului ca să se înece, pesemne, în ele. Pământul pe care își odihnea oasele părea un bulgăre de argilă într-o cursă dementă printre astre, nu pricepea cu nici un chip cine azvârlise pământul spre marginile universului. Dar marginile universului erau pretutindeni și nicăieri, căci universul era infinit pentru că fusese zidit din dragoste nesfârșită de Yahveh Elohim. În univers erau milioane de firide scobite în beznă și acelea erau sălașurile vânturilor care, la porunca lui Yahveh Elohim, suflau asupra pământului ca să aducă ploaie la bună vreme, zăpezi, polenizare, nori care să alunge arșița, primăveri și toamne, păsări, speranță, recolte îmbelșugate, dragoste. Norii erau țesuți de îngeri din lacrimile oamenilor, apoi erau călăuziți de vânturi spre ținuturile căzute pradă pulberii și cenușii. Dincoace de steaua dimineții era lăcașul picăturilor de rouă și ele nu ieșeau niciodată de sub ascultarea lui Raguel. Şi la unsprezece stele distanță erau odăile de foc ale grindinei și ale negurii și ale brumei și mai era, alături, o odaie de cremene unde se odihnea aburul care a umezit toată fața pământului înainte de a cădea ploaie pe pământ. Şi pe cer erau două drumuri străjuite de flăcări la porunca lui Yahveh Elohim, drumul soarelui și drumul lunii, și ele nu se întâlneau niciodată, deși se căutau pururi ca să își împărtășească adevăruri. Soarele își străbătea cărarea printre astre fidel poruncii primite la începuturi de la Şaddai și, mergând pe cale, făcând pârtie bărbătește prin întuneric, împrăștia pretutindeni nu doar jerbe de lumină și dragoste fierbinte, ci și rugăciuni de laudă, de mulțumire și de cerere și nu cunoștea în vecii vecilor odihna. Luna venea pe urmă și totuși mergea înaintea soarelui, împlinind cu smerenie și recunoștință porunca divină. Soarele era binecuvântare pentru cei drepți și blestem pentru cei blestemați, iar luna era dragoste pentru cei credincioși și chin pentru cei păcătoși. Pe toate le vedea Enoh de pe cuvertura de lână și fiecare colț al universului, fiecare fâșie a cerului era pentru el o lecție extraordinar de profundă care, simțea el, îl înțelepțea. Ce păcat, totuși, că pământenii, deveniți robii pământului, își înălțau din ce în ce mai rar ochii către stele! Şi doar ochii pentru asta ni-i dăduse Yahveh Elohim: pentru a privi cu ei splendorile și pentru a ne bucura, astfel, inimile cu priveliștile raiului. La început raiul a fost aici, printre noi, dar din pricina neascultării părinților, el s-a luat de la noi și apoi, cu fiecare păcat al nostru, s-a înălțat tot mai mult, tot mai mult spre ceruri și, fiind extrem de vulnerabil, după ciocnirea cu tăria cerească s-a făcuț țăndări și s-a risipit în trilioane de stele. Se întrebau pământenii: „Unde e raiul?” Dar în loc să caute răspunsul pe bolta spuzită de stele, scormoneau în jăratic sau priveau în ape tulburi sau adormeau cu întrebarea pe buze și rar, rar de tot își ridicau ochii spre înălțimi.

„Păi, toate acestea trebuie scrise ca să fie ținute minte!” Glasul straniu și totuși foarte familiar l-a înfiorat scoțându-l din firescul lui. „A, tu erai!” Da, el era. Învățătorul Penemuhe. Nu-l mai văzuse de mult, de treizeci de ani, poate, dar nu i se părea schimbat absolut deloc, parcă îl văzuse deunăzi ultima dată. Dar în loc să fie bucuros că își revede învățătorul, Enoh se pomeni încruntându-se. Normal. Învățătorul iar îl ispitea să scrie cu apă de funingine pe papirus. Încă mai considera greșeala vieții lui că se lăsase ademenit spre arta citirii și a scrierii. Era singurul om de pe fața pământului, primul și, după toate aparențele, ultimul om care știa să scrie, să citescă și să socotească semnele pe care le inventase, cu un meșteșug demonic, Penemuhe. Sigur, în adolescență, fiind răpit de fascinația jocului și a cunoașterii, se amuzase numărând toate stelele de pe cer, apoi, după ce le botezase pe toate, le scrisese numele de-a lungul albiei fluviului secat și, în sfârșit, numele stelelor le citise Ednei ca să-i cucerească, astfel, inima cu știința lui. Dar, pe măsură ce se acumulau experiențele și anii, devenea tot mai conștient de primejdiile cunoașterii sale. Era simplu pentru un tiran să subjuge, cu ajutorul artei scrisului și cititului, să subjuge și să nenorocească neamuri. Prin scris și citit se puteau strivi suflete. Numerele erau o adevărată amenințare pentru nume care rezuma, în fond, personalitatea și viața omului. Dar cea mai primejdioasă era perspectiva ca vrăjitorii și sacerdoții să afle secretele scrisului și cititului, căci atunci Yahveh Elohim va fi alungat din sufletele oamenilor prin manipularea conștiințelor și locul Lui va fi luat de chipuri cioplite și de plăsmuiri ale răului. „În clipa în care vei scrie splendorile pe care le-ai văzut va fi multă bucurie pe pământ!” Cuvintele lui Penemuhe l-au îndârjit și mai mult. „Nu! În clipa în care voi descrie splendorile pe care le-am văzut, atunci voi scoate cepul la butoiul cu nenorociri și ele se vor împrăștia ca fumul pe toată fața pământului!” „Oare cuvântul n-a fost zidit de Şaddai? Pentru ce te temi? Ia, deci, și scrie!” „Despre îngeri nu sunt în măsură să vorbesc, dar despre oameni, eu însumi fiind om, mă încumet să spun câte ceva. N-am fost zidiți de Yahveh Elohim ca să ne vădim credința prin papirusuri mânjite cu apă de funingine, ci prin viu grai. Nu ne putem proba sinceritatea decât vorbind prin viu grai cu Yahveh Elohim, nu avem nevoie de intermediari, nu facem negoț cu credința noastră. Lui Yahveh Elohim îi place să vorbească cu oamenii, nu cu cenușa. Ce fel de bărbat aș fi dacă, în loc să vorbesc cu Yahveh Elohim ca de la slugă la Stăpân, aș fugi de la fața Lui și m-aș zăvorâ în peșteri ca să-I povestesc cu condeiul despre credința mea prin epistole?! Oare Yahveh Elohim nu locuiește în inima mea? Ce nevoie aș avea să-I trimit epistole la capătul universului?! Nu vreau să mă irosesc cu arta ta vrăjitorească! Nu mă ademeni în brațele răului. Tu mă ispitești ca pe Eva cu cunoașterea. Am dobândit deja câtă cunoaștere mi-a trebuit, alta nu îmi este de folos. Nu vreau ca semenii mei să ajungă să cunoască, la fel ca mine, amărăciunea și singurătatea. Cunoașterea aduce după sine moartea. Yahveh Elohim ne-a zidit și pe noi, oamenii, ca să fim drepți și să trăim în puritate, dar voi ne-ați ispitit cu cunoașterea care ne-a adus, iată, moartea și moartea ne sfâșie! Tu vrei să robești, prin scrisul meu, lumea întreagă. Pentru că vrei să mă pierzi, nu-mi mai ești învățător! Treizeci și șase de ani am trăit bine, am învățăt multe fără tine! Nu vreau să te mai văd! Pleacă!” „Ce faci, mă izgonești?!” „Piei din fața mea!” Şi Penemuhe, luându-și mănunchiul de papirus și condeiele și blidul cu apă de funingine, a dispărut în noapte. „Cine era omul acela?” Edna, cu ochii vineți de somn, se înființase în prag. „Învățătorul Penemuhe”, a zis Enoh urmând-o pe femeie în colibă. „Ce vroia de la tine?” „Nimic. A venit să-și ia rămas bun. N-o să-l mai văd niciodată…”

Simplitate

Standard

A lăsat pixul din mână, a ieșit în curte, a apucat grebla
și a început să-și nimicească angoasa adunând frunze sub nuc
Miliarde de păsări țeseau în văzduh un covor nevăzut
dar tânărul bărbat nu era lămurit dacă ele vin sau dacă se duc
Ce bine se simțea, așa, greblând în oaza eternității
după ce țâșnise cu dificultate din modernitate
Modernii se trufeau cu gândul că inventau pururi lumi noi
dar ei, ticăloși fiind și vrednici de plâns și săraci și orbi și goi
nu făceau altceva decât să frământe aluatul
pe care l-au moștenit anticii de la Dumnezeu
Şi totuși, modernii, orbi fiind, cădeau în păcatul trufiei mereu
Era după-amiază de toamnă. Dintre nori mohorâți
s-a ivit soarele. Şi, în lumină, copacii n-au mai fost urâți
așa îmbolnăviți de vânt. Ţâșnea splendoarea din pământ
S-a făcut lumină în sufletul lui. Își dorea
să devină grădinar și să trăiască fericit alături de ea
Pogora în el pacea. Respira aer rece, dar pur și puțintică iubire
și, meditând la ea, își simțea inima dansând de fericire
Grebla. Se bucura de vederea ierbii încă verzi
Calci pe iarbă azi și mâine și mereu și nici nu știi ce bucurie pierzi
A îngenuncheat în fața ierbii nu o dată, ci de zece ori
căci simplitatea desăvârșită a ierbii îi dădea fiori
În preajma simplității înțelegea cât de mult irosea
complicându-și viața cu nimicuri. Şi, iată, nucul însuși îl iubea
căci din când în când își scutura frunzele îngălbenite pe umerii lui
ca să îl mângâie ca pe un copil. Să te întorci, zicea, spre simplitate
ca să te integrezi, dobândind fericirea, în eternitate…

Neliniștitul Zaavan

Standard

Neliniștitul Zaavan, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, avea parte de cele mai agitate nopți din viață. Îl chinuia lipsa somnului. Bătrânii lui ochi ședeau toată noaptea deschiși și, prin crăpătura din tavanul cortului, privea toată noaptea stelele. Deși la ultimul înțărcat al iezilor împlinise șapte sute patruzeci și șapte de ani, după cum dezvăluia socoteala de pe răboj, încă mai avea privirea ageră și, din acest punct de vedere, nu s-ar fi dat înapoi de la o întrecere cu vulturii. Dar de aproape două jubilee unchiașul trăia singur, căci minunata surioară Iemina, mama fiilor săi și mama fiicelor sale, se sălășluise în peștera drepților. Şi, în mod limpede, unchiașul se săturase până în gât de singurătate. În nopțile reci, singur în cort, oasele, și așa reci, îi înghețau bocnă, iar în zori fii lui erau nevoiți să i le dezghețe cu apă fierbinte. Îl dureau șalele, îl dureau încheieturile mâinilor, îl durea genunchiul piciorului stâng, îl durea inima, îl dureau dinții, îl dureau toate. Aparent, unchiașul nu mai era bun de nimic. Şi totuși, el, care fusese o viață păstor, încă mai mulgea caprele în târla fiilor săi în pofida durerilor de la încheieturile degetelor. Ultima iarnă fusese mai friguroasă ca niciodată. Iar primăvara, cu soarele ei dătător de viață și de speranță, îi inspirase moșului o imensă poftă de viață. Nu mai avea stare. Ar fi ieșit pe câmp, ar fi mânat turmele pe colinele chiparoșilor, ar fi alergat cu pruncii, ar fi zburdat împreună cu iezii, ar fi dat cincizeci de ani de viață numai ca să zboare o clipă în văzduh asemenea ciocârliilor. Într-o dimineață n-a mai putut suporta singurătatea cortului. Îi era dor ca niciodată de anii tinereții pe care îi petrecuse în întregime în superba libertate a câmpiei. Îi era dor mai cu seamă de priveliștea minunată a holdelor. L-a rugat, deci, pe bălaiul prunc Naaman să-l însoțească. Şi, sprijinindu-se cu o mână în cârjă și cu cealaltă mână pe umărul stră-stră-…-strănepotului, a ieșit în șesul împărăției printre holde. Sorbea cu lăcomie aerul pur, aproape că îi venea să plângă de emoție văzând cum vântul mătura lanurile de orz. Pe potecă, în țarina strănepotului Şimron, unchiașul s-a oprit în loc zguduit de un fel de amețeală. Oare el, rivalul vulturilor, nu mai vedea bine? Se apropiau pe potecă, țopăind, niște iezi, niște porumbițe sau niște fecioare? Se apropiau, venind dinspre turnul veghetorului, fiicele lui Rasujal, trei țopăind ca niște fetițe, iar cea din mijloc, pășind desculț, gânditoare, cu coșul gol pe cap, cu capul acoperit de o eșarfă albă, cu obrazul cernit de tristețe, cu brațe dezgolite și frumoase, desigur cea mai frumoasă fată din lume. Neliniștea unchiașului Zaavan a crescut vertiginos până când s-a transformat într-un cutremur lăuntric. Încă de departe l-a învăluit, adus de adierea vântului, parfumul Basematei, dar nările lui au vibrat la mirosul de fecioară curată al gânditoarei. Întâlnindu-l pe cale fetele s-au aplecat cu umilință în fața lui și i-au sărutat mâinile, iar în timpul plecăciunii sub veșmântul gânditoarei au vibrat sâni de piatră. Unchiașul a luat foc. A întins mâna după fecioară ca și cum ar fi vrut să o prindă în pumn ca pe un fluture, dar ea se îndepărtase deja împreună cu surioarele cele zvăpăiate. „Naaman, fiule”, a șoptit unchiașul gâtuit de emoție, „până la noapte să afli cine este tatăl fecioarei cu coșul!” Nu era nevoie de cercetări inutile, căci pruncul deja o cunoștea pe Betenos că doar ea îi dăruia mereu turte de orz cu miere de albine sălbatice. „E fata moșului Rasujal!” „Rasujal?!” Era de așteptat. Rasujal, fenomenul Rasujal, de sute de ani zămislise un singur fiu, și, în rest, făcuse numai fete, din patru sute de fiice aveai de unde alege, dar Zaavan era în stare să pună rămășag pe orice că Betenos era cea mai desăvârșită creație a făcătorului de corturi. Pentru că ardea de dorință și de iubire, ca în tinerețe, Zaavan socotea că nu mai era vreme de pierdut. Până în seară s-a înțeles cu Rasujal. Nu mai era nevoie decât de bunăvoința fecioarei. Când Ada i-a adus vestea cea mare, Betenos, speriată ca o vrăbiuță, a început să plângă și noaptea întreagă a jelit fără s-o poată liniști nimeni. A doua zi, venindu-și în fire, spălându-și fața, a gătit cu mâinile ei cele mai bune bucate din lume și la amiază s-a înființat în foișorul veghetorului. Prea tristă, prea dărâmată de veștile cele grozave, n-a fost în stare să pronunțe nici un cuvânt; dar când, în urma aluziilor Adei despre logodnă, Iared a rămas tot tăcut, tot indiferent, s-a lămurit definitiv. Iared nu o iubea, nu avea nici cea mai mică dorință să îi devină vreodată bărbat și veghetor, așa că n-a mai avut de ales. Seara a intrat, însoțită de jalea surioarelor ca și cum ar fi murit și de binecuvântările patriarhilor, în cortul lui Zaavan și acolo a rămas pentru totdeauna. La vremea cuvenită, Betenos a născut un prunc pe care, în cinstea zilei Domnului, l-a numit Iemuel. Şi după câțiva ani, pentru prima dată după multă vreme, în foișor și-a făcut apariția un băiețel. Şi ochii băiețelului erau ochii lui Betenos. În clipa aceea Iared a înțeles și, dărâmat de adevăr, l-a îmbrățișăt cu efuziune pe copil și a plâns pe umărul lui. Iemuel, speriat de jalea bărbatului, a început să plângă și el. Şi așa i-a găsit binemirositoarea Basemata ivindu-se în prag; ținea pe cap coșul de merinde pe care Iared nu-l mai văzuse în cei trei ani de post.

Oceanul memoriei

Standard

Jubileele erau singurele ocazii în care omenirea își mai amintea de existența lui Set. Retras de două sute de ani în peștera părinților săi în așteptarea eliberării sufletului din temnița-i de țărână, patriarhul își trăia singurătățile în rugăciune necontenită pentru sănătatea și mântuirea creației. Zi și noapte, la lumina opaițului, aducea ofrande lui Dumnezeu Savaot, iar îngerii, aidoma unor albine, se înființau pururi ca să-i culeagă rugile de pe buze ca și cum rugăciunile sale fierbinți ar fi fost cel mai bun nectar de pe fața pământului. Tânjea de o viață, tânjea după o lume mai bună. Tânjea, în fond, patriarhul după raiul ratat de părinți și după Edenul scufundat, la marginea pustiului, sub dune de nisip și sub straturi imense de uitare. Când obosea rugându-se, Set își odihnea trupul și sufletul șezând pe piatră la gura peșterii și contemplând lumea. De sub piciorul muntelui se întindea lumea fâșie după fâșie până la orizont și chiar mai departe. An de an în pădurea de cedri apăreau tot mai multe luminișuri, insule de foc și fum, insule de singurătate, pâlpâiri timide de civilizație, semne ale edificării egoismului universal. Fiecare pământean avea orgoliul de a pune copaci la pământ, de a aprinde focul, de a-și ține dușmanii la distanță, de a-și croi destinul meschin, de a-și clădi propriul neam. Cu cât entuziasm se îndepărta lumea de ceruri! Set, în ciuda faptului că era cel mai bătrân om, în viață, pe fața pământului, ultimul supraviețuitor din glorioasa vreme a edenității, și în ciuda trupului său ruinat de boli și de ani, încă mai vedea destul de binișor și, în acest fel, era în măsură să vadă cum, în timp ce omenirea se scufunda tot mai atroce în abisurile egolatriei, raiul se îndepărta de pământ și îndepărtarea aceea părea ireversibilă. Îl mâhnea riftul care se deschidea tot mai abrupt și tot mai larg între odraslele lui și Domnul. Prea puțini erau aceia care, intrând în cămările lor de rugăciune, își mai aminteau de Domnul. Şi doar nu exista colibă, nu exista cort în împărăție care să nu fie prevăzut, la sfatul lui străvechi, cu o cămară de rugăciune. Dar sfinții, întorcându-și fața de la ceruri și fiind robiți din ce în ce mai profund de farmecele pământului, își transformaseră cămările de rugăciune în hambare și în crame. Din cei patru mii de locuitori ai împărăției, fluviu uman izvorât din coapsele patriarhului, rugătorii dreptmăritori ajunseseră o specie pe cale de dispariție. Set era dezamăgit, dar, în același timp, se simțea vinovat de necredința neamului pe care îl zămislise. Pentru că nu îl mai serveau prea mult puterile ca odinioară, pentru că îl ruinau slăbiciunile de tot felul nu mai avea cum să pogoare între odraslele sale pentru a le mustra și pentru a le întoarce cu fața spre ceruri. De propovăduirea credinței și a căinței se ocupau, în orice caz, fiul și nepotul patriarhului, înțelepții și vrednicii de cinstire Enos și Cainan, dar lucrarea lor era până la urmă o luptă zadarnică cu neantul. Sfinții nu vroiau să mai învețe înțelepciunea. Pentru ce atâta înțelepciune pe lume, când desfătarea oferea bucurii de mii de ori mai profunde?! Fuga veghetorilor din împărăție și prăbușirea zidului de foc au arătat sfinților plăcerile de care se bucurau zi și noapte fiii lui Cain. Nu trebuia să-ți închini viața unei singure divinități când pe lume existau divinități cu miile, după cum revelau credințele cainiților. Nu trebuia să postești, ci să te bucuri fără saț de belșugul pământului. Nu trebuia să meditezi la ispășire și la răscumpărare, ci să joci, să faci dragoste, să pipăi fericirea în perimetrul extazului, să asculți muzică, să bați cu sălbăticie în tobe, să fii violent ca să eliberezi demonii din tine, să bei sânge, să îți jupoi dușmanii, să urăști până la moarte, să produci cât mai mult zgomot pentru ca lumea nu doar să afle, dar să se și înspăimânte de existența ta, să te îndopi și să bei că doar o viață ai, să jertfești miilor de idoli pentru a-ți asigura un loc căldicel în lumea posibilă de dincolo, să-l iei de piept pe Dumnezeu când nu-ți face pe plac, să azvârli cu pietre în ceruri și să blestemi pământul, să fii tu însuți propriul dumnezeu. Zi și noapte ședea, deci, patriarhul la gura peșterii, cultiva liniștea lăuntrică și povestea cu osemintele părintelui său. Aveau ce să-și spună. Osemintele vorbeau despre eternitate și zădărnicie, despre cel mai priceput lustruitor de pe fața pământului pe nume timp, despre cum trupul lui Adam îngrășase viermii pământului, despre iluzoriul spectacol al morții, despre tânguirile drepților și păcătoșilor în Şeol, despre adevărata fericire a păcii, despre neascultătorii fii ai dreptății, despre cum oamenii mâniau pururi cerurile și stelele. Set, când îi venea rândul, povestea despre dorul lui nețărmurit după eternitate, despre cum dorea el să se lepede de veșmântul de carne și să se arunce în oceanul veșniciei ca să înoate în fericire laolaltă cu îngerii, despre sfinții incorigibili, despre eșecul lui de a-i aduce pe sfinți pe potecile dreptății, despre amărăciunile pe care i le procurau ruinele Edenului ce se zăreau încă la răsărit de pustiul Dudael, despre dragostea nemărginită pe care o avea față de întreaga creație, despre cât de mult iubea păsările și insectele, despre cât de mult adora să pipăie iarba, despre admirația fără limite pe care o avea față de splendoarea brazilor, despre cât de mult se străduise o viață întreagă să imite tăria în credință a pietrelor și neclintirea lor, despre cât de dor îi era de blânda Awan care, la primele pâlpâiri ale bătrâneții pe chipul ei, a ales singurătatea pădurii de cedri pentru ca nu cumva, îmbătrânind, să piardă iubirea lui Set, ci ca bărbatul să o păstreze în inima lui pururi tânără și frumoasă, despre nostalgia care îi rodea puțin câte puțin din inimă ceas de ceas după glorioșii ani ai tinereții, despre melancolia care îl cuprindea când, la mijlocul toamnei, pădurea începea să-și cearnă frunzele și de la miazănoapte vânturile aduceau primele ninsori vestind, astfel, fie și vremelnic, moartea pământului, despre dorința de a o revedea pe Ada, fiica lui Rakeel, care, deși trecuse de multă vreme pragul celor patru sute de ani de viață, în ochii lui rămăsese tot cea mai scumpă și mai drăgălașă și mai alintată nepoțică din lume prevăzută, desigur, cu două codițe și cu ochi albaștri. Deasupra altarului, într-o firidă, pâlpâia luminița opaițului. Nu se stinsese făclia din ziua nașterii patriarhului. Untdelemnul turnat în opaiț de însuși Adam, ca mulțumire adusă Domnului pentru că îi dăruise un nou Abel mai norocos decât cel dintâi, era, prin urmare, leat cu Set. Dar de când șoimul Aia, trimis de Maleleil, adusese în gura peșterii vestea de necrezut a morții lui Cain, untdelemnul dădea semne de isprăvire, iar luminița opaițului pentru prima dată pâlpâia șovăitor ca și cum o prezență nevăzută ar fi vrut, suflând în ea, să o stingă. Înțelegea patriarhul că vremea desprinderii se apropia degrabă. Şi dacă se apropia ceasul zborului sufletului din temnița cărnii, Set vroia să îl întâmpine total eliberat, absolut despătimit, cu totul și cu totul liber. Începuse, de vreo câteva zile și nopți, să-și ia rămas bun de la ființe și lucruri. În timp ce își lua rămas bun simțea cum trupul îi atârna din ce în ce mai greu fiind ademenit cu ispite irezistibile de pământ, iar sufletul, în colivia lăuntrică, nu mai avea astâmpăr și se zbătea neostoit ca să scape mai repede. Își lua rămas bun, dar parcă nu simțea în inimă bucuria pe care o așteptase de veacuri. Ce-i drept, bucuria desprinderii îi era umbrită de veștile despre Cain. Dintr-o dată l-au invadat toate amintirile din trecutul cel mai îndepărtat, amintirile de la începutul timpului îngropate parcă de uitare pe fundul oceanului memoriei. Îi revedea vii și minunați pe tată și pe mamă și pe frați și pe surioare. Revedea, plutind ca niște corăbii pe oceanul amintirilor, peisajele de altădată ale copilăriei. Revedea pajiștea pe care se juca cu frățiorii Hori și Dișan și cu surioara Temna. Revedea splendidele ceruri de odinioară. Revedea apele curgătoare ce se prăvăleau în spume de pe stânci și formau lacuri în care el se scălda laolaltă cu bivolii. Revedea cățelușa Şua. Revedea stolurile de păsări care, pe atunci, erau mai numeroase și parcă nițel mai fericite decât în zilele de pe urmă. Revedea ogoarele pe care muncea din greu cot la cot cu tatăl. Revedea obrajii plânși ai mamei. Revedea îngerii care încă mai umblau pe pământ pentru a lustrui creația pe care omul, săvârșind păcatul cel mare al neascultării, o umpluse de praful fărădelegii. Îl revedea pe Remiel; în zori, pe cărarea din fața colibei îngerul trecea, încurcându-se în aripi și amuzându-l, astfel, pe copilașul din prag, trecea în grabă spre răsărit ca să poruncească soarelui să răsară; Remiel, însă, nu se supăra niciodată pe copilașul care râdea de stângăciile lui, ci, dimpotrivă, îl chema pururi la el ca să-l mângâie pe căpușor și să-i dăruiască cireșe și căpșune din grădina Edenului. Revedea iezii și mieii care se nășteau primăvara și puii de găină pe care el însuși îi ocrotea ca un tătic mai mititel. Revedea fânețele în care zburda împreună cu fluturii și cu albinele și pe care, începând din epoca adolescenței, la vremea coasei le punea la pământ împreună cu Adam pentru a asigura hrană animalelor pe timpul iernii. Retrăia încă o dată povestea de dragoste; cei dintâi fiori ai dragostei i s-au înfiripat în inimă în ziua aceea de primăvară când, la întoarcerea din lunga călătorie făcută împreună cu tatăl până la marea de la miazăzi, a revăzut-o pe surioara Awan; dar surioara nu mai era o fetiță, ci o fecioară splendidă care, pentru că înflorise miraculos, răspândea un parfum de șase, șapte ori mai frumos decât miresmele crinilor. Revedea flăcările din obrăjorii fecioarei după ce el, cu inima în clocot, i-a mărturisit cât de mult o iubea. Revedea nunta solemnă pe care au făcut-o în mijlocul holdelor de grâu după dorința lui Adam pentru ca noua familie să se bucure de belșug, de prosperitate și de binefacerile dragostei. Revedea zilele și nopțile de dragoste, revedea pântecele lui Awan rotunjindu-se, revedea cu emoție nașterea lui Enos. Revedea coliba fericirii pe care singur o zidise. Revedea bătătura plină de băieței și fetițe. Revedea viața toată cu bune și cu rele. Revedea omenirea crescând și înmulțindu-se pe pământ din coapsele lui. Revedea veacurile de fericire. Revedea, în sfârșit, veacurile de claustrare în peștera părinților după pierderea lui Awan. Despre Cain, bărbatul blestemat de pământ și pedepsit de Dumnezeu din pricina crimei lui, nu a aflat decât foarte târziu, de la mămica Eva: i se făcuse dor mamei, într-o după-amiază, de întâiul ei născut, o năpădise jalea chiar pe ogor și numai pronunțarea numelui lui Cain de către îndureratul Adam i-a mai ostoit durerea. După ce a aflat cumplita poveste, Set și-a întâlnit fratele numai din dorința de a ști dacă acela era cu adevărat rău, dacă își omorâse frățiorul din răutate sau pur și simplu într-un moment de nebunie, dar, văzându-l pe Cain, bărbat de o frumusețe sumbră și la fel de straniu ca un demon, devenise și mai confuz, căci fratele cel mare era pe atunci un amestec de violență și blândețe, cruzime și uluitoare bunătate, o creatură duplicată pe care nu o puteai interpreta în nici un fel. Şi totuși, cu duioșie își amintea Set că fratele cel atât de urât nu doar de omenire, ci și de stele l-a îmbrățișat cu dragoste și i-a plâns pe umeri și l-a primit cu atâta bucurie în corturile sale de parcă ar fi fost îngerul care i-ar fi adus în dar mântuirea și, la plecare, i-a dat cele mai înțelepte îndemnuri și l-a binecuvântat nu ca pe un frățior mai mic, ci ca pe copilașul lui cel mai drag.

Dar într-un ceas târziu de toamnă un vânt se strecură în peșteră și Set simți cei dintâi fiori ai desprinderii. Făclia din opaiț pâlpâia din ce în ce mai slab, iar întunericul invada degrabă locurile lăsate libere de risipirea luminii. Oceanul amintirilor s-a dizolvat pe nesimțite, apele cele multe s-au retras lăsând în urmă un uriaș pustiu gol în care nu mai bântuiau nici măcar umbrele vremurilor de demult. Şi deodată pleoapele atât de obosite ale patriarhului s-au prăbușit, ochii n-au mai fost în stare să cerceteze împrejurimile, în timpane n-au mai ajuns trilurile păsărilor din pădurea din vale, ci s-a făcut ca un fel de vuiet. Atunci, cu ultimele puteri, Set și-a despicat inima în două pentru ca lumea întreagă să vadă splendorile care răsăriseră acolo din pricina ei. Şi îndată din gura patriarhului a țâșnit spre văzduh un porumbel de o splendoare nemaivăzută care, după ce a cercetat cu luare-aminte toate zările, a început să se înalțe degrabă la cer.

Enoh, sprijinindu-se în toiag, ajunse, în sfârșit, după șase zile și cinci nopți de rătăcire pe cărările pădurii de cedru, la gura peșterii. Călătoria cea mare, pentru a fi o bucurie a cunoașterii și nu un calvar, avea nevoie de un început bun, de binecuvântarea lui Set. Dar la gura peșterii descoperi uimit un trup de piatră, de o măreție imemorială, care contempla o lume lăuntrică scufundată parcă în abisurile fără fund ale eternității. Şi din opaițul străvechi urca spre tavanul peșterii un fuior șovăitor de fum.

Moartea lui Cain

Standard

Despre Lameh cel orb, fiul lui Methusael, fiul lui Mehujael, fiul lui Irad, fiul lui Enoh, fiul lui Cain, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, se spunea că își dobândise beteșugul în urma unui duel cu îngerii Domnului după ce, ajungând la poarta Edenului, dorise să vadă ceea ce îi era interzis. Ochii i-ar fi fost arși de focul fâlfâitor sub formă de sabie care, la porunca lui Mihail, interzicea accesul muritorilor în preajma pomului vieții. Dar pentru că era la fel de trufaș precum tatăl său, semețul Methusael, se apucase încă din tinerețe de meșteșugul vânătorii tocmai pentru a demonstra lumii întregi că absența vederii nu constituia nici pe departe o piedică în calea unei existențe la fel de normale ca oricare alta. Prin grija deosebită a lui Methusael, orbul era pretutindeni și pururi însoțit de un păstor de capre care nu doar că cunoștea perfect ținuturile de vânătoare, dar era și un neîntrecut vânător. Căci, în fond, cu praștia sa de jucărie și cu orgoliul său nemăsurat orbul nu putea vâna decât vântul, în timp ce păstorul, vânător discret, vâna leul și gazela și mistrețul cu săgețile sale. Cu toate astea, păstorul, care învățase cu sârg viclenia de la însuși Methusael, cu măiestrie întreținea iluzia orbului că vânător mai priceput ca acela nu se găsea pe toată fața pământului.

În dimineața aceea, mergeau braț la braț pe potecă în ținutul pietros urmărind de câteva ceasuri un pâlc de capre de stâncă. De o parte și de alta a potecii, după șovăitoare salturi încremenite în văzduh, stâncile se năpusteau cu furie spre ceruri. Un pământ atât de arid, atât de lipsit de vegetație încât era de mirare cum supraviețuiau caprele acelea cocoțate pe pereții abrupți, la două mii de metri deasupra turbanelor celor doi vânători. Lameh, firește, nu vedea nimic, dar, călăuzit de ademenirile păstorului, nici nu mai simțea necesitatea vederii. Vânturi fierbinți umflau poalele mantiilor, prăjeau buzele, stârneau fuioare de praf roșu, plăsmuiau ecouri stranii printre stânci. Încă de la intrarea în canion la urechile vânătorilor a ajuns, însă, un altfel de ecou, ca un fel de tânguire, ca un fel de plângere, ca un fel de sfâșiere lăuntrică a pământului. Plângea, poate, chiar vântul. Dar cu fiecare pas făcut de vânători spre inima ținutului de piatră ecoul devenea tot mai limpede un geamăt omenesc. Şi geamătul venea, după toate aparențele, dinspre balta amară de sub stâncile vulturilor. Acolo, ascuns de hățișurile mărăcinișurilor, gemea cel mai nefericit bărbat de pe fața pământului. Dar vânătorii, răpiți cu totul de silueta fantomatică a pradei și amăgiți de strigătele pustiului, la început au ingnorat cu desăvârșire geamătul. Timpanele lor erau obișnuite de multă, multă vreme cu mugetele pustiului, așa că un muget în plus nu le mai trezea curiozitatea, nu-i mai nedumerea.

Şi totuși, geamătul izvora din abisurile celei mai nefericite făpturi de pe fața pământului. Unchiașul Cain, verificându-și încă o dată vârsta pe răboj, în zori, descoperise cu groază că ajunsese la nouă sute treizeci și cinci de ani și, ce nefericire, moartea tot nu se îndura să îl secere și pe el de pe lume. Şi-ar fi dat bucuros mileniul de viață pentru un ceas de viață minerală. Ar fi fost cea mai fericită creatură din univers dacă s-ar fi metamorfozat într-o piatră sau într-un copac, căci, fiind piatră sau copac, n-ar mai fi simțit vremelnic suferința și, mai devreme sau mai târziu, tot l-ar fi luat moartea. Dar, fiind om, și încă om pedepsit crunt de Dumnezeu, până și moartea fugea de el. Nu exista bărbat pe fața pământului care să cunoască o asemenea dramă. Timpul îl ignora cu desăvârșire, pământul nu îi suporta pașii, țărâna nu-i oferea posibilitatea odihnei. Nouă veacuri căra pe umeri, dar trupul său, ocolit cu groază de timp, nu îmbătrânise deloc, ci rămăsese încremenit în adolescență. Şi de fiecare dată când își privea chipul în bălți își amintea de geamănul pe care l-a ucis, ca un smintit, din gelozie. Rămânând pururi tânăr, păstra, deci, icoana lui Abel zugrăvită de Domnul pe propriul chip, iar acesta era cu adevărat cel mai mare chin. Ce nefericire să îl vezi viu pe Abel pretutindeni și oricând și totuși, amintindu-ți că oasele lui zac de aproape o eternitate într-o groapă, să știi că tu l-ai ucis! Fiind cel mai necăjit bărbat de pe pământ până și demonii îl ignorau, căci ei asediau suflete inocente care tindeau spre înălțimi, iar pentru un suflet definitiv condamnat și, prin urmare, de la început câștigat, nu aveau nici un chef să declanșeze războaie fără rost. Şi după aproape o mie de ani de zbucium și de bântuit lumea în căutarea eliberării găsise adăpost vremelnic în ținutul de piatră. Numai pietrele îi ofereau o minimă alinare, pentru că, absolut insensibile, ele nu îi respingeau prezența, nu îi întorceau spatele, nu îl alungau din mijlocul lor. Nu se născuse încă bărbat pe lume care să iubească pământul mai mult decât Cain. În copilărie modelase păsări din lut. În adolescență cultivase pământul, iar ogoarele lui rivalizau în splendoare cu Edenul însuși. Dar după ce destinul bun i s-a făcut țăndări în clipa aceea de nebunie pământul și-a întors fața de la el, nu i-a mai dat roade, nu s-a mai lăsat arat, semănat și plivit de mâinile lui, căci nu vroia pământul să mai bea vreodată sânge nevinovat în loc de apă din mâinile vinovate ale întâiului născut al lui Adam. Şi iată că, după o viață petrecută în iluzii și jale necontenită în pământul Nod descoperise un ultim refugiu în ținutul de piatră. Se închidea cercul, se împlinea parcă blestemul. Își găsise ultimul strop de pace în pustiul în care odinioară Abel își păștea caprele. În tinerețile lui ținutul era acoperit de cele mai pitorești pajiști de pe fața pământului, iar caprele lui Abel găseau aici cele mai grase buruieni. Moartea lui Abel întristase, însă, atât de profund ținutul încât, hotărât să țină doliu pentru o mie de ani, se transformase peste noapte într-un pustiu. Cu toate acestea, neamul caprelor lui Abel dăinuise în cele mai vitrege condiții. Nu aveau nevoie de iarbă caprele când ele se hrăneau îndeosebi cu amintirea celui mai blând păstor din lume. Dar pe Cain îl zguduia geamătul lăuntric pentru că, pe fundul bălții amare, vedea iarăși, după nouă veacuri, osemintele fratelui său și pentru prima dată în viață găsise suficiente resurse în sine însuși ca să cerșească cu sinceritate iertare.

Lameh, călăuzit de păstorul Fares, își târa pașii șovăitor către baltă. Şi în timp ce înainta către baltă asculta cu luare-aminte trăncăneala călăuzei. Vorbea Fares, așa, despre un țap de o îndrăzneală aproape nerușinată care, la ceas de seară, cobora de pe stânci și ataca drumeții singuratici și după ce îi sugruma pe nefericiți, din pură plăcere de a ucide, își potolea setea bând apă amară din baltă. Dacă Lameh era lipsit de vedere, Fares, în mod cât se poate de limpede, era lipsit de simțul măsurii și, luat de valul ficțiunii, se cam învățase cu minciuna. Dar orbul, deși cunoștea năravul păstorului, se lăsa cu plăcere în mrejile poveștilor spuse de acela, ce-i drept, cu foarte mult farmec. Deodată, însă, orbul își încleștă mâna de brațul călăuzei încremenind pe cărare. „Ce se întâmplă?!” I se părea că, undeva prin preajmă, zbiera țapul. „Vine, fiule, țapul?” Fares nu vedea nimic, dar, pentru a nu i se risipi ca fumul în văzduh măreața poveste și pentru a fi cât mai credibil cu putință, confirmă: „Așa este, se apropie țapul…” De fapt, chiar dacă nu vedea nici un țap apropiindu-se, Fares tot vedea ceva care începea să îl neliniștească. Mărăcinișurile din jurul bălții erau bântuite de o prezență nelămurită. „Trebuie să fie un leu!” Dar nu era nicidecum un leu. Era o creatură umană de o monstruozitate nemaivăzută. Un adolescent îmbrăcat literalmente în părul neretezat niciodată, cu fruntea roasă de un fel de cancer al pielii sau zgâriată cu ghearele de păsările singurătății, cu ochii înroșiți de plânsul de o mie de ani, cu mâinile pătate de sânge, cu dorul morții zugrăvit pe chip. Răsărind din mărăcinișuri, Cain, mânat de dor, venea încoace spre vânători ca să-i îmbrățișeze pe strănepoții nepotului său. Neamul pe care îl zămislise nu îl iubea și făcuse tot posibilul ca să uite de el. El își consacrase veacurile de viață căinței și plânsului; neamul se dedicase desfătării și nu suporta gândul că în mijlocul său se afla cineva care să-i amintească de blestem și de tristețe și de pedeapsă. Neamul îl evacuase cu desăvârșire din mijlocul desfătărilor lui.

Fares, la vederea părintelui Cain, rămase fără glas, dar, pentru că era zguduit de o frică mare, îl strânse de braț pe orb. Dar strângerea brațului orbului era îndeobște semnalul pentru atac dat în tăcere de călăuză la ivirea pradei. Atunci Lameh își potrivi praștia și azvârli piatra care nu ierta pe nimeni niciodată. Piatra îl izbi cu violență pe unchiașul adolescent drept în frunte. Şi într-o clipă semnul lui Cain deveni un șuvoi de sânge. Geamătul de nefericire se transformă într-un incredibil strigăt de izbăvire. Deschizând ochii mari, Cain văzu printre firele de păr cum, pe ceruri, fratele Abel, tot numai strălucire, bucurie și lacrimi, venea ca să-l îmbrățișeze și ca să-i dăruiască iertarea. Trupul se prăvăli în genunchi cu un sunet surd sub greutatea veacurilor de nefericire. Așa se isprăvi Cain. Şi deodată ținutul de piatră se metamorfoză în pajiștea de altădată, locul pietrelor ascuțite fu luat de iarbă și flori, iar caprele începură să coboare în grabă de pe stânci. Şi cerurile toate clocoteau de tunete și se părea că Şaddai Însuși întreba ce s-a făcut, oare, cu Cain… „Ce este?! Ce este”, murmura nelămurit Lameh cel orb, dar, privind totul încremenit de spaimă, Fares, flecăreala întruchipată, nu putea să mai pronunțe un cuvânt.

Peisaj sculptat în memorie

Standard

Niciodată n-am înțeles frumusețea cocorilor decât după ce
orizontul i-a vârât cu lăcomie în propriul pântece
Niciodată, până astăzi, n-am înțeles ale toamnei splendori
și doar le-am contemplat, în viață, de douăzeci și șapte de ori
Până astăzi, în zori, n-am priceput cât de frumos este frigul
Mi-am amintit, subit, de iernile polare în care se scufundă Fetigul

Timp de șapte ani și mai bine
copilăria mi-am petrecut-o inocent printre stupi de albine
la umbra Răchitașului, ocrotit de bunici
Singurii mei prieteni (dar cei mai buni) erau un cățel, un arici
și o veveriță care pururi venea la mine făcând salt după salt pe poiană
Mă scufundam în păduri cu cărți de poezie persană
și în timp ce îi citeam pe Firdousi, pe Saadi, pe Hafez
mă jucam pe covorul de frunze chinuind pururi un nefericit titirez
Ascultam trilurile păsărilor; muzica am învațat-o atunci în pădure
Ca să mă apăr de urși aveam pururi la brâu un briceag și-o secure
iar în inimă aveam o vitejie de neînțeles. Râșii chiar
mă pândeau de pe crengi, dar mă pândeau în zadar
căci nu îndrăzneau să mă atace, sărmanii
Eram ca un îngeraș. Păcatele au venit mai târziu, laolaltă cu anii
Cel mai frumos era primăvara și toamna. Ploi
se prăvăleau din ceruri și râpele toate se topeau șuvoi
pâraiele deveneau peste noapte cele mai uriașe fluvii din lume
oceane adevărate se prăbușeau făcându-se spume
la cascadele care mie îmi plăceau foarte tare
Eram vărsător și iubeam pătimaș izvor și apă curgătoare
intram în extaz de fiecare dată când vedeam o cascadă dementă
pârâul se dezintegra într-un nor de ceață și pâcla toată miroasea a mentă
Vara era, limpede, sezon de drumeție
de unul singur bântuiam munții mânat de curiozitate și de copilărie
nu-mi păsa de nici o primejdie, nu auzisem de frică până atunci
Chiuiam înebunit de fericire în piscuri împădurite, prin lunci
iar în fânețe zburdam ca un ied răsfățat
Mâncam pâine cu brânză din traistă, beam apă din pârâul curat
Cutreieram pas cu pas armonia, îmi însușeam binele
mă hrăneam cu frumusețe, culegeam nectarul lumii braț la braț cu albinele
Dar într-o noapte, când anul se făcea unchiaș
începea să ningă; în zori ne trezeam prizonieri într-un troian uriaș
Peste dealul Fetigului se prăbușeau dealuri de zăpadă și neguri și ger
Stăteam la gura sobei și ascultam povești. Un înger
mi se părea Chiașu-unchiașu’ când începea bătălia pe viață și pe moarte cu troianul
Capitula, rănit de lopată și de râvna unchiașului, sărmanul
troian. Şi prin labirintul cel alb mergeam la fântână
sau la căpița de fân și pretutindeni bunicul mă ținea de mână
Vorbeam numai în șoaptă; lupi flămânzi
săpau în nămeți deasupra noastră. Cu ochi blânzi
mă privea unchiașul și mă învăța pururi în șoapte
cum să gonesc Antartica din inima mea și din lume, în vise, în fiecare noapte…

Simfonia botanică

Standard

(În amintirea celor mai frumoase după-amiezi din viața mea petrecute, în anii studenției, în Grădina Botanică din București)

Pentru că vin, ca orice strop de existență, din dumnezeire
Din când în când mi-e tare dor, de tine, infinit
Dar pe pământul acesta mărginit
Nu te pot găsi decât în muzică, în frumusețe, gingășie și iubire
Noaptea te faci țăndări în trilioane de stele
Sau te prefaci în dragoste în visele mele
În zori răsar și eu îndată după soare; din balcon
Vreau să admir, dar cum să admiri oceanul de beton
Au aruncat orizontul în aer și pretutindeni orașul naște fum
Nu vezi oameni într-o mare de oameni, nici păsări, nici o mașină pe drum
Îmi astup timpanele cu căști și mă îndop cu muzică universală
Pentru a supraviețui orașului. Sănatatea intelectuală
Mi-o protejez răsfoind cărți de poezie persană
Mă feresc de mizeria străzilor lipind geană cu geană
Nici nu știu cum ajung la amiază după o veșnicie de înot prin infern
În brațele Edenului, în proximitatea Părintelui etern
Frate drag, infinit, te împărtășești nouă sub formă de vegetație
Ești în întregime pâlc de puritate în civilizație
Dar pentru mine ești în primul rând medicament
Căci în brațele tale, infinit, mă vindec de zgură, de ciment
Pășesc, așadar, pe potecile tale printre trandafiri și cicori
Îmi umplu plămânii cu sănătate și ochii mi-i îmbib cu splendori
Arțarii, din Carpați, mă salută făcându-mi cu mâna
Pâraie se prăbușesc în cascade. Brazii, la apus, împiedică luna
Să apună, sărmana. Mă opresc pe podeț
Peștii, în lac, așteaptă cuvinte și pâine de la fiecare drumeț
Îmi cercetez cu luare-aminte buzunarele toate
Şi, ce fericire, găsesc un covrig cu susan și cu lapte
Pe care îl arunc, făcându-l firimituri, în apă; îndată
Crapii (care n-au mâncat nimic niciodată)
Reeditează parcă războiul pe viață și pe moarte al Troii
Pentru Elena sub formă de covrig se nimicesc, în baltă, eroii
Timpanele îmi sunt bombardate de Stratovarius
A Million Light Years Away mă înfioară. Quercus
Cerris împunge pântecele cerului trufaș ca un zeu al splendorii
Iar Pinus sylvestris face armată cu norii
Nepermițându-le să-și ducă ploile unde le-a poruncit dumnezeul
Mă scufund în fâneață unde s-a prăbușit curcubeul
Pipăi iarba și parcă aș mângâia-o pe căpușor pe Maria
Printre miliarde de flori îmi retrăiesc, pierdut, copilăria
Fascinat de parfumuri simt că adulmec puritate de înger
O veveriță hoață cu obrajii umflați coboară din sânger
Şi după un salt prin iarbă se cocoață pe pin
Iar prada ei stârnește invidie în gorunul vecin
Păsări se ceartă, dar cearta lor e o simfonie, în fond
Ca să ascult trilurile las deoparte cartea îngerului blond
Al poeziei române, Nichita. Dau muzica încet
N-aș da în eternitate trilurile astea incredibile pe nici un sonet
De William Shakespeare și, în orice caz, pe nici o avere
Poți cumpăra cu miliarde de dolari insule, guverne sau mere
De aur, dar nu poți achiziționa infinitul, nici puritatea, nici splendoarea
Poți cumpara țărm după țărm, dar cum să cumperi marea…
Se prăvălesc, printre cetini, pâraie în Munții Carpați
Molizii, pur și simplu miraculoși, mi se par niște îngeri înalți
Îmi petrec, astfel, amiezile scufundat în împărăția culorilor
Înconjurat de curățenie, privind în lac nuferii și trecerea norilor
Cei însetați de puritate coborară pe scări pășind pe lângă mine
Interpretez vuietul metropolei ca pe un zumzet de albine
Şi în felul acesta nu îl mai urăsc. Armonia dansează
Pe lac sub formă de lebede. Simt că cineva fericit și bun, în cer, mă visează

Voi ajunge cândva într-o pădure de conifere, adică în rai
Şi în mijlocul pădurii voi găsi o fâneață, un plai
Şi o prisacă, plus zumzet de albine, plus poteci
Pe un tron de fân, înconjurat de zeci
De îngeri, Domnul Însuși o să mă binecuvânteze
În zori. Îl voi lăsa, pe urmă, să creeze
Frumusețe pe lume. Şi în timp ce mă voi plimba pe cărările raiului meu
Mă voi împărtăși pururi din ceea ce va zidi din nimic Dumnezeu
Şi într-o zi Îl voi ruga, căzând în genunchi și plângând
Să nu mai lase nisipul infinitului să curgă în clepsidră până când
Nu mă voi transforma eu însumi în vegetație
Luând din mine, atunci, El va putea înfăptui o nouă creație
Va face, atunci, bărbați din stejari, din iederă va face femei
Va face munți din trandafiri, va face mări din parfumul de tei
Va fi un singur continent atunci pe lume și el va fi zidit dintr-un lan de grâu
Domnul din rășină de brad va face izvor și fluviu și pârâu
Pomelnicul celor create din nou va fi lung
Ca să-l citesc în întregime opt milioane de vieți nu-mi ajung
Numai pe îngeri îi va face din rouă
Dar ei vor fi puri ca lacrimile și în existența cea nouă
Trufia și răul nu vor putea să se înfiripe deloc
Şi ca să nu mai pierim vreodată pe pământ n-o să mai fie foc
Nici ispite, nici patimi, nici dureri, nici abis
Vom participa pururi la dumnezeire. Va fi frumos, atunci, ca într-un vis

Te iubesc, Grădină Botanică; vocea ta mă cheamă cu dor
Din mijlocul inimii, din preajma amintirii sau din viitor.

Veacul de la capătul străzii

Standard

Dincoace de civilizație să pășești, la capătul străzii, în cimitirul Eternitatea
să calci pe covorul de frunze îngălbenite, braț la braț cu roua
și să-ți amintești, privind în stânga și în dreapta, de a doua
viață de care te apropii, după cum argumenta însăși moartea
în scrisoarea de aseară, și să te liniștești, pentru că nu ai de ales
Ce dacă mai ai nițel de zidit, ce dacă mai ai nițel de cules
va trebui să pleci dintr-o clipă în alta. Totuși, primești un mic răgaz
Câteva zile și tot atâtea nopți de reculegere și de extaz
pentru a-ți pune în ordine viața și patimile
pentru a-ți seca fântâna aceea unde-ți ascunzi lacrimile
Cu fiecare pas pe care îl pui înainte pe dalele de ciment
printre cavouri și morminte, printre cruci, pe lângă monument
te scufunzi tot mai mult într-un timp adânc, te scufunzi într-un veac
și toate amintirile te invadează. O nostalgie fără leac
îți moaie genunchii și pe neașteptate te prăbușești peste frunze îngălbenite
aducându-ți aminte de mamă, de tată, de frați, de iubite
aducându-ți aminte de mii de lucruri pe care le-ai iubit
amintindu-ți de fapte nedemne pe care, iată, le-ai tăinuit
amintindu-ți de jocurile copilăriei și de prietenii din trecutul îndepărtat
amintindu-ți de anii de școală și de facultate și de amicii care te-au uitat
Să te ridici apoi și să-ți continui marșul spre propriul mormânt
cu mâinile în buzunarele paltonului și cu obrajii biciuiți de vânt
Să ajungi, așa, pe marginea gropii, să te familiarizezi
cu locuința în care o veșnicie și jumătate poate vei aștepta să înviezi
Să te împrietenești, astfel, cu viermii, cu pământul
să nu îți fie teamă pe urmă când îți va veni cu siguranță rândul
să te desparți în două devenind o parte țărână și o parte un duh
Să te obișnuiești cu gândul că te vei ridica în văzduh
punând între tine și trup miliarde de ani-lumină
că te vei prăvăli curând în Şeol sau te vei contopi cu armonia divină
Dincoace de civilizație, la capătul străzii, să debutezi, deci, în viața a doua
călcând pe covorul de frunze, pulverizat de vânturile toamnei, mână de mână cu roua.

Sonata lunii

Standard

I se spunea Abisalul, dar, în fond, era un pian oarecare
și totuși, prin intermediul lui a pipăit o clipă fericirea
Se afla pentru prima oară la mare
Adolescent fiind, căuta pretutindeni iubirea
dar ea, ca o vicleană, se lăsa așteptată
și lui, uneori, i se părea că n-o va întâlni niciodată
Şi totuși, într-o dimineață a întâlnit-o. I se spunea Beatrice
parfumul ei L’Oréal îi amintea de Paris
în ochii căprui vedea că inima fetei nu aparținea nimănui
Pe terasa hotelului pianul își aștepta pianistul, în zori
El s-a așezat în fotoliu și a atins clapele. În loc de partitură, numai flori
vedea adolescentul pianist; privirea ei îi ardea umerii, ceafa și părul
Cânta și trăia pentru ea, acesta era adevărul
O întâlnise pe culoar cu două zile înainte
și de fiecare dată au schimbat priviri, n-au pronunțat cuvinte
Era un adolescent pur ca o picatură de apă; durea
foarte tare că preafrumoasa nu-i vorbea
Atingea, deci, clapele și cânta după o partitură din crini
Un fior l-a străbătut din creștet până în tălpi. Două mâini
i-au atins umerii și mâinile fermecate erau mânuțele ei
Ce parfum! Cânta ca o privighetoare într-o pădure de tei
Cânta, îndrăgostit și fericit, Chopin
Iar Beatrice, albină minunată, culeagea polen
din crinii pe care doar îndrăgostitul îi vedea
“Cânta-mi Moonlight Sonata“, zise ea
El îl iubea pe Beethoven ca pe un frate mult mai mare
Cuvintele ei au declanșat un fel de explozii solare
în sufletul îndrăgostitului. Era cu adevărat pianist
Totuși, i se părea sonata un cântec foarte trist
și s-a mirat o clipă, apoi a atins clapele
și ca să exprime sentimentul fierbinte a coborât pleoapele
Cânta atât de trist pentru cea mai frumoasa fată
De unde să știe, bietul, că n-o va mai vedea niciodată
când, după patru minute, cu ochii deschiși în jur va privi?!
Spera, în timp ce atingea clapele, că nu se va mai isprăvi
fericirea aceea. Dar ea s-a dizolvat atât de repede ca orice fericire
Şi după isprăvirea sonatei pianistul a plâns. Fusese, vai, himeră, nu iubire.

Sinceritățile

Standard

La ce bun poezia pe lume, s-a întrebat Hölderlin
Își punea și el aceeași întrebare. Un pahar de vin
era de mii de ori mai prețuit decât o poezie adevărată
Izvorau miliarde de versuri din inima-i curată
și, într-o lume normală, ar fi mâncat pâine din versurile lui
dar în țara aceea sinceritatea și frumusețea nu foloseau nimănui
Firesc ar fi fost s-o lase baltă. Dar nu putea
Mustea de poezie și ca un gheizer fierbinte țâșnea
din el splendoarea. Şi, ce ironie, lumea îl numea rebel
Pururi pășea prin modernitate ca prin al optsprezecelea veac
era contemporan cu Novalis și tot atât de sărac
ca Eminescu. Nu se simțea bine în marile orașe
Vedea pretutindeni în jur numai spectacole lașe
Nu mai exista în țară parfumul de zambilă
de-ai fi căutat o mie de ani nu întâlneai nici un strop de milă
Copiii nu mai vedeau la televizoare desene animate
ci târfe, violență, droguri și obscenitate
și astfel deprindeau și ei răutatea. Societatea civilă murise
Ţara era dirijată pe poteci interzise
nu de politicieni de rasă, ci de tâlhari la drumul mare
De scriai poezie într-o astfel de țară sigur erai batjocorit de fiare
Nu trebuia să scrii versuri, ci să furi
nu trebuia să înmulțești puritatea pe lume, ci să înjuri
nu trebuia să fii sincer, ci să minți
trebuia să intri în popor înarmat până în dinți
și să înjunghii în stânga și în dreapta, să iei ce nu era al tău, așa era drept
trebuia să fii isteț, să te descurci, să fii băiat deștept
La ce bun poezia când ea nu ține de foame și nu te încălzește?
Dar poetul nu se hrănea numai cu pâine, ci și cu liniște
și liniștea izvora din poezie doar. Poezia îi procura fericire
când fericit nu era; se simțea ocrotit de iubire
când dragoste din altă parte nu avea
Şi mai scria poezie când se gândea cu dor, în singurătate, la Ea.

Păsările

Standard

Culcat pe spate pe acoperișul saivanului privea cerul senin
Își odihnea, astfel, coloana vertebrală la doi metri deasupra caprelor
Nu mai putea să bată un cui, nu putea să mai repare nimic
deși tatăl îl îndemna mereu. Era răpit de un spectacol divin
La patru kilometri sub nori, înfruntând vânturile toamnei
păsări în stoluri metamorfotice fugeau din calea Doamnei
Ierni ce se prăvălea, cu geruri și zăpezi, de pe dealuri
I se părea că păsările nu erau păsări, ci, în fond, idealuri
și, în orice caz, mărturie vie a realității că odinioară
în văzduh, în loc de avioane, zburau arhangheli și serafimi bunăoară
Smintite parcă de spaima frigului păsările, în stol, făceau valuri
și cerul tot devenise un soi de ocean fără maluri
Norii alunecau prin senin desenând umbre pe deal și prin vii
peste Milcov, peste acoperișurile din sat, cernând tristeți și bucurii
în sufletul celui ce îi privea înfiorat de parcă ar fi contemplat un păcat
Era convins că norii negri erau, de fapt, un semn al mâniei divine
căci nicăieri pe lume nu vedeai cămările pline
și frumusețe și belșug și toate cele ca la el în sat
și totuși oamenii nu priveau niciodată cu dor către cer cu gândul curat
Şi iată, ca semn al pedepsei, frunzele de viță-de-vie deveneau argintii
ploile nu mai conteneau, sufletele toate deveneau pustii
iarba își pierdea gloriosul verde devenind galbenă și tristă
soarele nu prea se mai învrednicea să treacă în revistă
splendorile creației Domnului, bătrânii se prăpădeau de boli
zarvă nu mai auzeai în cuiburi pe la streșini, ci numai pe la școli
Îndrăgostiții, zgribuliți prin parcuri și hăituiți de frig
nu-și mai cumpărau acadele și flori, ci câte un covrig
și până la urmă nu se mai vedeau, ce mare disperare
ținuți în case de vremea mohorâtă. Pe fiece cărare
nu mai vedeai nici greieri, nici furnici, iar în văzduh
nu mai vedeai nici viespii, nici albine. Iar din nuc
cădeau, sub biciuirile vântului, frunzele și nucile coapte
Ningea, în sufletul celui ce privea, cu fulgi de nostalgie. Dar la noapte
cu siguranță fulgii vor fi de zăpadă adevărată, nu de jucărie
și mâine Polul Nord va fi localizat de specialiști aici, în campie
Va fi, atunci, invazia graurilor care nu vor mai găsi de mâncare
pe câmp și se vor abate încoace spre sat. Un stol foarte mare
de grauri va nimici liniștea oamenilor; o săptămână întreagă
fiecare boabă de strugure se vor năpusti sarmanii s-o culeagă
și, înfometați, vor asedia silozuri și cămări
și după aceea vor privi cu dor și vor zbura către alte zări
Vor pleca păsările și pe el îl vor lăsa pustiit
poate că, la primăvară, vor afla că cel ce le privea a murit
În oazele de la miazăzi nu-și vor mai aminti de el niciodată
Nu mai putea privi nimic fără să-l invadeze tristețea
Culcat pe spate pe acoperișul saivanului privea, deci, cerul senin
și păsările. Îi era tare dor să zboare și el; încă din
copilărie visa să zboare măcar o dată. Își amintea în taină adevăruri
Mai înainte de a cădea în pântecele mamei, a locuit în ceruri
Pe vremea aceea, era și el o pasăre: înainte de startul timpului
era îngeraș de o schioapă și viețuia inocent într-o picătură de apă…

Mă voi împărtăși din curcubeu

Standard

Mă voi împărtăși, atunci, o, Dumnezeule, din curcubeu
când, descătușând porțile anilor, mi-o vei dărui
Voi fi adamul ei. Ea, evă frumoasă și pură, va fi destinul meu
Şi până la sfârșitul timpului voi stărui
într-o dragoste mare și dragostea mea va fi o rugăciune curată
Vicleșugurile morții nu ne vor despărți niciodată
O voi păzi. O voi iubi. O voi adora. O voi strânge la piept
Îmi va călăuzi pururi pașii; îi voi arăta drumul drept
Seara voi adormi cu ea în brațe și noaptea o voi visa
În zori, trezind-o cu un sărut, îi voi povesti ce frumos dansa
la nunta din vis. Îi voi spune mereu că o iubesc
pentru că așa va fi. Îi voi spune că pentru ea trăiesc
Mă voi împărtăși din frumusețea ei zece vieți
ca dintr-o fântână cu apă vie. Doi băieți
vom avea și două fetițe și, pe lângă căsuță, un cățel
Îi voi dărui pururi flori și, o dată pe an, un inel
ce va fi o mărturie vie a dragostei mele
Îi voi dărui fericire, înțelegere, dragoste și stele
Voi fi un vulcan pătimaș și din când în când o voi necăji
cu mistuirea mea pentru deșertăciuni și nimicuri
dar ea, făptură înțeleaptă și senină, mă va ierta
de șaptezeci de ori câte șapte și mă va înțelege
Va fi regina gândurilor mele. Voi fi rege
în inima ei. Căminul nostru va fi un colț de rai
Când va fi bolnăvioară o voi îngriji ca un înger păzitor
și voi suferi pentru fiecare suferință a ei. Îi voi face ceai
Deja i-am oferit pe tipsie inima mea; îi voi dărui
ficatul, mâinile, splina, sângele, rinichii de-i vor trebui
Când eu însumi voi fi invadat de anxietate
va fi pentru mine o divinitate
protectoare. Voi plânge la pieptul ei, dar ea îmi va șterge obrajii
și îmi va reda speranța. O voi ajuta la gătit
la spălat, la călcatul rufelor, la schimbarea scutecelor, la plivit
în grădină, la cumpărături, la probarea rochiilor
Voi fi fericit când, în pacea căminului
Îmi va vorbi despre toate cele
Voi sorbi de pe buzele ei fiecare cuvânt
și când îmi va fi tare dor mă voi ridica din fotoliu și o voi îmbrățișa
Ceasuri în șir o voi ține lipită de mine așa
Îmi va fi dragă. Nu voi avea ochi pentru alte femei
Voi fi mândru când, ieșind în oraș, o voi ține de mână
Căci voi păși alături de o dragoste sub formă de zână
Voi călători pe toată fața pământului
și pretutindeni o voi lua și pe ea
căci nu voi suporta să fie departe de mine o secundă
Vom lua avionul din Tokyo și vom înconjura planeta de două ori
căci i-am făgăduit această călătorie de ziua ei
și vreau să mă țin de promisiune
Ieșind din avion o clipă, deasupra Argentinei, vom păși braț la braț printre nori
și argentinienii ne vor privi uimiți ca pe niște zei

Așa vor trece anii. Vom fi părinți
Într-o zi ne vom trezi cu zăpezile bătrâneții pe umeri
Copiii noștri vor pleca la casele lor
și în căsuță ne vom trezi cu prichindei, adică cu nepoți
și astfel vom cunoaște că ne-am transformat în bunici
Vom purta ochelari atunci ca să putem citi povești nepoțeilor
Dar și nepoțeii, pe urmă, vor pleca
și noi vom rămâne din nou singuri și totuși vom fi fericiți
Vom fi eu, unchiaș, ea, băbuță, atunci, și ca în tinerețe tot ne vom iubi
Iar într-o noapte vom pune capul pe pernă
și împreună vom porni mână de mână într-o călătorie eternă.

Izvorul scrisului

Standard

La început a fost un chip de om. Pe chip au apărut ochi, numai doi
și nu mai mulți ca nu cumva, la vremea plângerii, lacrimile să curgă șiroi
și să inunde toată fața pământului reeditând catastrofal potopul
Şi după ochi au apărut pe lume priveliști, adevărate povești
pentru ca ochii să le privească și să le admire splendoarea
și, astfel, să hrănească cu extaz sufletul din spatele lor
Niciodată, pe urmă, nu s-au mai văzut pe lume peisaje
la fel de pure, expresie desăvârșită a inocenței
I se spunea copilărie priveliștii
iar chipului i se spunea pui de om sau prunc, dacă vreți
Părea hărăzit pruncul să trăiască cel puțin șapte vieți
și ochii lui vedeau, ca pe niște ferestre generoase
numai manifestările binelui și frumusețe nemărginită

Dar au trecut anii și împreună cu ei s-a dizolvat inocența
Şi deodată ochii, și prin ei, omul au căzut în ispită
Nu a putut pământul sub formă de trup
să lupte cu poftele sufletului
Şi când și-a dat seama că, iată, a greșit
sufletul însuși, turnându-și cenușă în cap
și rupându-și veșmântul, cu amar s-a căit
Nu se mai putea repara nimic
Şi atunci în abisul trupului a început să clocotească lavă fierbinte
o rugăciune, în fond. O rugăciune fără cuvinte
Nu se pricepea omul să cheme numele Domnului
căci, izgonit din Eden în mare grabă, uitase să ceară povățuire

Rezemat de tulpina arțarului, șezând pe rădăcinile lui
în mijlocul câmpiilor și în bătaia vânturilor de la răsărit
omul își odihnea trupul și își mustra sufletul
comparând splendoarea și puritatea creației
cu dezastrul său lăuntric
În ochi a simțit ceva umed. I s-a făcut teamă
Era ca un fel de apă, nu lavă
Şi totuși, omul văzuse de mii și mii de ori ape multe
el însuși băuse cu siguranță un fluviu
împiedicând, astfel, nașterea unui diluviu
după topirea zăpezilor. Dar apa aceea era deosebită
Apele toate pe care le știa aveau nisip în ele
dar picăturile de apă de pe obraji aveau puțină sare și multă puritate de stele
Erau, firește, lacrimi, dar ele nu aveau încă un nume
pentru că țâșneau întâia oară ca niște gheizere pe lume
Şi din ochi lacrimile se prelingeau pârâiașe fierbinți pe obraji
apoi picurau rând pe rând în țărână
Şi era ca și cum obrajii și ochii ar fi fost o mână
de divinitate, căci ea picura în țărână semne
semn după semn, fără tibișir și fără cui de lemn
Omul își curăța păcatul plângând
și în vremea asta lacrimile scriau pe pământ
o rugăciune în versuri, un poem rând cu rând
Așa s-a plâns, deci, la început: cu lacrimi fierbinți
Așa au scris la început părinții din părinți
Așa a apărut scrisul pe lume. Şi de atunci izvorul nu a secat
Cât timp vor fi ochi și lacrimi pe lume scrisul va dăinui
căci fiecare lacrimă e un poem adevărat.

Gândul

Standard

                                                                     Fratelui C. din U.K.

Dragi pleoape, iau pixul în mână și vă scriu, iată, ultimul gând
Nu vreau să mai privesc infamia universală până când
nu voi evacua ticăloșia din mine însumi. Să fug, deci, să tac
să mă liniștesc. Coborâți, așadar, ca niște lebede pe lac
și acoperiți-mi ochii care au văzut grozăvii și splendori
și la sfârșitul timpului au obosit să mai privească pe viu
peisajele modernității lipsite de armonie. Nu știu
unde voi ajunge, așa, dacă voi privi mai departe
răul; sigur aș deveni, astfel, apologetul răului până la moarte
Zăvorâți-vă, puneți-vă lacăte de calitate superioară
căci vreau să fac curățenie în sufletul meu. Bunăoară
voi stârpi întunericul, voi pune câinii să devoreze ispita
voi alunga demonii, voi căuta pururi în noapte potrivita
cale a binelui, voi zugrăvi sufletul și din el voi face Eden
îmi voi transforma gândurile în cel mai pur gen
muzical și sufletul tot va răsuna zi și noapte de muzică
Şi după aceea, când curățenia și înnoirea se vor isprăvi
voi chema preotul ca să facă slujba de sfințire
Poate că, după sfințire, voi deveni și eu pe jumătate înger
bun și nu voi mai fi izvor al răului și nici unealtă a lui
ci pururi apostol al binelui, sălaș al frumuseții și servitorul Domnului.

Bartimeu

Standard

După cum rechinul vede pretutindeni în noapte mâncare
Bartimeu, orb fiind, vedea pretutindeni o dragoste mare
Se agăța aidoma iederei până și de fuioarele de vânt
Ce măturau pustiul Ierihonului alergând pe pământ
Ca niște duhuri ale stricăciunii și apoi se risipeau în noapte
Se îndrăgostea până și de căldura soarelui, de șoapte
De frunzele în cădere, de vița-de-vie, de mugetul vitelor
De răpăitul ploii pe acoperiș, de ropotul copitelor
Şi de tot ceea ce pipăia cu mâinile, de tot ceea ce auzea cu timpanul
Şi dacă rechinul sfâșie totul – epava, poezia și dușmanul
Ivit din neant, Bartimeu se lăsa sfâșiat de o lume întreagă
Nu era făptură pe pământ care să-l ajute și să-l înțeleagă
Se trezise pe lume singur, singurel
Chiar și câinii nimănui erau mai puțin singuri decât el
Avea două dorințe: să vadă și să fie iubit
Dar de patruzeci de ani nu a văzut, n-a fost o clipă iubit
Noaptea, în somn (dar parcă ce era ziua pentru el, dacă nu o nesfârșită noapte)
Se apropiau îngeri de ochii lui; deși erau șapte
Arhangheli cu putere multă și cu credință nestrămutată
Ochii lui născuți orbi și goi nu se deschideau niciodată
Şi astfel nu putea să vadă și el măcar o dată în viață
Splendoarea cerului senin, un crin, o vale invadată de ceață
Sau un chip de femeie, un stol de cocori sau fulgere sau stele
Nu putea, bietul, niciodată să se ferească de rele
Cu ochii lui și în felul acesta, la trezire, cădea în fântână
Își zdrobea piciorul de pietre sau se lovea la mână
Din creștet până în tălpile picioarelor era numai o rană
Şi nimeni nu era alături de el care să-i întindă o cană
De apă sau un pahar de vin. Şi viața toată era chin

Spre Ierihon venea un profet nemaivăzut, așa s-a zvonit
Spuneau cerșetorii din piață că din Galileea s-a ivit
Acel profet preaminunat care împărțea în stânga și în dreapta fapte bune
Bartimeu parcă de mii de ani tot aștepta să se facă și cu el o minune
Nici n-a știut cum a ieșit Învățătorului în cale
Târându-se pe uliți și prăvălindu-se din când în când prin colb la vale
“Iisuse, fie-Ţi milă de acest păcătos care vrea să privească
o clipă doar un trandafir și împărăția cea cerească!”
Mulțimile în jur strigau la el să tacă
Dar Fiul lui David făcu un semn din mână: loc să-I facă
Şi apropiindu-se de Bartimeu cel orb și mic
(firește, orbul nu vedea nimic)
“Spune-Mi, ce vroiești să-ți fac”, Domnul Iisus cu glas duios a grăit
“Doamne, să văd!” Şi a văzut. Credința lui l-a mântuit

Şi iată, din toate zările l-au fulgerat îndată miliarde de splendori
pe care le visase, dar nu așa de minunate, de atâtea ori
bietul Bartimeu. Şi atunci a căzut în genunchi și, mulțumind
a sărutat picioarele Învățătorului și a plâns așa cum n-o făcuse niciodată
Şi minune! Împreună cu vederea a căpătat îndată și iubire
Îl iubea pe Învățătorul ca pe un frate scump, ca pe un tată
Prin revelație știa deja că la sfârșitul timpului va împărtăși cu El aceeași răstignire.

Shakespeare din Ninive

Standard

Ummanegaș cel prea înțelept mânca din rodul muncii mâinilor lui
În zori se trezea cu zece secunde înaintea zeului Şamaș
care, pregătindu-și urcarea pe tronul cerului, incendia universul
și cu un ceas mai devreme decât semețul rege Assurbanipal
Când s-a născut înțeleptul dansau toate apele de fericire
căci divina Aruru bunăoară nu l-a zidit doar din clisă, ci mai ales din iubire
și de aceea cu recunoștință îngenunchea cu evalvie și dor spre Babilon
și înainte de a chema numele atotputernicului Marduk, fiul lui Ea
lăuda cu recunoștință frumusețea intelectuală a zeiței-mamă
Şi după rugăciunea din zori alerga într-un suflet la palat ca să aducă omagii
lui Assurbanipal, cel deopotrivă cu zeii și despre care magii
pronunțau pururi cele mai adevărate cuvinte: cum că nu va deveni
doar stăpânul întregului pământ, ci și cuceritorul stelelor
că doar chiar asta dezvăluiau stelele toate în fiecare noapte
Dar în drum spre palat înțeleptul se oprea un minut la mormântul părinților
ca să se împărtășească cu puțin mister din odihna tainică a lor
După reculegerea pe marginea eternității Ummanegaș
parcă prindea aripi, parcă zbura împreună cu duhurile vântului
și într-o clipă ajungea la palatul situat la capătul pământului
și totodată în centrul lui. La porți străjerii aidoma unor Anunnakii
îl cam înspăimântau cu chipurile lor de piatră
Din toate zările curgeau valuri, valuri miniștri și sfetnici
curteni, servitori și daruri de mare preț pentru cei puternici și veșnici
În fluviul uman ce se revărsa în sus pe scările palatului
Ummanegaș era atât de mititel, atât de neînsemnat, atât de inutil
deși semețul rege tocmai pentru el întreținea un sentiment fertil
de prietenie. Pururi fluviul se despica în două
Semețul rege, de pe tron, privea cu teamă spre tavan; da, se părea că plouă
cu înțelepciune când înaintea lui îngenunchea Ummanegaș
Dar înțeleptul, cu adevărat un zeu printre toți înțeleptii din oraș
nu pronunța nici un cuvânt, căci încă din pruncie era mut
Dar ce bărbat frumos era! Soarele însuși părea, pe lângă el, nițel cam slut
Regina Aja chiar, ca să nu i se topească sufletul de dragoste
își acoperea pururi ochii cu pleoapele și chipul cu evantaiul din pene de păun
Ummanegaș impresiona, deci, cerurile toate prin chipul lui frumos și bun
Semețul rege îl binecuvânta, apoi dădea poruncă sfetnicului Ura
să îl conducă, pe culoare infinite, către odaia prinților
Astfel, călăuzit de sfetnic prin labirintul cel pe jumătate veșnic
Ummanegaș mergea cu pași mărunți. Ofta din toți rărunchii
la fiecare pas. Îi tremurau genunchii
Prinții nu-i vor urmări lecțiile pe care el le va scrie în piatră
și, în loc să învețe cu luare-aminte înțelepciunea
se vor bate cu perne și vor țipa și-i vor ocărâ neputința și bunătatea
și îl vor goni din raiul lor și, dacă se va împotrivi cumva, îl vor lovi
cu pietre și-l vor amenința cu biciuirea și-l vor ucide chiar
după cum i-au promis într-o zi când le preda ecuații pătratice
Ar fi fugit tocmai în țara Paturis, de ar fi fost după el
numai ca să scape de umilințe, dar acasa avea de hrănit un papagal și un cățel
și, prin urmare, avea nevoie de hrană. Din fericire, prinții lipseau
aproape totdeauna de la lecții. Fugeau în pădurea de cedri. Vânau
lei și tigri și gazele și purcei atunci când nu se desfătau în beciuri cu vin și cu femei
A plâns la început Ummanegaș când i-a văzut așa de desfrânați
s-a străduit un an întreg ca să-i îndrepte. Nu a avut pe cine
Apoi, privind semețele palate din Ninive, l-au zguduit suspine
viitorul recent, cu asemenea prinți, va admira nu o cetate mândră, ci ruine
Isprăvirea lecțiilor însemna nu doar o mare istovire
de a scrie în cărămizi semne pe care nu le parcurgea nici o privire
Simțea că i se luau de pe umeri stânci
că era pescuit de zei milostivi din oceane adânci
Trecea apoi pe la cămări ca să primească porția de pâine
salariul lui pentru o zi și toată hrana până mâine
Ajungea acasă istovit, dar mulțumit. Nicăieri pe fața pământului
nici în palate chiar, nu se simțea atât de liniștit ca în coliba lui de lut
Ce fericit era când la picioare i se gudura cățelul Mardukbalațu
nevinovatul animal îl privea cu cei mai gingași ochi din lume
Deodată pe umăr i se așeza, venind de nicăieri, un papagal lipsit de nume
dar nu de grai și nici de pene în culori pe care nu le-ai fi găsit în rai
Nevinovații erau flămânzi și înțeleptul pâinea o împărțea pe toată lor
Apoi papagalul recita un poem, iar cățelul îl lingea pe stăpân pe picior
Şi atunci, ațâțat de dragostea inocenților, înțeleptul vibra
Îi chiorăiau mațele de foame și iată poezia în el se trezea
Ummanegaș numai cu dragostea celor ce-l iubeau se hrănea
Sub privirea blândă a lui Mardukbalațu se apuca să frământe argilă
și în timp ce papagalul recita un poem despre milă
făcea tăblițe de lut. Scria cu ușurință versuri cu un cui
la un poem de care nu vorbise încă nimănui
Fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare semn
îi procurau o fericire imensă de parcă s-ar fi împărtășit
din vinul nemuritorilor din ceruri, de parcă l-ar fi îmbrățișat cu dor
cea mai frumoasă femeie din lume
de parcă ar fi zidit el, ca un zeu de mii de ori mai înțelept decât cei dintâi
cosmosul întreg și omul și splendoarea
de parcă versurile lui ar fi fost flăcări care purificau pământul și marea
Scria cu dragoste, nu mai simțea nici chinul istovirii
nici dureri de mână sau de spate, nici încețoșarea privirii
Așa scria, zi de zi, de o viață
Scria ceas de ceas până la miezii nopții
când, deodată, îl înfiorau bezna și, în beznă, scânteietorii ochi ai morții
care-l pândeau de multă vreme. Adormea, acolo, printre cărămizi
cu trupul mistuit de fiori, cu ochii plânși, cu obrajii uzi

Într-o dimineață nu s-a mai trezit
Lui Assurbanipal i s-a raportat că învățătorul, printre cărămizi, a murit
A plâns semețul rege ca un copil pierderea învățătorului
dar plânsul mult nu l-a ucis
Mardukbalațu murise de dorul stăpânului, în vis

S-au luat din coliba învățătorului papagalul și tăblitele
Bibliotecarii regali au depus cărămizile, s-a spus, în biblioteca regală
și la porunca prinților le-au uitat acolo o eternitate

*

Săpau acolo de un mileniu și jumătate…
Într-o după-amiază aparent oarecare s-a întâmplat subit o uluitoare splendoare
La patru metri sub zigurat arheologii englezi au descoperit un fel de închisoare
și în beciul acela, legate cu funii și lanțuri, ca niște condamnați la moarte
zăceau tăblițe de argilă. Era, după toate aparențele, o carte

Patru ani Occidentul a studiat tăblițele, și-a ruinat creierii, a ținut conferințe
Academiile lumii s-au întrunit în ședințe
La universități de renume s-au făcut doctorate, s-au mâncat bani
și savanții n-au fost în stare să descifreze nimic

*

S-a întâmplat, pe urmă, să învieze William Shakespeare
cu două zile înaintea sfârșitului universal
hotărât de data asta de ceruri și nu de băieții deștepți din Biroul Oval

I s-a făcut dor poetului de căsuța din Stratfort
Şi iată, în curtea căsuței de pe Avon a găsit un cort
În vitrine strălucitoare erau cărămizi de argilă cu semne bizare
N-a fost nevoie decât de simpla privire a poetului
ca să descopere ceea ce scribul din vechime n-a revelat, din modestie, nimănui
Cu adevărat era vorba de cel mai măreț poem ce se scrisese vreodată
și parcă nu un om, ci un zeu din Ninive scobise în piatră
semnele acelea misterioase. Citind, lui Shakespeare i se părea că miroase flori
că privește un roi de curcubee, că mănâncă miere, că devine nori
și cu toate că o jumătate de mileniu contemplase, în rai, priveliști divine
avea convingerea absolută atunci că niciodată nu văzuse ceva mai frumos
decât versurile unchiașului Ummanegaș
Şi atunci, de emoție l-au potopit râsul și plânsul
și, în extaz, l-a rugat pe Sfântul Francisc să-l învieze dânsul
pe fratele lui de patimi din vechime
“Aș vrea în sonete, iată, să se măsoare cu mine…”
Dar Sfântul Francisc i-a șoptit în timpane așa:
“Tu ți-ai sădit în versuri o parte din suflet și inima toată
dar Ummanegaș suflet și inimă nu a avut niciodată
pentru că el însuși n-a existat decât în mintea unui alt poet
și, prin urmare, nu pot învia o fantasmă. Profet
nu sunt. Tăbilițele acestea au fost zidite, deci, de mintea poetului
și tot ea a dat viață poemului. Caută-l, așadar, pe autorul-tată
căci el trăiește anonim dincoace de zenit, la celălalt capăt al curcubeului
și harul lui nu e, în fond, decât o dragoste adevărată…”

Cel ce își împlinește visele

Standard

Fetig, sat drag prunciei mele, cu nume de înger și pâraie solitare
mă refugiez în miturile tale când gândurile mele sprințare și hoinare
se împotmolesc în deznădejde. Mi se face dor, atunci, de tine, paradis
și de copilăria pe care am pierdut-o, cândva, pe cărările tale de vis
Asemenea lui Adam am trăit pe viu o izgonire din rai
când m-au smuls veacul și omul din dulcele tău plai
și m-au târât cu cruzime către o lume vicleană și rea
îndepărtându-mă de tezaurul tău de inocență și de dragostea ta
Îmi aminteam mereu, când diavolii săpau cu târnăcopul în inima mea
de tine, Eden cocoțat în piscul vulturilor și mă refugiam, atunci, la tine în brațe
precum copilașul de odinioară care alerga pe imaș după gâște și rațe
Şi după ce îmi vindecam rănile dobândite în civilizație
respiram iarăși aerul rămas pur pe meleagurile tale chiar de la creație
Şi iarăși o luam la goană desculț pe imaș și pogoram în păduri
și iarăși pipăiam arbori milenari care nu văzuseră niciodată în viață securi
și iarăși chiuiam în extaz că obținusem, iată, libertatea deplină
și iarăși plângeam de fericire că gustam din armonia divină
și iarăși îmi împlineam visele de pace cu harul tău, unchiașule-sat
și iarăși mâncam miere de albine împărtășindu-mă, în fond, cu aur curat
și iarăși lăcrimam la mormintele bunicilor presărând pe ele iubire și flori
și iarăși mă jucam pe imaș cu iezii cum m-am jucat, la începutul timpului, de atâtea ori
și iarăși, unchiașule-sat, contemplam, de pe culmea cireșilor amari
semeții munți din Ţara Vrancei; pierduți în cețuri, erau atât de rari
încât îi prețuiam ca pe o specie pe cale de dispariție
dar nici unul nu-mi era mai drag decât Zboina Frumoasă
căci despre muntele acela Chiașu-unchiașu, inspirându-se din tradiție
povestea o pătimașă istorie despre un păstor și o zână geloasă
care, după ce s-au iubit zece nopți, s-au aruncat într-un izvor și s-au înecat
pentru ca dragostea lor minunată să nu fie considerată de nimeni păcat
Mă scufundam în fâneața din vale și mă îmbătam de parfumul miliardelor de flori
Aduceam apă de la fântână cu cobilița. Întins pe iarbă mă uitam la nori
Mă minunam de semeția Răchitașului. Ascultam vuietul surd al cascadei
Participam plenar la viața cosmică. Mă sugrumau de emoție versurile baladei
Miorița pe care le citeam în zori laolaltă cu rugăciunile către ceruri
Iubeam vietățile. Jucam șah cu mine însumi. Noaptea, țârâit de greieri
Mă hârjoneam cu Botezuț al II-lea. Adăugam versuri proaspete poemului
scriind în caietul albastru, cu pix roșu rezemat fiind de tulpina pinului
Mă întâmpinai, unchiașule-sat, deci, de fiecare dată cu dragoste
Ştii, unchiașule-sat, pe mine m-au iubit pururi copiii, bătrânii și necuvântătoarele
și, fiind așa de bătrân, tu m-ai iubit și încă mă iubești
deși încă stai încremenit în creierul munților, iar eu îmbătrânesc în Odobești
Astăzi mă întâmpini cu aceeași eternă și splendidă încremenire în seninătate
Vin iarăși la tine ca să mă vindec în singurătatea ta de singurătate
Tămăduiește-mi rănile sufletului, mângâie-mi capul devastat de gânduri
și spune-mi iarăși cu glas blând, unchiașule-sat: Fugi, taci, liniștește-te, pune punct!

Hristos Iisus al păpădiei

Standard

                                                                          Mamei mele

De parcă numai omul avea nevoie de ajutorul lui Iisus
fariseii Îl chemau pururi în casele lor, dar numai ca să-L ispitească
și-L întrebau de toate câte sunt, de toate câte nu-s
pe fața pământului și în împărăția cea cerească
Mulțimile veneau din toate zările ca să-l asculte pe Învățător
Corăbii mii opreau la mal să-I pescuiască vorbele din zbor
Se îmbulzeau bărbați, femei, bătrâni și prunci deopotrivă
și deoparte, la Iordan, cămilele cu mărfuri stivă
își rumegau tainul în așteptarea stăpânilor
ce-L ascultau pe Fiul Omului. În vremea asta, un picior
de saducheu deloc flămând de învățătură
lovi o păpădie ce-l asculta pe Învățător cu dragoste, cu sufletul la gură
Ei, bine, da, și păpădia avea un suflet mititel
Dar nu avea păcate mai multe decât avea un șoricel
Dar, fiind numai frumusețe și credință, ea Îl iubea
pe Cel venit din Nazaret. Ce dacă pentru ei era profet?!
Pentru micuța păpădie Învățătorul era adevăratul Dumnezeu
Îl vedea urcând pe stâncă pentru a învăța poporul. De iubire El lăcrima mereu
Şi atunci, când lacrimile curgeau pe obrajii lustruiți de puritate ca cerurile toate
păpădiei îi venea să se smulgă din rădăcini și să-I sărute ochii planși
dar nu putea. Şi într-o zi Învățătorul nu a mai venit. Poate
poate S-a dus la miazăzi, poate că umblă prin Egipt, ca să învețe neamuri
că și acolo e popor sărman și sunt cetăți cu flamuri
iar în cetăți păcatul seceră nemilostiv ca moartea, zicea micuța păpădie
Atunci din miazănoapte a sosit un vânt
Păsări jeleau în crengi sfâșietor. Şi un cutremur de pământ
a nimicit ultimul rest de pace de pe lume. Frică mare
o a cuprins pe mititica păpădie când vântul a azvarlit-o către zare
spulberând-o deodată în mii și mii de îngeri
Toți îngerii s-au îndreptat, pe aripile vântului
către Ierusalim. Şi pe un deal, trei cruci la căpătul pământului
Pe crucea cea dintâi un muribund își blestema moartea și soarta
Pe crucea de pe urmă un muribund privea, spre rai, deschizându-i-se poarta
Pe crucea din mijloc Hristos Iisus al păpădiei! În mâinile Tatălui își dăduse duhul
Prin jertfa Sa însângerată sfințea pământul, omul și văzduhul
Şi îngerii născuți din păpădie au plâns atunci fierbinte
Şi pentru iertarea neamurilor au murmurat cu dragoste o rugăminte

Doamne, dragostea nu-i de ieri, de alaltăieri pe pământ
ci de când nu erau pe lume toate câte sunt
Iartă-i, Hristoase Iisuse, că sunt orbiți de dragoste
Şi când iubești îți pierzi mințile uneori. Dragostea rănește, Hristoase…

Paragina

Standard

Inima lui a ars incandescent și pur pentru o lume întreagă
dar pentru că nu era eternă și nici centrală nucleară într-o bună zi s-a oprit
Îngerii Sarakiel și Uriel au sosit cu câteva minute înaintea viermilor
și cu un ceas mai târziu după ce vulturii ghiftuiți și-au luat zborul
Nu s-au mai găsit în locul acela decât oase. Piele, nu; sânge, nu; carne, nu
Ba da, după ce-au cercetat cu atenție scheletul îngerii au găsit inima
Deci și-au făcut curaj îngerii și, deschizând ușa, au pătruns ca într-un labirint
și după puțină vreme s-au pomenit într-o grădină sălbatică
Nu mai putea fi vorba de o inimă, ci de o paragină
invadată nu doar de o floră bolnavă, ci și de buruieni agresive
S-au mirat îngerii. Nu se așteptau ca într-o inimă iubitoare
să nu mai găsească dragoste și nici o rază de soare
Şi totuși, o bucurie au găsit! Dintr-un tufiș au țâșnit iepuri speriindu-l pe Uriel
Zburdau, sărmanii, căci le fusese dor de stăpân
și se bucurau văzând că El, minunatul, devenise, peste noapte, doi
Nici nu se mai cunoșteau pardoselele însângerate
Ţărâna tristeții acoperise totul și din ea țâșniseră spre ceruri buruieni
Şi în buruieni țopăiau nevinovații iepuri. Îți venea să plângi
de dragul lor, mai ales când îi vedeai pe micuți
cum lingeau bulgări de splendoare din palmele îngerilor
deși nevinovații urechiați nu erau flămânzi. Când n-a mai fost mâncare pe pământ
stăpânul și-a smuls sufletul din trup și l-a dat lor ca hrană
Şi cel puțin o clipă, până la consumarea ultimului rest de viață al stăpânului
mititeii au fost fericiți și sătui și multumiți
Şi pentru că au mâncat sufletul stăpânului îngerii i-au luat cu drag în cerul lor
În ochișorii urechiaților licăreau scântei din sufletul stăpânului nemuritor.

În mijlocul Asiei

Standard

Între mine și cel mai apropiat avanpost al civilizației
vor fi două mii de kilometri de liniște
Nu voi fi tulburat în coliba mea decât de vânt
și de șoaptele lui, dar, ce fericire, nu voi auzi nici un cuvânt
omenesc. Ceresc și pământesc
se vor uni, acolo, în mijlocul pădurii nesfârșite, în inima mea
Voi răsfoi zilnic The Holy Bible și voi citi în engleză despre creație
numai ca să-l slăvesc pe Domnul în gând și ca să îmi amintesc limbajul
Inima mea se va vindeca de toate rănile și, înzdrăvenindu-se, ca un vultur
va zbura pe deasupra coniferelor laolaltă cu vântul
Departe, ivindu-se din pliul orizontului, va sclipi un acoperiș de templu budist
iar în infinita pădure voi vedea ca o salbă de mări, dar nu vor fi mări
ci fluvii șerpuind etern spre miazănoapte
Va fi bine. Îmi voi curăți mintea de tot ceea ce am văzut și am învățat în viața de aici
Îmi voi spăla creierul cu zăpadă pentru ca el să redevină pur
Îmi voi curăți inima de cărbuni. Îmi voi lăsa părul să-mi curgă cascadă pe umeri
Voi fi bun. Voi ajuta veverițele să strângă hrană pentru sezonul rece
Voi călăuzi turmele de cerbi spre cele mai hrănitoare pășuni
Voi contempla curgerea norilor pe cer și căderea pâraielor pe stânci
Voi scrie poezie în creierii munților stând de vorbă cu norii
Voi ține predici în munți la păsările ce vor veni să mă asculte
Voi aștepta întâlnirea cu Dumnezeu și voi lupta cu diavolul

Dar ce voi face cu dorul? Îmi va fi dor de mormintele părinților și ale bunicilor
și de frații mei. Îmi va fi dor, de asemenea, de cărțile din biblioteca mea
și de casa noastră săracă îmi va fi dor și de Cătălin și de părintele Sergiu
și de alte ființe pe care le-am iubit. Voi fi un călugăr torturat de dor
Va trebui să găsesc un antidot împotriva dorului
Poate că liniștea, rugăciunea și vizitele pe care mi le vor face îngerii
mă vor ajuta să supraviețuiesc dorului
Voi plânge, așa cum plâng acum, când îmi voi aminti de Ea
și când plânsul mult îmi va ucide inima
va veni îngerul Phanuel și sufletul acesta chinuit mi-l va lua.

El

Standard

Dacă aș merge la război, spunea, m-aș arunca în fața glonțului
și iarăși plângea ca un prost. Mai lasă-l pe Dumnezeu să-ți hotărască soarta
îi spunea mama, atunci când îl găsea pe marginea fântânii
și-l ruga, disperată, să nu se arunce în abis. Se ștergea la ochi cu pumnii goi
și iarăși scria versuri, căci ele țâșneau din inima lui foarte grea
Era atât de slab, atât de copil, deși împlinise de curând șapte sute de ani
și încă mai avea nevoie de sprijinul lor. Depresia îi mânca ficații
și el nu mai putea să care pe umeri adevărul. Era pe jumătate înger
și niciodată nu făcuse rău nimănui
Se îndrăgostea atât de repede chiar și de un fulg de zăpadă
și, când acela se topea, plângea o vară întreagă
Era în stare să umple un ocean cu lacrimile lui
pentru o fecioară pe care o vedea trecând pe stradă
Îi rupea inima mamei cu deznădejdea lui
dar nu mai suporta singurătatea. Numai iepurii îl mai alinau sufletul
Şi când nu mai putea să lupte împotriva tristeții scria versuri
căci numai ele îi mai țineau mințile în țâțâni
Pretutindeni vedea numai întuneric și diavoli, atât
Numai poezia și muzica și mama și iepurii îi mai țineau de urât
Fratele, ca să-l mai întărească cumva, îi vorbea de Eminescu
pe care el îl iubea ca pe un frate mai mare
și pentru o clipă, două în sufletul lui trist se făcea sărbătoare
Îl potopea plânsul din nou. Se revărsa dragostea neîmpărtășită din inima lui
Ar fi făcut fericită o constelație, nu doar o femeie
Te îndrăgostești prea repede și suferi ca prostul
crizantema deocamdată nu vrea decât să fii grădinarul, nu îngerul ei
Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea
Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea. Nu înțelegea
Plângea. Îi era dor. Îl durea inima. Îi era dor de ea. Să treacă anii! O iubea.

Somnul liniștit al braconierului

Standard

(În timp ce priveam la TV un interviu cu matematicianul Solomon Marcus mi-au venit în minte câteva versuri din acest poem; pentru că venerabilul academician, prin discursul dânsului, mi-a stimulat – prin asociație de idei, cred, sau printr-un alt proces tainic – fantezia mă simt dator să-i mulțumesc și n-o pot face altfel decât dedicându-i acest modest, dar sincer poem:) 

Rezervațiile erau ferecate înaintea lui, toate porțile se zăvorau cu lacăte
pentru ca niciodată să nu mai poată pătrunde pe teritoriul gazelelor
I se spunea braconier, deși el nu dorea să împuște, ci să admire
de departe și de aproape splendoarea ființelor cu patru copite
Şi atunci, de disperare a vrut să-și zdrobească țeasta de o piatră
dar cu uimire a descoperit că, iată, piatra servea mai bine ca pernă

Somnul l-a surprins acolo, în mijlocul ierbii
și peste fruntea lui atât de ostenită săltau cerbii
și mai săltau curcubee și primăveri și brontozauri zguduitori
pe care braconierul dorise să-i vadă, în viață, de atâtea ori
Descoperea pentru prima dată plăcerea odihnei eterne
și sub capul lui greu de viață creșteau pietre și perne
Iată, se ruga Domnului ca niciodată să nu-l mai trezească din somn
sau, dacă se va trezi, să nu mai fie braconier, ci os de voievod și domn
Ba nu, mai bine să nu se mai trezească niciodată
În vis era, așa cum nu fusese în viață, pentru prima dată tată
Avea în visul cel etern cea mai frumoasă soție din lume și prunci
Şi un palat avea și sub palat era un labirint cum nu erau pe lume multe pe atunci
Avea și aripi, deși nu era decât pe jumătate înger, și datorită lor
călătorea în stele și Calea Lactee o cerceta în zbor
Ciugulea stelele coapte ca o pasăre, deși nu avea cioc
Şi acolo, rătăcindu-se cu drag în constelații
aducea ofrande Domnului pentru acel noroc
de a putea străbate universul și de a fi împăratul splendorilor lui
Era atât de frumos în univers! Împărtășea cu drag oricui
ar fi vrut stele și frumusețe din ele. Acasă îl așteptau copiii, preafrumoasa
și câinele Botezuț care, într-un somn anterior
pierise sub șenilele de tanc, dar care, iată, se gudura și-n viitor
cu multă iubire în jurul picioarelor stăpânului
Alunecau pe cerul senin nu doar nori dolofani ca niște obraji de bebeluși
ci și ani, ani și ani, veacuri, milenii și la capătul labirintului vieții se deschideau pururi uși
și viața, fiind eternă, continua, iar fericirea, ca o adevărată fericire, nu se mai sfârșea

Ce liniștit era, deci, somnul braconierului. Veneau din rezervații
vânător și pradă ca să admire adormitul care trăia o viață autentică în constelații
și nu mai avea habar de viața ticăloasă de aici
Nici frunzele nu mai cădeau sub brumă în somnul adormitului, nici
păsările nu mai plecau în țări cu oaze și deșert
căci ierni și frig, în somnul lui cel liniștit, nu existau. Așa, inert
și fără apărare, adormitul impresiona prin liniște și pace hienă, tigru, leu
și toate fiarele, deși prigonite de foame, veneau să se închine lui ca unui zeu

Tu, braconier atât de fericit, ai dat realitatea din mână pe ficțiunea de pe gard
Te invidiază lumea. Te invidiez și eu; în loc să dorm ca tine, ard
Ești, adormitule, un zeu
Şi totuși! Cu bucurie văd prin revelație că somnul tău, nemuritorule, e somnul meu.

Soarele negru al melancoliei

Standard

Salvarea lui era muzica. Numai ea îl ajuta să urce pe trepte spre ceruri
și frumusețea ei îi lustruia sufletul uneori prăfuit
Beethoven îi întindea o mână de fiecare dată cu dragoste și dor din infinit
și atunci în pădurile din sufletul prizonierului melancoliei
se auzea ca un cor de îngeri freamătul splendorii. Din pliul melodiei
țâșneau printre copaci mii și mii de sunete, dar nu erau sunete, ci leacuri
împotriva tristeții, acest erzaț al morții și ciumă printre veacuri
Mozart, apoi, prunc inocent al frumuseții, îi ieșea înainte
pe scara către cer și îl mângâia pe timpane cu extaz. Cuvinte
nu existau pe drumul către dumnezeire, ci numai muzică pură
Se dădea o luptă în sufletul melancolicului între bunătate și ură
între tristețe și voioșie, între neîncredere și credință, între indiferență și dor
Brahms, după aceea, cu al său Intermezzo opus 117/1 în Mi bemol major
îl îmbrățișa cu bunătate ca pe un fiu iubit, deși nu-i era tată
și în eternitatea sa nu îl zărise, probabil, niciodată
Venea și Bach, înger bătrân cu chipul blând și bun ca mierea de albine
și îi vestea în Re major că poarta raiului nu-i zăvorâtă bine
și că, dormind în pace Sfântul Petru, se putea intra pe lângă trandafiri
în splendoarea împărăției. Pășea pe altă treaptă. Şi doi miri
sau îngeri sau doar vise minunate dansau un vals. Atunci
Strauss-fiul îngenunchea în fața melancolicului așteptând porunci
de parcă ar fi fost un prinț. Chiar era prinț și încă prinț al muzicii divine
Încet, încet se transforma în muzică el însuși, deci într-un strop de bine
Soarele negru pierea din el și imediat era înlocuit de perle și safire
Pășea pe pragul raiului și se pierdea în splendoarea aceea în formă de oștire
dumnezeiască. Muzica îl salva de smârcurile iadului și-l transforma în înger.

Moartea lui Li Tai-pe, zis și Li Bai, văzută în vis de prietenul Du Fu

Standard

LiBaiDu-Fu-WC-9280427-1-402

Cu ochii împăienjeniți de duhul vinului număra, sărmanul prieten, picăturile de ploaie
dar ploaia nesfârșită și atât de tristă cădea atunci, potop adevărat și pur, în inima lui
Jelea de șase zile o durere pe care nu vroia s-o spuna nimănui
nici mie, chiar, căci nu putea. Îl chinuia de șase nopți și zile dragostea
Şedea în barca de pe lac și pururi sorbea din cupă vin de crizanteme
și iată, bietul, cu un deget de la piciorul drept scria pe apă sute de poeme
Slăvea în versuri dragostea și vinul, femeia, luna plină și plăcerea
puterea, libertatea, drumeția, frumusețea și tot în versuri blestema durerea
De șapte săptămâni nu mai știa ce-i somnul, nici odihna. Numai vinul
îi era prieten de nădejde și pernă chiar și umăr pe care să-și jelească chinul
de a iubi fără speranță o preafrumoasă de pe lac pe care o vedea în fiecare noapte
Dar ea, în loc să soarbă vin din cupă (pe care el, îndrăgostitul i-o-ntindea) și să-i mângâie inima cu șoapte
mai mult sau mai puțin amăgitoare, doar își făcea, cu evantaiul, vânt
și îl privea ceas după ceas, în șir, pe-ndrăgostitul fără să pronunțe, vai, nici un cuvânt
și-n ochii ei de peruzea nu fâlfâia speranța, ci se vedeau doar mii și mii de patimi
și nici un strop de dor. Şi totuși, pe obrajii preafrumoasei cădeau lacrimi
ca niște pârâiașe prăvălindu-se pe stânci. Şi amețea poetul privind în ochii ei, asemenea fântânilor, adânci
În noaptea cea din urmă lăutele cântau pe malul apei. Şi preafrumoasa de pe lac plângea
pășind, așa, pe valuri, plimbându-se etern în jurul bărcii și parcă ar fi spus ceva, dar nu putea
Sub clar de lună evantaiul în mâna ei mai pură ca zăpada părea un splendid titlu de poem
poemul însuși fiind Ea. Şi frumusețea ei, în noaptea aceea, splendoarea lunii însăși o întrecea
Poetul, stând în barcă, bea din cupă și cu piciorul scria pe apă versuri multe
și le citea, împleticindu-și limba, preafrumoasei, dar Ea, fiind un duh, cum să-l asculte?
Nu-l auzea frumoasa, iar jalea ei, din depărtare parcă, cu dor fierbinte îl chema
Şi, iată, poetul Li Tai-pe, îndrăgostit și orb, spre barcă o ademenea
pe preafrumoasa zână de pe lac. Şi, vai, Ea, duh de mii de ori neînțelept și crud, tot nu-l înțelegea
Şi-atunci, răpit de dragoste și mistuit de dorul de a o îmbrățișa pe preafrumoasa zână
poetul s-a aplecat spre luna din adânc, căci Ea era. Dar chipul lunii țăndări s-a făcut sub mână
și preafrumoasa nu s-a mai văzut. Iar Li Tai-pe, nesocotit îndrăgostit
s-a scufundat în valuri ca o piatră și abia pe fundul apei s-a oprit
În zori a fost găsit de un pescar ce-i cunoștea năravul de a sorbi din vin de crizanteme
și de a scrie versuri în singurătatea de pe lac. Iar preafrumoasa, noaptea, s-a ivit din nou
dar nu mai era nici un poet bețiv și îndrăgostit care s-o cheme și să o cânte aprig în poeme.

Tânărul învățător

Standard

Îl vedeau de departe copiii și îndată alergau înaintea lui ca să-l îmbrățișeze cu drag
de parcă nu ar fi fost un învățător tânăr, ci un înger care împărtășea pe lume splendori
sau o înghețată sau o pădure răsunând de mii și mii de triluri ori fluture ori
un strop de infinit. Îndeplinea dorințele micuților și le spunea povești și era bun. Fag
de-ar fi fost și tot ar fi fost smuls din rădăcini de exuberanța acelor pitici
când îl îmbrățișau cu atât de multă iubire. Şi doar nu era nici tăticul lor, nici
fratele lor, ci un simplu învățător. Venea tocmai de la orizont ca să îi învețe frumusețea
și pururi îi ajuta să urce pas cu pas pe treptele înțelepciunii. Cu toate că tristețea
aproape niciodată nu dispărea de pe chipul lui tânăr și bun și duios
Avea douăzeci și șapte de ani și, deja, o mie de fire albe în părul frumos
În pauze, închis în cancelarie, mușca dintr-un măr și plângea
Era trist. În casa de pe colina migdalului singurătatea era grea
Era desenator și poet. Scria de ani și ani la un poem pesemne infinit
și ca să se odihnească, uneori, desena iepurași și clovni și tigri și păsările paradisului
și copilașii, în extaz, îl rugau să le deseneze și lor splendorile visului
plus alte o mie de minuni. Nu se lăsa rugat. Desena fericit
pentru fiecare copil și cu o viteză uluitoare. Copiii, uimiți, Leonardo da Vinci îl numeau
Nimic nu îl hrănea mai profund decât bucuria micuților. Ei se lăudau
acasă, apoi, cu învățătorul lor ca și cum ar fi fost vorba de un zeu
Şi după ore învățătorul cel tânăr ieșea în stație la microbuz. Şi mereu
îl însoțeau copiii și foarte greu se despărțeau de el. Nu vroiau să plece
îngerul cel bun dintre ei. Îl strângeau în brațe, îl țineau de mâini la unu fără zece
când sosea microbuzul în stație și dacă ar fi fost după ei
l-ar fi ținut captiv cu mânuțele lor până după prânz. Şi nici la ora trei
nu i-ar fi dat drumul și poate niciodată, căci încă mai avea
să le predea înțelepciune și frumusețe și candoare fără sfârșit
Într-o dimineață învățătorul cel tânăr n-a mai răsărit ca soarele în pragul ușii de lemn. S-a zvonit
că îngerul suferea de o boală grea, de boala singurătății, de nostalgie, de dor
că până în miezul iernii va rămâne internat în spital. Inimile mici au fost fulgerate subit de un fior
când s-a împrăștiat pe urmă știrea că tânărul învățător, în loc să sfârșească poemul, se sfârșise el însuși
A fost ca un sfârșit de lume pentru pitici. Suferința era fără margini și ei erau atât de mici
Şi deodată s-au auzit zurgălăi. Prin nămeți, într-o sanie, venea un fel de unchiaș
Nu era Moș Crăciun, ci însuși tânărul învățător, albit cumplit de munca la poemul cel uriaș
Dintr-o dată apocalipsa s-a transformat într-o sărbătoare a creației, extaz a devenit mâhnirea
și în uralele de fericire ale copilașilor părea că Domnul Însuși în rai și-a îndemnat oștirea
de îngeri să cânte. Pentru prima dată în viață îngerul radia de fericire. Se isprăvise poemul
și împreună cu el, iată, se isprăvise singurătatea
Învățătorul cel tânăr găsise prin nămeți, venind încoace, dragostea.

Duminica la Biserică

Standard

Este sâmbătă de dimineaţă. Eu abia aştept să treacă ziua de azi ca mâine să mă duc la Biserică. A trecut ziua. E duminică. Am plecat la Biserică. Pe drum mam întâlnit cu Florin şi cu mama lui şi iam zis sărumâna lu’ mama lui când se duceau la magazin. El a zis că să trec pe la el sămi arate dinozaurul.

-Nu pot să vin azi că mă duc la Biserică!

-Lasă atunci ţil aduc luni la şcoală săl vezi!

-Bine!

Când am ajuns la Biserică eu am intrat în Biserică. Când ajung mă pun în scaun şi îl aştept pe Tata Părinte. Când a ajuns el a început să vorbească. Când a început să zică Tatăl nostru eu am stat şi am ascultat. O femee ma întrebat al cui sunt şi de ceam venit la Biserică.

-Eu am venit la Biserică să ascult slujba şi să aprind o lumânare!

-Când se termină slujba pleacă acasă cu Tina că eu mă duc până la ţaţa Vasilica la priveghi!

-Bine!

Este multă lume în Biserică. Toţi ascultă slujba. Deodată eu mă pun să casc. O babă zice:

-Nui frumos să caşti în Biserică băete!

Eu îmi pun mâna la gură.

-Da’ nam căscat!

-Ba da şi tea văzut Doamnedoamne!

-Bine!

Atunci o văd pe Panseluţa intrând în Biserică. De cum a intrat ea anceput săşi facă cruce. Mie îmi bate inima în piept şi tremur. Aceeaşi babă zice:

-Ţie frig copilaş?

-Nu! Nu mie frig!

-Treci colea lângă sobă să nu răceşti!

-Bine!

Eu mă duc lângă sobă. Acolo e mult mai bine căi cald şi bine. Tata Părinte vorbeşte din nou despre dumnezeu. La strană dascălu’ cântă pe nas. Tareaş vrea şi eu să cânt ca să mă vadă Pans ce frumos cânt eu da nu pe nas! Panseluţa se închină la icoane. După ce senchină la icoane ea se aşează pe scaun. Ce frumos sa îmbrăcat azi! Ea se uită la mine şi măntreabă încet încet ce fac.

-Bine!

După aceea, ea sentoarce cu spatele la mine şil ascultă pe Tata Părinte. Eu numi mai pot lua ochii de la ea. Dar iată că baba sentoarce spre mine şi zice:

-Fii atent la liturghie nu te uita după fetiţe!

-Bine!

Ce nesuferită a fost baba aceeea! După ce sa terminat slujba eu am plecat acasă. Eu plec singur fără so iau de mână pe Tina pentru că mar vedea Pans şi miar fi ruşine de ea! Când am ajuns acasă eu mam schimbat fericit că am fost la Biserică. Mam apucat de desenat. După aia mama zice:

-Vino la masă!

-Nu pot să vin acum pentru co desenez pe Pans!

-Grăbeştete cu desenul că se răceşte mămăliga!

-Bine!

După ceam desenato pe Panseluţa am mâncat. Eu am mâncat peşte cu mămăligă. Am băut şio cană de lapte. Mia plăcut. Eu am băut şi două căni de apă pentru cămi era sete de la peşte. Apoi eu am ieşit afară şi mam jucat. Ce zi frumoasă a fost azi!

Atât am avut eu de spus despre duminica la Biserică!

Un Rêve

Standard

Nous parcourons un Temps inconnu
Qui veut nous porter au-delà de nous
Ainsi nous restons seuls, tristes et nus
Un Temps, ainsi, nous ne serons par Nous
Le Monde s’égoutte par des bouches blanches
Par rochers rouges du Paradis parfumé
Comme un pétale de fleur argentée, d’Ange
Il s’égoutte invisible, comme une fumée
Au-delà de la pleine éternelle du monde
Des souvenirs perdus s’éveillent en nous
Le Monde a fondu un éternel silence
Et nous restons en liberté, toux les deux
Nous parcourons un Temps inconnu
Qui veut nous porter au-delà de nous
On vit dans un rêve, dans un espace sans bornes, nu
Un Rêve. La vie est un Rêve pour tous.

Zen Soul

Standard

Cândva, un drumeț nițel cam prostuț și cu capul în nori s-a împiedicat de o piatră și a căzut. Când s-a ridicat în picioare și a vrut să-și continue drumul s-a împiedicat iar și a căzut a doua oară atât de violent, încât era să-și spargă capul. Şi el, în loc să cugete la sensul repetatei sale căderi, s-a resemnat, prostuțul, și a rămas pentru totdeauna întins lat la pământ de frica unei noi căderi la fel de mici. Şi, stând așa, întins la pământ, abia după o sută de ani de resemnare drumețul a observat prăpastia ce i se căsca, grozavă, în față. Căderile mici l-au salvat, deci, pe drumeț de o cădere mai mare. Dar, ce folos! Viața lui se irosise zadarnic, pentru că nu fusese destul de lucid, la vremea cuvenită, ca să înțeleagă. Şi atunci, pentru că nici după o sută de ani nu învățase nimic, s-a mai ridicat o dată în picioare, dar iar s-a împiedicat și a căzut în abis.

Adiere de vânt (Fu Xuan)

Standard

Adire de vânt peregrinând răcoroasă și pură prin noaptea senină
Dincoace de cer, pe turnul înalt, răsare luna divină
O șoaptă aud și strigăte multe. Cineva cerșește ajutor și iubire poate în noapte
Răspund cu un strigăt, dar, iată, nu-i nimeni. E doar o părere, nu-s șoapte
Cârciumarul îmi aduce pomană un bol cu linte fierbinte. Mănânc și plâng. Sunt flămând
Aș bea și niște vin de orez. Dar un obol nu mai am în buzunare de când
M-am legat frate de cruce cu sărăcia și am dat cu tifla la belșug, la onoare
Căci în trufia mea din anii tinereții mi s-a părut că numai din îmbuibare se moare
Şi astfel m-am crezut, liber fiind, nemuritor; dar iată voi muri curând de-atâta libertate
Bijuterii și podoabe de preț de aș avea le-aș arunca cu pumnii goi spre stele
Nu-mi trebuie azi nici funcții, nici tronuri, nici sceptre, nici inele
Mai vreau încă un bol de linte și un pahar de vin ca să ciocnesc cu ’Coana Moarte.

(trad. G. Mocanu)

Povestea lui Dănuț

Standard

SAM_4237

Mă numesc, dacă vă interesează, Dănuț. Abia am împlinit nouă ani și dacă am împlinit nouă ani înseamnă că, deja, sunt și eu om mare. De aceea, îndrăznesc să iau pixul în mână și să mă pun cu burta pe scris. A mai rămas o săptămână de vacanță și, în vremea asta, sper că voi avea timp suficient să relatez aici întâmplarea grozavă de la mare. Scriu cu ușurință, nu suprim nimic din ceea ce scriu, căci eu cred, așa, că a tăia cuvintele e ca și cum le-ai ucide. Pentru mine, normal, cuvintele sunt și ele ființe cu drept la viață și nu trebuie să le faci nici un rău. Dar, deși scriu cu ușurință, nu prea cred că voi termina la timp povestea. Sunt singur acasă și nu prea am timp de scris. Casa a rămas în grija mea. Mămica și tăticu’ sunt duși cu frățiorul meu cel mic în America pentru operație, iar pe bunica au dus-o în primăvara trecută la cimitir și au lăsat-o acolo, într-o groapă. Bunicul, firește, e pe aici cu mine, dar în loc să aibă grijă el de mine, pentru că, na, el e mai mare și-i bunic, trebuie să-l îngrijesc tot eu. E țintuit în pat de multă vreme.  De ziua mea, făceam cinci ani, s-a cocoțat în zori pe casă. De ce, crezi, oare? Ca să jumulească cucuveaua ce ne cânta în fiecare noapte. Mie-mi plăcea cum cânta cucuveaua, deși, din când în când, parcă vroiam să mai tacă din gură o dată ca să aud și eu țârâitul greierilor în noapte. Păi, îmi ziceam, dacă nu ascult acum, când sunt așa de mic, greierii cum cântă, atunci când oare o să-i mai ascult? Dar, fie și așa, mie mi-era dragă cucuveaua și o numeam pasărea mea. Însă bunicul, parcă înebunise, nu’ș’ ce-avea, începea să tremure și să se înspăimânte când o auzea. Amenința mereu că o să-i sucească gâtul. Dar pasărea s-a răzbunat pe gândul lui. Şi doar i-am zis de-atâtea ori să lase biata pasăre în pace. E vina lui!

Dar uite că am uitat, of, of, să încep povestea cea grozavă de la mare. Şi doar mămica mi-a arătat de-atâtea ori cum să încep compunerea, cum s-o tratez, cum s-o sfârșesc. Mi-e teamă, poate, că greșesc. Dar nu-i nimic. Dacă greșesc cumva o să încep alta și apoi alta și tot așa. Am un caiet destul de gros în față și în el încap nu doar vreo două miliarde de compuneri, dar cred că, dacă mă fac ghem ca ariciul, cu puțin efort încap și eu.

Era-ntr-o joi.

Mama, trăgând de mine, mi-a zis să mă trezesc o dată, pentru ce dorm atâta. Eu, somnoros, uitasem și de mare și de toate. Păi, na, eram îngrozitor de ostenit. Mă luasem, seara, cu Dănuț. Da’ nu cu mine, ci cu cel’lalt Dănuț de la etajul 2 pe care noi îl poreclim Chiloți-de-tablă pentru că… nu mai știu de ce, cred c-am uitat, da’ o să-mi aduc aminte. Şi mă mai luasem, în aceeași seară, cu ăl’lalt Dănuț, da’ nu cu mine și nici cu Dănuț de la etajul 2, ci cu Dănuț de la etajul 5 pe care noi îl poreclim Moacă-de-spart-borduri pentru că are o față de te sperii. Şi noi, eu, cel’lalt Dănuț și ăl’lalt Dănuț ne-am dus să stropim fetițele cu apă. Numai că îi seara aia ne-a văzut tăticu’ lu’ Adelina cu pungi de apă în mâini când noi pândeam la colțul blocului Dianei și-o așteptam pe Sabina să ne cadă în capcană și s-o udăm până la oase, așa că a aruncat cu pâinea după noi și ne-a înjurat. Nu’ș’cin’ l-a împins atunci pe Moacă-de-spart-borduri să înjure și el. Eu nu înjur, pentru că mama mi-a zis că înjurătura e argumentul prostului, iar eu știu că nu-s prost, așa că eu n-am înjurat. Şi nici cel’lalt Dănuț n-a înjurat, pentru că el pur și simplu e mut. Da’ lu’ tăticu’ lu’ Adelina i s-a părut că toți l-am înjurat. Da’, în realitate, n-a fost decât ecoul dintre blocuri. Şi el, furios ca un taur în coridă, s-a luat după noi. Şi atunci am rupt-o la fugă și, văleleu, văleleu, ce-am mai fugit! Ne-a alergat tăticu’ ăla cât o viață întreagă. Şi deși știam că e atlet, nu mă așteptasem să alerge atâta după noi! Noroc că, la un moment dat, ăl’lalt Dănuț a strigat să ne despărțim. Şi ne-am despărțit în trei. Şi-atunci, ce să vezi?! Un alt noroc! Tăticu’ lu’ Adelina s-a luat după cel’lalt Dănuț și când l-a prins, chiar pe trotuar, i-a rupt urechile și a urlat la el cum că de ce înjură și că ai cui suntem. Numai’ că Dănuț, fiind mut, n-a putut spune nimic și bravo lui! Doar așa am scăpat! Îi sunt dator cu o gumă Turbo.

Deci, era-ntr-o joi.

Etc.

Evenimentele

Standard

Istoria recentă a familiei Cana începe în anii ’80, în anii de glorie ai stalinismului dâmboviţean. Epoca era cum nu se poate mai proastă pentru întemeierea unei familii. Erau ani de foamete, frustrare generală, ani de frică. Românii se lămuriseră deplin. Nu mai putea fi vorba despre un viitor luminos. Pe ce să se zidească un viitor luminos? Pe fundaţia prezentului putred?! Peste tot vedeai cozi. Bani erau, nu mulţi, dar erau, însă nu aveai ce face cu ei. Vroiai carne, dar carne nicăieri. Vroiai conserve de peşte, dar conservele nicăieri. Vroiai brânză, dar brânză nicăieri. Vroiai ouă, dar ouă nicăieri. Alimentele luau calea străinătăţii în vederea strângerii de lichidităţi pentru eradicarea datoriei externe. Vărsător autentic, Ceauşescu îşi dorea o libertate economică totală, fără lanţurile datoriilor istorice care nu lăsau ţărişoara să prindă aripi şi să se avânte pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării multilaterale. E adevărat că ţara traversează o eră binecuvântată de natură (aşa se zicea pe atunci. Dumnezeu, după cum se ştie, murise):

România păşeşte, deci, defilând în etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Marele Cârmaci dispune creşterea producţiei industriale şi agricole a patriei cu 20, respectiv 35 de procente (e de la sine înţeles că factorii de producţie pricep că e vorba, în fond, de 40, respectiv 55 de procente). Căci, nu-i aşa, patria dispune de un potenţial economic formidabil. La fiecare cinci ani, Partidul trage linie şi calculează pierderile şi câştigurile. Despre pierderi, nici un cuvânt, căci ori ele nu există sau, dacă există, sunt puse pe seama sabotorilor, duşmanii poporului şi ai orânduirii socialiste. Rezultatele nu-s niciodată satisfăcătoare cu adevărat, deşi sunt prezentate cu mare pompă. La fiecare cinci ani, Marele Cârmaci vine în faţa Marii Adunări Naţionale şi, într-o furtună de aplauze şi ovaţii, prezintă situaţia retrospectiv şi prospectiv: „Astfel”, zice Tovarăşul de la tribună, „analizând rezultatele cincinalului putem afirma fără urmă de tăgadă următoarele: în ultimii ani RSR a întrecut Republica Populară Mongolia la producţia de antracit şi huilă (aplauze frenetice în sala arhiplină), a depăşit cu 17 % RSS Letonă la producţia de castraveţi (delir în sală), a egalat Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă la producţia de becuri (sala se cutremură de entuziasm, ropote de aplauze), a înfrânt zdrobitor Republica Democratică Populară a Yemenului la producţia de perne (se lasă cu leşinuri în primele rânduri), a inaugurat o fabrică la Buftea care produce cu o treime mai mult săpun de seu de câine decât Republica Populară Bulgaria (băieţii cu ochelari fumurii intervin pentru a calma entuziasmul clocotitor) şi, mai cu seamă, cel mai important rezultat e cel înregistrat de industria auto (noi leşinuri pe rândurile din spate, criză de aplauze nesfârşite), căci cine-ar fi crezut acum 5 ani că RSR va ajunge atât de rapid lider absolut la producţia de Dacii?!…”  În partea a doua a cuvântării sale, inimosul Cârmaci descrie ţintele definitorii ale noului plan cincinal: „Dragi tovarăşi şi pretini! La capătul acestor 5 ani ce urmează RSR va trebui să ocupe locul 1 în lume la producţia de grâu, locul 2 la ceapă şi usturoi, locul 3 la bostani, locul 6 la petrol şi rapiţă, locul 5 la şuruburi, locul 4 la fasole. În plus, trebuie să facem pe dracu’ în patru, tovarăşi şi petrini, pentru ca RSR, după cinci ani, să întreacă Republica Populară Germană la producţia de tărâţă şi Republica Populară Chineză la numărul de măgari!…” Şi, ca prin minune, fiecare plan cincinal e împlinit cu asupra de măsură. A zis Tovarăşul ca RSR să devină a şaptea putere mondială la napi, noi, oamenii muncii, ne vom da viaţa pentru ca, la capătul celor 5 ani, ţărişoara să ocupe locul 1 în lume!… Totul în patrie merge ca uns. Românii termină construcţia de autostrăzi şi drumuri modernizate dintr-o simplă trăsătură de creion pe hartă. În cinci minute ţărişoara se umple de autostrăzi, canale, poduri, şosele judeţene, căi ferate, nici nu mai ai pune un deget din pricina lor. Orice proiect e terminat cu opt, nouă luni înainte de termen. La IAS-urile de pretutindeni se înregistrează noi şi noi recorduri: caprele fată câte cinci iezi cam o dată la trei, patru luni; vacile produc până la o sută de litri de lapte pe zi şi, când vine vremea, fată câte patru viţei; găinile se întrec între ele la producţia de ouă, pur şi simplu ţi se pare că păduchii de pe ele se transformă în ouă; caii aleargă cu 60% mai repede şi cu 70% mai mult decât media europeană; porcii depăşesc jumătatea de tonă în trei, patru luni şi nu pot fi sacrificaţi decât cu lovitura de tun; viermii de mătase nu ţes pânză, ci imense covoare trimise îndată la export; peştii se înmulţesc ca păduchii şi sar în năvoadele Patriei din proprie iniţiativă; fiecare oaie produce câte un chintal de lână de aur pe an; sălbătăciunile din Munţii Vrancei vin singure în bătaia puştii Marelui Cârmaci ca să-şi lase capetele trofee. Nu mai puţin, în Patrie se petrec tot mai des fapte miraculoase. Se păşeşte decisiv în zodia socialismului realist-magic, păcat că scriitorimea română e prea oarbă ca să vadă (şi, pe Lenin!, ce Marquez, ce Scorza, ce Borges s-ar naşte pe plaiul mioritic!). Astfel, nu există copac din ţara asta care să nu alerge singur spre fabricile de mobilă din marile oraşe spre a face loc terenurilor agricole; vezi lanuri de cereale cum se cocoaţă rapid şi sigur pe crestele Carpaţilor; Dunărea devine mai îngustă, dar mai adâncă tocmai pentru a asigura creşterea suprafeţelor agricole; satele, initile Matiore, aleargă singure către oraşe îngrămădindu-se în superfuncţionale cutii de beton; bisericile, elemente de instabilitate şi cuiburi de superstiţii şi prostie magică, încep să umble aiurea de colo, colo prin oraşe şi sate punând la cale o răzvrătire iminentă împotriva orânduirii socialiste, noroc că Partidul, vigilent, le cuminţeşte la bună veme buldozerele. Se întregistrează numeroase fenomene interesante: la IAS-ul din Fundulea peste ştiutele lanuri de grâu cresc alte două lanuri de porumb şi unul de floarea-soarelui, noi lanuri crescând în următorii ani până când se ajunge la un superlan de optsprezece etaje; la IAS-ul din Măicăneşti o vacă, îngrijorată pesemne de risipa din zona furajelor, fată o viţică cu un cap şi optzeci de corpuri care consumă zilnic fân şi tărâţe cât o singură vacă, dar hrăneşte optzeci de vaci, deci, o fermă întreagă; pe păşunile din Mărginimea Sibiului creşte o iarbă atât de grasă şi-atât de hrănitoare, încât oile, muşcând o dată din iarba aia, nu mai au nevoie de hrană până toamna târziu, în vremea asta doar rumegând iarba cu pricina fără să mai dorească altceva şi dând, în schimb, la fiecare mulsoare cantităţi record de lapte şi chiar urdă; la IAS-ul din Işalniţa firele de iarbă de pe malul Jiului cresc vertiginos până când devin pomi fructiferi şi dau imensă roadă luând, practic, Patria pe nepregătite; muncitorii de pe şantierul naval din Mangalia se pomenesc cu o invazie de balene care vin să zidească socialismul cu cărnurile şi grăsimile lor; la IAS-ul din Însurăţei, pe şapte pogoane, creşte o varietate de porumb înalt până la 9 metri ce dă mai mulţi ştiuleţi decât dă, îndeobşte, prunul prune; nucii din Breaza fac nişte nuci mari cât mingile, iar o parte din aceste fructe sunt dăruite de Valentin Ceauşescu diviziei naţionale de fotbal, astfel că Steaua, de pildă, beneficiază din plin în ’86 de avantajele dinamice ale unor asemenea mingi care o ajută să câştige nu doar campionatul, ci şi Cupa Campionilor; în Ţinutul Secuiesc pietrele de pe câteva pâraie se transformă în cartofi, aşa încât Partidul, după ce trimite câteva sute de vagoane la export, zideşte din ele o fortăreaţă secretă pentru duşmanii poporului (delegaţiile străine află, cu surpindere, că nu-i vorba de o temniţă, ci de un depozit de cartofi). În marile podgorii butucii de viţă-de-vie, adevăraţi arbori seculari, produc literalmente râuri de vin, iar strugurii nu se mai culeg cu mâna, ca odinioară, ci e nevoie de intervenţia pompierilor cu furtunuri speciale ca la viitură, căci mustul ameninţă de fiecare dată să inunde oraşele şi satele din jur ca la viitură; de multe ori, pompierii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă şi au nevoie de întăriri; de aceea, când pătrund în zonele viticole râurile Milcov, Râmna, Putna, Şuşiţa, Bahluiul, Cricovul Sărat, Teleajenul şi Pesceana îşi dublează debitul, căci apelor li se adaugă vinul ce coboară vijelios de pe versanţii însoritelor podgorii. Marele Cârmaci seamănă cel mai mult cu ploaia, căci pe unde trece dânsul răsar ca ciupercile: blocuri, uzine, fabrici, şantiere navale, aeroporturi, lanuri, munţi de minereuri, stive de furaje, oraşe, femei însărcinate cu câte şase copii, cisterne de lapte, festivaluri naţionale şi epoci cu totul şi cu totul de aur. Un entuziasm general domină întreaga societate românească. Românul nu s-a născut poet, aşa cum a zis veselul Alecsandri care nu ştia adevărul decât pe jumătate, ci s-a născut zâmbind, aplaudând şi ovaţionând frenetic. Românul e singurul om de pe faţa pământului care ştie cu adevărat ce să facă cu mâinile sale: să apleude, să muncească şi iar să aplaude. Şi chiar are de ce să aplaude. Peste tot în jurul lui românul vede numai şi numai înfăptuiri cu totul şi cu totul de aur. Nu există naţiune pe faţa pământului care să muncească mai mult decât naţiunea română: 28 de ore din 24. Cu toate astea, zi şi noapte Partidul e luat cu asalt de cereri pătimaşe ca numărul de ore de muncă să se dubleze sau măcar să înmulţească cu o treime zilele săptămânii, tocmai pentru a da posibilitatea poporului de a înfăptui mult mai mult în slujba socialismului. Românii, dacă urăsc ceva, urăsc să plece acasă seara, la sfârşitul programului de lucru pentru… a se odihni (ce erezie! De parcă munca în slujba socialismului te-ar obosi!!!). Dar cei mai mulţi detestă cel mai mult ziua primirii salariului; le e ruşine să întindă mâna şi să ia sutele sau miile de lei pe care, oneşti, recunosc că nu le merită. Dacă ar fi după capul lor, bărbaţii români nici nu s-ar mai duce acasă până când n-ar termina de construit milionul de tractoare, cartierul de zgârie-nori, platformele petroliere, porturile cele noi, canalele de irigaţii, imensele furnale, casele poporului, oraşe industriale, centrale nucleare, hidrocentrale, mii de avioane, elicoptere, maşini-unelte şi aşa mai departe. Se gândesc, totuşi, că acasă îi aşteaptă soţiile lor cu care trebuie să conlucreze pentru a înfăptui marele ţel al Patriei: întrecerea, până în anul 2000, a Republicii Arabe Egipt la numărul de locuitori. Nici româncele nu se lasă mai prejos: devin, de la an la an, tot mai frumoase. În anii ’60 româncele le întrec la graţie pe sârboaice, în anii ’70 le înving la puncte pe nemţoiacele democrate în privinţa drăgălăşeniei, iar în anii ’80, după aprige lupte, le lasă în urmă pe rusoaice la frumuseţe. Sentimentele bărbaţilor români pentru femeile lor cresc proporţional cu progresele înregistrate de frumuseţea acestora. Dacă la începutul anilor ’50 dragostea românilor pentru româncele lor se situa sub media europeană, treptat lucrurile se schimbă în mod remarcabil. Deja pe la mijlocul anilor ’60 se înregistrează o explozie a producţiei în domeniu. Pe aceleaşi coordonate se situează, mai ales în anii ’70-’80, şi producţia de copii. The Baby Boom: conceptul defineşte perfect starea de lucruri din aceşti ani. Mai ales după decretul prin care Ceauşescu ordonă ca românii să-şi iubească femeile cu 80% mai mult în următorul cincinal decât în precedentul se înregistrează o explozie demografică, astfel încât poziţia de lider absolut a Republicii Populare Chineze în domeniu se vede serios ameninţată… Dar poate cel mai remarcabil fenomen din aceşti ani e entuziasmul cu care decreţeii îşi exprimă, încă în pântecele mamelor lor fiind, dorinţa de a intra cât mai iute în câmpul muncii…

Peste tot vedeai şantiere gigantice. Combinatele sidelurgice erau marea dragoste a Iubitului Cârmaci şi nu vapoarele, aşa cum te-ai fi aşteptat de la el. Într-o ţară care era lipsită de mari rezerve de minereuri feroase creşteau ca ciupercile după ploaie imense combinate sidelurgice. Şi pentru ca acel minunat concept, prietenia dintre popoare, să prindă viaţă România importa mari cantităţi de minereuri din Australia, India şi Brazilia, ţări imperialiste care nu erau în stare să producă un oţel de calitate superioară aşa cum se producea în lagărul socialist. Şi nu conta că minereurile importate erau de cinci ori mai scumpe decât oţelăria produsă în marile combinate ale Republicii ce mergea, în totalitate aproape, la export. România cumpăra zece pere şi vindea două mere şi îşi freca mâinile de satisfacţie considerând că a făcut un negoţ strălucit. Oraşele ţării se schimbau la faţă ca Iisus pe Muntele Tabor. Numai că, spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, oraşele nu deveneau orbitoare ca soarele, ci căpătau un aspect cenuşiu, de plumb. Nicicând poezia lui Bacovia nu fusese mai actuală. Românii se mutaseră din orăşelele şi târgurile melancolice, dar pitoreşti de altădată în cetăţi de beton ca nişte cavouri gri. Românii înşişi se transformaseră. Pierzând contactul nu doar cu populaţiile de dincolo de frontierele terestre, ci şi cu populaţiile din ceruri românii tindeau să devină „oameni noi”. În primul rând, munceau; în al doilea rând, slăveau binefacerile orânduirii socialiste; în al treilea rând, duceau mai departe cu înflăcărare lupta pentru menţinerea (căci bătălia cea mare, de răsturnare a orânduirii burghezo-moşierimii, fusese câştigată) valorilor epocii de aur preluând ştafeta de la eroii de la Griviţa şi de la martirii din 23 august. Idealul era ca omul nou să muncească şi nici în gând să nu mai gândească. De gândit, slavă lui Lenin, avea cine! Iubitul Cârmaci nu doar că era cel mai înţelept conducător, ci şi un ilustru gânditor cu nimic mai prejos decât Marx. Deocamdată revolta clocotea lăuntric în inimile oamenilor. Românii nu prea ştiau cum să păcălească Securitatea şi să se revolte o dată pentru totdeauna. Poporul îşi făcea depozite de ură şi mânie pentru mai târziu. În aşteptarea cutremurului apocaliptic activitatea seismică se reducea deocamdată la născocirea şi răspândirea de bancuri cu Ceauşeştii şi cu lagărul comunist. Descoperind cu dragoste şi uimire că şi Ceauşescu fusese copil, românii, ghiftuiţi de legendara copilărie umilită şi obidită de om muncitor, îi croiseră un bildungsroman veritabil în mai multe versiuni şi, pentru că Ceauşescu-copil trebuia să poarte un nume, îl botezaseră Bulă. Ei, bine, Bulă era un puşti al dracului de isteţ, aşa cum îi stă bine unui viitor lider socialist, care ieşea cu brio din toate probele şi îi punea în încurcătură pe cei mari cu observaţii foarte inteligente, fapt ce îl anticipa deja pe viitorul mare orator şi strateg neîntrecut. Spre a evidenţia calitatea de mare seducător de mai târziu a dictatorului biografii săi nu uitau să amintească cu însufleţire despre marele succes la femei a lui Bulă şi despre întâlnirea epocală, plină de consecinţe a lui Bulă cu Alinuţa, nume de cod al viitoarea Tovarăşă Elena, fetiţă la fel de isteaţă şi la fel de neastâmpărată ca el. Mulţi erau aruncaţi în temniţe pentru răspândirea de episoade apocrife din viaţa Mult-Iubitului Conducător. Pe Ceauşescu trebuia să-l iubeşti necondiţionat aşa cum misticii îl iubeau pe dumnezeu cu d mic şi nu să îţi baţi joc de el pe la colţul blocului. De aceea, pe pâmânt românesc dictatorul era, în mod oficial, cel mai iubit dintre pământeni, deşi românii cu adevărat mai mult îşi iubeau nevestele, pe Dobrin (faptul că pe superadoratul fotbalist îl chema Nicolae submina cumva monopolul de dragoste al Tovarăşului Nicolae) sau pe Nichita. Cu toate astea, folclorul vorbea la superlativ despre Iubitul Cârmaci. Corabia rumânească era pe mâini bune. Practic, Ceauşescu nu pierduse nimic din isteţimea şi din inteligenţa de pe vremea când era Bulă. De aceea, el era pururi mai isteţ decât Brejnev, marele rival din est, şi de cinci, şase ori (uneori, chiar şi mai mult) decât Nixon, marele amic de peste ocean. Cică într-o zi Brejnev, Nixon şi Ceauşescu au nufragiat pe o insulă pustie şi pentru că li s-a făcut foame au plecat să caute mâncare. Ceauşescu, negăsit nimic, s-a întors la locul de întâlnire cu mâinile goale. Pe plajă l-a văzut pe Nixon prăjind o bucată mare de carne. Flămând şi dorind să mănânce şi el, Ceauşescu şi-a zis că n-ar fi rău să se pună bine cu Nixon şi, aporpindu-se, a zis: „Ah, tare nu-mi place mie Brejnev ăsta!…” Atunci Nixon se întoarce spre el indiferent şi zice: „Dacă nu-ţi place, nu mânca!” Dar nu despre Ceauşescu vreau să vorbesc aici, ci despre o epocă şi despre o familie. Deşi până şi epoca, vrând, nevrând se numeşte Ceauşescu şi dacă vreau să vorbesc despre anii ăia e musai să vorbesc despre ilustrissimul Tovarăş. De multe ori, ca să descrii o epocă ai nevoie de câteva figuri reprezentative. Dacă ai omul, ai şi epoca. Dar gata cu epoca!

În două puncte de pe harta Republicii locuiau doi tineri. Un tânăr şi o adolescentă. Amândoi români din clasa de jos. Muncitori şi ţărani. El trăia în Râşnov şi avea sânge unguresc în vine. Ea trăia într-un sat de pe valea Zăbalei, Vulcani, în Ţara Vrancei, şi avea sânge calmîc în vine. Stră-străbunicul lui, feciorul unei ţărănci văduve, sărac, dar muncitor ca nimeni altul, se însurase cu fiica unor ţărani unguri din Ţinutul Secuilor, vestiţi ciobani, şi devenise el însuşi mocan. Feciorul văduvei trecuse apoi de nenumărate ori zidul de piatră al Munţilor Vrancei coborând din Transilvania către Bărăgan şi Balta Brăilei. În numeroasele lui treceri dinspre Ardeal şi Dobrogea şi înapoi se îndrăgostise iremediabil de sălbăticia edenică a Ţării Vrancei. La un moment dat, nu se ştie sigur când anume, legenda familiei amintind vag de anul revoluţionar 1848, feciorul văduvei îşi luase nevasta, copiii şi turmele şi se stabilise definitiv în Năruja. Cu acest prilej îşi schimbase numele, nu se ştie din ce motiv, din Vasile Frăţilă devenind Vasile Cana. Urmaşii lui se împrăştiaseră în toată ţara, iar un nepot se stabilise în Cleveland pe vremea primului război balcanic. Stră-străbunicul ei, un personaj aproape legendar, sosise din stepele Manâci-Kuma fugind de poliţia ţaristă după ce săvârşise nu s-a ştiut niciodată ce fărădelege. Legenda familiei spune că Galdan (după alte versiuni: Hâldan) ar fi ucis un ofiţer care ar fi necinstit-o pe fata pe care o iubea el încă din copilărie şi cu care vroia să se însoare; pentru a scăpa de ştreang s-ar fi alăturat Armatei Dunărene ca să-şi piardă definitiv urma; legenda mai vorbeşte despre un anume Dolstoi (Lev Tolstoi?!), prieten drag, care l-ar fi sfătuit să se stabilească şi să-şi refacă viaţa în Principate; nu a ajuns să participe la luptele cu turcii, căci, în timpul traversării Siretului, la o trecere în revistă a treupelor, a fost identificat şi pus în lanţuri pentru a fi trimis pe viaţă într-o închisoare din Siberia; nu se ştie în ce condiţii a reuşit să evadeze şi să-şi piardă urmele pe valea Prutului; după câteva luni de rătăcire a poposit la o stână de pe Muntele Cheia; fiica cea mică a baciului s-a amorezat iute de străin, deşi se pare că Galdan era deja trecut de prima tinereţe şi nu te puteai înţelege cu el decât prin semne; băgând de seamă că străinul e harnic şi serios, baciul i-a dat fata de soţie; Galdan, pe care oamenii l-au numit mai simplu „Calmuc” a lăsat în urma lui o casă frumoasă împodobită cu ornamente şi semne luate parcă dintr-o altă lume, şase băieţi şi patru fete; oamenii care l-au cunoscut pe străin l-au îndrăgit pe dată şi i-au păstrat cu duioşie amintirea, căci se pare că avea un chip foarte blând, ochi mici şi un aer melancolic prin care muia până şi inimile pietrelor; doar popa din sat l-a duşmănit şi veşnic l-a ponegrit pentru că toată viaţa Calmuc s-a închinat la vânt, la pietre, la florile din fâneţe şi la un dumnezeu pe nume Buddha şi-a refuzat cu încăpăţânare să îmbrăţişeze credinţa în Hristos. După câţiva ani o furtună a provocat o alunecare de teren, iar mormântul lui Calmuc s-a deschis şi mulţi oameni au putut să vadă cu uimire moaştele bine mirositoare ale unui om cu faţa senină, cu ochi mici şi cu mâini foarte fine. Moaştele au fost duse la un schit de pe pârâul Coza şi au dispărut în timpul războiului civil european din 1916. Mulţi ani după aceea ţăranii l-au cinstit pe Calmuc ca pe un sfânt. Meşteşugari neîntrecuţi, urmaşii lui Galdan au rămas pe loc, nu s-au împrăştiat pe toată faţa pământului aşa cum ar fi fost firesc din partea fiilor şi nepoţilor unui nomad.

Andrei şi Ioana s-au cunoscut la o defilare de 23 august. Se sărbătoreau 35 de ani de la Eliberare. Pe stadionul 23 august veniseră delegaţii din toate colţurile ţării, ba chiar şi de peste hotare ca să felicite poporul român că a decapitat fiara hitleristă şi a pus capăt războiului universal. Cu toate că poporul român făcuse pe dracu’n patru şi gonise armatele lui Hitler nu se ştie din ce motiv toată lumea îl ridica în slăvi pe Nicolae Ceauşescu. Neînţelegerea dura doar câteva minuţele, adică până când neînţelegătorul se lămurea pe deplin că Ceauşescu şi poporul sunt concepte filozofice identice. Prin urmare, era de la sine înţeles că Iubitul Cârmaci merita cu prisosinţă toate laudele. Nimeni nu ştia cu precizie ce făcuse Cârmaciul în timpul războiului (unii şopteau cu înfiorare cum că ar fi făcut puşcărie, da’ nu se ştia de ce. Unele voci lăsau să se înţeleagă că Preaiubitul a fost un tâlhar la drumul mare sau, pe Lenin!, un criminal nenorocit), însă toată lumea era de acord că numai personalitatea covârşitoare şi imensa dragoste de pace a lui Ceauşescu pusese capăt conflagraţiei mondiale ce era să înjumătăţească nu doar populaţia planetei, ci şi vremea până la sfârşitul lumii. De aceea, mulţi români erau consternaţi că acel vrednic Comitet Nobel de la Oslo evită sistematic să deceneze Nobelul pentru Pace Iubitului Preşedinte. E deprisos să adaug că Ceauşescu ar fi meritat cu prisosinţă premiul. Din acest motiv, mulţi savanţi şi mulţi oameni de cultură făceau lobby în Occident pentru nobelizarea ilustrissimului. Şi îndată după Primăvara de la Praga Ceauşescu a ratat de puţin distincţia. Nenorocirea a fost că Occidentul s-a apucat să răsfoiască terfeloagele cu minciuni ale lui Soljeniţân, Bellow, Goma sau Vassili Grosmann şi a devenit foarte circumspect în legătură cu propaganda lagărului comunist. Se vorbea acolo de lagăre, de milioane de oameni omorâţi ca puii de gâină, de destine frânte, de atrocităţi cum nici Hitler & comp…., de conştiinţe sfărâmate, de limbaj dublu, de reeducare, de Securitate, de deportări, de foamete, de sistematizări, de biserici rase de pe faţa pământului, de gropi comune, de minciună instituţionalizată, de oameni nefericiţi până la Dumnezeu şi înapoi. Dintr-o dată, basmul lui Orwell devenea un reportaj ultrarealist; nu mai era vorba, deci, de zâne, ci de târfe. Cu toate astea, în ţară, sub tirania Securităţii, oamenii erau obligaţi să iasă la defilare şi la mitinguri gigantice. Locotenenţii puterii scriau cu corpuri umane numele Ceauşeştilor, plus numeroase lozinci, aşa cum odinioară flăcăii lui Hitler făceau lămpi cu abajur şi jucării pentru copii din craniile fiilor lui Israel. Erau aduşi tineri din toată ţara, mai ales elevi, studenţi, profesori şi muncitori. S-a nimerit ca cei doi tineri, el şi ea, să se nimerească unul lângă celălalt formând, alături de un grup de patruzeci şi ceva de studenţi şi muncitori, virgula de sub ş-ul numelui Ceauşescu. Erau amândoi îmbrăcaţi în cămăşi roşii. Ca să scrie, în ritmul cântecelor patriotice ale şoimilor patriei, prima literă din lozinca PARTIDUL-CEAUŞESCU-ROMÂNIA E TOT CE-AVEM MAI SFÂNT PE-ACEST PĂMÂNT!, a trebuit să se ia de mână şi să înţepenească faţă către faţă minute bune, astfel încât au avut prilejul să se studieze îndeaproape. Ea era învăţătoare în satul ei, el era muncitor pe şantierul metroului bucureştean. Ea era o adolescentă încântătoare, el era un bărbat în toată puterea cuvântului. S-au plăcut din prima. El a invitat-o la un Cico, ea a acceptat îmbujorându-se în obraji. Ea era fecioară, el avea numeroase experienţe amoroase la activ. După două rânduri de Cico, s-au dus la un film, apoi el nu a mai lăsat-o să plece. Dimineaţa ea s-a trezit în braţele bărbatului, deja femeie, ruşinată, neliniştită, dar mulţumită foarte. După două săptămâni el a cerut-o în căsătorie.

*

Părinţii mei, după ce s-au căsătorit, au locuit în Bucureşti timp de câţiva ani. Noi am fost cinci fraţi la părinţi. Sora cea mare, Maria, nu a supravieţuit, a murit la naştere, nici măcar nu a fost timp pentru formula botezului că îndată şi-a dat sufletul, iar acum ne priveşte din rai, uite cum ne face cu mâna… Pentru că viaţa în Bucureşti era foarte grea îndeosebi pentru noi, pruncii, părinţii au hotărât să cumpere o căsuţă la ţară într-un colţ fericit din toate punctele de vedere al acestui pământ. Un coleg de serviciu i-a vorbit lui tata despre căsuţa din cartierul Ceramica al orăşelului Odobeşti. Tata şi mama au vizitat casa şi pentru că au fost mulţumiţi şi de amplasament şi de confort, dar mai ales de preţ, bizar de mic chiar şi pentru acele vremuri, au hotărât s-o cumpere.

Tata a rămas să muncească pe şantierul metroului bucureştean şi venea acasă o dată la trei, patru săptămâni. Mama a rămas singură cu noi, pruncii; s-a dedicat în întregime creşterii şi educaţiei noastre renunţând la învăţământul ei drag, fapt regretat profund mai târziu. Nu le-a fost uşor să se despartă…

La puţin timp după prima despărţire s-a răspândit zvonul despre catastrofa de la Cernobâl. Tata s-a întors grabnic acasă şi a pus-o la curent pe mama cu toate cele. Norul radioactiv ajunsese deja deasupra Rpmâniei şi ameninţa să distrugă destine. Autorităţile minimalizau evenimentul pe considerentul că în URSS se întâmplă pururi lucruri bune şi e absurd să crezi că se pot întâmpla lucruri rele. Nimeni nu ştia cum să se protejeze. Se vorbea doar, însă pe şoptite şi cu spaimă, despre unele măsuri de urgenţă: oamenii să rămână adăpostiţi în locuinţe, să se înlocuiască perdelele de la ferestre cu pături groase sau cu cearşafuri albe, copiii să nu mai fie lăsaţi afară la joacă, să nu se mai consume legume şi fructe proaspete, să nu se consume lapte şi aşa mai departe. Oamenii vorbeau alarmaţi despre tot felul de scenarii apocaliptice: n-ar fi explodat doar centrala de la Cernobâl, ci toate centralele din URSS, ar fi vorba despre un devastator atac american menit să pună capăt pentru totdeauna Războiului Rece, în câteva zile întreaga lume va fi cuprinsă de război, sovieticii îşi scot bombele nucleare de la naftalină şi fac ultimele pregătiri pentru raderea de pe faţa pământului a Americii, un miliard de chinezi se pregătesc să invadeze Japonia (plus părerea că, sub greutatea miliardului chinez arhipelagul nipon s-ar scufunda definitiv în Pacific), RDG-ul ar intenţiona să continue neîntârziat proiectul nazist etc. etc. În aceste condiţii, la fel ca în ’68, poporul român priveşte cu nelinişte şi speranţă spre CC al PCR. Mulţi zic, înfioraţi, cu subînţeles: „Să vezi acum ce mutare tare o să facă Tovarăşul!” Din fericire, primăvara şi vara se scurg cu bine fără consecinţe asupra păcii mondiale. Dar după câţiva ani oamenirea va descoperi cu oroare ravagiile pe care norul atomic le va face pe toată faţa pământului: milioane de oameni, foarte mulţi copii, răpuşi de cancer.

Schimbarea mediului de viaţă ne-a prins foarte bine. Nu mai eram înconjuraţi din toate părţile de betoane, asfalt, suspensii şi smoală, ci de copaci, iarbă, flori, animale, nori şi ceruri albastre, munţi, câmpuri şi nesfârşita podgorie a Odobeştiului. Respiram pentru prima dată aer curat. E adevărat că prin spatele casei era o cale ferată pe care trenul mărfar trecea de câteva ori pe zi, însă pe noi nu ne deranja prea tare, ci, dimpotrivă, ne pasiona trecerea lui. Descoperirea lumii era pentru fiecare dintre noi o bucurie perpetuă. Cel mai curios eram eu. În privinţa curiozităţii nu mă întrecea nici o pisică. Oriunde mă duceam ca să văd totul, cotrobăiam oriunde şi orice, eram veşnic cu câte o întrebare bună pe buze. Aproape orice mă minuna şi una, două mă auzeai exclamând, profund zguduit lăuntric: „OOOaaaauuuu!” Totul mă uimea: verdele ierbii, albastrul cerului, curgerea dolofană a norilor, apa de la cişmea, păsările, avioanele (mai ales cele cu reacţie), râul Milcov, strugurii, fluturii, Xerxes, vişinii, autobuzele de pe strada mare, trenurile, furnicile, albinele, pietrele, bălţile, zăpada, totul. Şi aşa cum felinele îşi însemnează feritoriul cu urină, eu îmi însemnam teritoriul atingând şi pipăind obiectele. Muream de necaz dacă vedeam un copac şi, din varii motive, ratam prilejul să-i pipăi scoarţa în acele clipe unice, căci eram încredinţat că peste puţină vreme copacul acela va fi altfel, va fi altul. Mi-era ciudă şi boceam ceasuri întregi dacă nu atingeam un fluture ca să fie al meu! şi pe urmă vedeam că bietul fluture nu mai putea să zboare. Un singur lucru n-am putut atinge niciodată, deşi mi-am dorit cu ardoare să-l fac să devină al meu: bastonul mătuşii. Şi acum parcă simt un sentiment de frustrare că n-am atins niciodată acel minunat baston aurit ce părea un fel de sceptru regal.

Mătuşa Dumitra era o bătrână coborâtă parcă din gravurile medievale din timpul marilor procese ale vrăjitoarelor din Transilvania, îndeplinea toate atributele unei vrăjitoare autentice, de la răutate până la hidoşenie şi de la viclenie până la duplicitate, însă, în mod cu totul şi cu totul straniu, în ochii lumii trecea drept cea mai înţeleaptă bătrână din cartier, iar mulţi nu ezitau s-o considere „o sfântă printre noi”. De fiecare dată când mă jucam în nisipul din faţa porţii şi o vedeam venind încoace mă treceau fiorii şi, abandonându-mi cu regret castelul de nisip, o rupeam la fugă spre mama mâncând pământul. De fiecare dată mama mă certa că fug „nebuneşte” de o bătrânică atât de venerabilă şi că nu respect pe cei mai în vârstă… Amuţit de spaimă, niciodată nu reuşeam să mă justific în faţa mamei, căci de fiecare dată simţeam ca un fel de fierbinţeală la ceafă care parcă îmi lua graiul, iar când mă întorceam spre poartă o vedeam întrând în curte pe Cotoroanţă. Bătrâna se aşeza mereu pe scări şi începea să se vaiete de vremurile grele, de pensia mică şi de lipsa nepoţilor care s-o ajute la treburi şi aşa mai departe. Invariabil, mă fixa cu ochii ei tulburi (ba chiar însângeraţi, dacă nu mă înşel) şi nu mă mai slăbea până când nu mă duceam la ea (la îndemnul mamei, fireşte, că, altfel, aş fi preferat să pun între ea şi mine un zid de mărimea Munţilor Himalaya) ca să mă mângâie pe creştet şi să mă binecuvânteze. Motivul invocat pururi al vizitelor sale aproape zilnice era dorul. Ei, bine, dorul, dorul de casă. Căci căsuţa noastră îi aparţinuse ei şi fiului ei decedat în condiţii misterioase, călcat de tren, ucis de câini vagabonzi sau sinucis în urma unei deziluzii amoroase, nu s-a ştiut niciodată exact. Gurile rele şopteau cum că baba însăşi şi-ar fi otrăvit fiul, dar cum să afirmi aşa despre o cuvioasă atât de sinceră şi-atât de respectabilă ca mătuşa Dumitra?!… Existau veritabile legende despre Dumitra. Şi-ar fi vândut sufletul diavolului    Se mai spunea despre ea că ar fi campioană la avorturi. Că ar fi fost o prostituată de lux în tinereţe şi că de fiecare dată când rămânea însărcinată îşi provoca avorturi cu ceaiuri speciale, apoi îşi îngropa avortonii în vie. Alţii mergeau şi mai departe şi insinuau că baba şi-ar fi mâncat, de fapt, cei şaptesprezece prunci pe care i-ar fi avut. Se mai şoptea despre secta păgână a cărei preoteasă fusese (sau era încă?) şi că, în anii ’60 pusese la cale, împreună cu un mag austriac, un plan de păgânizare a ţării. Însă nimeni nu mai dădea cu adevărat crezare acestor poveşti de adormit copiii într-o epocă luminată cu adevărat de raţiune şi progres.  Şi-apoi, când te uitai la bătrână ţi se făcea milă de ea: părea o bătrână cumsecade, cu nimic mai rea sau mai bună la suflet decât altele. Sigur, avea o pricepere de a se vârâ pe gâtul tău şi avea atât de multă influienţă asupra ta, încât era irezistibilă. Puţini erau cei ce aveau tupeul s-o înfrunte faţă către faţă. Puţini, până la mine…

Până în vara lui ’89 totul e în regulă. E adevărat ca de multe ori mama se trezea în toiul nopţii urlând pur şi simplu, devastată de coşmaruri înfiorătoare. Mereu ne vedea decapitaţi de un soldat breton în armură şi mereu încerca s-o saveze pe Lăcrămioara, pe atunci în pântecele ei, de la decapitare… Soldatul, însă, de fiecare dată se arăta cumplit de neîndurător.

E adevărat că oricâtă curăţenie ar fi făcut mama, pânzele de păianjen de pe tavane păreau eterne. Acum le distrugea cu mătura, acum apăreau la loc. Lupta ei cu păianjenii părea o cauză pierdută, fapt ce o umplea de uimire. În fiecare noapte cântau cucuvelele în pomii din curtea noastră. Mama, deşi fiinţă nesuperstiţioasă la început, începu să se teamă pentru viaţa noastră sau pentru viaţa ei, căci, susţinea ea, cucuveaua anunţă moartea în familie. Degeaba vecinele o îmbărbătau susţinând că, dimpotrivă, cântecul cam strident, e adevărat, al cucuvelei anunţă naşterea unui prunc…

*

Dar într-o dimineaţă au început să se petreacă lucruri foarte stranii. Primul care s-a trezit a fost Marius. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre oliţă ca să facă pişu, dar îndată şi-a amintit, în semiîntuneric, că n-a aprins lumina, aşa încât s-a întors spre priză şi nici n-a apucat să facă doi paşi că îndată a încremenit. Cu mâinile vrăjind prin aer a îngăimat fără glas: „Mami, mami!” Nu se ştie cât a durat această chemare, poate zeci de secunde, poate zeci de minute, copilul nu şi-a mai amintit pe urmă. Mama s-a trezit după puţină (după multă?) vreme şi s-a holbat la băieţelul ce nu se putea desprinde din mijlocul camerei şi dădea, mut, din mâini. „Ce s-a întâmplat, băieţel”, a zis biata mămică subit înspăimântată. Şi când a privit spre priză, după cum îi arăta băieţelul, a ţipat scurt şi ne-a trezit pe toţi. Atunci am văzut şi eu, ridicându-mă în coate, cum perdelele de la ferestre erau jos. Pe atunci n-aveam pisică, nici papagal, ca să zici că a tras pisica sau pasărea de ele şi nici unul dintre noi nu era somnambul, ca să zici că, fără să ştie ce face în somn, vreunul dintre noi a tras de perdele. În plus, uşile şi ferestrele erau bine încuiate ca de fiecare dată. Eu, cel dintâi, am prins glas şi-am întrebat-o pe mama, aproape în şoaptă: „Da’ nu le-ai pus aseală?” Aveam trei anişori şi câteva luni, dar vorbeam destul de binişor şi, având memorie bună, ţineam minte perfect aproape tot ce vedeam şi aproape tot ce auzeam. De aceea, lucrul m-a mirat nespus de mult. „Ba da, aseară le-am pus…” Mama gâfâia de emoţie sau de spaimă, nu ştiu. În orice caz, nu reuşea să înţeleagă ce s-a întâmplat. Mai întâi, după ce şi-a mai revenit din uimire s-a ridicat din pat şi a început să caute pe dub pat şi-n spatele şifonierului dacă nu cumva se ascunde vreo pisică. „Doar nu şi-o fi făcut culcuş în şifonierul meu mâţa lu’ Bunduc!” Dar n-a găsit nimic. Şi când a deschis uşa iarăşi a fost zguduită de şiruri, şiruri de fiori, căci pe verandă perdelele, de asemnea, erau jos. În celelalte camere, la fel. „Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat în casa asta”, se întreba mama frângându-şi mânile şi închinându-se. În timpul nopţii dormisem cu toţii adânc şi nimeni nu auzise nici un zgomot, nimic.

Nu exista nici o explicaţie logică pentru acea întâmplare ieşită cu totul din comun. În cursul dimineţii mama a tot căutat un răspuns umblând de colo, colo ca o stafie în căutarea unui indiciu care să ducă la rezolvarea enigmei. Fiinţă raţională, încă necaptivată de misticismul ortodoxist şi de religie în general, mama refuza cu obstinaţie să accepte că în casa ei „se întâmplă ceva necurat”. Cu toate că de la o vreme încoace era, cel puţin o dată pe săptămână, devastată de vizitatorul acela nocturn care-i măcelărea pruncii cu o cruzime nemaipomenită mama nu se lăsa aşa de uşor pradă gândurilor negre. Coşmarurile treceau o dată cu noaptea şi cu asta basta, nu era ea firea aceea care să se sinucidă de frica morţii aflând că suferă de cancer. Totuşi, parcă în dimineaţa aceea echilibrul ei organic s-ar fi dus pe apa sâmbetei.

Pe la 12 s-a dus la chioşcul de peste calea ferată nu atât ca să cumpere pâine, căci încă mai aveam trei pâini întregi rămase de la prânzul de ieri, ci mai ales pentru a-şi revărsa necazul ce clocotea în ea şi sta să dea pe dinafară. Tanti Florica a întâmpinat-o, ca de obicei, cu un şuier exclamativ, căci de orice şi de oricine se mira pururi tanti, făptură cam naivă, chiar dacă ar fi văzut totul şi pe toată lumea de o mie de ori pe zi, mereu i se părea că obiectul cutare sau persoana cutare devine mult, mult mai frumos, mult, mult mai frumoasă. De data asta, însă, şuieratul admirativ a lui tanti parcă n-a mai cunoscut aceeaşi binecunoscută intensitate îndrăgostită. Căci, într-adevăr, mama era albă ca varul la faţă. În primele clipe, tanti chiar a fost pe punctul s-o întrebe pe mama: „Te-ai apucat de văruit?” Dar a renunţat la întrebare băgând de seamă că, în rest, nu se mai găseşte nici o pată de var pe corpul şi pe hainele femeii. Fără nici o introducere mama a început să povestească faptul ieşit din comun. La început tanti n-a priceput nimic şi a rugat-o pe mama să reia firul povestirii de colo, de dincolo cerând noi şi noi amănunte. „Ei, ce zici de asta”, a încheiat mama efectiv stoarsă de puteri. Tanti n-a ştiut ce să zică, doar a şuierat a mirare şi parcă puţin a teamă. Deodată în pragul uşii s-a auzit bătaia de baston binecunoscută a mătuşii Dumitra. Bătrâna se pare că sosise de ceva vreme şi ascultase la uşă, deşi bătăile monotone de baston nu s-au auzit decât adineauri pe cărarea de ciment, altfel nu se poate explica perfecta cunoaştere a întâmplării de care a dat dovadă îndată… Bătrâna ştia totul. Încă o dată mama a avut prilejul să admire extraordinara înţelepciune a mătuşei şi atotştiinţa ei, capitol la care nu cred că greşesc prea mult dacă susţin că îl concura pe însuşi Dumnezeu.

Cu toate astea, mama a fost surprinsă să constate că mătuşa nu credea o iotă din relatarea ei. Mai mult, bătrâna susţinea sus şi tare că, pe la ora trei, l-ar fi văzut pe Marius cum trăgea de perdele. „Băieţelul tău cel mare e somnambul! Ai grijă, fato! Într-o zi o să-l scoţi din foc…” Prin pieptul mamei au trecut fiorii ca un curent electric. „Ce tot spui acolo, mătuşă?!” „E somnambul, fato”, a repetat bătrâna rânjind, cu bunătate, după felul ei, „ar trebui să nu-l mai scapi din ochi!”

Sărmana mama s-a întors acasă cu pâinile în plasă şi cu spaima în suflet. Păi, dacă e aşa, e îngrijorătoare situaţia. Va trebui să nu-l mai scape din ochi pe băieţel. Dacă, într-adevăr, într-o zi o să pice în groapa de var, dacă o să iasă în stradă şi-l vor izbi maşinile sau, Doamne fereşte, dacă îl voi scoate într-o zi din foc, aşa cum a zis bătrânica!… Iar undeva în abisul sufletului ei era neliniştită şi enervată cumva de râsul de la urmă al bătrânei despre care nu ştia ce să creadă.

Totuşi, pe de altă parte se bucura într-un fel că nu e vorba, deci, de fleacuri paranormale…

În restul zilei, mama l-a examinat cu o atenţie sporită pe Marius, însă n-a descoperit nimic în neregulă. Fratele meu, spre deosebire de mine şi de Serj, obişnuia să doarmă după-amiaza. Pe la două l-a apucat moţăiala, s-a pus pe pat şi în scurt timp a adormit. Mama aproape că nu l-a scăpat din ochi cât timp a durat somnul. Însă n-a observat nimic neobişnuit. Fratele meu, ca de obicei, a dormit buştean, atât de profund încât ai fi putut tăia lemne pe el că tot nu s-ar fi trezit. Când s-a trezit, mama l-a luat în braţe, l-a sărutat cu efuziune şi i-a dat să mănânce negresa cea mai delicioasă. Era fericită, într-adevăr. Deci, baba nu avusese dreptate. Sau, dacă a avut, a fost un incident bizar, e adevărat, dar fără nici o semnificaţie ocultă. Apoi l-a luat deoparte şi l-a supus unui scurt interogatoriu: „Azi-noapte, Mariusică, te-ai trezit cumva după ce ne-am culcat? Sigur nu ai avut nevoie la oliţă? Chiar nu-ţi aminteşti nimic, nimic? Spune-mi, Mariusică, ai simţit ceva deosebit azi-noapte? Ai visat ceva? Sigur, nu?” La toate întrebările Mariusică răspundea invariabil: „Nu, nu…” Şi deodată, mama a exclamat: „Vorbeşte prostii baba aia!” Apoi, amintindu-şi de amănuntul semnificativ că somnambulii nu îşi amintesc nimic din experienţele lor nocturne, a căzut iarăşi pe gânduri. Toată seara s-a frământat în timp ce a aranjat perdelele la locul lor. Tare ar fi dorit să se destăinuie cuiva drag, cuiva de încredere, cuiva puternic, dar tata era la două sute de kilometri distanţă, iar părinţii şi socrii ei erau la vreo cincizeci de kilometri de Odobeşti. Pe atunci încă nu existau telefoane în cartier, civilizaţia ajungea pe meleagurile acestea cu lentoarea melcului; în plus, Ceauşescu tăiase cât putuse din fondurile pentru dezvoltarea orăşelelor fără industrie grea şi investea masiv în Casa Poporului şi în coloşi industriali meniţi să îngenuncheze nu doar giganţii industiali din Occident, ci şi economia propriei ţări. Părinţii mei comunicau între ei şi cu restul lumii prin scrisori ca la mijlocul veacului al nouăsprezecelea. Înainte de culcare mama l-a legat pe Xerxes în faţa uşii de la vestibul, apoi a verificat de câte două, trei ori uşile şi ferestrele dacă-s încuiate, dacă-s zăvorâte bine.

Xerxes (fost Lapteş) era un ciobănesc carpatin foarte frumos, dar bătrân, pe jumătate orb. Apogeul trecuse de mult şi rare mai erau momentele când câinele amintea de viteazul de altădată. Tata îl cumpărase cu bani grei de la o stână din Mărginimea Sibiului captivat fiind de faima dulăului ce tocmai omorâse un lup criminal. Pentru că mânca din ce în ce mai puţin i se vedeau costele şi slăbea galopant. Numai capul mare şi glasul gros mai aminteau de fiara de odinioară. Într-adevăr, când lătra o dată Xerxes aveai impresia că nu latră un câine, ci că, pe undeva prin apropiere, se trage cu tunul, iar când lătra furios minute în şir aveai senzaţia extrem de precisă că nu latră un câine, ci că americanii bombardează Focşaniul şi Odobeştiul cu bombe atomice. În ultimele zile observasem cu toţii starea de extremă nervozitate a bătrânului dulău şi cu toţii ne întrebasem de ce oare o fi gemând aşa de jalnic bietul de el… Mama a pus starea lui neobişnuită pe seama bătrâneţii. Când a tras uşa vestibulului după ea, mamei i s-a părut că Xerxes vrea să intre în casă, la adăpost… Când l-a împins în jos pe scări – spunându-i cu reproş: „Unchiaşule, îmi umpli casa de purici!” – câinele a început să tremure, deşi afară era cald. Şi toată noaptea a gemut.

Dar în timpul nopţii nu s-a petrecut nimic deosebit. Dimineaţa perdelele erau la locul lor.

Cu toţii am răsuflat uşuraţi. Evenimentul nu s-a mai repetat după aceea şi chiar uitasem de el. Când a sosit tata acasă mama a pomenit de perdele în glumă. Marea spaimă se transformase pentru noi într-un fapt divers.

Cu toate astea, mătuşa Dumitra ne neliniştea tot mai mult. Una, două o vedeam pândindu-ne din curtea ei, de după coteţul găinilor sau de după tufa de alun sălbatic. „Ce tot vrea, Cotoroanţa”, se întreba mama din ce în ce mai deranjată de pânda bătrânei şi de apucăturile ei sinistre. De multe ori mama, privind din casă, o surprindea pe bătrână făcând nişte semne ciudate ca şi cum ar fi comunicat cu cineva nevăzut din camera „de la drum”, după cum îi spuneam noi sufrageriei. Mama se ducea în control (cu inima bubuindu-i în piept de nelinişte şi îndoială), dar nu găsea nimic, nimic, fapt ce o contraria din cale afară. Dar de la o vreme, mama, sătulă de toată această tevatură, s-a lăsat păgubaşă zicându-şi: „Baba e senilă, sărmana…”

*

Vara era pe sfârşite. Stăteam în jurul mesei şi mâncam. Mama, veselă ca niciodată, ne cânta nişte cântece comice pentru copii. Normal, ştiam de ce e aşa de veselă. Urma să nască în curând pe Lăcrămioara, iar sarcina nu-i crea probleme deosebite. În plus, peste o săptămână şi jumătate trebuia să se întoarcă tata din Irak de pe şantierul autostrăzii Bagdad-Basra cu câţiva bănuţi adunaţi cu trudă şi sudoare sub soarele Mesopotamiei, dar suficienţi pentru a ne asigura o bunăstare decentă, ca să zic aşa, pentru cel puţin doi, trei ani.

Deodată, la uşa din faţă a început să râcâie cineva. Nu era Xerxes, căci el fusese dus de tata la locul lui, în spate, ca să păzească coţeţul găinilor. Căci, fiind la marginea cartierului şi chiar lângă vii, vulpile nu ezitau să întreprindă raiduri sângeroase printre găinile noastre şi ale vecinilor, de multe ori chiar în plină zi, numai trecerea trenului ţinându-le cât de cât la distanţă. Cu toţii ne-am înfiorat, chiar şi mama, deşi, după ce e ascultat cu mare atenţie, ea a murmurat: „Trebuie să fie o pisică…” Apoi a stins lumina în cameră şi a aprins-o afară, dar, privind pe fereastră, n-a văzut nimic la uşă. „Ei, a fost o pisică…” Şi ne-am continuat serbarea.

Pe la miezul nopţii, însă, ne-a trezit un urlet cumplit. Am sărit cu toţii din somn şi, la lumina lunii, am privit-o îngroziţi pe mama cum urla cu ochii rătăciţi privind ceva pe tavan. Mariusică a sărit din pat şi a aprins lumina. Şi abia la lumina becului mama s-a dezmeticit. Avusese cel mai cumplit coşmar din viaţa ei: un balaur, un fel de caracatiţă gigantică cu cap şi mâini şi bust de bărbat cu patru coarne şi barbă mare, Antihrist, a pătruns în casă pe sub uşa de la vestibul şi s-a strecurat în camera noastră; ne-a sugrumat pe toţi, apoi a batjocorit-o pe ea, iar pe Lăcrămioara a supt-o din pântecele ei aşa cum şarpele soarbe oul de găină şi suge lapte de la ugerul vacii… Eu şi Mariusică plângeam, Serj, prea mic şi prea somnoros, nu înţelegea ce se întâmplă. Ne-am liniştit târziu, spre zori. Am adormit cu toţii, strânşi pe lângă mămica transpirată până la oase. Întinzând mâna spre burta ei înainte să adorm am simţit-o pe Lăcră tresărind şi m-am bucurat; am adormit cu surâsul pe buze.

Dimineaţa toate perdelele erau pe jos şi nu doar risipite, ci aruncate cu furie prin casă… Xerxes, parcă aducându-şi aminte de tinereţile sale, rupsese lanţul şi rătăcea prin curte; dar prea repede uitase cine fusese sau pur şi simplu tocmai văzuse ceva de-a dreptul înfricoşător, căci făcuse pe el şi nu-şi mai putea reveni din tremurat, nici nu mai îndrăznea să geamă.

*

Căderea perdelelor s-a repetat, după aceea, în fiecare noapte. Zguduiţi, înfricoşaţi nu mai îndrăzneam să dormim noaptea. Doar Serj, care nu pricepea nimic, dormea nevinovat şi liniştit ca un îngeraş. Frânţi de oboseală, ne culcam pe la cinci, iar la miezul nopţii pur şi simplu săream din somn ca la comandă. Începeam să veghem cu lumina aprinsă în toată casa. Ne străduiam să facem cât mai mult zgomot şi să ne prefacem că nu ne pasă. Şi deodată, niciodată la aceeaşi oră, în orice caz după miezul nopţii şi până pe la cântatul cocoşilor din zori, ni se făcea părul măciucă. Ochii noştri nu vedeau nimic, numai porii pielii noastre vedeau.

Forţe nevăzute şi tăcute începeau deodată să tragă de perdele şi să le arunce alandala prin camere. În celelalte camere prezenţele nevăzute nu lăsau perdelele în pace până când nu executau nişte dansuri de-a dreptul macabre. Când se lăsau în jos perdelele puteam vedea cum ele acoperă trupuri, forme umane… Ne uitam îngroziţi şi nu eram în stare de nici o reacţie.

Într-o noapte, Serj, deschizând pleoapele, a văzut perdelele dansând în mijlocul camerei, iar dansul acela, care pe mine, pe Mariusică şi pe mama ne înfiora, l-a amuzat foarte tare şi l-a făcut să râdă. Un moment perdeaua n-a mai mişcat în aer, apoi s-a depus lent pe covor. Şi deodată Serj a început să plângă sfâşietor, aproape isteric, până dimineaţă. Vânăt la faţă de-atâta plâns şi în imposibilitate să explice de ce a plâns, Serj a leşinat de două ori până dimineaţa când mama, cu ajutorul vecinului Bunduc, l-a dus la spital. Medicii n-au găsit nimic şi nici n-au avut vreo explicaţie pentru starea băieţelului…

Sosind acasă chiar în după-amiaza aceea, tata a fost pus la curent cu toată povestea care, într-adevăr, luase o turnură înfricoşătoare. Tata, la miezul nopţii, a văzut cu ochii lui dansul perdelelor parcă mai furios ca niciodată. Când s-a năpustit cu un par în perdelele dansatoare tata s-a pomenit lovind în gol… Destabilizat sufleteşte, complet năucit tata a decis chiar atunci să dărâme casa şi să construiască alta, fără duhuri, în loc. Se temea să facă publice evenimentele din casa lui, căci, susţinea, ele sunt incompatibile cu ideologia de stat, iar un asemenea subiect i-ar putea crea probleme în carieră.

*

Reclădirea casei trebuia făcută pe ascuns. Nu era voie să dărâmi casa, iar dacă o dărâmai era musai s-o construieşti cu etaj. Cei ce nu respectau hotărârea consiliului local riscau puşcăria. Autorităţile locale se gândeau la transformarea orăşelului şi a împrejurimilor, zonă prin excelenţă rurală, într-o vastă arie urbană care, în urma unirii cu Focşaniul, urma să alcătuiască o metropolă a oamenilor muncii de tip nord-coreean. Mama s-a gândit la o soluţie de compromis. Casa urma să fie rezidită zid cu zid, cărămidă cu cărămidă. Însă operaţiunea ar fi necesitat mult timp, multă trudă şi ar fi pus în pericol structura de rezistenţă a clădirii.

În aceste condiţii, tata a hotărât să rişte.

S-au apucat de demolat chiar a doua zi. Înştiinţaţi, au sosit şi bunicii ca să le dea o mână de ajutor. Cu toate că nimeni nu înţelegea ce i-o fi apucat să dărâme casa, aşa, ca nebunii în condiţiile în care mama era cu burta la gură, iar tata trebuia să se întoarcă pe şantier îndată după concediul nu foarte lung. Dar cel mai tare s-a împotrivit demolării mătuşa Dumitra; ba chiar, după ce s-a rugat de tinerii Cana să nu dărâme bunătate de casă pe care o zidiseră ea şi moşu’ Apostolie şi după ce a întâmpinat o crasă încăpăţânare din partea „acestor draci” s-a bosumflat şi n-a mai vorbit cu nimeni săptămâni întregi. Mătuşa suferea vizibil văzând cum se prăbuşesc rând pe rând acoperişul, pereţii, ferestrele, bârnele, cărămizile, chiar şi temelia, totul. În afară de nesfârşite galerii de şobolani în pereţi demolatorii n-au găsit absolut nimic straniu. Aşa că bunicii şi-au reluat reproşurile cu şi mai mare intensitate şi în gura mare, iar mătuşa Dumitra, auzind discuţiile din ascunziş, rânjea satisfăcută, iar ochii ei parcă promiteau răzbunare… La sfârşit, chiar şi tata a început să regrete dărâmarea casei şi a început să-i reproşeze mamei că l-a împins să facă o prostie atât de mare, să cheltuie banii şi aşa mai departe, deşi iniţiativa demolării fusese, cronologic vorbind, a lui.

Totul s-a făcut pe ascuns, fără autorizaţie.

Dacă demolarea n-a durat decât o săptămână, construcţia casei celei noi s-a întins pe aproape o lună. Mama, în luna a opta, şi noi ne-am mutat la o rudă din cartier. Pe şantierul casei au rămas tata, vecinul Bunduc, om săritor şi de nădejde, şi încă doi prieteni de-ai lui tata. Casa cea nouă a fost construită exact după planul celei vechi. Singura diferenţă între cele nouă case era că cea nouă era foarte nouă şi cea veche era foarte veche. În plus, casa scăpase de aerul mohorât, sumbru de până atunci şi devenise o locuinţă luminoasă, sănătoasă în care, în sfârşit, puteai afirma cu convingere că trăiesc oameni şi nu antichităţi sau amintiri. O dată cu terminarea lucrărilor au încetat şi neînţelegerile dintre părinţi. De data asta, tata, mândru de casa lui, se felicita că-şi construise casă nouă cu mâinile şi sudoarea lui. Iar când a venit preotul ca să sfinţească casa, într-o seară, pe ascuns, căci aşa erau vremurile, mamei i-a venit sorocul să nască. Lăcră, ca prin minune, veni pe lume chiar la miezul nopţii, între 13 şi 14 septembrie. I-au spus Lăcrămioara din pricina multor lacrimi vărsate de mama în timpul sarcinii mereu înfricoşată de gândul că o va pierde şi pe această fetiţă…

*

Construcţia casei ne ruinase. Toţi banii strânşi într-o jumătate de an în Mesopotamia se evaporaseră, aşa că atunci când guvernele de la Bucureşti şi Bagdad au semnat un nou contract în vederea continuării lucrărilor la autostrăzile irakiene, tata s-a înscris degrabă pe listă, iar după nici două săptămâni a plecat în Orient într-o echipă de douăzeci de specialişti în infrastructură. Noi am rămas iarăşi singuri, alături de mama şi de Xerxes. În casa cea nouă ne simţeam în siguranţă, nu ne mai temeam de nimic. La întărirea sentimentului de siguranţă contribuise şi slujba aghezmei pe care o făcuse părintele Ioan, alături de moliftele Sfântului Vasile cel Mare care, se pare, aveau o mare putere asupra forţelor întunericului şi asupra făpturilor neliniştite din alte lumi. Era linişte în casă. Peste tot era multă lumină, iar păianjenii nu-şi mai ţeseau pânzele pe tavan. Ca şi înainte, totul sclipea de curăţenie. Mama era o adeptă aproape fundamentalistă a curăţeniei şi pentru nimic în lume n-ar fi suportat să vadă un cearşaf boţit, o pată de noroi pe o rufă sau un fir de păr în mâncare; suferea fizic când mă vedea plin de gem pe la gură sau cu mâinile pline de noroi, căci eu, fiind cel mai aventuros dintre toţi, exploram cu profundă curiozitate atât puritatea florilor, cât şi misterele băltoacelor şi non-stop mă murdăream, în fiecare ceas mă prezentam glorios în faţa mamei exact ca un purceluş.

Xerxes se prăvălea vizibil spre valea morţii. Pentru că îi era milă de el mama l-a eliberat din lanţ şi l-a lăsat liber, dar el, parcă părăsit pe nesimţite de inteligenţă şi de simţuri, crezând că încă mai e legat lângă coteţul găinilor n-a descoperit că e liber decât după vreo săptămână, fapt ce pe noi, pruncii, ne-a amuzat teribil, da’ pe mama a făcut-o să plângă de emoţie sau de milă, nu ştiu. Bietul câine orbise complet. Doar simţurile celelalte – mirosul, pipăitul şi auzul, încă extrem de ascuţite – îl mai ajutau să se descurce. De mâncare uita să se atingă cu zilele şi doar atunci când simţea că păsările hrăpăreţe îi fură colţul de pâine sau îi ciugulesc carnea de pe os se năpustea orbeşte spre tâlhari şi-i alunga cu profundă indignare, apoi se punea să mănânce. În schimb, toată ziua lipăia apă cu limba lui cea mare şi de un roz fermecător şi îţi făcea impresia că, de una ce-i place atât de tare apa, într-o viaţă viitoare va fi peşte. Dar pentru a-i face bătrâneţile mai suportabile, mama i-a adus, nu ştiu de unde, un frăţior, pe Miki. Căţelul însă, mai mult îl necăjea, căci zi, noapte îl ademenea la tot felul de jocuri, lovindu-l uşor cu lăbuţele pe cap, care pe el îl plictiseau. Dulăul, necăjit şi plictisit sau de-a dreptul enervat, îl lovea pe căţel cu o lovitură de labă osoasă aruncându-l cât colo. Miki, schelălăind, se retrăgea o clipă punând între el şi dulău o distanţă strategică, însă nu era el firea aia care să renunţe prea uşor. Şi-apoi, Miki avea tendinţe clare spre cruzime. Era un maidanez tare afurisit, dar foarte frumos, în el ţi se părea că stau mănunchi un diavol şi un înger. Încă din prima zi s-a pus la pândă şi până seara, a reuşit să vâneze un lăstun. În zilele următoare Miki a demonstrat că poate suplini de minune absenţa unei pisici, căci a început să vâneze şoareci şi a prins chiar şi un şobolan. Apoi, dacă se supăra, Miki putea fi foarte rău şi de-a dreptul agresiv. Pe noi, pruncii şi pe mama, ne-a îndrăgit din prima clipă pricepând îndată cine-s stăpânii şi ce beneficii poţi avea de pe urmele lor, însă ferească Sfântul să prindă vreun picior străin în bătătură, căci îndată se năpustea înebunit de furie spre intrus şi dacă nu reuşea să-l izgonească atunci se mulţumea ori să-l muşte de picior ori pur şi simplu să-l sperie groaznic. E drept că la noi nu prea veneau mulţi musafiri, iar asta ne crea o stare amestecată de confort şi nelinişte. Veneau câteva vecine, prietene recente de-ale mamei, Veronica, vreun vecin ca să împrumute vreo unealtă sau, mult mai rar, bunicii şi bunicuţele. Mai venea uneori câte cineva de la primărie ca să ne scoată şi pe noi la defilare în onoarea Tovarăşului Nicolae Ceauşescu ce urma să sosească în Odobeşti sau ca să ne invite la diferite manifestaţii publice sau ca să ne aducă factura la curent. Dar cel mai greu pătimea din partea afurisitului de Miki însăşi mătuşa Dumitra. Bătrâna suferea cumplit că nu mai putea pune piciorul în bătătura noastră şi-n casa noastră şi, cea mai îngrozitoare suferinţă, nu mai avea posibilitatea să ne pândească din curtea ei. Căci într-o zi, Miki, uluit să constate că poarta se deschide fără acordul lui şi că în curte pătrund nu doar două picioare străine şi ci un baston străin s-a năpustit mai furios ca niciodată spre babă şi n-a lăsat-o până când n-a jumilit-o bine rupându-i nu doar fusta, ci şi un deget de la mâna dreaptă şi, ca bonus, zgâriind-o violent pe picioare. Din nefericire pentru biata Cotoroanţă mama era plecată la chioşcul de pâine şi până la sosirea alarmată a lui Emil Bunduc n-a avut cine s-o scape din ghearele şi colţii micului monstru. Recunosc acum, cu oarecare vinovăţie, că eu şi Mariusică, în casă fiind, ne uitam pe fereastră şi ne hlizeam la tărăboiul de afară tare mândri de Miki. Şi apoi, Miki n-a uitat-o pe intrusa care nu doar că a dat dovadă de nesimţire călcându-i teritoriul fără acordul lui prealabil, dar şi-a dezvăluit şi latura violentă prin loviturile repetate de baston pe care i le-a aplicat cu cruzime, aşa că n-a mai scăpat-o din ochi pe babă zi şi noapte. De multe ori, după aceea mama a surprins-o pe mătuşă punând, pe ascuns, tot felul de otrăvuri la gard sau aruncându-le în curtea noastră: bucăţi de săpun cu sodă caustică înlăuntru, colţuri de pâine cu piatră vânătă în ele, farfurioare de lapte amestecat cu otravă pentru şobolani şi aşa mai departe. În plus, de la o vreme mama a început să găsească prin curte tot felul de obiecte bizare ce aminteau de practici magice: farmece, într-adevăr. Baba făcea farmece, nu mai era nici o îndoială. Simţeam cu toţii că ne urăşte şi că ne vrea răul. Când treceam pe lângă ea pe uliţă ne privea chiorâş ori, dacă eram singuri, ne ademenea cu delicatese, prăjituri, bomboane, ciocolată, rahat sau fructe exotice extrem de rare pe vremea aceea pe care numai naiba ştie de unde le lua. Mama, temându-se foarte tare pentru vieţile noastre, ne spunea mereu să ne ferim de Dumitra şi de ispitele ei. Eu şi Serj o ascultam. Serj era cel mai cuminte copil de pe faţa pământului; dacă îi spunea mama să stea cuminte în pat un an întreg, el o asculta şi un an întreg ar fi rămas în pat jucându-se în legea lui. Eu, însă, nu aveam stare. O fracţiune de secundă n-aş fi stat smirnă în loc. tot timpul m-aş fi plimbat, tot timpul aş fi explorat încăperile casei şi curtea, ba chiar de multe ori ieşeam şi pe uliţă, iar uneori mă aventuram din ce în ce mai curios până la strada mare unde descopeream o lume uluitoare, pur şi simplu grandioasă din toate punctele de vedere: maşini mici şi mari, oameni foarte diverşi, un accident cumplit soldat cu morţi şi răniţi, procesiuni funebre, defilări comuniste, coşurile imense ale fabricii de apă grea şi nesfârşitele hale ale fabricii de cărămizi din zona industrială de pe Milcov, apoi giganticii plopi înalţi până la nori ce mărgineau calea ferată şi drumul spre fabrici, trenurile, munţii din depărtare şi aşa mai departe. Mama mă dojenea mereu că n-o ascult şi mie îmi părea rău de fiecare dată că o necăjesc mereu, da’ efectiv nu puteam rezista tentaţiei de a întreprinde noi şi noi expediţii de cucerire şi descoperire a lumii. În plus, foarte natural intram în vorbă destul de iute cu necunoscuţi şi le puneam tot felul de întrebări pentru a mai uşura, prin răspunsurile lor, puţin câte puţin setul de milioane de fapte nelămurite din mintea mea. Dar cu toate astea eram foarte vigilent. Când vedeam vreun străin ce mi se părea suspect (fugeam de oamenii cu mustaţă ca de naiba, nu ştiu de ce), ori vreo bătrână cu privire sticloasă, rea ori vreun ţigan ori vreun preot în veşminte stranii pentru mine fugeam mâncând pământul şi nici nu mai cutezam să privesc în urmă, căci nu mai ştiu de unde aflasem că toţi oamenii cu semnalmentele amintite mănâncă copii. Dar dintre toţi mătuşa Dumitra îmi inspira cea mai puţină încredere. Însă mătuşii cutezam să-i răspund şi chiar cu obrăznicie, de multe ori, ceea ce o scotea din minţi. Astfel, probabil că nimeni nu îndrăznise vreodată să-i spună în faţă, până la mine: „Nu vreau să mănânc prăjituri de la matale, mătuşă, că am auzit că eşti vrăjitoare şi otrăveşti băieţii!” Totuşi, într-o zi nu ştiu cum m-a ademenit cu un măr, literalmente m-a convins să iau mărul, mi l-a pus în mână îndemnându-mă cu o privire şăgalnică să-l mănânc, acolo, în faţa ei. Dar când am simţit că a luat mâna de pe mine am luat-o la fugă şi m-am oprit în faţa porţii noastre. M-am uitat la măr şi mi s-a făcut scârbă dintr-o dată, mi s-a părut că verdele fructului nu-i natural. Tocmai venea trenul dinspre fabrica de cărămizi şi, profitând de neatenţia conductorului, am aruncat mărul în primul vagon de după locomotivă strigând Mărul vrăjitoarei este/ Plăcinta otrăvită din poveste spre stupefacţia babei care a rămas literalmente cu gura căscată în mijlocul uliţei, complet redusă la tăcere de această insultă. Timp de câteva zile baba a fiert, când mă zărea de departe începea să mă blesteme în gura mare. Totuşi, într-o duminică dimineaţa, când mama plecase la biserică, m-a întrebat peste gard cu blândeţe: „Cine ţi-a spus că eu sunt vrăjitoare, copilaş? Mămică-ta?…” Eu, nu ştiu de ce m-am fâstâcit dintr-o dată, şi am bâiguit un ambiguu: „Hmm… Îhâ…” Mătuşa, auzind, a dat din cap cu înţeles.

În schimb, cu Mariusică se petrecea ceva ciudat, ceva în orice caz îngrojorător. Deodată dispărea şi nu-l mai găseai nicăieri în toată casa, deşi mama îl implora pururi să nu mai plece de lângă ea şi să fie cuminte. Efectiv îi scotea peri albi, căci mereu îl găsea la mătuşa Dumitra jucându-se cu pisicile sau stând la masă. Băieţelul plângea mereu când mama îl lua de la „bunicuţa” şi de multe ori ni se părea că o priveşte pe mama cu ură. Grav era faptul că Mariusică îşi sporise descinderile în curtea de alături de când mătuşa nu mai vorbea cu mama.

A doua zi a sosit la noi Chiaşu-unchiaşu.

Adusese nişte meri din soiul Ionatan. A fost o bucurie pentru noi, căci tare ne mai plăceau merele, dar meri nu aveam.

Pe la amiază s-a apucat să sape gropi în faţa casei şi în spate. Participam şi eu cu bucurie la plantarea pomilor şi ascultam cu plăcere minciunile bunicului. Dânsul susţinea sus şi tare că merii aceia vor face nişte fructe mari cât bostanii, ba, dacă plouă suficient, de două, trei ori mai mari. Sau mai istorisea cu lux de amănunte cum, când era dânsul de vârsta mea, s-a dus într-un târg de pe valea Putnei unde a văzut un măr cât o damigeană de mare şi că, după ce i l-a cumpărat tatăl lui, l-a scobit cu briceagul şi se ascundea în el când făcea vreo boacănă ca să nu-l mai găsească maică-sa care vroia să-l bată cu nuiaua. Mai rămăsese un pom, al cincilea. Mama a fost de părere că ar fi bine să-l planteze pe locul fostei cuşti a lui Xerxes. În acel loc pământul era plin de păr de câine şi mirosea încă a câine, dar în mod ciudat nu crescuse iarbă acolo, deşi cuşca fusese mutată de mai multe săptămâni şi nici foarte bătătorit nu era pământul. Aşadar, tataia s-a apucat de săpat. Şi-a scuipat în palme, după obiceiul lui, apoi a înfipt hârleţul în pământ şi a scos o bucată zdravănă de ţărână neagră, puţin umedă. Apoi şi-a continuat săpatura. Eu şi mama stăteam lângă el şi-i ascultam pălăvrăgeala: greuţăţi cu baba, nu-l mai ascultă deloc, toată ziua îi scoate ochii şi-i face de tot râsul, toată ziua se leagă de el degeaba, deşi om mai muncitor decât el mai rar şi… Deodată, bunicul a amuţit. Şi-a şters sudoarea de pe frunte cu manşeta cămăşii, apoi a bâiguit un uluit: „Ce dracu’!” A înfipt din nou hârleţul în pământ şi era foarte limpede că unealta s-a oprit în ceva moale. „Ai îngropat vreo rufă aici, măi, fată”, a întrebat-o pe mama. „Nu”, a zis mama, „da’ ce-i acolo?” Bunicul nu ştia. A îngenuncheat lângă groapă şi-a scos cu mâinile câţiva bulgări de pământ. Ne-am apropiat şi noi şi am văzut că, subit, ceva a mişcat pe fundul gropii. Bunicul, înfiorat, şi-a retras iute mâna şi-a cerut calistirea. I-am adus-o degrabă. El s-a apucat să scoată bulgări de pământ, dar cu grijă. Mama a şoptit că poate-i o cârtiţă, să aibă grijă, să nu cumva s-o rănească. Şi când a scos animăluţul nu ne-a venit să credem. Eu m-am frecat la ochi cu pumnii, iar mama şi-a făcut cruce. Era o broască enormă, cât un arici matur. „E o salamandră”, a zis bunicul uluit, iar numele animalului, mai mult chiar decât mărimea lui, m-a înspăimântat. M-am ascuns în spatele mamei. Broasca avea corpul umed, lipicios, ca şi cum ar fi fost uns cu clei, şi aproape complet acoperită de cruste umede de ţărână. Bunicul a luat-o de jos, ridicând-o pe palmele, dar la vederea sângelui s-a speriat, pesemne, şi a scăpat-o jos. Căci, într-adevăr, broasca fusese grav rănită, o lovitură de hârleţ îi amputase piciorul. Izbindu-se de o piatră, broasca parcă s-a trezit din letargie şi a început să se zbată. Pentru o clipă a deschis ochii, iar ei erau foarte mari (în mintea mea i-am asemănat iute cu ochii boilor) şi galbeni cu o privire plină de răutate, deşi mai degrabă sfâşiată de suferinţă. Ceea ce a urmat s-a petrecut rapid şi totodată lent ca într-un vis. Ne-am pomenit printre picioare cu Miki care fusese legat în lanţ ca să nu-l jumulească pe bunicul şi se pare, îşi rupsese zgarda. Miki, cu ochi injectaţi de mânie sau de nebunie, nu s-a ştiut niciodată cu precizie, s-a năpustit spre salamandră, şi-a înfipt colţii în capul ei şi-a răpit-o de lângă noi. Ne-am dus cu toţii după el, l-am strigat, dar nu l-am găsit timp de un sfert de oră, parcă intrase în pământ. A apărut abia după ce, deznădăjduiţi şi resemnaţi, ne luasem gândul de la el: cocoţat pe stiva de lemne, dădea din coadă şi se lingea pe bot mulţumit. Tataia l-a făcut, în glumă, potaie hoţomană, iar el a dat din coadă iarăşi tare mândru, deşi în alte condiţii n-ar fi suportat ca cineva să-l facă potaie sau javră, fie şi în glumă, şi l-ar fi sfâşiat fără doar şi poate. Apoi bunicul s-a întors la mărul lui, mama s-a dus să pregătească prânzul, iar eu m-am dus să văd trenuleţul (aşa numeam eu locomotivele ce treceau încoace şi încolo singure, fără vagoane) care, nu ştiu de ce, îmi întărea convingerea că trenurile şi maşinile sunt o specie de reptile extrem de evoluată, pe atunci încă nu puteam face diferenţa între o maşină şi un animal. După vreo oră de învârteală şi de colecţionat pietre de pe terasamentul căii ferate m-am întors acasă. De departe miroasea a mămâligă fierbinte, a lapte fiert şi a peşte.

Am ieşit în prag cu oasele şi i-am aruncat câteva lui Xerxes care, ridicându-se greoi din cuşcă, doar le-a lins considerând, probabil, că le poate păstra pentru mai târziu. Ca niciodată, Xerxes mi s-a părut cel mai trist câine de pe faţa pământului. L-am strigat apoi pe Miki, însă căţelul nu s-a arătat. Bunicul mi-a strigat din bucătărie: „Lasă-l pe Miki, doar potaia e sătulă!” Mama a ieşit în prag zicând: „Miki e în stare să mănânce un berbec întreg, tată, şi tot nu se satură, aşa de lacom e… De obicei vine la oase, chiar dacă nu mai încape nici un bob de piper în el…” Apoi către mine: „Du-te în spate, Cosmin, şi vezi pe unde se ascunde… Poate a prins iarăşi vreo pasăre…” M-am dus. L-am strigat, dar nu s-a ivit de nicăieri. L-am căutat şi în tufele de trandafiri şi în spatele coteţului găinilor şi în spatele stivei de lemne şi tot nimic. „Da’ a intrat în pământ?!” M-am dus în casă şi am dat raportul: nu l-am găsit… Mama, dar şi bunicul au devenit neliniştiţi. Bunicul, deşi nu-şi terminase peştele de mâncat, căci mânca molcom pentru că era complet ştirb (consecinţă a torturilor suferite în temniţele comuniste de acest etern ţărănist), s-a ridicat de la masă şi-a început să caute şi el căţelul. Nu cred că mi s-a părut când, aruncându-mi o clipă privirea spre fereastra casei de alături, am zărit-o pe mătuşa Dumitra rânjind satisfăcută… Deodată, bunicul a strigat alarmat: „Iată-l aici!” Ne-am repezit cu toţii spre colţul dintre gardul de la drum şi gardul mătuşii. Cu toţii am scos un strigăt de uimire descoperindu-l pe sărmanul căţel plin de bale la gură şi trăgând să moară. Căţelul nu se mai putea ridica de jos, picioarele lui parcă nu mai aveau oase în ele, ci lapte, nu mai reuşea să latre şi nici măcar să geamă, burta îi era îngrozitor de umflată, ochii însângeraţi, limba în întregime vânătă. Mama a început să plângă când l-a auzit pe bunicul dând cumplitul verdict: „E otravă. Nu mai are nici o şansă…” Eu, fiindu-mi imposibil să îndur cumplita privelişte a morţii, am fugit în casă şi m-am aruncat între perne zguduit de plâns. Serj m-a atins pe umăr şi m-a întrebat: „Te ţe pânzi”, dar eu n-am fost în stare să pronunţ decât cuvântul Miki… Până seara, am aflat mai târziu, bunicul a desfăcut leşul căţelului şi a constatat cu stupoare că stomacul şi maţele erau pline de un lichid auriu şi, lucru şocant, n-a găsit nici urmă de broască; era ca şi cum căţelul nu mâncase o salamandră vie, ci înghiţise o pungă zdravănă de otravă de culoarea grâului. Apoi bunicul, crucindu-se şi nereuşind să-şi lămurească misterul, a plecat invocând argumentul glumeţ cum că „îi e dor babei de el”. Nici azi nu sunt sigur dacă nu cumva bunicul, deşi departe de a fi laş din fire, a plecat din pricina spaimei…

În dimineaţa următoare perdelele de la ferestrele casei erau toate pe jos.

*

Activitatea nefirească s-a înteţit. Perdelele au început să fie smulse în plină zi sub ochii fascinaţi ai Lăcrămioarei. Se pare că doar ea vedea creaturile pe care nimeni altcineva nu reuşea să le vadă, dara căror activitate ne speria şi ne aducea în pragul nebuniei. Într-o zi, mamei i-a venit ideea să nu mai pună perdelele la ferestre. Astfel, camerele au devenit mult mai luminoase în timpul zilei, dar noaptea ochii aceştia mari şi goi pe care pătrundeau nu doar lumina nepământeană a lunii, ci şi privirile indiscrete de afară ne cam înfiorau. Timp de patru nopţi nu s-a mai întâmplat nimic. Între timp mama a primit o scrisoare de la tata (era pe un şantier din Kirkūk, câştiga bine şi nădăjduia că suntem cu toţii sănătoşi) şi i-a trimis un răspuns în care relata, înfiorată, moartea căţeluşului şi revenirea fenomentelor ciudate, dar şi, bucuroasă, găsirea unei soluţii mântuitoare. Însă în timpul nopţii n-am putut dormi din pricina foşnetelor ciudate de la ferestre, părea că cineva pipăie geamurile şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Ne-am înghesuit, înspăimântaţi, în jurul mamei care ne ocrotea cu mâinile şi ne acoperea cu pătura ca o cloşcă sub ameninţarea uliului, deşi ne era limpede că şi ei îi era groază de una ce tremura în halul ăla şi de una ce era atât de transpirată. Pentru a ne mai întări cumva, mama a aprins lumina şi a vrut să dea drumul la radio, însă nu pe toate frecvenţele se auzeau numai bâzâituri, chiar şi pe Vocea Americii şi Europa Liberă, posturi pe care le asculta tata, pe ascuns, când venea pe acasă. Văzând că nu rezolvă nimic cu radio-ul mama a avut iniţiativa să ne cânte un cântecel religios. Mariusică a fost de părere că n-ar fi rău să cântăm cu toţii chiar şi cu riscul de a o trezi pe Lăcră. Mama a dat tonul şi apoi am început să cântăm şi noi legănându-ne cu evalavie în ritmul muzicii ca baptiştii. Foşnetele de la geam au încetat subit, fapt ce ne-a încurajat. Am ridicat tonul. Dar imediat pe verandă s-au auzit sunete ciudate, ca şi cum cineva ar fi călcat în străchini pe bune. Mama a crăpat uşor uşa şi parcă în odaie a intrat o adiere de vânt, părul despletit al mamei s-a ridicat uşor pe umerii ei. Şi deodată am văzut cu înfricoşare cum sertarele şifonierei se deschid şi se trântesc la loc, cum hainele noastre, lenjeria de pat, păturile, costumele şi cravatele lui tata, furourile mamei, scutecele lui Lăcră, toate aranjate într-o rânduială desăvârşită sunt aruncate în devălmăşeală şi cu furie prin toată casa. Ni s-a ridicat părul în cap văzând cum cineva nevăzut trage zăvorul cu magnet de la uşile cele mari ale şifonierului şi cum scoate perdelele puse teanc pe raftul de sus şi cum dansul de care ne crezusem mântuiţi reîncepe cu şi mai mare ardoare. Mai târziu Emil Bunduc, vecinul de peste drum, a mărturisit că, smulgându-se din somn la auzul ţipetelor mamei şi ale noastre, a ieşit în pragul casei şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor văzând dansul perdelelor. Într-adevăr, mama a luat-o din leagăn pe Lăcră şi apoi s-a năpustit afară în noapte urlând, iar noi am urmat-o ţipând ca nişte demenţi cu părul vâlvoi şi zguduiţi de plâns. Bunduc, căsătorit cu verişoara mamei, Veronica, ne-a deschis repede poarta şi ne-a întrebat în mod repetat: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece în casa voastră?!” Dar nici noi, copiii, nici mama nu eram în stare să-i dăm nici o explicaţie. Veronica, somnoroasă, ne-a chemat în casă şi a văzut şi ea dansul perdelelor, căci mama lăsase lumina aprinsă în dormitor, în sufragerie şi pe verandă. Ne-am revenit cu greu din şoc. Şi pentru prima dată, după multe luni, am adormit profund liniştiţi. Dimineaţa Emil s-a dus în casa noastră, a cules toate perdelele şi le-a dat foc în curte, deşi Veronica era de părere că perdelele sunt în regulă. Noaptea următoare am rămas tot la Bunduci, însă eu şi mama am rămas treji mult după miezul nopţii alături de Emil şi în vremea asta am privit cu oroare spectacolul din casa noastră, în care toate becurile erau aprinse. Negăsind perdelele creaturile nevăzute au devenit furioase şi-au început să arunce cu cratiţele şi cu toate obiectele de metal prin toată casa. În zori am găsit în casă un dezastru de nedescris, plus patru geamuri sparte de ibricurile şi cratiţele zburătoare.

*

Neneia Emil a adus un călugăr din Bucovina, considerat de mulţi un sfânt în viaţă, care s-a rugat mult şi a făcut slujbe după slujbe. Călugărul a mărturisit-o pe mama şi ne-a împărtăşit pe toţi, apoi ne-a ţinut o predică din care eu n-am înţeles absolut nimic, dar care pe mama, nu ştiu de ce, a cutremurat-o. Şi după plecarea părintelui liniştea s-a reîntors cu adevărat în curtea noastră.

*

Pentru că Mariusică se îmbolnăvea foarte des, răcea adesea, mama, neavând încotro, îşi călca pe inimă şi împrumuta de la mătuşa Dumitra setul de ventuze, căci ventuzele mătuşii nu erau doar singurele din cartier, ci ele erau şi făcătoare de minuni, cu ele mergeai la sigur. Într-o zi (cu puţin înaintea descinderii în curtea noastră a lui Miki) mătuşa i-a pregătit mamei o surpriză. În timp ce spăla rufele afară, la cişmea, mama şi-a ridicat ochii din balie şi a văzut-o intrând pe bătrână cu o cutie la subsuară. Un pachet cu vestita sticlărie. În fond, o enigmatică dublură. Când bătrâna a desfăcut pachetul, mama şi-a dat seama dintr-o simplă privire că nu-i sticlăria făcătoare de minuni, ci o copie oarecare. Ventuzele nu mai aveau acea patină a timpului, nu mai erau pătate de fum şi arse de flacără, nu mai puteau trece drept nişte triumfătoare supravieţuitoare ale trecerii timpului şi nici nu mai purtau pecetea atâtor sute şi mii de vindecări miraculoase. Erau ventuze nu neapărat noi, în orice caz nefolosite. În plus, unele aveau câte un fir roşu cu noduri prins în interiorul sticlei ca o insectă în chihlimbar. Baba a rânjit misterios, după obiceiul ei hidos, zicând că dă de pomană acele ventuze care n-au vindecat decât un singur trup: trupul fiului ei, Dumnezeu să-l ierte! Cu toate astea, mama şi-a exprimat recunoştinţa profundă pentru preţiosul dar, iar după plecarea mătuşii a reflectat foarte serios la relaţia deloc cordială pe care o avea cu bătrâna propunându-şi cu seriozitate să-şi revizuiască poziţia faţă de capricioasa mătuşă, capricioasă, într-adevăr, dar, iată, cu un suflet foarte mare. Era sigură biata mamă că toate problemele noastre de sănătate s-au rezolvat în ceasul acela. Căci, deşi în sever de puţinul ei timp liber studia medicina şi farmacologia şi era la curent cu medicaţia şi practicile medicale cele mai înaintate ale vremii, mama nu avea bani suficienţi pentru medicamente şi nici nu se ducea bucuroasă la dispensar sau la spital pentru că niciodată nu avea destui bani pentru a potoli lăcomia medicilor şi asistenţilor cărora dacă nu le vârai nimic în buzunar te lăsau să mori cu zile pe holuri şi-n sălile de aşteptare, ca nişte stânci nici nu se uitau la tine şi întocmai ca nişte bestii explodau de satisfacţie exploatându-ţi neputinţa şi suferinţa („Drace, până la urmă tot pe mâinile mele ajungi. Buzunarul e-aci. Scoate banul!”). De aceea, mama recurgea bucuroasă la medicaţia tradiţională pe bază de plante medicinale sau, neavând încotro, la leacuri băbeşti. În ochii mamei, ventuzele, foarte dispreţuite de medici, aveau prestigiul antichităţii şi niciodată nu uita să amintească faptul că înşuşi Hipocrate le folosea cu succes la tratarea bolilor specifice sezonului rece, precum şi a epilepsiei. Mie îmi plăcea foarte tare să mi se pună ventuze şi făceam tot posibilul să le simt cât mai des pe spate. Însă orice aş fi făcut tot nu l-aş fi putut întrece pe frate-meu cel mare. Mariusică era de ajuns să iasă o clipă afară în tricou ca să răcească; la fel, răcea dacă suflai puţin în urechile lui sau dacă stătea în faţa curentului provocat de fâlfâitul unei aripi de presură; răcea dacă pomenea cineva cuvântul „gripă” sau dacă visa că iese desculţ şi dezbrăcat la săniuş. Eu, în schimb, trebuia să trag foarte tare ca să răcesc. Iarna, scăpând o clipă de supravegherea mamei, mă năpusteam afară, în jos, pe scări şi, desculţ, făceam câteva ture prin zăpada ce-mi ajungea până la genunchi alături de Xerxes sau, mai târziu, împreună cu bezmeticul de Miki şi deşi picioarele îmi crăpau de îngheţate ce erau nu răceam. Sau toată ziua sugeam sloiuri de gheaţă pe care le rupeam de la streşinile casei şi tot nu păţeam nimic. Pe gerurile cele mai zdravene mă bălăceam în apă rece dorind, chipurile, să-mi splăl maşinuţele, deşi apa e la limita îngheţului. Culmea e că nu prea îmi făceam vaccinurile, din varii motive, sau nu mi le-am făcut la timp: asistenta ce se ocupa de noi la dispensar s-a sinucis la puţin timp după catastrofa de la Cernobâl aruncându-se de la etaj pe motiv de gelozie; eu uram mirosul de spirt, pachetele de vată şi seringile; mama nu-şi mai vedea capul de atâtea treburi şi nu avea timp întotdeauna să mă ducă la dispensarul ce se afla destul de departe şi oricum nu prea avea cu cine să-i lase pe frăţiori şi aşa mai departe. Dar această nebunie nu va ţine prea mult. Şubrezită destul de repede, tăria organismului meu începu de la o vreme să se clatine. Aşa că după trei ierni şi jumătate m-am văzut pus în situaţia total neprevăzută de a răci crunt în plină vară, obicei pe care l-am păstrat cu sfinţenie până de curând. Şi atunci în toiul verii, pe caniculă, la 40 de grade Celsius, mama îmi punea ventuze. Nu-mi surâdea ideea de a fi obligat să stau închis în casă când pe uliţă copii, căţei şi iarăşi copii zburdau… Totuşi, mă simţeam mândru că mi se vor pune ventuze, vedeam limpede cu ce ochi plini de zavistie mă priveau frăţiorii, mureau de ciudă că nu li se pun şi lor ventuze. Mă întindeam în pat pe burtă între perne. Mama îmi scotea tricoul şi mă săruta, după obiceiul ei, pe şira spinării ca să mă încurajeze. Apoi Mariusică scotea ventuzele din cutie (zgomot de sticle ciocnindu-se unele de altele, ciobindu-se uşor poate), iar Serj aducea chibritul. Eu îmi scufundam faţa în pernă şi mă străbăteau şiruri de fiori când auzeam băţul de chibrit aprinzându-se şi apoi sfârâitul bucăţii de vată muiate în spirt înfăşurate în jurul capătului de sârmă. Şi când simţeam ventuzele cu flăcări în ele muşcând din carnea mea mi se părea că lupii mănânâncă din mine, dar treaba asta nu mă înspăimânta, ci mă umplea de trufie. Frăţiorii mă întrebau dacă nu mă doare, dar eu, deşi mă durea, fireşte, îmi încleştam pumnii şi şopteam ipocrit: „Nu!” Atunci unele ventuze se desprindeau şi cădeau alături cu zgomot, iar mama îndată mă îndemna să nu mă mai încordez, fapt ce mă cam jena pentru că simţeam că mama ştie că mă doare şi că am fost mincinos. Se întâmpla un eveniment straniu cu carnea mea: simţeam că năpârlesc ca şerpii, mă fulgera uneori gândul că devin (mai mult: că sunt!) un şarpe. Şi-apoi, simţeam foarte clar cum mă vindec. Răceala ieşea din mine precum o reptilă şi, din acest motiv, mă aflam în dilemă: eu sunt reptila sau reptila e răceala din mine?… La sfârşit, după vreo zece minute care, uneori, în funcţie de profunzimea răcelii, mi se păreau veacuri sau milenii mama îmi scotea ventuzele una câte una frecându-mă iute în loc cu un prosop curat. Serj aducea oglinda, iar eu, răsucindu-mi gâtul, priveam vulcanii de pe spate şi mă minunam de întunecimea unora. „Uite, aici, la plămâni, a fost răceala”, zicea mama. Operaţia nu se oprea aici. Urma o fricţionare cu spirt, îmbrăcarea unui tricou şi o înfăşare iute în pături. Adormeam îndată la căldură, ca un pui de rândunică în cuib vegheat de mama şi frăţiorii lui… Era, deci, mulţumită mama de darul primit. Însă, pentru că în momentul acela, răceala lui Mariusică trecu ca prin farmec până seara, după o beţie cruntă cu ceai de muşeţel, mama a considerat că nu mai era necesară aplicarea ventuzelor aşa că a pus pachetul cu grijă în scrin.

La vreo săptămână după aceea, s-a îmbolnăvit neneia Emil. Răcise pe şantier. Lucra ca macaragiu pe şantierul celui mai înalt turn din Focşani şi, acolo, la nouăzeci de metri înălţime curenţii erau puternici şi vătămători. Răcise groaznic, nu-şi mai putea folosi vocea decât ca să geamă şi ca să implore milă. Medicamentele Veronicăi s-au dovedit inutile, iar medicii, după ce şi-au măsurat forţele cu răceala, s-au declarat învinşi. Aşa că Veronica a cerul ajutorul mătuşii Dumitra, însă ventuzele făcătoare de minuni tocmai fuseseră împrumutate deunăzi unui bărbat din Boloteşti pentru ca, sărmanul, să-şi vindece concubina de un guturai nenorocit. Veronica, toată plânsă, a venit la mama ca să-şi spună necazul. Mama, auzind de răceala lui neneia Emil, şi-a amintit de darul mătuşii aproape uitat pe fundul unui sertar al scrinului. Când a deschis sertarul a fost surprinsă să constate cât de mulţi păianjeni îşi ţesuseră pânzele în jurul cutiei. „Ce-o mai fi şi cu asta”, şi-a zis îngândurată… Veronica a mulţumit pentru ventuze şi a alergat bucuroasă cu ele acasă… Mâncam orez cu lapte, iar mama ne vorbea despre cum să ne adresăm oamenilor mari: neneia, nene, domnu’, părinte, niciodată tovarăşe, „cel mai urât cuvânt de pe faţa cuvântului, când zici cuiva tovarăşe parcă îţi baţi joc de el…” Atunci am auzit-o ţipând. Ne-am năpustit cu toţii afară. Numai Serj, nepricepând ce se întâmplă, a rămas să se lupte cu pilaful. Am văzut-o pe Veronica ieşind în uliţă şi strigând după ajutor: „Săriţi, oameni buni! Ajutor!!!” Mama s-a înfăţişat prima la apel. Apoi au sosit iute şi alţi vecini. Veronica, albă ca zăpada la faţă de spaimă, îşi smulgea buclele blonde şi bolborosea o poveste ininteligibilă. Până la urmă mama a înţeles grozăvia şi a alergat în casa Bunducilor unde l-a găsit pe Emil cu spatele ars zvârcolindu-se în cearşafuri şi mugind ca un taur împuns. Veronica n-a avut putere s-o urmeze; a căzut leşinată pe scări nu înainte de a rosti cu înfricoşare cuvintele: „Doamne, l-am omorât pe Emi! Vai, o să mă mănânce puşcăria!…” Cinci femei şi un bătrân au intrat în casă. Femeile au început să urle, să-şi frângă mâinile şi au cerut cu glas mare să fie chemate ambulanţa şi poliţia. Dar bătrânul le-a închis gura făcându-le nebune: „Vreţi ca vecina să putrezească în temniţă?! Staţi să vedem mai întâi în ce stare e vecinu’ şi-apoi să luăm măsuri!” Stând în pragul uşii, tremurând de toate cele, dar având încredere în priceperea mamei, am văzut-o pe mama cum evaluează rapid situaţia, cum acordă primul ajutor pacientului. Practic, Veronica, înainte de a aplica ventuzele îl fricţionase pe bărbat cu spirt, apoi aprinsese firul de chibrit fapt ce a declanşat un incendiu. Spatele lui Emil arăta destul de rău. Însă Emil se putea considera norocos pentru că, îndată ce se trezise cu flăcările călare pe el, avusese prezenţă de spirit şi se răsucise fulgerător în cearşafuri focul nu avusese timp să ardă în profunzime. Cu toate astea, priveliştea era îngrijorătoare. Deja spatele era brăzdat de beşici lungi şi de la o clipă la alta tot mai mari, iar durerile victimei erau cumplite. Emil îşi băgase capătul prosopului în dinţi ca să-şi înăbuşe durerea, dar pentru că nu reuşea din când în când parcă îşi aduna toate puterile pe care le mai avea şi, dând drumul la prosop, începea să ragă ca un tigru pe rug. Răgetele parcă nu ieşeau dintr-un om, durerea lui părea nepământeană. N-am putut să mai îndur priveliştea, mi se părea că mă ustură şi pe mine spatele, mi se părea că am ars şi eu. Veronica îşi revenise din leşin, dar nu se putea opri din plâns: povestea şi răspovestea printre sughiţuri cum era să-l omoare pe iubitul ei soţ şi primea încurajări din toate părţile. Se simţea vinovată; cu toate astea mărturisea că nu ştie ce duh străin îi furase minţile de îl fricţionase pe Emil mai întâi şi apoi aprinsese focul, în această ordine. Parcă diavolul o împinsese să-i facă rău lui Emil pe care numai cerurile ştiu câte de mult îl iubeşte şi niciodată n-ar îndrăzni să… Deodată în curte şi-a făcut apariţia baba Dumitra, iar Mariusică m-a strâns de mână semnificativ. Baba era extrem de întunecată la faţă. Încă de la poartă a început să facă semne ciudate prin aer cu bastonul şi să blesteme. Iniţial cu toţii am crezut că baba o blestemă pe biata Veronica şi cu toţii ne-am uitat cu milă la nefericită. Însă imediat am înţeles cu toţii că Dumitra nu o blestemă pe Veronica, ci o insultă pe mama. „Stricata asta! I-am dat ventuzele ca să omoare oamenii, vă puteţi închipui!…” Şi bolborosind, însă destul de inteligibil: „Nu Ermil trebuia să ardă!…” Şi spunând asta s-a uitat cu patimă la Mariusică, iar frate-meu, zguduit de privirea otrăvită a Cotoroanţei, s-a înghesuit între mine şi zidul casei. Nu mai erau relaţiile dintre ei cordiale ca înainte. Între ei se întâmplase ceva foarte grav. Mariusică, am aflat mai târziu, se mâniase pe ea (Marius se mânie foarte uşor, însă cumplit) şi-o făcuse de toată batjocura, îi spusese vrăjitoare şi, nemaiauzit de obraznic, îi scuipase în cratiţa de supă, iar baba îl urâse pe viaţă şi pe moarte blestemându-l să ardă în flăcările iadului. Or, pentru Dumitra iadul se situa pe pământ. Ea nu credea în viaţa de apoi; diavolii şi îngerii trăiau, din punctul ei de vedere, aici, la doi paşi de noi, nu trebuia decât să deschizi bine ochii ca să-i vezi, nu trebuia decât să-ţi destupi urechile ca să-i auzi, nu trebuia decât să le pui întrebări sau să le răspunzi ca să intri în dialog cu ei.

Din fericire mama avea în casă o mică farmacie. Cu puţinii bani pe care îi avea în plus, în afara cheltuielilor curente şi în afară de satisfacerea micuţelor noastre capricii, ea cumpăra medicamente pe care le rânduia frumos pe rafturile scrinului, pe cele inofensive, sau bine încuiate în sertare, pe cele periculoase pentru noi. Avea nişte alifii, morfină, pastile nu ştiu de care (calmante?…), medicamente din plante medicinale şi alte miracole care l-au ajutat pe Emil să treacă cu bine peste marile dureri şi să-şi regăsească calmul. Veronica plângea în continuare. Baba Dumitra continua să facă gălăgie afară tunând şi fulgerând. La un moment dat, s-a ivit în curte viceprimarul cu câţiva miliţeni şi un medic. Cine îi anunţase nu s-a ştiut niciodată. Când i-a văzut pe oamenii legii Veronica a leşinat iarăşi. Miliţienii s-au apucat îndată să facă cercetări. Era un caz penal. Până la urmă, totuşi, vicele care era un om de onoare, lucru rar, făcându-i-se milă de nefericita femeie a promis că va muşamaliza cumva cazul. Era limpede, Veronica era cea mai iubită femeie de pe faţa pământului, iar Emil era cel mai iubit dintre pământeni, iar chestiile astea se puteau vedea cu ochiul liber de pe orbită. Emil însuşi s-a rugat cu lacrimi în ochi pentru Veronica şi-a luat toată responsabilitatea pe umerii lui: ei, bine, da, el s-a stropit din greşeală cu spirt, iar apoi a vrut să-şi aprindă o ţigară declanşând, astfel, dezastrul; Nicuţa nici nu se afla în odaie, ci în bucătărie, făcea nişte sarmale… „Dacă nu mă credeţi şi o nenorociţi pe iubita mea soţie vă jur că torn sticla de spirt pe mine şi-mi dau foc!” Poate că acest argument a cântărit cel mai mult în închiderea cazului, cine ştie… Uşor, uşor s-a retras toată lumea. Lângă pacient şi Veronica a rămas numai mama. Totuşi, Emil avea nevoie de tratament adevărat. Aşa că timp de trei săptămâni mama s-a perindat pe la toate farmaciile din Odobeşti şi Focşani cheltuind o groază de bani, cei mai mulţi fiind din economiile ei, pe medicamente, pansamente şi toate cele uimindu-i pe farmacişti şi obligându-i s-o chestioneze de fiecare dată: „Da’ ce faci dumneata cu medicamentele astea?…” De fiecare dată mama invoca pregătirile ei pentru admiterea la medicină (are nevoie de pregătire practică etc.), însă argumentul era prea puţin credibil şi nu potolea curiozitatea farmaciştilor, ba chiar o sporea, căci cine a mai pomenit ca cineva să se pregătească pentru un examen ruinându-şi economiile… Numai prin sacrificiul mamei şi prin rugăciunile şi permanenta jertfire de sine a Veronicăi s-a vindecat Emil. Neneia, neprezentându-se la serviciu, fusese ameninţat, printr-o telegramă, cu concedierea. Când, după o lună s-a întors pe şantier, el şi-a reluat slujba de macaragiu fără a i se mai cere explicaţii pentru că macaragii nu prea se găseau, iar termenul de  finalizare a lucrărilor (scurtat cu şase luni, la ordinul primului-ministru) se apropia cu repeziciune.

Însă după aceea mătuşa a declanşat prigoana cea mare împotriva căsuţei noastre. În dimineaţa următoare mama a găsit în pragul casei nişte ghemotoace ciudate din fire de păr, bucăţi de săpun, panglici roşii şi ace. În dimineţile următoare, la fel. Mătuşa ne bombarda cu farmece. La început mama n-a luat în serios bombardamentul magic. Dar când a băgat de seamă că noi ne îmbolnăvim unul câte unul şi-a revizuit poziţia. Într-adevăr, noi cădeam la pat ca nişte cărţi la jocul de domino. Era un fel de gripă ce se manifesta prin stări de ameţeală, febră, vomă şi atroce dureri de cap. În plus, strănutam foarte des şi în timpul crizelor de strănut ieşea din nările noastre un fel de puroi. Mama îşi frângea mâinile, nu ştia ce să ne mai facă pentru a ne readuce pe linia de plutire. Ajunsesem să bolim toţi trei băieţii, iar Lăcră, în pântecele mamei, dădea semne că e pe cale să se îmbolnăvească şi ea. Era vorba de un fel de boală fermecată. Mama se temea să ne scoată afară, în aerul răcoros. Era spre sfârşitul verii şi ploua într-una, Milcovul se umflase şi făcea ravagii, se pare, prin Goleşti şi Răstoaca. Chiar şi cea mai mică adiere de vânt ne făcea rău. Cel mai vătămător pentru trupurile noastre şubrezite era curentul produs de deschiderea uşilor. Aşa că nici nu putea fi vorba de o călătorie aventuroasă spre dispensarul aflat la câţiva kilometri distanţă; numai până în staţie ar fi trebuit să parcurgem aproape jumătate de kilometru prin vânt şi ploaie. Veronica, la rugămintea mamei, a plecat la dispensar ca să solicite sprijin, însă nici un asistent, nici un medic nu erau disponibili, toate cadrele erau suprasolicitate în urma unei masive toxiinfecţii alimentare de la un IAS din zonă. Disperată, mama ne-a lăsat în paza îngerilor şi-a Veronicăi, apoi a plecat grabnic la Focşani cu autobuzul de 12.00. Veronica ne-a dat ceai fierbinte cu linguriţa şi a plâns mult văzându-ne atât de prăpădiţi. Căci într-adevăr, eram cu toţii vârăţi în plapumă în toiul verii, căci dârdâiam de frig, şi stăteam răstigniţi cu faţa spre tavan. Mă durea cumplit capul, chiar şi cea mai mică mişcare o percepeam ca pe o decapitare. Frăţiorii mei simţeau la fel. Cel mai grav părea să se simtă Serj care deja începuse să delireze. Simplu spus, Serj vedea nişte omuleţi, nişte pitici – el îi numea, în mod bizar, „dolari” – care dansau pe vitrină printre bibelouri. Din când în când, Serj ridica încetişor mânuţa aproape golită de viaţă şi cu degetul arătător încerca să-i atingă, deşi între el şi vitrină era un spaţiu destul de mare, şi murmura stins: „Vol spalze pipeloul… Se supălă mami…” Marius încă nu ajunsese să delireze, însă deja nu mai recunoştea pe nimeni. Iar eu ameţeam atât de tare încât îndată ce închideam pleoapele simţeam cum se învârte patul cu mine şi îndată îmi venea să vărs. Şi vărsam tot ceaiul, toate pastilele şi toată mâncărica pe care mama se chinuise, sărmana, s-o vâre în mine. După un ceas şi jumătate, mama s-a întors cu plasele pline de medicamente şi mâncare ca odinioară căpriţa din poveste. Era îngrijorată, obraji aprinşi, ochi plânşi, răsufla greu. Totuşi, era nu mai optimistă, ci în orice caz mai lămurită. Discutase despre simtomele bolii noastre cu o farmacistă care îi vorbise despre encefalită şi, fiinţă milostivă, promisese că o va trimite pe fiica ei, asistentă la Spitalul Mare, în vizită la noi după ce va veni de la serviciu. Mama ne administră îndată nişte pastile, ne fricţionă din nou cu spirt, ne schimbă rufele transpirate şi ne făcu iarăşi ceai fierbinte. Serj continua să bâiguie despre dolarii dansatori, iar mama îi ţinea hangul: „Unde, aici?… Aha! Chiar aşa!… Ce dans adorabil!” Vorbea numai în şoaptă, căci noi nu suportam sub nici o formă sunetele înalte. Cea mai înfiorătoare experienţă era pentru noi trecerea trenului prin spatele casei; încă de departe, din viile satului Păţeşti, îşi anunţa sosirea cu sunete înalte şi largi ce făceau să se zguduie frontierele cerului, iar trecerea lui cutremura pământul şi bineînţeles căsuţa noastră cu tot ceea ce însemna ea: ferestre, geamuri, ziduri, tavan, acoperiş, sobe, veselă, bibelouri, vitrine, pânze de păianjen, pivniţă şi aşa mai departe. De fiecare dată, deci, trecerea trenului demonstra clar că frumoasa noastră căsuţă nu e o clădire din căramizi şi ciment, ci e o masă de gelatină dispusă să vibreze după cum bate vântul. Spre seară, mama a ajuns în pragul deznădejdii văzându-ne cum ne prăbuşim cu toţii în braţele halucinaţiilor. Nu ştiu ce vedeau ceilalţi, dar eu vedeam un fel de copaci enormi, ca nişte baobabi, care creşteau din firele de iarbă de pe tavan (?!) în jos, încoace spre mine şi mă înghesuiau fără milă, crengile lor dese mă striveau, iar frunzişul lor cam ţepos mă sufoca; camera devenise un fel de junglă, numai crengi, trunchiuri gigantice şi frunziş, şi de peste tot ţâşneau spre mine maimuţe agresive ce vroiau să mă zgârie şi să-mi facă rău. Când disperarea ajunse la limită sosi mântuitoarea Domnişoară Iuliana care, după ce ne consultă, ne făcu nişte injecţii (noi n-am simţit nimic) şi prescrise nişte medicamente. Apoi am adormit cu toţii şi ne-am trezit după vreo două zile complet vindecaţi, dar storşi de vlagă. Am mai rămas prizonierii patului încă trei zile, iar în vremea asta ne-am uitat la străvechiul televizor Sirius la eternele emisiuni despre agicultură, la ştirile cu Ceauşeştii şi măreţele înfăptuiri ale poporului socialist şi mai ales la nişte desene animate şi câteva filme de pe un post bulgar devastat de purici din care nu înţelegeam absolut nimic. Mama gravita ca o stea în jurul patului nostru şi nu ştia ce să mai facă de bucurie văzându-ne vindecaţi ca printr-un miracol. Îi creştea pântecele şi începea să aibă dureri, însă asta n-o împiedica să ne îndeplinească toate mofturile. Vroiam plăcintă cu brânză? Ne făcea plăcintă cu brânză chit că brânză nu prea se găsea… Vroiam mere? Ne cumpăra mere. Vroiam ciocolată? Ne cumpăra Martinel şi Rom. Vroiam bomboane? Ne cumpăra Olimpice, CIP şi Mentosane. Vroiam pufarine? Ne cumpăra pufarine. Şi cu ultimii bănuţi ne cumpăra eugenii, sărăţele şi gume Turbo. E adevărat, nu întotdeauna avea bănuţi şi, mai ales, nu întotdeauna găsea ceea ce doream noi, dar mama se dădea peste cap, făcea ce făcea, şi ne îndeplinea dorinţele. În plus, ne trata sufletele cu poezii, poveşti, cântece şi jocuri. O iubeam profund pe mami; pentru noi ea nu era doar mami, ci era şi îngerul nostru păzitor. Iar după o săptămână, când am ieşit în pragul casei, ca să ne încălzim la soarele orbitor, mătuşa ne-a văzut din curtea ei şi a încremenit, căci în loc să ne vadă întinşi în sicrie, ea ne vedea teferi şi mai potficioşi de viaţă ca niciodată.

Şi ne-am reluat vieţile în pace. Dar într-o pace ameninţată tot timpul de războaie obscure şi înconjurată de un zid de linişte aparentă.

*

Serile ne adunam pe lângă mama, în pat, ca să ne citească poezii şi poveşti. Nevoia noastră de poveşti şi de frumuseţe era foarte mare, eram pururi nesătui de ficţiune. Sorbeam cu evalavie fiecare cuvânt de pe buzele mamei, nu lăsam să ne scape nimic şi abia la sfârşitul lecturii puneam întrebările. Niciodată, după aceea, n-am întâlnit în viaţă o cititoare mai talentată decât mama. Şi-apoi, nu doar că o ascultam fascinaţi, ci o şi contemplam fermecaţi. Căci nu doar că era o femeie foarte deşteaptă, dar era şi foarte frumoasă. Şi-atunci când ne citea de zâne, de crăiase, de fiice de împărat, de Ileana Cosânzeana şi de prinţese şi de toate celelalte preafrumoase cu toţii ne gândeam la ea. În pofida vremurilor dificile şi a vieţii aspre mama rămăsese aceeaşi adolecentă de odinioară. N-avea decât douăzeci şi trei de ani, dar părea cu cel puţin opt ani mai tânără, iar când ieşea în lume cu noi sau cu tata lumea credea ori că e sora noastră mai mare, ori că e fiica lui tata care avea treizeci şi patru de ani, dar părea cu vreo zece ani mai în vârstă. Fusese învăţătoare, dar renunţase la cariera didactică pentru a se dedica în întregime familiei. Era o luptătoare autentică. Creştea patru prunci mai mult singură, căci tata era mai tot timpul departe, iar bunicii, având şi ei greutăţi şi suferinţe, nu prea ne vizitau. Muncitoare ca nimeni alta, nu-şi mai vedea capul de treburi. Gătit, spălatul rufelor, schimbatul scutecelor, injecţii, ceaiuri, curăţenie generală în toată casa, ştersul prafului, spălatul covoarelor, zugrăvit, curăţenie în curte, dusul gunoiului, cumpărăturile, plătit facturile şi aşa mai departe, pe toate le făcea singură. În plus, era foarte isteaţă, învăţa totul din prima, nu trebuia să-i explici prea mult. Îi spuneai o dată cum se face prăjitura cu miez de nucă şi praf de ciocolată, iar după câteva minute te ruga să guşti, cu condiţia să fi avut ingredientele cu pricina… Când reuşea să obţină câteva momente de răgaz în loc să se odihnească răsfoia cu pasiune nişte cărţi groase şi învăţa nume de medicamente, formule chimice de neînţeles, memora pagini întregi după o simplă lectură; visul ei era ca, într-o zi, să devină farmacistă, căci universul medicamentelor şi medicina, în general, o pasionaseră dintrotdeauna. Dar cel mai mult îi plăcea să ne dădăcească, să se joace cu noi, să ne cânte şi să ne citească. Citea cu intonaţie, reproducea practic vocea fiecărui personaj şi gesticula foarte caraghios, talentul ei dramatic era mai mult decât evident. Cel mai tare ne plăcea când ne citea poveştile şi amintirile lui Creangă adoptând accentul dulce moldovenesc. De asemenea, ne citea cu pasiune din Coşbuc, poetul pe care ea îl iubea cel mai mult. Poeziile lui Coşbuc aveau virtutea muzicalităţii, aşa că mama de cele mai multe ori ne cânta poeziile: La oglindă (după melodia binecunoscută), El-Zorab (tonalitate melancolică-sfâşietoare ce ne smulgea lacrimi), Nunta Zamfirei, Mama, O scrisoare de la Muselim-Selo, Rugămintea din urmă, Crăiasa zânelor (eram convinşi că acolo era vorba de povestea mamei, de fapt),  Dragoste învrăjbită şi toate celelalte. Apoi ne citea din poemele caraghioase ale lui Anton Pann, neocolind diamantele lui de înţelepciune pe care ni le explica foarte bine. Eminescu, în decalogul preferinţelor noastre se situa abia pe locul patru. Poeziile geniului naţional ni se păreau insuportabil de frumoase, dar mesajele celor mai multe rămâneau străine sau îndepărtate de noi şi eu, în minte, le asociam cu avioanele ce treceau pe cer lăsând urme difuze în urmă: la fel de îndepărtate şi măreţe. Ne mai citea pastelurile şi poemele istorice ale lui Alecsandri (dragostea pentru Extremul-Orient de mai târziu mi se trage din audiţia de atunci a aşa-ziselor „pasteluri chineze” ale bardului din Mirceşti), poveştile lui Ispirescu, poveşti populare, legende istorice, snoave şi dintr-o carte despre animale pe care Emil i-o dăruise lui Mariusică. Îmi amintesc cu nostalgie mai ales de cartea cu animale: cartea – nu-mi amintesc dacă era vorba de un manual sau de un tratat de zoologie – avea şi superbe ilustraţii în alb şi negru, fotografii (ţin minte perfect o gorilă şi un cap de tigru) pe care, din păcate, după puţin timp eu însumi, rămas singurel acasă pentru câteva ceasuri, am nenorocit-o pur şi simplu tăind-o cu foarfeca în mii de bucăţi cu intenţia precisă de a elibera animalele sălbatice din captivitate…

Aşadar, într-o seară târzie, pe la 11, ne aflam în pat, în jurul mamei. Ascultam fascinaţi istoria lui Greuceanu. [...] Urmăream cu atenţie cum mama, prin jocul mâinilor, sublinia fiecare cuvânt, fiecare idee mai importantă. Ţinea cartea lui Ispirescu pe pernă, iar cu mâinile făcea nişte semne care ne ajutau să înţelegem mult mai bine, totul. Vocea ei minunată mă ungea pe suflet. În plus, mi se părea că niciodată mami nu fusese mai frumoasă decât în seara aceea. Era, în fond, o copilă plină de viaţă pe care necazurile cele mari n-o doborau niciodată definitiv, ci, dimpotrivă, o întăreau şi, în mod straniu, o înfrumuseţau. Nu ştiu dacă era într-adevăr cea mai frumoasă femeie din lume, dar pentru mine, pe atunci, nu exista adevăr mai pur decât acesta; eram convins că mama era, dacă nu fiică, în mod limpede cel puţin nepoată a Fiicei Împăratului.

Deodată, ne-a stat inima în loc. Xerxes a început să latre la uşă foarte puternic şi parcă mai fioros ca niciodată. Ne-am înfiorat, probabil, cu toţii. Mariusică, mi-amintesc, m-a strâns cu mâinile de braţ. Mama s-a oprit din citit şi, la fel ca noi, a încremenit. Xerxes continua să detoneze bombe nucleare la uşa casei: „Haaammm-Haaammmm! Haam-Hamm!” Poate ca să ne încurajeze sau doar pentru a ne încuraja cât de cât, mama ne-a şoptit: „Poate că trece cineva pe uliţă…” Pentru că îi era urât – fricii instinctive de hoţi, i se adăuga teama de un beţivan din cartier, Marin Soare, ce o urmărea cu obstinaţie de ceva vreme şi care, ori de câte ori se întâlnea faţă către faţă cu ea, îi făcea propuneri indecente şi o trata ca pe o târfă cum, de altfel, trata toate femeile – în fiecare seară mama încuia uşile şi cu chile şi cu zăvoarele şi apoi verifica de câte două, trei ori dacă le-a închis bine. În seara aceea – pentru că de dimineaţă se întâlnise cu Soare care îi dăduse un ultimatum: „Dacă nu faci cum zic eu, târfă, îţi omor copilaşii!” – mama verificase de cel puţin cinci ori dacă a închis, dacă a zăvorât bine uşile şi ferestrele. La operaţiunea asta am fost martor eu însumi, aşa că eram mai mult decât sigur că nici măcar o furnică n-ar mai putea pătrunde nimeni în căsuţa noastră fără acordul mamei. Xerxes îşi înteţi lătratul, pur şi simplu aveai impresia că ţine piept unei armate întregi de diavoli. Subit, uşa de la intrare ce fusese bine încuiată s-a deschis şi s-a trântit cu zgomot la loc. În faţa noastră era o uşă cu geamuri, aşa că am fost consternaţi să-l vedem pe tata în carne şi oase… Ştiam că tata muncea în Irak şi că trebuia să revină în ţară abia pe la sfârşitul lui septembrie… „Tata”, după ce a trântit uşa de la intrare, a luat-o la fugă spre debara. Când a trecut „tata” spre debara pardoseala (dedesupt se afla pivniţa) s-a auzit huruind ca şi cum ar fi fost străbătută în goană de picioroange. „Tata” a intrat în debara trântind uşa cu zgomot în urmă lui. Văzându-l pe „tata”, deci, am fost cu toţii uimiţi. Mama, cea dintâi, s-a ridicat din pat şi a început să strige: „Andrei! Măi, Andrei!” Glasul mamei a răsunat în noapte ca un strigăt în pustie. Auzind-o pe mama, Xerxes s-a mai potolit, dar a început să geamă pe scări, la uşă. Mama a aprins lumina pe hol, apoi l-a luat pe Mariusică de mână şi s-a dus să-l caute pe „tata”. Îl striga în contin uare: „Andrei! Te-ai întors, măi, Andrei?! Ce cauţi în cămară?… Pentru numele lui Dumnezeu, de ce te ascunzi şi…” Nici un răspuns. A luat apoi lanterna şi a căutat mai bine de un ceas în debara şi în toată casa, în pivniţă, ba chiar şi în pod. Debaraua nu mai avea alte uşi, nici ferestre, ci numai o aerisire ca o sită subţire, atât. A răsturnat toate conservele, toţi sacii cu făină şi cu mălai, a căutat în toate cratiţele, în toate borcanele, în sticlele de vin, în sacul de nuci, în capaca de brânză şi n-a găsit absolut nimic. „Tata”, nicăieri. Verificând uşa de la intrare, mama a avut surpriza să constate că era, bineînţeles, bine încuiată. Şi-atunci ne-a apucat pe toţi spaima. Creatura înfricoşătoare rămăsese, deci, printre noi. Căsuţa nu mai era un loc de locuit. Pur şi simplu, locuiam într-o casă blestemată. Nu mai era chip să ne chinuim, să fim chinuiţi zi şi noapte. Vroiam cu toţii să obţinem o vieţişoară normală. N-a mai dormit nimeni până dimineaţa. În zori mama i-a scris o lungă scrisoare lui tata în care îi descria cuvânt cu cuvânt eveneimentele şi-i cerea în mod imperativ să revină acasă ca să ne salveze. După două săptămâni scrisoarea a sosit înapoi, deschisă, însă fără să fi găsit destinatarul… Tata fusese dat dispărut. E de la sine înţeles cât de tare ne-a înspăimântat această veste. Mai cu seamă mama a fost la un pas să-şi piardă minţile. Numai Veronica şi bunicuţa, mama ei, au reuşit s-o readucă pe linia de plutire. Dar mama, doar pe jumătate resemnată, din când în când se prăbuşea într-o criză de disperare şi striga printre lacrimi: „Copilaşii mei! Ce mă fac eu cu copilaşii mei?!…” Însă tristeţea n-a durat foarte mult, căci după nici nouă zile de la fatidica ştire tata a sosit acasă. Împreună cu doi ingineri, adusese în ţară un coleg ce fusese rănit pe o platformă petrolieră din Golf. Nici vorbă, deci, de dispariţia tatei. Mama, văzându-l intrând pe poartă, i-a alergat în întâmpinare şi i-a sărit în braţe. Nici nu l-a lăsat să-şi tragă sufletul că îndată l-a întrebat: „Ori ai fost acasă în noaptea de 7 spre 8, pe la ora 11?…” Tata s-a uitat la ea întrebător, apoi a clătinat din cap a mirare: „Da’ ce ţi-a venit de mă întrebi asta?” „Spune-mi”, a insistat mama, „ai fost acasă, atunci?” Tata s-a enervat, cumva: „Da’ ce dracu’, măi, Ioană, ori sunt nălucă?! Ce să caut acasă? Aseară am sosit în ţară…” Pentru că mama încă mai avea îndoieli, tata i-a arătat nişte hârtii doveditoare. Şi-atunci, deplin lămurită, mama i-a povestit totul.

Tata, oricât de tare ar fi fost el, şi-a dat seama că nu mai era chip să locuim în acea căsuţă. Aşa că a hotărât să o vândă. A dat de ştire peste tot că vrea să vândă casa, însă nimeni nu se arăta interesat de cumpărarea ei. Se dusese vestea în lume că e o casă bântuită şi mulţi oameni, mulţi gură-cască veneau s-o vadă din uliţă fără a îndrăzni vreunul să se apropie prea mult sau, Doamne fereşte, să intre în curte. Poate că Soare ar fi dat buzna de multă vreme peste noi şi peste mama, ca să ne căsăpească pe noi, ca s-o batjocorească pe ea, însă chiar şi el, care se lăuda în gura mare pe toate străzile că lui nu-i e teamă nici de dracu’, era intimidat de faima funestă a casei.

În vremea asta, cu Xerxes se petrecea ceva foarte ciudat. Nu doar că îşi pierduse complet vederea. După noaptea marii spaime câinele se îmbolnăvise de o boală nervoasă. Niciodată nu s-a ştiut ce boală a fost aceea. Sintomele erau următoarele: din senin începea să tremure, ca şi cum ar fi văzut ceva foarte înfricoşător, pur şi simplu tremura carnea pe el, nu doar pielea; uneori nu reuşea să se mai ridice de jos de parcă n-ar fi avut oase de oase, ci oase de lapte; pe limbă îi apăreau nişte inflamaţii purulente ce îl chinuiau foarte tare şi-l împiedicau să mănânce; dintr-o dată se smulgea de la pământ ca şi cum pământul i-ar fi ars labele; în timpul nopţii gemea; din gură îi curgea un fel de lapte şi aşa mai departe. Muştele deveniseră unica hrană pe care o consuma cu plăcere. Văzându-l aşa, tot mai descompus, tata era de părere că în curând câinele o să turbeze. Aşa că a hotărât să scape de el. Tata, la sfatul mătuşii Dumitra, avusese de gând să-l vâre într-un sac şi să-l lege de linia ferată ca să-l calce trenul, dar mama, prinzând de veste în faţa unei asemenea grozăvii a făcut o scenă de toată frumuseţea ameninţând cu divorţul şi cu sinuciderea şi aşa mai departe. Într-o zi tata s-a întâlnit în piaţă nas în nas cu un fost coleg de armată ce devenise responsabilul unui teren de vânătoare de pe Dealurile Fălciului, el însuşi vânător profesionist. Vânătorul l-a însoţit acasă pe tata şi la capătul unei zile întregi de poveşti tata l-a rugat să ia cu el şi câinele. I-a vorbit, în puţine cuvinte, despre boala nervoasă a animalului. Vânătorul a zis: „Ştii, măi, Andrei, tatăl meu are o stână pe Valea Elanului. Eu zic să nu împuşc dulăul acum. Îl mai las până la sfârşitul toamnei să păzească oile, poate se mai ia cu cielalţi câini şi-i trece de urât. Poate că n-o să turbeze. Cine ştie…” Noi ne-am bucurat auzind că nu-l va împuşca, însă am plâns toată noaptea după ce a plecat. Sub nici o formă n-a vrut să plece. S-a împotrivit cât a putut. S-a târât pe jos, a gemut, a încercat să rupă lanţul şi ne-a implorat cu ochii lui goi să nu-l lăsăm în mâinile străinului. Ne-a rupt inimile. În zilele şi nopţile următoare ni s-a părut că unul dintre noi a murit. Pe neaşteptate, văzând cuşca goală izbucneam în lacrimi fierbinţi şi-l imploram pe tata să-l aducă pe Xerxes înapoi. Dar tata ne lua în zeflemea.

O sută de kilometri ne despărţea de Xerxes, după cum ne arăta mama pe harta României. Mama încerca să ne mintă frumos. Ne păcălea că i-a trimis Xerxes o scrisoare în care relata cât de bine o duce la stâna de pe Valea Elanului; ne citea acea scrisoare scrisă bineînţeles de ea şi în felul ăsta parcă ne mai mângâia sufletele. Xerxes ne îndemna să fim cuminţi, ne asigura că se simte excelent, că în primăvară trage nădejde să ne facă o vizită şi în plus ne informa în legătură cu pregătirile lui de nuntă. Chipurile, Xerxes se pregătea de însurătoare, căci găsise o căţea preafrumoasă de care se îndrăgostise şi lângă care îşi dorea să trăiască fericit toată viaţa. La rugămintea noastră, mama a scris şi a expediat (?!) o scrisoare în care noi îi uram sănătate, fericire şi numai bucurii; în plus, îl imploram ca, din când în când, să ne mai viziteze, pentru că, adăugam într-un Post-Scriptum, ne e taaare dor de el… Spre bucuria noastră, Xerxes, într-o telegramă de a doua zi, promitea să ne viziteze curând!…

Dar după două săptămâni am avut parte de cea mai tristă privelişte din lume. Dimineaţa tata l-a găsit pe Xerxes înecat în groapa de stins varul. Plouase toată noaptea şi se adunase apă pe fundul gropii. Timp de două săptămâni bietul câine îşi rosese zgarda cu ghearele şi apoi parcursese drumul înapoi spre casă conducându-se exclusiv după miros ca să moară. Văzându-l pe tata cum scoate câinele cu furca de pe fundul gropii ni s-a părut că se prăbuşeşte un munte peste noi. Ne-am simţit striviţi de tristeţe şi de remuşcări. Regretam profund că îl implorasem atâta în scrisori să se întoarcă asasă ca să ne viziteze! Am plâns atunci cum n-am plâns mai târziu nici la moartea bunicilor… Niciodată n-am mai iubit un animal la fel de mult ca pe Xerxes.

…Am fost cinci fraţi la părinţi; sora cea mare, Maria, se află în ceruri. Nu-i adevărat. Am fost, de fapt, şase fraţi: doi dintre ei, Maria şi Xerxes, ne veghează acum din braţele îngerilor…

Niciodată, după aceea, părinţii mei n-au mai ţinut vreun câine. Amintirea lui Xerxes este, pentru noi toţi, sacră. Li s-a părut întotdeauna că a adopta un alt câine ar constitui un act de trădare faţă de Xerxes. Eu nu sunt sigur că ar fi chiar aşa, dar, în fine.

*

În cele din urmă tata a găsit un cumpărător. Adam Suebu, un tânăr nonconformist, ateu şi profund materialist, care nu se temea de nimic şi de nimeni pe lumea asta în afară de Cipriana, logodnica lui, a bătut într-o dimineaţă la poartă. S-a minunat de frumuseţea casei, de poziţia ei într-o zonă liniştită şi curată, departe de lumea dezlănţuită şi poluată, la marginea podgoriei şi într-un loc foarte pitoresc. Numai calea ferată din spatele casei îl nemulţumea, însă, vizionar, prevedea că vremea când pe-aici nu va mai trece nici un tren nu e foarte departe… Pe deasupra, era încântat de preţul foarte scăzut al casei. A scos banii din valiză şi i-a pus pe băncuţă. Tata, mulţumit de rezultat, nici măcar n-a mai numărat banii.

În weekend ne-am mutat în casa din Unirea. Plecarea din căsuţa în care am deschis ochii prima dată pe planeta asta a fost una dintre cele mai sfâşietoare experienţe din viaţa mea.

Mulţi ani după aceea, tata se întâlnea pe stradă cu Adam şi de fiecare dată se simţea umilit. Căci Adam, foarte rău de gură, mereu făcea mişto de el: „Cum aţi putut voi să părăsiţi bunătate de casă pentru o prostie?! Cum de vi se întâmplau vouă lucruri ciudate? Noi n-am văzut, de când stăm în casa asta, nici draci, nici stafii! Şi-apoi, la preţul ăla… Deh!” Şi aşa mai departe.

Spriritele, însă, adevăratele locuitoare ale căsuţei, adunau multă ranchiună şi ură.

Căci, într-adevăr, după şase ani, şase luni şi şase zile de la cumpărarea casei, familia Suebu a primit cea mai cumplită palmă pentru necredinţă şi batjocură. Într-o după-amiază fiul cel mic al lor, Dănuţ, se întorcea de la şcoală. Era singur. În apropiere de casă era o trecere de pietoni. Încă de departe a văzut venind un TIR în mare viteză. Sunt lucruri adevărate. Nu sunt poveşti. Totul a fost văzut de două babe, două ţaţe care, la vreo patruzeci de metri de zebră, stăteau la poartă şi puneau ţara la cale, dar, după felul ţaţelor, pălăvrăgind nu se uitau una la celalaltă, ci de jur-împrejur în căutare de noi subiecte de dezbatere, aşa că ele au văzut limpede totul. Nimeni nu se afla în apropierea lui Dănuţ. Şi totuşi, când s-a apropiat TIR-ul la vreo 3-4 metri de zebră, o forţă nevăzută l-a împins pe bietul copil atât de tare încât l-a aruncat până în mijlocul drumului. TIR-ul, venind, l-a izbit din plin. După zece minute d-l Adam sosea de la serviciu pe bicicletă. Încă de departe a văzut TIR-ul oprit în fagul secular din faţa casei vecinului Barbăndeal. S-a întrebat, văzând mulţimea adunată ca la circ: „Ce dracu’ s-o fi întâmplat?” Deodată multe feţe, şocate (toate) şi plânse (cele mai multe), s-au întors spre el. Iar când a zărit-o pe Cipriana îngenunchiată, ca o statuie fără viaţă, în mijlocul drumului şi aplecată, cu părul despletit şi smuls, peste jumătate din Dănuţ i s-au muiat picioarele şi pentru prima dată în viaţă a privit spre cer şi acoperindu-şi faţa cu palmele a mugit: „Doamne, de ce?!!!”

Nu a aflat niciodată răspunsul. După ce şi-au revenit din şoc, Adam şi Cirpiana, împreună cu fiul cel mare, au fugit în Portugalia unde locuiesc şi astăzi.

Iar casa a rămas singură în eternitate. E mâncată de rugină, de muşchi şi de mucegai. Creşte iarbă în camere, geamurile s-au spart, varul a picat de mult de pe pereţi, prin acoperiş plouă, iar în cearşafuri dorm reptilele şi şobolanii. De două ori în viaţă am cutezat să trec pe uliţă, prin faţa ei. De fiecare dată, deşi fără să văd ceva deosebit, m-au străbătut fiorii. Într-o vreme s-a zvonit că cineva plânge la miezul nopţii pe verandă. A fost doar un zvon. Totuşi, în timpul eclipsei din 11 august 1999, când mulţi pământeni au crezut că vine sfârşitul lumii, doi vagabonzi, nepuşi la curent cu faima casei, au vrut să se ascundă de Antihrist şi de Îngerii Judecăţii şi au pătruns în interior. Au fost îngroziţi să descopere un leş atârnând într-un ştreang făcut din perdele în debara. Anunţaţi, vecinii au descoperit înfioraţi zgârieturi pe pereţi făcute de gheare sau de cuţit şi mesaje ca nişte rune: „Când i-am cumpărat sufletul, aici, în cămara asta, atunci… (restul ininteligibil)”.  Prea puţini şi-au mai amintit, atunci, de mătuşa Dumitra cea care-şi vânduse sufletul pentru o dragoste mare. Mulţi o crezuseră moartă de mult.

Iliada & Odiseea

Standard

Şeherezada, de când a născut, e mamă şi soţie fericită. E drept că-n primele zile îi e foarte greu. Singură, abia poate să se descurce. Doar că nu-i de tot singură. Îi sunt alături. O îngrijesc şi o ajut după puţina mea pricepere. Cumpăr lapte pentru cei şase pui, căci, slăbită de suferinţele noastre din ultima vreme, nu are suficient lapte pentru toţi. Ca s-o înzdrăvenesc, îi fac ouă ochiuri, omlete, mititei, păstrăvi la grătar, negrese, gogoşi, plăcinte poale-n brâu, pâine de casă, turtă dulce şi mai ales cozonac cu rahat şi stafide după care pur şi simlu se topeşte. E mulţumită că o ajut, că sunt în stare să-mi răpesc din timpul pentru scris pentru a avea grijă de ea şi de pisoi. În felul ăsta îi mai trece marea amărăciune.

hh

Care amărăciune? Păi, uite, afurisitul de Ghiță nu vrea să audă nici de ea, nici de pisoi, ca şi cum altul ar fi tatăl. Faptul o umple de amărăciune şi de multe ori o surprind cu ochii umeziţi de un plâns lăuntric. Mi-e drag să mă joc cu pisoii orbi, să-i iau în palmă, să mi-i lipesc de obraz şi să ascult bătăile inimioarelor lor. E adevărat că unul dintre ei, un motan, mă stupeşte atât de avan ca şi cum mi-ar descânta de deochi. Altul zgârie. Altul toarce zi-noapte ca atins de letargie. O d-şoară adoră să se pişe pe cămăşile mele. Alt motănel deja s-a învăţat să guste din preparatele mele şi-şi croieşte o burtă de toată frumuseţea. În fine, o a doua d-şoară ţine cu orice preţ să facă băi calde în strachina de lapte. Şehe, normal, se topeşte după ei: toată ziua îi linge, toată ziua îi scarpină în fund, toată ziua se joacă cu ei. Astfel, îi mai trece necazul. Totuşi, necazul cel mare nu ţine foarte mult, căci după puţine zile Şehe are parte de o bucurie, dacă mă pot exprima astfel, magnifică. Şi cum să nu fie aşa? Căci cine trece pragul casei şi cine se îndreaptă păşind sfios, cumva spăşit pe covoarele mele? Şi cine se apropie cu ochi în care licăreşte iubirea? Şi cine e mai frumos ca niciodată? Şi cine o întinereşte subit pe chinuita mămică, cine-o aduce în pragul extazului? Ghiţă însuşi şi nimeni altul! Întâi, lui Şehe nu-i vine să-şi creadă ochilor. Stă în fund: cu labele-mâni face toaleta unei d-şoare, în timp ce flăcăii se joacă de zor cu coada ei. Ca să vadă mai bine, cu laba îşi şterge puchinii de la ochi şi-apoi, văzând acelaşi miracol, scoate un miorlăit de uimire. Pisoii, care în sfârşit au făcut ochi, se-adună în jurul ei speriaţi. Căci în faţa lor nu-i omu’ ăla care obişnuieşte să vină cu tava plină de bunătăţi, ci o creatură masivă care le seamănă. Petruş, cel mai mare pisoi, lipsit de complexe şi perfect neînfricat se lansează într-o expediţie către coada pisoiului uriaş, coadă ce se mişcă haotic cu o sfidare de necrezut. Şi, de lângă cada lămâiului indonezian, se aruncă precum un proiectil spre coada vrăjmaşă, o apucă zdravăn cu dinţii hotărât să nu-i mai dea drumul până când nu se lămureşte, neruşinata, cum stau lucrurile pe-aici. Pentru o clipă Şehe încremeneşte, căci nu-l cunoaşte încă foarte bine pe Ghiţă; ar putea, cine ştie, să fie violent, să nu guste plăcerile nevinovate ale pruncilor, să nu aibă chef de joacă. Însă spaima îi trece ca prin farmec văzându-l pe Ghiţă cum se tăvăleşte jucăuş prefăcându-se că vrea să-şi salveze coada de la smulgere. În ajutorul lui Petruş sar iute şi Marinică, Crin şi Bleavu, în vreme ce Crenguţa şi Isolda preferă să privească războiul de pe marginea farfuriei de lapte. Şi, muză, spune tu ce tăvăleală urmează! Spune tu, muză, ce tămbălău îmi fac bravii războinici în sufragerie! Spune tu, muză, câţi purici îmi împart în stânga şi-n dreapta în dormitor! Cântă tu, muză, faptele de vitejie ale lui Marinică şi Beavu care, asemenea aheilor din vechime, reuşesc să facă ţăndări o cetate preafrumoasă, deşi nu cetate, ci teancul cel nou de farfurii abia cumpărat din Carrefour! Noroc cu luciditatea Şeherezadei care, dându-şi seama de pericolul la care se expune cratiţa cu ciorbă de perişoare şi-n consecinţă prânzul, opreşte măcelul în pragul uşii de la bucătărie. Deşi văd totul pe monitor datorită sistemului de supraveghere, nu reuşesc să împiedic micul dezastru, căci ţin cu orice preţ să nu mă ridic de la birou până când nu dau gata primul capitol din nuvela „mongolă” Nori de ceramică. Iar când, în sfârşit, cobor pe câmpul de bătălie găsesc o familie foarte fericită trăind în deplină armonie. Ghiţă linge pleoapele şi capul Şeherezadei care, cu ochii închişi, pare că levitează spre paradis. Particip cu bucurie la fericirea lor…

Natalia. Simplă istorisire despre un eșec

Standard

Natalia sosise tocmai din Chișinău și se înscrisese inițial la 9B, dar datorită băieților care-i făceau necazuri, se transferase la E. Era fiică de pianist, atâta aflase despre ea. O frumusețe ca-n basme, brunetă cu ochi negri și părul foarte lung, natural, lăsat în libertate pe spate, cu un breton minunat și foarte curată, elegantă și așa mai departe. Un singur lucru făcea din ea cea mai stranie zână pe care o întâlnise vreodată: ochiul drept îi era afectat de strabism. Așa încât, la început, când n-a priceput despre ce era vorba, atunci când stăte de vorbă cu ea avea impresia că privește pe altcineva, nefiind, deci, interesată de subiect ori de el, iar chestia asta îl necăjea foarte tare. Gurile spurcate pomeneau de un ochi de sticlă, dar el refuza să creadă o asemenea grozăvie. O fată atât de stranie, atât de minunată încât, pentru că era la puțină vreme după atrocele 11 septembrie, avea convingerea că nu poate fi vorba decât de unul dintre acei îngeri veniți pe pământ înainte de sfârșitul universal despre care vestise profetul Daniel. Trăia încă sub impresia grozăviei din America. A înțeles însă că nu era vorba de un înger, și s-a liniștit pentru o clipă numai pentru a lua foc în următoarea clipă, când, pe nesimțite a simțit-o strecurându-se miraculos în sufletul lui și-a început s-o viseze și s-o dorească zi și noapte. Îi plăcea să discute cu ea, căci era o fată foarte deșteaptă. Poezia lui Grigore Vieru a fost punctul de pornire al efemerei lor prime întâlniri. A regretat mereu că, într-o zi, din pur orgoliu masculin și, desigur, din prostie, a contrazis-o la ora de geografie pe tema raioanelor din Republica Moldova, chit că el avea, într-adevăr, dreptate, fapt ce, atunci, ei i-a provocat un disconfort teribil. Aflând că e poet și cititor fanatic, fata i-a citit poeziile, iar entuziasmul ei i-a dat aripi. Într-o zi i-a împrumutat Ion și a fost fericit pentru că a avut această șansă. Seara, înainte de a adormi, a luat hotărârea să-i declare, a doua zi, că o iubește. Dar a doua zi ea n-a venit la primele ore, iar treaba asta l-a tulburat profund. Abia la penultima oră, la educație fizică, a văzut-o apărând. În imensa sală de sport erau el, Bogo și încă vreo cinci băieți de la alte clase. Încinseseră o miuță și se încălziseră foarte tare. În toiul jocului uitase de ea. Iar când a văzut-o trecând pragul ușii a alergat la vestiare după un prosop. S-a șters repede de transpirație, de umezeală, nu și de miros. Apoi i-a ieșit în întâmpinare. Îl aștepta nedumerită. „De ce ai fugit?” „Ăăă… După un prosop…”, a șoptit.  Fata și-a deschis poșeta și a scos romanul. În vremea asta a privit-o atent. Era splendidă, în fustă de lână galbenă cu o cămașă verde aproape transparentă prin care i se vedea sutienul și pantofi negri și mirosea a parfum de petunii, cam așa ceva. La tâmple, păru-i negru era ținut în frâu de clame în formă de fluturi. I-a fost dintr-o dată foarte, foarte dragă și i-a venit să îngenuncheze în fața ei și să-i spună că o iubește și așa mai departe. A luat-o de mână și atunci ea l-a strâns ușor. „Ne văd băieții”, a șoptit cu glas sugrumat de emoție. Într-adevăr, băieții îi priveau din fața porții rânjind cu subînțeles. „De ce-mi dai cartea”, a zis, „nu ți-a plăcut?” „Ba da, foarte mult! Am citit-o azi-noapte…” A fost surprins. Nu mai cunoștea vreo fată care să citească barem, darămite să citească un roman de cinci sute de pagini într-o noapte! A vrut să-i dăruiască ei cartea, dar fata a refuzat categoric și atunci el n-a înțeles nimic. Şi-a spus că nu se cuvine să insiste. „Azi ai lipsit…” Fata a lăsat capul în jos. I s-a părut că o îneacă emoția. „Ești incredibil de frumoasă azi”, a șoptit. Era în flăcări. În clipa aceea a făcut comparația dintre ținuta ei de zână și treningul lui, dintre incredibilul ei parfum și transpirația lui și i-a fost jenă. A îndrăznit mai puțin. Apoi a ținut-o de mână și au rămas așa, privindu-se cu dor, pradă amândoi unei tulburări extreme și unei tăceri stânjenitoare, vreo câteva minute. S-a gândit de multe ori, după aceea, că ea aștepta un semn de la el, dar el, vai, nu s-a priceput.  Deodată, fata s-a uitat la ceas și s-a schimbat la față: „Trebuie să plec! Mă așteaptă tata! La trei avem avion…” „Unde pleci?” „La Chișinău…O să-mi fie dor de …ăăă… voi. Guvernul nu i-a dat viză lui tata și…” Şi atât. A început să plângă și a luat-o la fugă spre ușă. N-a avut putere să se ducă după ea, deși îl durea cumplit sufletul că, gata, s-a isprăvit. Nu i-a trecut prin gând să-i ceară numărul de telefon, adresa, absolut nimic. A presupus, pe urmă, că în ceasul acela a ratat întâlnirea vieții lui, că Natalia, cea de atunci, i-ar fi oferit o fericire durabilă, nu o mie de efemere erzațuri ale ei. În fața băieților a simulat o liniște desăvârșită, dar acasă a urlat ca un animal ceasuri întregi fără  a mai putea repara ceva. Când a tras linie și a constatat că n-o văzuse pe Natalia decât două săptămâni și o zi și numai la școală s-a crucit, căci lui i se păruse că pasiunea aceasta-efemeridă durase pe puțin șase veacuri. După câteva luni a răsfoit întâmplător Ion pe care-l uitase pe un raft și pe ultima pagină a cărții a găsit un desen, inimă străpunsă de o săgeată, plus o lalea, și un mesaj în creion: „Mulțumesc pentru carte, Denis! Ești un băiat foarte simpatic! Love you! Cu drag,  Natalia”…

Epistola a douasprezecea catre nevasta Ai Qing din satul Li de pe tarmul oceanului scrisa de poetul Bao Qi cand, privind in jurul sau, si-a descoperit singuratatea

Standard

Tinerete Superba, iubita mea de o noapte, iti mai aduci, oare, aminte de mine?
Eu, drept sa-ti spun, te-am uitat. Si pentru pacatul asta greu te rog acum, fierbinte, sa ma ierti
Dupa optzeci de ani si o zi de la dragostea noastra, eu in gand vin alergand catre tine
Primeste-ma, deci, iubito, imbratiseaza-ma si ofera-mi sansa unei alte vieti
in care sa ne intalnim din nou, ca atunci, pe malul oceanului, dar nu doar pentru o singura noapte
ci pentru o eternitate. Iti amintesti, iubito? Ploua. Era furtuna si din crapaturile cerului cadea moarte
si nu apa peste intreg pamantul si peste tot oceanul. Rataceam prin ploaie trist
si nici o pofta de viata eu nu mai aveam. Se scufundase in ocean
corabia si, din fericire, nimeni nu pierise si nici un negustor nu isi pierduse marfa
dar eu pierdusem toate manuscrisele. Mi se inecase poemul la care lucrasem an de an
si nimeni nu putea sa ma consoleze. Asteptam, deja, venirea mortii; numai pe ea o mai iubeam
In zori ridicau panzele unei alte corabii si trebuia sa ma intorc pe fluviu acasa
dar pana atunci, mi-am zis sa meditez la poemul ramas undeva in abis
Mergeam cu pasi marunti pe tarm, prin ploaie, si atunci ca din senin a fulgerat un cal in galop
nici nu am privit cine era. Nu ma interesa nimic. Eu numai moartea o doream
Dar, iata, calul a facut cale intoarsa si apoi s-a oprit in fata mea
Si abia atunci am ridicat privea dintre balti si am vazut un calaret cum imi zambea
Erai chiar tu. O tanara nevasta. Si-atunci m-ai intrebat pentru ce merg prin ploaie
asa de lenes, negrăbindu-mă deloc. Eu, atunci, daramat sufleteste dupa moartea poemului
ti-am spus in zeflemea ca oricum si in fata si peste tot in jur, cat vezi cu ochii, ploua
si peste campie si peste ocean si că n-are nici un rost sa ma grabesc. Si-n ochii tai de roua
a licarit o picatura de iubire. Eram frumos ca zeii pe atunci
si tu ai fost indata fulgerata de iubire. Asa, plouat si plans, m-ai luat drept zeul marii
si nu ai vrut ca sa ma pierzi. Mi-ai intins manuta si m-ai poftit in graba langa tine
N-am asteptat o noua rugaminte. Caci am vazut in tine un poem
Si am urcat in sa in fata ta si tu m-ai strans in brate si era atat de bine
Calul salta peste valuri si infrunta cu un curaj maret musonul
Spuneai ca ti-e teama si ma strangeai in brate si spatele mi-l impungeai cu sanii
Ma strabateau fiorii. In mine se trezea dorinta. Si inebuneam ca nu se mai termina o data tarmul
de parcă nu era țărm, ci poem. Dar, îmi ziceam, el pentru ce nu se scufundă în mare
Si numai noaptea am ajuns la căsuța ta de pe țarm. Ne-am asezat, intai, sa bem
din vinul de orez. Si fiecare picatura de vin ma vindeca de jale, de poem
Atunci n-am mai rabdat vazandu-te atata de frumoasa. O noapte intreaga
ne-am iubit ca niste disperati. Afara, calul necheza in vant. Vroia sa inteleaga
bietul animal de ce urlam asa. Nu noi urlam, ci demonii dragostei din noi
duceau razboi cumplit taindu-se in sabii. Si ne iubeam. Si eram goi
si nu ne mai pasa de uraganul de afara. Te atingeam, ma atingeai. Nu eram cuminti
Oceanul inghetat mugea la zece pasi de patul nostru. Si noi eram atata de fierbinti
In zori mi-am amintit ca trebuia sa plec. Ma astepta corabia in port
Nu m-ai lasat sa plec pentru nimic in lume, viu sau mort
Ai ingenuncheat in fata mea, desi stiai deja ca zeul marii nu eram
si m-ai rugat plangand sa nu mai plec in veci de langa tine. Nu glumeam
Chiar trebuia sa plec. Altminteri, regele m-ar fi declarat drept tradator, mi-ar fi ucis si fratii si parintii
Tu erai o copila atat de minunata si frumoasa. Te-am mangaiat pe capusor
caci te iubeam. Dar trebuia sa plec. Mi-am pus vesmantul. Statuse ploaia. Nici un nor
nu mai era pe cer. Se potolise si oceanul. Ti-am spus ca iti voi scrie
si ca voi veni, curand, sa te vad. Dar tu te-ai bosumflat ca o papusa vie
si te-ai baricadat in usa si nu mi-ai permis sa mai ies. Mi-ai luat papucii si i-ai ascuns undeva
Atunci, in zori, in apropierea casutei de pe tarm s-a auzit ceva
Nici ploaia, nici vantul, nici sforaitul calului. Sosise sotul tau, pescar
cu banii luati pe peste. Ai tipat, atunci, in gand. Si eu am blestemat. Macar
sa imi fi spus ceva. Dar nu mi-ai spus nimic. Ne luasem, doar, cu dragostea
Si atunci, neintelept, am spus ca pentru noaptea aceea era, întreagă, numai vina ta
Dar, Tinerete Superba, acum la batranete, pun floare langa stea
si cantaresc intamplarile de demult cu o alta masura. Inteleg
abia acum cat am gresit, atunci, fata de tine. Barbat intreg
nu eram, desigur. Eram doar un tanar fara minte
iar tu, cum am aflat pe urma, ai fost o fata pura si cuminte
Regret acum. Regret nu o data, ci de o mie de ori
ca nu te-am rapit atunci ca sa ne iubim nu numai pana in zori
ci viata intreaga. La ce mi-a folosit atata libertate
daca acum, dupa o viata petrecuta in placere, beau, in loc de vin, singuratate…
Scrisoarea mea, Superba Tinerete, sa te gaseasca, deci, in pace
Iertare da-mi, asa cum altadata mi-ai oferit iubire
In noua viata vreau sa-mi fii mireasa, as vrea ca eu sa iti fiu mire

Samuraiul și maestrul Zen

Standard

Un samurai, războinic vestit, s-a dus într-o zi la un maestru Zen. Samuraiul era un personaj faimos, dar observând frumusețea și harul maestrului, deodată s-a simțit inferior. Atunci l-a întrebat pe maestru: „Pentru ce mă simt inferior? Până acum câteva clipe totul era minunat. Dar pășind în curtea ta pe neașteptate m-am simțit inferior și mi s-a făcut teamă. N-am mai simțit așa ceva niciodată. De multe ori m-am aflat față în față cu moartea și niciodată n-am simțit teama. Acum, însă, de ce mă simt așa înspăimântat?” Maestrul: „Când va pleca toată lumea, îți voi spune de ce…” Adepții s-au perindat prin curtea maestrului toată ziua, iar samuraiul obosise de atâta așteptare. În sfârșit, s-a făcut seară și n-a mai sosit nici un adept după învățătură. Atunci samuraiul a zis: „Acum poți să mă lămureși?” Maestrul: „Vino până afară!” Era o noapte cu lună plină; luna răsărise la orizont. Şi maestrul a spus: „Privește acești copaci. Unul se înalță până la ceruri, iar celălalt e cu puțin mai înalt decât un copilaș. Amândoi cresc în fața camerei mele de o viață și între ei a domnit pururi armonia. Nu l-am auzit niciodată pe copăcel întrebându-l pe uriașul de alături <<Pentru ce mă simt inferior în fața ta?>> Copacul acesta este micuț, iar celălalt este mare. Oare de ce nu i-am auzit niciodată șoptind asemenea întrebare?” Samuraiul: „Nu e nevoie. Pentru că ei nu se pot compara”. Maestrul: „Atunci nici tu nu ai nevoie să mă întrebi pe mine. Cunoști deja răspunsul…”

Anonim

(trad. G. Mocanu)

Epistola întâi către prințul moștenitor Mei Qing scrisă de poetul Bao Qi când, contemplând râul, a văzut cum s-a luminat oceanul (Fragment)

Standard

I.
N-avem acelasi tata, n-aveam aceeasi mama, prieten drag al sufletului meu
dar sangele e rosu in tine si in mine si frati de cruce noi vom fi mereu
Iti scriu acum ca sa iti dau de veste ca eu in satul de pe rau raman
caci nu mai vreau s-aud de lupte si razboaie. Si moartea nu vreau s-o aman
Mi-a venit vremea, prieten drag, sa ma despart de tine, iata, la apus
dar inainte sa imi iau adio as mai avea o cupa de golit si un cuvant de spus
Beau, deci, in sanatatea ta, la umbra casei de pe rau, si imi inchipui cum o duci
la curtea regelui. Te vad in straie minunate, semn ca ai ajuns la demnitati fara egal
si bucuria mea nu mai cunoaste margini. Stiu ca te tragi, ca print, din os regal
dar numai eu cunosc, iubite frate, ce batalii ai dus in tinerete sa obtii
dreptul de print mostenitor si de la rege reinstalarea primei lui sotii
pe care el o detronase, cum se stie, in urma unor intrigi de culise
si-o exilase in tara diminetilor nelinistite. Si inca-mi amintesc, iubite frate, ce de vise
frumoase ne zideam cu mintile in clocot la regimentul de pe fluviul rosu
cand viitorul inca nu-ncepuse si nici trecutul nu se ispravise
Ce vremuri, prieten drag! Imi amintesc, de pilda, de generalul nostru cel betiv
care ne-a pedepsit, atunci, in prima zi de toamna, fara sa aiba vreun motiv
s-aducem apa rosie din fluviu. Si-a poruncit asa stiind ca nu
gaseai o picatura de apa purpurie de-ai fi calatorit pe maiestosul fluviu Wu
de la varsarea in ocean si pana la izvoare. Dar noi am mers, caci nu doream
sa incalcam regulamentul militar. Si departandu-ne de tabara radeam
de generalul cel nebun, de ticalosii nostri camarazi si chiar de lumea intreaga
si, azi, doar tinerii, asa cum noi eram atunci, mai pot sa inteleaga
de ce zburdam ca doi nebuni pe campul de orez. Da, sangele in noi fierbea
si o sete infinita de libertate si iubire in piepturile noastre tinere urla
Cum ne prosteam, sarind ca niste iezi pe drumul catre fluviul din ceata
deodata tu ai devenit tacut si m-ai lasat sa topai inainte. Si din fata
se apropia o fata numai lacrimi si frumusetea toata se adunase parca
in intreaga ei fiinta de zeita. Pe lac, departe, intr-o barca
murisera parintii ei strapunsi de cinci sageti dusmane. Si atunci
nici unul nu s-a mai gandit la general si la indeplinirea augustei lui porunci
Pe amandoi ne-a invadat iubirea si mila pentru fata. Nu se putea
ca o domnita asa de minunata sa sufere asa de mult cum suferea
Plangea domnita. Jalea cutremura si campul de orez si cerurile toate
si mai ales pe noi. Peste intreaga lume se pogorase numai moarte
Si am vazut atunci, mai stii, prieten drag, ostirile dusmane ivindu-se pe mal
si flamurile lor se clatinau in vant. Si peste valurile fluviului mai crestea un val
de ura. Atunci fata a tipat scurt si apoi a lesinat, s-a risipit in iarba
si parul despletit i s-a depus pe fata. Si tu, ca o dovada de iubire
te-ai pogorat, ingenunchind, deasupra ei. Si atunci nici cea mai groaznica ostire
nu te-ar fi smuls de langa frumusete. Ai contemplat-o parca veacuri
Parca mancai si beai din frumusetea ei
Apoi, doar indemnat de mine, ai luat-o in brate pe domnita si impreuna
ne-am retras din vazul tuturor ostirilor dusmane. Si, iata, eram trei
nebuni frumosi si disperati ce alergau pe campul de orez
si cand treceam pe langa oameni noi strigam: Vedeti ca vin dusmanii! Doar femei
ne luau in seama strigatul si toate alergau in case sa-si ia pruncii si sa fuga
din calea ostilor dusmane. Dar barbatii radeau de noi si nici o ruga
nu ii indupleca, prieten drag, ca sa ne creada. Sustineau
ca regele le va trimite un milion de calareti in ajutor. Dar, vai, sărmanii se inselau

II.
Si dintr-o data, prieten drag, s-a intamplat ca a racnit pamantul,
asa parea. Si ostile dusmane, venind incoace de la miazazi
au traversat cu vuiet mare fluviul. Si-atunci dusmanii s-au imprastiat ca vantul
aici, la noi. Si regele era la vanatoare, asa cum petrecea aproape zi de zi
cu toti curtenii. Si fericirea regelui era aproape infinita. De nimic
nu ducea lipsa regele si in afara de popor el nu mai avea, se pare, nici un inamic
Curgeau cu sutele de mii dusmanii de la miazazi si sutele de mii nu se mai sfarseau
se scufundase campul de orez sub greutatea lor si inca mai veneau
Si-atunci au inceput sa prade satele. Poporul nu mai avea decat o singura dorinta
sa isi salveze pruncii, caci fara ei am fi pierit cu totii ca pulberea in vant
Si mamele-si luau pruncii si alergau spre munti. Iar tatii toti piereau plangand
Vedeai batranii si feciorii intampinand dusmanii cu furci si cu topoare
dar ce folos, dar cum sa lupti cu flori in mana cu cei ce plamadesc doar moarte si oroare
barbatii doar taiau dusmani cu sabii, dar chiar si ei, putini, nu reuseau
sa tina piept puhoiului barbar. Si toti barbatii neamului piereau
In vremea asta, noi urcam pe deal. Domnita inca-si mai plangea parintii
ramasi in barca de pe lac. Si tu, prieten drag al sufletului meu
i-ai cules lacrimile una cate una si i-ai uscat obrajii plansi cu sarutari
si i-ai promis solemn ca ii ingropi parintii. Si, hotarat preacum erai, pareai un zeu
Fara sa stai pe ganduri, frate, ai incredintat domnita pazei mele
si-apoi ai coborat din munte facandu-ti partie printre dusmani cu sabia. Iar eu
stateam nauc. Şi în poiana, domnita tremura gandind, iubite prietene, la tine
si iar plangea. Si se ruga domnita sa te intorci, la ea, cu bine
Pamantul luase foc. Supravietuisem mortii printr-un joc
Si nu-ti venea sa crezi ca un regat, asa de minunat precum acela de la miazazi
presarat, precum vedeam din munti, cu sute de temple inchinate dumnezeilor lumii
era in stare de un asa macel. Fluviul curgea la fel de lenes, fara apa si numai sange se
vedea in el
M-am intrebat atunci daca stiuse ceva, ceva betivul general
de ne-a trimis pe mine si pe tine, doi tineri cam nebuni, dar de nadejde
ca sa-i aducem apa rosie din fluviu pentru domnia sa si pentru cal
Eram, pesemne, zic si eu acum, niste iscoade inocente
Dar nici vicleanul general nu se gandise ca, vai, dusmanul era de multa vreme chiar pe mal
si ne pandise. Si iata, pentru inamic momentul declansarii invaziei sosise
Priveam cu strangere de inima cum te bateai ca tigrul
si ma rugam si eu in gand fierbinte pentru tine. Si, iata, te iubeam
Doar imi erai nu prieten, ci frate chiar. Crescusem din pruncie laolalta
si pururi ne dorisem sa pierim, la vremea cuvenita, deodata
Dar Buddha imi soptea sa am rabdare si eu aveam rabdare
caci dupa soarele care apune urmeaza totdeauna un rasarit de soare
Nu stiu nici azi cum ai razbit prin miile de razboinici ce vroiau sa-ti ia viata
pana la barca. Ai ingropat parintii domnitei. Si ca gropar te prinse dimineata

III.

Stai sa-mi mai torn un pic de vin in cupa si-apoi sa beau din nou in sanatatea ta
caci dupa atat de mult razboi si sange, alt sange curs zadarnic va urma
si nu voi povesti despre revolte, ci despre soarta ta cea grea
Nu vreau sa te mahnesc, acum, dar in trecutul nostru a fost mai mult tristete
si veselie prea putina. Însa nefericirea tineretii e un extaz la batranete
cand nu mai ai pe nimeni, cand prietenii-s departe
si cand la coltul casei sau la fantana te asteapta, ca pe mine, astazi, domnisoara moarte
Stai sa-mi mai torn un pic de vin. Fu Shang, vecinul, mi-a adus
vin de orez in cinstea unui poem pe care i l-am scris
Nu te imbeti, prieten drag, dintr-o nimica toata
permite-mi, deci, sa sorb din vinul alb si bun inca o data
Mi te inchipui, in aceste clipe, cum, ridicand privirea din mincinoasele rapoarte militare, incepi sa meditezi la cinstea mea
si-apoi tu sorbi tacut din ceai de crizanteme si parca, obosit, ai vrea sa-mi spui ceva
Ai vrea sa ma slavesti. Nu ma slavi. Caci pentru mine slava-i suferinta
si de aceea eu, servitorul celor trei regate, intotdeauna am preferat
barca pe lac, femeia, poezia, vinul, natura infinita in frumusete in locul vietii in huzur de la palat

IV.
Mi te inchipui, in aceste clipe, cum, ridicand privirea obosita
din mincinoasele rapoarte militare, incepi sa meditezi la cinstea mea
si-apoi tu sorbi tacut din ceai de crizanteme parca si, obosit cum esti, ai vrea sa-mi spui ceva
Ai vrea sa ma slavesti. Nu ma slavi. Caci pentru mine slava-i suferinta
si de aceea eu, servitorul celor trei regate, am preferat
barca pe lac, femeia, poezia, vinul, natura infinita
frumusetea, calul in galop si maretia fluviului in locul vietii in huzur de la palat
Nu-mi multumi, drag prieten. N-ai pentru ce. Domnita era deja a ta
si eu nu am facut decat sa o pazesc de tigri vazand iubirea ce-ti purta
Cand ai sosit, dupa-amiaza, ranit la brat de sabie si in picior purtand sageata
mi s-a parut ca se despica cerul si ca n-o sa-ti mai revii, pesemne, niciodata
Si-atunci domnita ti-a iesit in cale si te-a luat in grija ei
si nopti si zile nesfarsite ea ti-a vegheat la capatai si-n rani, prieten drag, ti-a strecurat
nu doar buruieni vindecatoare, ci mai cu seama juramintele eterne ale dragostei
Nu stiu nici azi cum ai scapat cu viata. Doar domnita ar mai putea sa-mi spuna ce si cum
si imi va spune astazi. Căci mă-ndrept cu pasi grabiti catre acelasi drum
Ti-a dat viata, prieten drag, copila, dar, cand ai inviat, de-atata veghe ea s-a imbolnavit
si dupa nici o zi de suferinta, si cum o plang acum, s-a prapadit
Ce greu ne-a fost! Caci tu visai sa-ti fie, la vremea cuvenita, cer si stea
iar eu, care-o iubeam in taina, visam sa fie, vai, ce vis frumos, sotia mea
Si nu ne-am departat o luna intreaga de coltul unde odihnea, in adancimi, domnita
Ea ne ceruse s-o uitam. Dar noi (facut-am bine, oare?), noi nu i-am respectat dorinta

[....................................]

Va urma…   :)